Să fie satanic chiar atît de rău? (1)

    17

    Notă: cititorii fără răbdare sînt rugaţi să părăsească monitoarele 🙂
    Urmează un articol tradus (mulţumim Israelianca), legat de islam şi de Mahomed, care necesită atenţie, mult calm şi multă răbdare. Mai ales pentru islamicii care se vor/se pot considera ofensaţi.

    Dat fiind că e lung, l-am împărţit pe bucăţi, aici prima parte.

    Să fie satanic chiar atît de rău?

    Henrik Raeder Clausen, redactor la EuropeNews în exclusivitate pentru Jihad Watch, 1 martie 2009

    Nu puţine sprîncene s-au ridicat la Organizaţia Conferinţei Islamice (OCI) la lectura unui fragment din articolul apărut la Europe News, articol care punea întrebarea dacă Mahomed era mesagerul lui Dumnezeu sau mai degrabă al Satanei.

    Articolul s-a inspirat dintr-un program de televiziune, în care părintele Zakaria Botros a citat dintr-o scriptură relevantă pentru a face o scurtă analiză a profeţilor iudeo-creştini şi pentru a-i compara pe aceştia cu Mahomed. Ceea ce articolul nu a explorat, însă, este chiar înţelesul termenului “satanic”. În general tindem să presupunem că satanic înseamnă “rău”, “greşit”, “necurat”, în asemenea măsură încît pînă şi analizarea naturii acestei “răutăţi” devine irelevantă. Dar dacă nu înţelegem ce înseamnă “rău” sau “satanic”, cum putem să respingem această idee? În acest scop este necesar să discernem între comportament Bun şi Rău.

    Cu Satana facem cunoştinţă în cartea lui Iov din Vechiul Testament. În această poveste care ne stîrneşte curiozitatea, Dumnezeu îi dă voie (!?) Satanei să-l ademenească pe Iov şi să-l convingă să se dezică de Dumnezeu după ce pierde totul, şi este confruntat cu moartea familiei, şi tot felul de boli şi nenorociri. Iov rămîne necliniti în credinţa sa, în pofida sărăciei şi a suferinţelor, pentru a fi răsplătit în cele din urmă cu şi mai multe bogăţii. Morala istoriei este că trebuie sa credem în Dumnezeu orice s-ar întîmpla, si mîntuirea va veni în cele din urmă.

    Interesant este însă că Satana nu acţionează ca entitate separată, opusă, ci cu permisiunea lui Dumnezeu. A continua să crezi în Dumnezeu înseamnă sa crezi în cele zece porunci şi în învăţăturile sale, etc. Cuvîntul Domnului era bun atunci, iar valoarea sa ca busolă a moralităţii nu s-a diminuat nici pînă în ziua de azi. A fi un evreu sau un creştin bun înseamnă să rămîi credincios acestor precepte. Mahomed, născut şi educat în Arabia păgînă, n-a vorbit niciodată de aceste învăţături, ba chiar le-a încălcat de cîte ori a avut ocazia, după cum reiese din Sirat (Ibn Ishaq şi Al-Tabari). Cele zece porunci sunt irelevante în islam, şi faptul că Mahomed le-a încălcat pe cele mai multe, dacă nu chiar pe toate, ar trebui să fie dovada faptului că Islamul nu este o religie avrahamică în ciuda pretenţiilor sale.

    « Versetele satanice »
    Satana apare de cîteva ori în viaţa lui Mahomed. Primul episod este cunoscut ca “versetele satanice”, imediat după ce Mahomed a batjocorit locuitorii Meccăi pentru cei opt ani de păgînism şi idolatrie, îndemnîndu-i să se închine la acel unic Dumenzeu la care se închina şi el. Acest îndemn este foarte interesant nu numai pentru că la Mecca deja se închinau lui Allah de generaţii, mult înainte să se nască Mahomed – vezi de ex. capitolul despre Qusay stră-stră—stră-bunicul lui Mahomed (al-Tabari VI, p. 19-26).

    Evenimentele sunt puse în mischare de Quraysh (al-Tabari VI, p. 106-107):

    [Tribul] Quraysh i-a promis mesagerului lui Allah că (locuitorii Meccăi) îi vor da atîta bogăţie pînă va deveni cel mai bogat om din Mecca, îi vor da în căsătorie cîte mirese doreşte şi că se vor supune lui.

    Această ofertă ar trebui să constituie ispita satanică ultimativă pentru un om sfînt: bani, sex şi putere, sau cele trei elemente ale dorinţelor lumeşti.

    al-Tabari VI, p. 107:

    Ei i-au spus: “Noi îţi vom da toate acestea, Mahomed, aşa că nu ne mai pîngări zeii şi nu-i mai vorbi de rău. Dacă nu, îţi mai oferim ceva, care să fie şi cîştigul tău şi cîştigul nostru”. “Ce vreţi să-mi daţi?” a întrebat el. Ei au răspuns: “Să slujeşti zeii noştri, al-Lat şi al-Uzza timp de un an de zile, şi noi vom sluji zeul tău timp de un an de zile.” “Lăsaţi-mă să văd ce viziune o să-mi trimită Domnul meu”, a răspuns.

