FUNDATIA IOAN BARBUS

Giorgio Napolitano la 55 de ani după ’56

Anul 1956 a marcat în mod excepţional istoria comuniştilor de pretutindeni, a fost un an în care au început să se despartă apele. Din punct de vedere al dogmei, al teoriei aşa-zis revoluţionare, acesta a fost anul în care Nikita Hruşciov a incriminat cultul personalităţii de care s-a făcut vinovat Stalin într-un celebru dar foarte puţin cunoscut discurs secret. Pe tărâmul practicii, al vieţii de zi cu zi, evenimentele numite astăzi Revoluţie Ungară au produs un cutremur din care nu avea să-şi revină niciodată şandramaua betonată numită lagărul socialist. La Budapesta începuse a se vorbi în acea toamnă lungă o altfel de limbă, în care naţionalismul ungar şi lipsa de apetenţă pentru egalitarism a unui popor plin de vitalitate se confrunta cu obedienţa şcolii staliniste a acelor comunişti care ascultau orbeşte ordinele venite de la Moscova.

Partidul Comunist Italian s-a numărat printre partidele comuniste care s-au aliniat politicii sovietice de condamnare a revoluţionarilor unguri conduşi de Imre Nagy. Documentele descoperite de Francois Fejto în 1986 au arătat că Palmiro Togliatti, conducătorul PCI a fost unul dintre cei care au cerut pedeapsa cu moartea pentru Imre Nagy. Un rol mai mic, dar nu mai puţin important l-au jucat şi alţi lideri comunişti italieni în condamnarea revoluţiei ungare, printre ei numărându-se majoritatea membrilor Comitetului Central al PCI, inclusiv actualul Preşedinte al Republicii Italiene Giorgio Napolitano. El i-a numit contrarevoluţionari pe conducătorii reformişti unguri. În acei ani, a fi contrarevoluţionar însemna pentru comunişti a fi un duşman care trebuie combatut fără cruţare, inclusiv militar. În cartea sa Dal PCI al socialismo europeo, Giorgio Napolitano a vorbit despre regretele avute cu privire la acea luare de poziţie. Fiind şi un adept din tinereţe al lui Antonio Gramsci, Giorgio Napolitano avea concepţia că soarta Partidului Comunist Italian era legată indisolubil de – să folosim cuvintele sale – „soarta lagarului socialist condus de URSS”. Excepţia notabilă din Partidul Comunist Italian a fost Antonio Giolitti, care şi-a dat demisia şi a aderat la Partidul Socialist al lui Pietro Nenni, care se opunea intervenţiei sovietice.

Imre Nagy avea să fie spânzurat în 1958. Călăii săi unguri şi sovietici, români, italieni plus alţii şi-au văzut pe mai departe de viaţă lor, au ocupat fotolii în Parlamente şi în Comitete Centrale, au fost aleşi în funcţii pe viaţă – senator pe viaţă pentru Girgio Napolitano, funcţie care nu există în Parlamentul României, dar care ar fi fost perfectă pentru Ion Ilici Iliescu – iar într-o Europă uitucă, ocupă funcţii la nivelul cel mai înalt. Prin aranjamente de culise în cadrul parlamentului, Girgio Napolitano a devenit Preşedinte al Republicii Italiene la 15 mai 2006, când se apropia semicentenarul Revoluţiei Ungare. El a făcut o vizită la monumentul lui Imre Nagy în acelaşi an, dar nu s-a dezis niciodată de ideologia comunistă. Nu pentru că nu a avut prilejul sau nu a avut modele, amintesc aici de Manifestul celor 101, în care intelectuali apropiaţi până atunci de PCI au protestat faţă de invazia sovietică.

Giorgio Napolitano a venit astăzi în România într-o vizită de stat. În sinea sa cred că se mai gândeşte la anul 1956 şi la zdrobirea Revoluţiei Ungare, dar nu cred că s-a gândit că are ocazia să treacă prin Snagov, unde au fost încarceraţi în 1956 conducătorii maghiari reformişti şi unde comuniştii români au făcut presiuni pentru a le smulge retractări ale poziţiilor avute în zilele fierbinţi ale revoltei antisecuristice şi antisovietice. Născut la 21 ianuarie 1921, Partidul Comunist Italian şi-a făcut harakiri la 3 februarie 1991 dar s-a reprodus totuşi ovovivipar: s-au format Partidul Rifondazione Comunista şi Partidul Democratici di Sinistra, la care a aderat şi Giorgio Napolitano. Mort şi condamnat oficial în Est, comunismul este frecventabil şi încă vizibil în vest la cel mai înalt nivel, iar instituţiile europene refuză să-i vadă adevărata faţă. Cea istorică, criminală şi destructivă, la care a contribuit şi Giorgio Napolitano.

Citate celebre ale comuniştilor italieni
Palmiro Togliatti: “Sunt de părere că ar fi trebuit să existe un protest contra Uniunii Sovietice dacă aceasta nu intervenea, în numele solidarităţii care trebuie să ne unească în apărarea civilizaţiei tuturor popoarelor.”

Luigi Longo a susţinut teza revoltei fasciste: “Armata sovietică a intervenit în Ungaria cu scopul de a restabili ordinea tulburată de mişcarea revoluţionară care avea ca scop distrugerea şi anularea cuceririlor muncitorilor.”

Giorgio Napolitano: “Intervenţia sovietică, nu numai că a împiedicat ca Ungaria să cadă în haos şi contrarevoluţie, ea a contribuit la salvarea păcii în lume.”


Giorgio Napolitano cu Nicolae Ceauşescu

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Daniel Francesco

Daniel Francesco

Un comentariu

  1. Mihai D. Popescu
    15 septembrie 2011

    … Dar cu Gramsci cum rămâne?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian