Cristian Câmpeanu: The Lady Was NOT For Turning sau de ce eşuează România

    2

    Trebuie să fi observat până acum că forţele reformiste care s-au constituit în opoziţie cu alianţa formidabilă dintre fostul Partid Comunist, fosta Securitate şi birocraţia de stat au eşuat de fiecare dată când au încercat să formeze o alternativă la monopolul exercitat de aceasta. Convenţia Democratică a eşuat iar PNŢCD a dispărut. Alianţa Dreptate şi Adevăr s-a făcut bucăţi iar PNL a eşuat lamentabil în braţele ruşinii naţionale numite Dan Voiculescu. PDL a eşuat tragicomic într-o mică feudă între Vasile Blaga şi Elena Udrea. Traian Băescu a eşuat într-un compromis dezonorant cu Victor Ponta sacrificând anticorupţia. De ce? Una din explicaţii ne-o oferă, vă vine să credeţi sau nu, destinul doamnei Thatcher.

    [pullquote]Împotriva opiniei comune, împotriva consensului academic şi politic, Margaret Thatcher a avut tăria să apere lucrurile în care a crezut cu convingere: libertate individuală, piaţă liberă, proprietate privată, stat minimal, antisocialism şi anticomunism. Fraza din titlu se referă la un discurs ţinut de doamna Thatcher în care răspundea, printr-un joc de cuvinte, membrilor propriului partid care, speriaţi de protestele sindicale care începuseră să se răspândească în Marea Britanie, îi cereau lui Thatcher să facă o revizuire la 180 de grade a politicilor un “U–turn” cum scria presa vremii. Răspunsul lui Thatcher a fost “ You turn if you want to. The Lady is not for turning”. Pe româneşte, “Niciun compromis”.[/pullquote]

    Aţi văzut mesajul ambasadorului britanic, Martin Harris, de susţinere a “compromisului” dintre preşedintele Băsescu şi premierul Victor Ponta pentru numirea şefilor Parchetelor? Acest mesaj rezumă, în esenţă, confuzia morală şi slăbiciunea guvernului David Cameron. Problema lui Cameron nu este că ar fi prea “thatcherite” cum îl acuză aproape isteric Stânga, ci că este prea reţinut şi nu este suficient de “thatcherite” ca să convingă publicul britanic (apropos, când Polly Toynbee de la The Guardian îţi reproşează că eşti “nechibzuit” şi că nu ar trebui să guvernezi numai pe bază de “convingere”, atunci EXACT asta trebuie să faci: să îţi asumi riscuri şi să guvernezi în temeiul convingerilor ferme). Margaret Thatcher a făcut exact acest lucru. Nu că nu ar fi făcut compromisuri politice – orice politician cu puţin creier le face – dar nu a făcut niciodată compromisuri care să compromită. A avut un set convingeri de la care nu s-a abătut niciodată şi pe care le-a apărat cu orice risc. Şi a câştigat. Problema lui Cameron este că nu este suficient de radical şi nu are curajul să-şi asume convingeri politice pe care, poate că le nutreşte, dar nu le transformă în politici. Margaret Thatcher a avut acest curaj. Puteţi citi în The Economist un articol despre “Cum a zdrobit doamna Thatcher consensul keneysian” în care este amintit un episod din 1981 în care 364 de economişti britanici de prim rang i-au scris doamnei Thatcher o scrisoare în care protestau împotriva măsurilor pe care guvernul britanic le luase pentru a diminua inflaţia şi care mergeau împotriva curentului Keynesian dominant la acea vreme şi care presupuneau reducerea masivă a cheltuielilor în sectorul public pentru reducerea deficitului bugetar, privatizarea industriei de stat şi încurajarea proprietăţii private şi a întreprinzătorilor privaţi. Când reporterii BBC au întrebat-o pe Thatcher, referitor la scrisoarea celor 364 dacă poate numi măcar doi economişti care susţin politicile sale, “Doamna de Fier” a reuşit să o facă dar legenda spune că atunci când s-a întors în Downing Street 10, un membru al staff-ului i-ar fi spus uşurat: “Bine că nu v-au pus să numiţi trei”. Şi aici zace întreaga forţă a “Thatcherism”-ului. Împotriva opiniei comune, împotriva consensului academic şi politic, Margaret Thatcher a avut tăria să apere lucrurile în care a crezut cu convingere: libertate individuală, piaţă liberă, proprietate privată, stat minimal, antisocialism şi anticomunism. Fraza din titlu se referă la un discurs ţinut de doamna Thatcher în care răspundea, printr-un joc de cuvinte, membrilor propriului partid care, speriaţi de protestele sindicale care începuseră să se răspândească în Marea Britanie, îi cereau lui Thatcher să facă o revizuire la 180 de grade a politicilor un “U–turn” cum scria presa vremii. Răspunsul lui Thatcher a fost “ You turn if you want to. The Lady is not for turning”. Pe româneşte, “Niciun compromis”. Această politică a non-compromisului a salvat Marea Britanie şi a adus-o din poziţia “în genunchi” în acea de mare putere economică. Declinul de azi al Marii Britanii nu se datorează Thatcerism-ului, cum ţipă Stânga, ci faptului că Britannia a uitat Thatcherism-ul. Doamna Thatcher a murit, dar Thacherism-ul este foarte viu, dovadă incredibila campanie împotriva sa din ultima săptămână. Dacă ar fi aşa “mort” cum s-au grăbit s-o proclame atâţia, de ce s-ar mai obosi cineva să lupte împotriva lui?