    Trebuie să subliniem că Mahomed acceptă să cîntărească propunerea lor. După care îl invocă pe “Domnul meu”, nu pe Allah, ca sursă a revelaţiilor. Acest fapt este mai puţin misterios decît pare la prima vedere, pentru că locuitorii Meccăi se închinau deja lui Allah. Distincţia devine şi mai clară în revelaţia citată ca răspuns:

    al-Tabari VI, p. 107:

    Spune: O necredincioşilor! Eu nu slujesc pe cel ce voi îl slujiţi; şi nici voi nu slujiţi pe cel ce-l slujesc eu. Şi nici nu voi sluji pe cel ce voi îl slujiţi; şi nici voi nu veţi sluji ceea ce eu slujesc. Voi cu credinţa voastră, eu cu credinţa mea.

    Nu reiese clar din text ce credinţa are fiecare. Dar putem recunoaşte cu oarecare certitudine (vezi capitolul despre Qusay menţionat mai sus) că locuitorii Meccăi practicau cultul lui Allah de mai multe generaţii şi că ceilalţi idoli de la Kaaba erau răspunzători de ritualul pelerinajului (Hajj şi Umra) care după cum se ştie face parte integrală din islamul modern, inclusiv detaliile despre statul smirnă (“mawqif”) la Arafat, împrăştierea de la Mina, şi lapidarea lui “jimar” (considerat de islam ca diavolul) la apusul soarelui. Mahomed, care s-a jurat că nu a luat niciodată parte în ritualuri păgîne, nu oferă detalii clare asupra religiei sale.

    Reconcilierea are loc în pofida acestor diferenţe:

    al-Tabari VI, p. 108:

    Cînd a văzut mesagerul lui Allah cum tribul său îi întoarce spatele, îndurerat că nu iau în seamă mesajul adus de la Allah, şi-a dorit din tot sufletul să primească ceva de la Allah care să-l împace cu propriul său trib. Căci îşi iubea tribul şi îi dorea binele (…)

    Numai că deşi revelaţia nu este creată din dorinţa omului, nu putem să-i negăm lui Mahomed faptul că se străduieşte. Grija pentru binele tribului său este înregistrată şi apreciată. Şi iată că vine şi revelaţia:

    al-Tabari VI, p. 108:

    Şi atunci Allah i-a arătat:

    Pe steaua care apune, tovarăşul tău nu greşeşte, nu este înşelat, şi nici nu vorbeşte din dorinţă…

    E bine de ştiut. Navigăm în ape înşelătoare şi riscăm să fim înşelaţi. Acum ni se promite clar că nu vom fi înşelaţi. Citatele sunt din Coran 53:1-3 şi 53:19-20. Revelaţia continuă:

    al-Tabari VI, p. 108:

    Te-ai gîndit la al-Lat si al-Uzza şi Manat, al treilea, celălalt?

    Atunci, din cauza certurilor dintre ei şi pentru ceea ce dorea să aducă oamenilor săi, Satana i-a pus pe limbă următoarele vorbe:

    Aceste berze zboară foarte sus; adevărat, intervenţia lor este primită şi acceptată.

    O secundă …

    Cînd Satana pune o “revelaţie” pe limba profetului nu avem de a face cu o înşelătorie? Dar tocmai ni s-a spus că nu poate fi nici o greşeală şi nici o inşelătorie. Atunci ceva nu e logic, deşi toate părţile sunt mulţumite:

    al-Tabari VI, p. 108:

    Auzind acestea, [tribul] Quraysh mult s-a bucurat şi a fost fericit şi încîntat de felul în care profetul vorbea despre zeii lor, şi l-au ascultat cu deplină încredere şi respect pentru mesajul pe care îl aducea de la Allah, fără nici o bănuială de greşeală, iluzie sau înşelătorie.

    Totul e bine cînd se termină cu bine. Tîrgul e bine primit de toate părţile. “Intervenţia” este un concept tradiţional conform căruia o persoană cere unui zeu să intervină în favoarea sa în ziua Judecăţii de Apoi. După ce au încheiat tîrgul, Mahomed şi toţi muslumanii, inclusiv locuitorii Meccăi, se prosternează în faţa zeilor din Kabaa. Nu se ştie precis dacă obiceiul de a se prosterna era de origine păgînă sau dacă a fost introdus de Mahomed. Se pare totuşi că era de origine păgînă, căci prosternarea musulmanilor apare ca o noutate.

    Într-o altă descriere a lui al-Tabari (şi sunt multe de acest gen), tribul Quraysh reacţionează în felul următor după prosternări:

    al-Tabari VI, p. 111:

    Ei erau mulţumiţi de spusele lui Mahomed, şi au zis:
    “Recunoaştem că Allah este cel care dă viaţa şi moartea, cel care crează hrana şi ne-o dă nouă, dar dacă aceşti zei ai noştri pot interveni pentru noi în faţa lui, şi dacă le dai şi lor ce li se cuvine, atunci suntem cu tine.”

    Toată lumea se împacă. În aceeaşi perioadă, moare prima soţie a lui Mahomed, Hadija, şi lui Mahomed i se aduc două neveste: Aisha (care avea 6 ani la vremea respectivă) şi o femeie adultă. Tot atunci moare şi protectorul lui Mahomed, Abu-Talib, ceea ce îi produce profetului oarecari neplăceri. Ni se relatează acum (p. 115) că un membru al tribului Quraysh pune cenuşă pe capul lui Mahomed!

    Cronologia exactă a evenimentelor nu este foarte clară, dar căsătoria cu Aisha ne dă un indiciu. Aisha are 6 ani cînd este dată de soţie lui Mahomed şi 9 ani în momentul fugii la Medina (Hijra), cînd este consumată şi căsătoria. Relaţiile sexuale cu minorii erau probabil normale la vremea respectivă în Arabia şi nu trebuie considerate satanice în acest context.

