Mai suntem cu toţii americani?

    1

    A doua zi după oroarea de la 11 septembrie, jurnalistul Jean-Marie Colombani a publicat pe prima pagină a cotidianului Le Monde un articol cu titlul „Suntem, cu toţii, americani”, în care susţinea că, în faţa barbariei, întreaga Europă şi întreaga lume datorează Americii solidaritate. Şi solidaritate a fost.

    Pentru prima dată în istorie, aliaţii au decis activarea articolului 5 din Tratatul NATO – „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, simbolul însuşi al solidarităţii civilizaţiei occidentale. Echipe de salvare din întreaga lume au fost mobilizate şi trimise la New York pentru a da o mână de ajutor în zilele în care încă mai exista speranţa că există supravieţuitori şi sute de mii de mesaje de simpatie au fost trimise la Casa Albă. Până şi Yasser Arafat a avut grijă să se lase filmat cum donează sânge.

    Dar, la fel ca în decembrie ’89, solidaritatea a durat numai câteva zile. În locul ei s-a instalat resentimentul şi ura. Nu puţini au fost aceia care au descoperit în anii ce au urmat că americanii au meritat din plin ce li s-a întâmplat şi că sunt ei înşişi responsabili pentru 9/11. Pentru că sărăcia de care ar fi responsabil capitalismul american dezlănţuit ar crea monştri. Pentru că americanii nu au forţat „eliberarea” palestinienilor de sub ocupaţia israeliană.

    Pentru că sunt aroganţi şi imperialişti. Pentru că sunt neocolonialişti şi exploatatori. Mulţi au început să afirme tare şi răspicat că ei nu sunt şi nici nu vor să fie americani, ci dimpotrivă, anti-americani şi mândri de asta. Până şi în România, ţară care a beneficiat şi va continua să beneficieze de pe urma celor 3000 de morţi de la New York, Washington şi Pennsylvania a apărut o bizară clasă antiamericană formată din oameni bânuiţi de prejudecăţi provinciale împletite cu pretenţii de elitism european. Dezbaterea despre ceea ce înseamnă de fapt să fii american şi ce înseamnă să fii non sau anti american este, aşadar, o consecinţă directă a atacurilor de la 11 septembrie.

    Statele Unite reprezintă, pentru civilizaţie, echivalentul unei opere de artă. A fost prima naţiune din istorie care a experimentat democraţia, secularismul, drepturile omului, libertatea individuală şi statul de drept constituţional şi a reuşit. Şi nu numai că punerea în practică a valorilor liberalismului clasic a reuşit, dar s-a dovedit a fi şi durabil. De aceea modul în care se raportează americanii înşişi, dar şi restul lumii la aceste valori este important pentru viitorul civilizaţiei şi al umanităţii.

    Nu este pentru prima oară când soarta valorilor liberale este în cumpănă. Spre sfârşitul secolului 19 Europa se plictisise de ea însăşi şi de liberalism, Occidentul era în amurg şi tot mai mulţi cereau o lume nouă. Şi, Doamne, ce au mai primit-o! În nici 20 de ani s-au născut cele două totalitarisme ale secolului 20, fascismul şi comunismul bolşevic, aflate dincolo de stânga şi de dreapta, dincolo de ineficienţa democratică, dincolo de bine şi de rău, cu zecile lor de milioane de victime.

    În 1989, entuziasmul i-a făcut pe unii să creadă că liberalismul a triumfat pentru totdeauna, până la sfârşitul veacurilor. 11 septembrie a demonstrat cât de fragilă este civilizaţia occidentală şi cât de aproape este recăderea în barbarie. A răspunde acum la întrebarea dacă mai suntem sau nu americani revine la a răspunde la întrebarea dacă mai suntem sau nu dispuşi să apărăm valorile care ne definesc ca civilizaţie a libertăţii şi dreptăţii pentru toţi şi să afirmăm răspicat superioritatea morală şi culturală a Occidentului.

    Semnele nu sunt bune. Zilele acestea, de exemplu, universităţile şi multe din clădirile guvernamentale din Statele Unite sunt împânzite de expoziţii, anunţuri de seminarii şi lecturi publice despre islam, musulmani, diferenţele subtile dintre islam şi islamismul radical, dintre islamism şi terorism etc. Comemorarea celor 3000 de oameni nevinovaţi ucişi pe 11 septembrie s-a transformat pe nesimţite în aceşti ani într-un exerciţiu de „înţelegere” a inamicului. Crimele din acea zi au devenit de-a lungul celor zece ani, „tragdie”. E ca şi cum Americii înseşi i-ar fi ruşine să-şi comemoreze victimele ucise într-o singură zi de 19 terorişti în numele unei doctrine islamiste criminale şi simte nevoia să îşi ceară scuze.

    E ca şi cum America n-ar mai fi capabilă să găsească claritatea morală şi intelectuală să identifice şi să numească răspicat Răul şi să revendice fără remuşcări Binele. E ca şi cum America şi-ar fi însuşit atacurile anti-americanilor şi se simte vinovată pentru a fost aleasă drept victimă. Când cele mai multe manifestări commemorative nu mai sunt dedicate pompierilor şi poliţiştilor care şi-au pierdut viaţa încercând să salveze oameni din Turnurile Gemene ci „înţelegerii islamului” e ca şi cum americanii înşişi n-ar mai dori să fie americani.

    Or, dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, viitorul valorilor iluminismului liberal este întunecat.

    Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

     
    Print Friendly, PDF & Email

    1 COMENTARIU

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here