    Dovada că Thatcher a avut dreptate, de la repudierea socialismului la respingerea defectelor inerente ale “construcţiei europene” şi a “monedei unice” (vezi celebrul episod “NO, NO, NO”) este chiar criza actuală din Europa. E nevoie de politicieni de un calibru apropiat ca să recunoască starea de fapt şi să aplice remediile necesare. Moştenirea lui Margaret Thatcher este următoarea: “Statul social a murit, Capitalismul de Stat înseamnă asasinarea libertăţii individulale şi a democraţiei şi instaurarea oligarhiei, fie politice fie birocratice, fie sindicale, iar viitorul aparţine Libertăţii.”

    [pullquote]După al nu-ştiu-cât-lea discurs “pragmatic”, “realist” şi “rezonabil”, doamna Thatcher a început să scormoneasca nervoasă prin poşetă, de unde a scos un exemplar din cartea lui Friedrich Hayek, “Constituţia Libertăţii”. “ASTA, a spus Thatcher, este lucrul în care credem noi!”, spre stupefacţia tuturor. Există o mulţime de doamne ale căror poşete au făcut carieră în România şi o mulţime de domni care poartă serviete cu documente importante dintr-o parte în alta a sferei Puterii din această ţară, dar, cumva, ne îndoim că în acele poşete şi serviete se găseşte vreun exemplar din Hayek. Şi ăsta este motivul pentru care eşuăm![/pullquote]

    Ceea ce ne aduce la România. În România nu au existat după 1989, suficienţi oameni care să poarte acest mesaj cu suficientă convingere şi determinare încât să determine o schimbare fundamentală a societăţii româneşti (ştim, Maggie Thatcher a spus că “nu există “societate”, numai indivizi şi familii” dar nu a respins niciodată rolul social al indivizilor, dimpotrivă). În România nu au existat oameni politici suficient de radicali care să îşi asume un program de reforme “transformativ” pentru România, care să închidă pentru totdeauna fereastra către trecut şi s-o deschidă pe cea către viitor. Întotdeauna au existat impedimente mai mici sau mai mari care au justificat amânările şi ezitările. Grupurile de interese economice, interesele de partid, subminarea continua din partea Securităţii, trădările continue şi constante, toate au fost invocate pentru eşecul reformelor – aderarările la UE şi NATO nu se pun, pentru că, aşa cum am mai spus-o, au fost făcute din iniţiativă americană, mai mult împotriva decât cu acceptul clasei politice de la Bucureşti – dar niciunul nu ar fi rezistat unor personalităţi suficient de puternice care să aibă tăria să-şi asume consecinţele propriilor convingeri, atunci când ştiu că sunt cele drepte. Dovada? Margaret Thatcher a avut o ţară împotriva ei la un moment dat, dar nu a dat înapoi pentru că dacă ai puterea propriilor convingeri, poţi să ai şi 70% şi 90% împotrivă, nu contează. Cam ca noi, în Piaţa Universităţii în 1990. Dovadă stă faptul că DNA-ul a performat admirabil în pofida tuturor în ultimii şapte ani. Drama României este că de la Emil Constantinescu la Traian Băsescu nu a avut decât lideri “reformişti” fără convingeri, dispuşi la aranjamente, înţelegeri şi compromisuri. De fapt, în 24 de ani nu ştim decât trei personalităţi care să se fi apropiat de radicalismul salutar al doamnei Thatcher: Corneliu Coposu, Monica Macovei şi Daniel Morar. Primul a murit înainte să-şi ducă la capăt proiectul politic, ceilalaţi doi au fost exilaţi la marginea vieţii politice şi a Justiţiei româneşti. De aceea eşuează România.

    La sfârşit, un detaliu monden. Doamna Thatcher era vestită pentru poşetele ei, din care scoatea tot felul de lucruri care îi înfricoşau pe oponenţii săi. Este deja intrată în istorie scena în care şi-a trântit poşeta pe masa Consiliului European de la Fontainebleau din 1984 când i-a speriat pe toţi cu “I want my money back!”, sursa rebate-ului britanic şi a luptelor de azi pe bugetul european. Dar mai există o anecdotă legată de poşeta doamnei Thatcher. Se spune că, la începuturile prim-ministeriatului său, Thatcher a mers la o dezbatere organizată de un think tank conservator. Atunci, ca şi acum, conservatorii britanici păreau cu toţii convişi că cea mai bună cale este calea de mijloc, calea “compromisului pragmatic”, “realist” şi “rezonabil”  între politicile socialiste care dominaseră politica Regatului Unit vreme de 35 de ani şi o formă minimă de liberalism. După al nu-ştiu-cât-lea discurs “pragmatic”, “realist” şi “rezonabil”, doamna Thatcher a început să scormoneasca nervoasă prin poşetă, de unde a scos un exemplar din cartea lui Friedrich Hayek, “Constituţia Libertăţii”(după alte relatări, ar fi fost vorba de “Drumul către Servitute”). “ASTA, a spus Thatcher, este lucrul în care credem noi!”, spre stupefacţia tuturor. Există o mulţime de doamne ale căror poşete au făcut carieră în România şi o mulţime de domni care poartă serviete cu documente importante dintr-o parte în alta a sferei Puterii din această ţară, dar, cumva, ne îndoim că în acele poşete şi serviete se găseşte vreun exemplar din Hayek. Şi ăsta este motivul pentru care eşuăm!

    Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

     
    Print Friendly, PDF & Email

    2 COMENTARII

    1. Era vorba de “Constitutia Libertatii”.. 🙂

      John Ranelagh writes of Margaret Thatcher’s remark at a Conservative Party policy meeting in the late 1970′s, “Another colleague had also prepared a paper arguing that the middle way was the pragmatic path for the Conservative party to take .. Before he had finished speaking to his paper, the new Party Leader [Margaret Thatcher] reached into her briefcase and took out a book. It was Friedrich von Hayek’s The Constitution of Liberty. Interrupting [the speaker], she held the book up for all of us to see. ‘This’, she said sternly, ‘is what we believe’, and banged Hayek down on the table.”

      (John Ranelagh, Thatcher’s People: An Insider’s Account of the Politics, the Power, and the Personalities. London: HarperCollins, 1991.)

      ‎”Our inspiration was less Rab Butler’s Industrial Charter than books like Colm Brogan’s anti-socialist satire, Our New Masters . . and Hayek’s powerful Road to Serfdom, dedicated to ‘the socialists of all parties’. Such books not only provided crisp, clear analytical arguments against socialism, demonstrating how its economic theories were connected to the then depressing shortages of our daily lives; but by their wonderful mockery of socialist follies, they also gave us the feeling that the other side simply could not win in the end. That is a vital feeling in politics; it eradicates past defeats and builds future victories. It left a permanent mark on my own political character, making me a long-term optimist for free enterprise and liberty ..”

      (Margaret Thatcher, The Downing Street Years, New York: Harper Collins, 1993, pp. 12-13.)

      Din pacate politicienii nostri sunt la fel de pragmatici” ca ai lor. Realpolitik-ul a facut victime peste tot.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here