    Din păcate, pacea nu rezistă. Din scripturi reiese că ar fi fost anulată imediat, dar realitatea pare să fi fost alta. Probabil că pacea a durat destulă vreme pentru ca musulmanii care emigraseră în Abisinia să prindă de veste şi să se întoarcă la Mecca. Din moment ce la vremea respectivă ştirile călătoreau pe jos, sau călare pe cal ori cămilă, probabil că trecuse ceva timp, adică cei aproape trei ani pînă la Hijra. În orice caz, o altă revelaţie o anulează pe cea dată anterior:

    al-Tabari VI, p. 109:

    Atunci Gabriel a venit la mesagerul lui Allah şi i-a spus:
    “Mahomed, ce ai făcut? Ai proclamat în faţa oamenilor ceea ce eu nu ţi-am adus de la Allah, şi le-ai spus ceea ce nu ţi s-a spus.”

    Aici lucrurile se complică. Dacă nu putem avea încredere într-o revelaţie anterioară, cum să credem fără rezerve în aceasta? Şi de ce să credem că în faţa profetului a apărut într-adevăr “Gabriel”? Ba mai mult, au îngerii propria lor voinţă, cum reiese de aici? De obicei îngerii sunt descrişi ca înfăptuind voinţa lui Dumnezeu, nu pe a lor înşişi. Deci nu avem cum să ştim cu siguranţă, aşa că să trecem mai departe, pentru că Allah rezolvă problema cu o nouă revelaţie (Coran 22:52):

    al-Tabari VI, p. 109:

    Niciodată nu am trimis un mesager sau un profet în faţa ta decît pe acela care a proclamat, şi Satana a pus vorbe în proclamarea sa. Allah a anulat ceea ce a spus Satana. Atunci Allah îşi hotărăşte versetele. Allah e înţelept, atoateştiutor.

    Din păcate, această afirmaţie nu este sinceră. Nu numai că Allah defăimează toţi profeţii din toate timpurile afirmînd uneori că aceştia vorbesc în numele Satanei. Vedem aici cum versetele pot fi luate înapoi (retractate, anulate) şi înlocuite cu altele. Asigurările primite doar cu o pagină înainte (că revelaţia nu era greşeală sau înşelăciune, nici rostită dintr-o dorinţă) erau false. În final, intervine o îndoială de durată: este posibil ca şi alte versete din scriptura coranică să fi fost introduse de Satana? Este acelaşi lucru valabil şi pentru scripturile evreilor şi ale creştinilor?

    Aceste nedumeriri nu sunt clarificate, deci să mergem mai departe. Coran 5:101 (necitat, dar relevant în context) ne permite să nu ne îngrijorăm prea tare dacă unele pasaje contravin lor înselor:

    Coran 5:101

    Dreptcredincioşilor, nu puneţi întrebări despre lucruri care dacă vi s-ar explica v-ar putea crea neplăceri cînd Coranul este dezvăluit. Unii au pus întrebări înaintea voastră, şi din cauza asta şi-au pierdut credinţa.

    E mai bine aşa. Ne întoarcem la retractările scripturale şi la reacţiile tribului Quraysh.

    Erorile din versetele coranice 53:21-23 şi 26 sunt corectate prin reducerea statutului idolilor din zei la simple etichete create de oameni. Ceea ce îi supără pe bună dreptate pe membrii tribului Quraysh, care erau convinşi că îi facuseră lui Mahomed o ofertă foarte generoasă pentru a soluţiona conflictul din care iată că Mahomed se retrage:

    al-Tabari VI, p. 110:

    Cînd Mahomed a adus de la Allah revelaţia care a anulat ceea ce Satana pusese pe limba profetului, tribul Quraysh a zis: “Mahomed s-a căit pentru ce a spus despre relaţiile zeilor voştri cu Allah, şi şi-a schimbat părerea şi a adus altceva”. Cele două proclamaţii pe care Satana le-a pus pe limba mesagerului lui Allah erau în gura oricărui politeist, şi aceştia au persecutat cu mult mai multă răutate şi violenţă pe cei care acceptaseră islamul şi mergeau pe urmele mesagerului lui Allah.

    Nu încape nici o îndoială că revelaţia primită de la Satana reprezintă o veste proastă. Iarăşi se produce o schismă, din motive pe care Siratul nu le descrie, iar membrii tribului Quraysh îl snopesc în bătaie pe Mahomed, care fuge la Medina – Hijra. Confruntat cu această brutală întorsătură , Mahomed caută protecţie, pentru a nu se mai teme de noi acte de violenţă din partea locuitorilor Meccăi. Aici apare unul din evenimentele centrale din Hijra:

    Al doilea jurămînt de la Al-Aqabah
    Satana îşi mai face apariţia în istoria islamului cu ocazia celui de-al doilea jurămînt de la al-Aqabah (al-Tabari VI, începînd de la p. 130). Acest eveniment se petrece la vremea fugii de la Mecca la Medina – Hijra. Se spune (al-Tabari VI, p. 132) că musulmanii şi-au părăsit tabăra în secret, în primele ore ale nopţii (prima treime a nopţii). Presupunînd că deplasarea şi adunarea au luat ceva timp, întîlnirea şi jurămîntul au avut loc cam pe la miezul nopţii. Toată scena este oarecum stranie, dar Satana nu joacă chiar rolul pe care l-am fi anticipat într-o situaţie de această natură.

    al-Tabari VI, p. 133:

    Noi i-am spus: “Am auzit ce-ai vorbit. Grăieşte, mesager al lui Allah, şi alege ce vrei pentru tine şi pentru Domnul tău. Mesagerul lui Allah a grăit, a recitat din Coran, ne-a chemat la Allah şi ne-a făcut să dorim islamul. Apoi ne-a zis: “Voi face un legămînt de credinţă cu voi, cu condiţia să mă protejaţi aşa cum vă protejaţi nevestele şi copiii.”

