De ce nu îl iert pe Păunescu (Cristian Câmpeanu)

    2
    […]

    Ca să înţelegi Fenomenul Adrian Păunescu, trebuie să înţelegi fenomenul Piata Universităţii. În 1990 nu aveam alt model de coeziune socială. Nu ştiam cum să ne exprimăm colectiv pentru că nu avusesem nici o experienţă de solidaritate colectivă. Cu două excepţii: meciurile de fotbal şi Cenaclul Flacăra. Vă mai amintiţi de “Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”? Era o formulă pe care am preluat-o cu toţii de pe stadioane. La fel, în Piaţă, am preluat formele de manifestare a protestului de la Cenaclu. Până şi simbolul Pieţei – un L format din index şi degetul mare – era copiat de la Cenaclu. Cristian Paturca era original, dar toţi ceilalţi, inclusiv Valeriu Sterian, trecuseră, la un moment dat, prin Cenaclu. Am modelat Piaţa Universităţii după modelul Cenaclului Flacăra, pentru că nu ştiam altă formă în care să ne manifestăm revolta.

    Mai rău, sunt suporter al Universităţii Craiova şi stiu ce forţă are imnul compus de Adrian Păunescu, cel puţin în Oltenia, în rândurile celor care iubesc Ştiinţa. Şi totuşi, e o problema!
    Problema e că Cenaclul Flacăra nu era o formă de revoltă, ci una de propagandă! Am fugit odată de acasă ca să merg la cenaclu. Mi-a cazut cerul în cap când toată lumea cânta în jurul meu, cu entuziasm, în loc de “Trăiască Libertatea!”, “Trăiască Ceauşescu!”. M-am gândit atunci, că am venit să cânt rock şi să agăţ fete, nu să strig “Trăiască Ceauşescu!”. Pentru asta nu pot să-l iert pe Adrian Păunescu!

    Pe-acolo au trecut Phoenix, Pittiş, Vintilă, Alifantis, Dragomir. Artişti formidabili care găsiseră în cenaclu o ieşire. Dar nu a fost niciodată despre rock şi folk, a fost despre regim: Cenaclul n-a fost altceva decât o formă manipulatoare de escapism. Nu este vorba despre faptul că Păunescu nu era înzestrat cu o inteligenţă excepţională, cu talent şi cu forţă lirică, ci despre marele necaz că şi le-a pus în slujba unui regim odios şi că a folosit cenaclul cu enorm talent ca pe o supapă de manipulare a aspiraţiei noastre spre libertate. A aspiraţiei MELE spre libertate! Pentru asta nu pot să-l iert pe Adrian Păunescu!

    […]

    Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

     
    Print Friendly, PDF & Email

    2 COMENTARII

    1. Exact punctul meu de vedere. Articolul mi’a adus aminte de “Poezia muzicii” a lui Pitis la care am fost de trei ori pana sa fie interzisa.
      La cenaclu, n’am ajuns 🙂

    2. La cenaclu, n’am ajuns

      Mai bine.

      […] Viaţa în trecut. Funeraliile lui Adrian Păunescu ne-au arătat, mai clar decât orice studiu sociologic, că există o felie de populaţie – oameni cu vârste diferite, de la tineri la moşnegi – care trăieşte mental în anii ’80, influenţată definitiv de propaganda comunistă sau de amintirile pe care ea le-a lăsat în familii. Naţionalismul orizontal, al lamentării înfrânte, nevoia de a găsi vinovaţi pentru implacabil, o prăfuire patetică, autoamăgirea şi pierderea lucidităţii valorice sunt tot atâtea semne pentru incapacitatea sau, mai grav, pentru lipsa dorinţei de a prinde prezentul din urmă. Pentru aceşti oameni, viitorul nu poate părea bun decât dacă seamănă cu acel trecut. Şi, totuşi, nimeni nu are dreptul de a le ignora alegerile. Ei nu sunt mai puţin români decât alţii.

      Paradoxul. Acuzatorii lui Păunescu se întâlnesc, toţi, în acelaşi punct negru al ţintei: cultul personalităţii lui Ceauşescu. Pentru ei, aceasta e vina de neiertat a poetului, cauză a sentinţei pe care nu i-o mai vor comutată. Cunoaşteţi şi pledoaria lui, la fel de şubredă: acesta ar fi fost preţul pentru a putea face bine din interior, pentru a obţine şi iertări, şi favoruri, ba chiar, uneori, pentru a rosti adevăruri care l-ar fi tras de mânecă pe „Măria Sa”.

      Să procedăm invers: să nu-l judecăm cu mintea de acum pentru ce-a făcut atunci, ci să ne imaginăm că am putea vedea, aflându-ne în anii ’80, cum evoluează Adrian Păunescu după revoluţie. Care bucată e mai urâtă? Compromisul din timpul dictaturii sau consecvenţa în a-l elogia din libertate? […]

      Toti suntem datori cu o moarte, asta nu suporta leftistii. Nici Lenin cu tot mausoleul lui nu a scapat. Pentru ei, niste sclavi, acest FAPT este confirmarea ratarii in absolut orice, esecul ideologiei de o viata.

      Timpul lor s-a scurs. Timpul nostru abia incepe.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here