    Atunci al-Bara’ b. Ma’rur i-a luat mîna şi i-a spus:

    “Jurăm pe El, cel care te-a trimis să ne aduci adevărul, te vom proteja aşa cum ne-am proteja femeile. Vrem să depunem jurămîntul de supunere în faţa ta, o, mesager al lui Allah, pentru că suntem războinici în cămăşi de zale, din generaţie în generaţie.”

    Rămîne foarte puţin loc pentru dubii asupra naturii ne-neviolente a promisiunii lor. Aici este vorba de război. În continuare al-Tabari descrie cum a decurs depunerea jurămîntului, la p. 134:

    Cînd s-au strîns sa depună jurămîntul de credinţă către mesagerul lui Allah, al-Abbas b. Ubadah, fratele lui Banu Salim b. Awf, a spus: “Oameni ai lui Khazjraj, ştiţi voi ce vă aşteaptă după ce juraţi credinţă şi supunere acestui om?” “Da”, au răspuns ei. Atunci el a vorbit mai departe: “Jurîndu-i credinţă, voi vă obligaţi să purtaţi război asupra întregii omeniri.”

    Urmează o scurtă pauză, pentru că aici intervine o schimbare subtilă: în introducerea la jurămînt era vorba de a-l proteja pe Mahomed. Adevăratul jurămînt este despre războiul împotriva întregii omeniri. Ceva ce musulmanii continuă să facă pînă în prezent. Detaliile şi circumstanţele la care ne putem aştepta seamănă foarte bine cu evenimentele din ziua de azi:

    “Dacă vă închipuiţi că vă veţi putea dezice de el după ce necazurile vă vor fi irosit bogăţiile, şi după ce nobilii voştri vor fi fost seceraţi de moarte, opriţi-vă acum, căci în numele lui Allah, va fi o ruşine şi pe lumea aceasta şi pe lumea cealaltă dacă veţi renunţa la el altă dată. Dar dacă credeţi că veţi purta credinţă promisiunilor pe care i le-aţi făcut cînd l-aţi invitat, chiar şi după ce v-aţi pierdut bogăţiile şi după ce nobilii voştri au fost ucişi, atunci primiţi-l. Căci, în numele lui Allah, el este cel mai bun lucru pentru voi, pe lumea aceasta şi pe lumea cealaltă.” Atunci ei au răspuns: ” Îl vom primi, chiar dacă ne va aduce irosirea bogăţiilor şi uciderea nobililor. Care va fi cîştigul nostru, o, mesager al lui Allah, dacă rămînem credincioşi?” El le-a răspuns: “Raiul.” “Întinde mîna”, i-au zis ei. Atunci el a întins mîna şi ei i-au jurat credinţă.

    Asta e deja macabru. Jurămîntul de a purta război împotriva întregii omeniri ar putea duce la rezultate sumbre şi la moartea tuturor musulmanilor, ca să nu mai vorbim de efectele asupra celor împotriva cărora se duce războiul. Trebuie totuşi să recunoaştem că musulmanii au rămas credincioşi jurămîntului pînă acum. Chiar şi în prezent, aproape 14 secole după moartea profetului, mulţi dintre ei declară ca îl iubesc pe Mahomed mai mult decît îşi iubesc familiile, şi că sunt dispuşi să sacrifice orice, totul, pentru a-i apăra onoarea.

    Esenţa jurămîntului este supunerea necondiţionată.
    În acest context, “satanic” ar trebui să reprezinte orice i-ar putea distrage pe musulmani de la supunerea faţă de Mahomed. Al-Tabari se referă exact la acest aspect:

    După ce toţi au depus jurămîntul de credinţă către mesagerul lui Allah, Satana a strigat din vîrful muntelui de la al-Aqabah cu cea mai pătrunzătoare voce pe care am auzit-o vreodată: “Oameni de la toate altarele de sacrificiu de la Mina, chiar vreţi ca un om condamnabil [referinţă batjocoritoare la Mahomed care se traduce prin “lăudabil”] şi apostaţii care îl urmează, care s-au strîns la un loc, să ducă război împotriva voastră? Mesagerul lui Allah a spus: ” Ce grăieşte vrăjmaşul lui Allah? Acesta este Azabb de la al-Aqabah, fiul diavolului Azyab.Ascultă, vrăjmaşul lui Allah. Mă jur pe Allah că o să-ţi vin de hac!”

    Acest text nu este uşor de înţeles. Numele amintite aici nu se găsesc în altă parte şi nu se ştie nimic despre ele. Ceea ce vedem aici este “Satana” care de fapt le atrage atenţia oamenilor asupra unui gen de comportament care poate fi considerat non-etic, anume că Mahomed şi primii musulmani ar purta război împotriva propriilor fraţi din Mecca. Desigur, Mahomed nu s-a bucurat la auzul acestei preveniri. O posibilă interpretaţie ar fi că în această poveste de la miezul nopţii, Satana ar fi o simplă persoană care nu este de acord cu Mahomed şi cu jurămîntul depus, care ar fi preferat ca Mahomed şi ceilalţi musulmani să rămînă credincioşi religiei de la Mecca, şi care astfel ar descuraja supunerea faţă de Mahomed.

    În orice caz, este clar că această supunere necondiţionată devine primordială. Acest lucru este periculos, pentru că de-a lungul istoriei am văzut că supunerea oarbă faţă de persoane cu caracter dubios poate conduce la dezastre semnificative. Am fi putut spera ca Mahomed să constituie un exemplu mai bun pentru omenire, numai că din Sirat (povestea vieţii lui Mahomed) ca şi din comportamentul musulmanilor în trecut şi în prezent, putem conclude că nu este cazul.

    Expediţia la Naklah
    Credinţa jurată de musulmani profetului avea să fie pusă la încercare destul de repede. Mahomed a lansat o serie de expediţii după fuga la Medina, care au eşuat în mare parte fără nici un fel de luptă. Doar expediţia la Naklah, unde Mahomed a schimbat procedura şi a transmis ordinele prin intermediul unei epistole secrete s-a transformat în misiune rodnică. Musulmanii şi-au redefinit modul de luptă: s-au deghizat în pelerini şi au reuşit astfel să atace o caravană, deşi iniţial au existat oarecari ezitări:

    al-Tabari VII p. 19:

    (Musulmanii) s-au sfătuit unul cu altul în legătură cu aceştia, fiindcă era ultima zi a lunii Rajab, şi au spus: “în numele lui Allah, dacă astăzi îi lăsăm în pace pe aceşti oameni, o să intre în Haram (spaţiul sacru din Mecca), unde nu pot fi atinşi; dar dacă îi omori (astăzi), îi vei fi omorît în luna sfîntă.” Ei au ezitat şi s-au temut să-i atace, dar apoi şi-au făcut curaj şi s-au înţeles să omoare cît mai mulţi din ei, şi să pună mîna pe tot ce duceau cu ei.

    Aici se vede ce avantaje îţi conferă religia mai bună: nu eşti legat de tradiţiile religiei demodate, ale religiei care trebuie înlocuite. Din păcate, creerea unei tradiţii de ambuscadă şi jaf în lunile considerate sfinte nu este favorabilă comerţului şi a relaţiilor reciproce. Aşa că, iniţial, Mahomed a văzut în această dilemă o problemă de “relaţii cu publicul” nu tocmai lipsită de însemnătate:

    al-Tabari VII, p. 20:

    Mesagerul lui Allah a zis: “Nu vă poruncesc să luptaţi în luna sfîntă”, şi a pus stăpînire pe caravană şi pe cei doi doi prizonieri, dar a refuzat să ia ceva din încărcătură.

    De fapt, relatarea despre Naklah este plină de contradicţii referitoare la ce a poruncit sau nu a poruncit Mahomed în scrisoarea secretă. Mahomed face ordine declărînd răspicat că nu a dat ordinul de luptă în luna sfîntă, lăsînd deschisă interpretaţia că ar fi fost iniţial vorba de un asemenea ordin, şi nici un ordin referitor la faptul că expediţia ieşise la drum în timpul lunii sfinte. Musulmanii care trebuiau să atace caravana se temeau de pedeapsa cea mai aspră. Într-adevăr, acest incident a fost cauza unei îndelungate dezbateri atît la Medina cît şi la Mecca, unde toţi erau nemulţumiţi de faptul că Mahomed şi oamenii săi încălcaseră tradiţia. Această problemă a fost rezolvată cu ajutorul revelaţiei din Coran 2:217:

    al-Tabari VII p. 20:

    Allah i-a dezvăluit mesagerului său: “Ei se îndoiesc de tine din cauza războiului din luna sfîntă…” Cînd s-a revelat pasajul coranic asupra acestui incident şi cînd Allah i-a eliberat pe musulmani din frica în care se cufundaseră, mesagerul lui Allah a pus stăpînire pe caravană şi pe cei doi prizonieri.

    E convenabil, dacă nu de-a dreptul profitabil, să ai la îndemînă un profet capabil să furnizeze scriptura adecvată pentru orice situaţie.

    Bătălia de la Badr
    Bătălia de la Badr este unul din momentele cheie ale islamului. Scriptura islamică descrie acest eveniment în detalii minuţioase, deoarece victoria neaşteptată a unui mic grup de musulmani asupra unei forţe defensive superioare a constituit un “chilipir” important pentru religia incipientă. Să examinăm cîteva elemente cheie ale acestei bătălii, fără a intra în toate detaliile, care pot fi găsite în al-Tabari vol. VII. Dar mai întîi data:

    al-Tabari VII p. 26:

    În anul acesta [AH 2] a avut loc marea bătălie de la Badr, între mesagerul lui Allah şi necredincioşii de la Quraysh, în luna Ramadanului.

    Potrivit tradiţiei arabii se abţin de la jaf şi vărsare de sînge în cele patru luni sfinte, una dintre ele fiind Ramadanul. Aceste luni constituiau tradiţional perioadele relativ sigure pentru comerţul prin intermediul caravanelor. Dar de cînd Mahomed declarase că alungarea din Kaaba a fost mai gravă decît omorurile şi jafurile, musulmanii nu au mai respectat nici această tradiţie. Acest eveniment este de importanţă centrală în teologia islamică. (vezi şi Coran 8:41).

    al-Tabari VII p. 27:

    În această dimineaţă Allah a despărţit adevărul de neadevăr, şi în această dimineaţă a dat măreţie islamului şi a dezvăluit Coranul şi i-a umilit pe conducătorii necredinţei; şi bătălia de la Badr s-a dat într-o vineri.

    Motivul acestei bătălii este explicat în mod destul de sincer. După ce a auzit de o caravană bine încărcată a tribului Quraysh care venea din Siria sub conducerea lui Abu Sufyan, Mahomed a ţinut o consfătuire:

    al-Tabari VII p. 28:

    Cînd mesagerul lui Allah a auzit de ei, şi-a adunat însoţitorii şi le-a vorbit despre bogăţiile pe care le duceau cu ei şi despre cît de puţini erau. Musulmanii au pornit la drum cu un singur ţel: Abu Sufyan şi călăreţii care îl însoţeau. Ei nu vedeau în aceştia din urmă decît o sursă de pradă uşoară şi nu credeau că se va da o mare bătălie cînd se vor întîlni cu ei.

    Abu Sufyan, fiind un talentat conducător de caravane, a prins de veste că i se pregătea o ambuscadă şi a luat două măsuri: şi-a chemat rudele de la Mecca în ajutor şi a ales o rută mai sigură pentru caravana sa. Caravanele reprezentau la vremea respectivă un proiect serios şi fiecare din ele transporta o importantă cantitate de mărfuri cu care tribul Quraysh făcea comerţ. Caravana respectivă a reuşit să ajungă la Mecca nevătămată, dar întăririle au hotărît să zăbovească în Badr cîteva zile, ademenite de abundenţa tîrgului unde se puteau delecta cu mîncăruri bune, vin şi femei.

    Musulmanii, mai ales cei din Medina, au fost îngrijoraţi de această situaţie, deoarece se juraseră să-l apere pe Mahomed, dar nu şi să ia parte la campanii militare ofensive împreună cu el. În cele din urmă au fost convinşi să iasă la bătălie alături de el, pentru că nu puteau concepe că mesagerul lui Allah ar putea să se înşele. Detalii despre dezbatere găsim în al-Tabari VII, de la pagina 41.

    În mod paradoxal, caravana a reuşit să ajungă la Mecca fără neplăceri, dar întăririle din care făceau parte toţi nobilii din Mecca, mai puţin doi, au trebuit să-i înfrunte pe musulmani într-o crîncenă bătălie.

    Membrii tribului Quraysh, deşi erau aproape de trei superior numeric inamicului, au ezitat să pornească la luptă.

    al-Tabari VII p. 51:

    Utbah b. Rabiah: O, oameni din tribul Quraysh, nu veţi cîştiga nimic din bătălia cu Mahomed şi însoţitorii săi. În numele lui Allah, dacă învingeţi, nu vă veţi mai putea uita unii în ochii altora fără să vă scîrbiţi, pentru că veţi vedea pe cel care a ucis pe fiul unchiului din partea tatălui sau a mamei voastre, sau pe unul din clanul vostru.

    Tribul Quraysh, care căuta totuşi să se răzbune pentru încăierarea de la Naklah, a hotărît să nu se retragă, fiind siguri că superioritatea numerică le va aduce victoria. Bătălia propriu zisă este descrisă şi de Ibn Ishaq şi de al-Tabari în detalii plastice. Conceptul de martiriu prin moarte în luptă este scos în evidenţă. Unul dintre musulmani ripostează mîncîndu-şi curmalele:

    al-Tabari VII p. 55:

    “Minunat! Tot ce mă desparte de intrarea în rai este să fiu omorît de acei oameni!” Atunci şi-a aruncat curmalele pe jos, şi-a ridicat sabia şi s-a luptat cu vrăjmaşul pînă cînd a căzut ucis.

    Această ferocitate le conferă musulmanilor un avantaj în bătălie, astfel încît ei reuşesc să ucidă un mare număr dintre nobilii tribului Quraysh şi să ia prizonieri pe mulţi alţii. Urmează o consfătuire pe tema cine trebuie să fie ucis şi cine cruţat. După luptă urmează un pic de masacru al prizonierilor de război. Mahomed îl desemnează pe Abu Jahl, pe care îl cunoaşte din copilărie, şi pe care ar vrea să-l vadă mort. Abu Jahl este găsit, dar este grav rănit:

    al-Tabari VII p. 62:

    Unii membri ai tribului Banu Makhuzum susţin că Ibn Masud spunea deseori: “Abu Jahl mi-a zis: ‘Ai urcat un urcuş greu, păstoraşule.’ Atunci i-am tăiat capul si i l-am adus mesagerului lui Allah, şi i-am grăit aşa, ‘O, mesager al lui Allah, iată capul lui Abu Jahl, vrajmaşul lui Allah.’ Atunci mesagerul lui Allah a zis: ‘Dacă e adevărat, atunci mă jur pe Allah, înseamnă că nu mai sînt alte zeităţi?’ Acesta a fost jurămîntul mesagerului lui Allah. Eu am răspuns, ‘Da, în numele lui Allah, nu mai sînt alte zeităţi.’ Atunci am aruncat capul pe jos în faţa mesagerului lui Allah. El a zis: ‘Lăudat fie Allah!'”

    După bătălie, morţii, care se aflau deja într-o stare nu tocmai agreabilă, au fost aruncaţi într-o fîntînă din apropiere de Badr, mai puţin cadavrul lui Umayyah b. Khalaf, a cărui stare nu mai permitea să fie mişcat din loc. Iată ce a avut Mahomed să le spună morţilor în toiul nopţii:

    al-Tabari VII p. 63:

    “O oameni ai fîntînii, o Utbah b. Rabiah, o Shaybah b. Rabiah, o Umayyah b. Khalaf, o Abu Jahl b. Hisham, şi apoi i-a pomenit pe toţi cei care se aflau împreună cu aceştia în fîntînă – n-aţi găsit ceea ce Domnul vostru v-a promis că e adevărat? Pentru că eu unul am găsit ceea ce Domnul meu mi-a promis că e adevărat.” Atunci musulmanii au zis: “O mesager al lui Allah, vorbeşti cu oamenii care au putrezit deja?” El a răspuns: “Voi nu auziţi mai bine decît ei ce am eu de spus, dar ei nu mai pot să-mi răspundă.”

    Satisfacţia exprimată asupra cadavrelor ar putea fi interpretată ca satanică, dar învăţaţii islamului ar trebui să fie capabili să explice că nu este aşa, că e un aspect care nu ar trebui să ne îngrijoreze.

    Împărţirea prăzii
    După bătălie apare o problemă nouă: împărţirea prăzii. Acest subiect stîrneşte certuri şi este rezolvat în cele din urmă printr-o sura relevantă (8, “Prăzile de război”): prada se împarte în mod egal printre cei care au participat la bătălie după ce Mahomed şi-a primit partea sfîntă (Khums) de 20%. O notă de subsol face menţiunea că în acea perioadă un conducător arab de oşti ar fi primit 25%, prin urmare musulmanii primeau o cotă parte mai bună sub comanda lui Mahomed.

    La întoarcerea în Medina are loc o mare sărbătoare. Salamah b. Waqah se întreabă de ce:

    al Tabari VII p. 65:

    “Pentru ce ne felicită? În numele lui Allah, n-am întîlnit decît bătrîne fără păr, ca nişte cămile priponite, pe care le-am măcelărit.” Mesagerul lui Allah i-a zîmbit şi i-a spus: ‘Nepoate, aceia erau mala’.”

    Mahomed ştia că bărbaţii pe care îi înfruntase în luptă erau conducătorii, şi prin victoria asupra lor, poziţia sa faţă de tribul Quraysh se îmbunătăţise considerabil. Această victorie asupra necredincioşilor a fost de mare însemnătate, de aceea musulmanii o sărbătoresc în fiecare an, în luna Ramadanului.

    În scena unde cîţiva prizonieri sînt aduşi în faţa uneia din nevestele lui Mahomed, Sawdah b. Zamah, dăm peste un detaliu interesant:

    al-Tabari VII p. 66:

    Aceasta s-a întîmplat înainte ca vălul să fie impus femeilor.

    Ceea ce este bineînţeles of referinţă la:

    Coran 33:59:

    O profetule! Spune-le nevestelor şi fiicelor tale, şi femeilor dreptcredincioase că trebuie să-şi acopere trupurile cu pelerinele lor, ca să fie recunoscute ca atare şi să nu fie hărţuite.

    islamul este singura religie care impune femeilor un cod vestimentar sever. S-a dezbătut îndelung dacă purtarea vălului este obligatorie sau voluntară, dar conform scripturii este clar: vălul este o obligaţie impusă, pentru ca femeile să fie recunoscute ca musulmane şi “să nu fie hărţuite”. Aceasta obligaţie transportă religia din sfera privată în sfera publică, cu care este mai greu să ne măsurăm. Mai mult decît atît, a nu “fi hărţuite” sînt abuzate de poliţiile “religioase” din multe ţări islamice, unde femeile care nu aderă suficient de strict la standardele de acoperire cu vălul sînt hărţuite, atacate şi arestate în mod curent.

    Această practică dă naştere la scene bizare. În anul 2006, 80.000 de femei din Yemen au demonstrat împotriva caricaturilor publicate într-o mică ţară din indepărtata Europă. Toate erau îmbrăcate în negru. Toate s-au adunat pentru a apăra onoarea unui bărbat mort de peste 13 secole, dar a cărui influenţă asupra vieţii şi a îmbrăcăminţii lor era încă bine resimţită. “Supunerea voluntară” în faţa voinţei profetului poate fi termenul protrivit pentru a descrie această stare de lucruri. Nu există nici un fel de dubiu că Mahomed a fost dotat cu o dorinţă extrem de puternică de a dicta ce fel de viaţă trebuie să ducă adepţii săi. Bineînţeles că setea de putere nu trebuie considerată satanică.

    După această divagaţie, să ne întoarcem la evenimentele care s-au desfăşurat după bătălia de la Badr. În următoarele 20 şi ceva de pagini al-Tabari descrie tratamentul prizonierilor, practica răscumpărărilor precum şi negocierile brutale care le-au însoţit. Printre ele şi acest straniu fragment despre răscumpărări, relatat de Umar b. al-Khattab:

    al-Tabari VII p. 81:

    A doua zi în zori m-am dus la profet. El stătea cu Abu Bakr şi amîndoi plîngeau. I-am zis: “O mesager al lui Allah, spune-mi, ce te-a făcut să plîngi împreună cu însoţitorul tău? Dacă găsesc un motiv să plîng, o să plîng şi eu, pentru că tu plîngi, dar dacă nu, mă voi preface că plîng, pentru că tu plîngi.”

    Iată o dovadă de loialitate necondiţionată şi neîndoielnică. Mai departe:

    Mesagerul lui Allah a spus: “Plîng din cauza răscumpărărilor care au fost puse în faţa însoţitorilor tăi. Dar s-a pus în faţa mea că ar fi trebuit să-i pedepsesc, mai aproape decît este acest pom (şi a arătat spre un pom din apropiere).” Allah mi-a dezvăluit: “Nici un profet nu poate să aibă prizonieri pînă nu-i măcelăreşte în ţara lor …”

    Acesta este un citat din Coran 8:67-69. Rar este văzut Mahomed regretîndu-şi faptele, dar faptul că a preferat răscumpărarea în locul uciderii i-a adus o aspră lecţie de la Allah. Care, din fericire pentru economia musulmanilor permite răscumpărarea prizonierilor, versetul 8:69. De asemenea este clar că luarea de pradă de război este legală pentru Mahomed şi musulmani. De la bătălia de la Badr pînă la moartea lui Mahomed au avut loc multe asemenea raiduri – probabil vreo 70.

    Acest eseu nu este o relatare completă a vieţii lui Mahomed, ci mai degrabă o analiză a unor pasaje pentru a sublinia că îngrijorarea exprimată de OCI faţă de termenul “satanic” este probabil exagerată. Multe episoade interesante şi formative, ca de ex. tratatul Hudaibayah au fost trecute cu vederea. Există încă un pasaj scurt (17 rînduri, al-Tabari IX p. 259-160) care laudă vitejia si generozitatea lui Mahomed. Cititorii sînt încurajaţi să citească întreaga poveste a vieţii lui Mahomed pentru a-şi forma o imagine completă.

    Încă un episod, de data aceasta din ultimele zile ale lui Mahomed:

    al-Tabari IX p. 168:

    Mesagerul lui Allah a trimis după mine în toiul nopţii, şi mi-a zis: “O Abu Muwayhibah, mi s-a poruncit să caut iertare pentru locuitorii [morţi] din [cimitirul] al-Baqi, aşa că vino cu mine.” M-am dus cu el, şi cînd a ajuns în faţa lor el le-a zis: “Pace vouă, O locuitori ai mormintelor! Mai fericiţi sînteţi voi, în starea voastră decît oamenii [de aici] în starea lor de acum! Discordia [fitna] a venit cum vin una după alta fărîmele nopţii negre ca tăciunele, ultima mai rea decît prima.” Apoi s-a întors către mine şi mi-a zis, ‘O Abu Muwayahibah, mi s-au dat cheile comorilor acestei lumi, unde am stat mult, apoi ale paradisului. Mi s-a oferit să aleg între lumea aceasta sau întîlnirea cu Domnul meu şi paradisul, aşa că am ales pe Domnul meu şi paradisul.” Am spus, “Să fii răscumpărat împreună cu părinţii mei! Ia cheile de la […]

    Acest fragment este foarte ciudat.

    În primul rînd vedem clar că islamul împreună cu tot ce a fost cucerit prin islam l-au făcut fericit pe Mahomed. Nici o grijă, pentru că supunerea, nu fericirea, este scopul islamului. Invidia pentru morţi este ceva straniu. Dar nu ceva de care nu s-a mai auzit, pentru că pînă şi în ziua de azi Hamasul sărbătoreşte faptul că au creat o industrie a morţii, care le dă putere peste cei care celebrează viaţa.

    În al doilea rînd, e clar că discordia (conflictul, nesupunerea) este ceea ce Mahomed urăşte mai tare. Faptul că oamenii ar putea să aibă curajul să nu fie de acord cu profetul lor şi să-i submineze autoritatea absolută nu-i convine de loc.

    În al treilea rînd, este straniu că Mahomed, dacă îşi iubeşte discipolii şi are într-adevăr posibilitatea să aleagă între viaţă şi moarte, alege totuşi moartea.

    va urma

    Notă de final: dat fiind că e pur şi simplu un articol documentar, orice abatere (de la limbaj /norme de conversaţie/atac la autor/ameninţări) va fi imediat sancţionată. Acceptăm argumente documentate, păreri, etc.

    Print Friendly, PDF & Email

    17 COMENTARII

    1. Straniu, dar desi fish si cu mine nu am planificat data publicarii, ci asa s-a nimerit sa fim “buni de tipar”, am picat o zi dupa 11 martie, de trista amintire.

      La evrei – cind cineva moare de mina altcuiva, mai ales din ura de rasa, sau din motive “religioase” – se spune: Dumnezeu sa-i razbune singele!

    2. @Israelianca,
      Da, e putin straniu dar e binevenit. Lucrurile se leaga, cine vrea sa inteleaga are toate elementele.
      @fish,
      Avem rabdare. Sper sa aiba si ei ca sa se inteleaga, sa vada de unde le vine dorinta de dominare.
      Ei, vesnicii ofensati…

    3. Locuitorii Meccai se inchinau lui Allah cu mult inainte de Mahomed. Mircea Eliade vorbeste in “Istoria credintelor si ideilor religioase” despre Allah ca deus otiosus, divinitate suprema creatoare care s-a “retras”, fara a mai pastra legaturi cu lumea creata si despre cultul lui Allah la arabii din perioada anterioara lui Mahomed.

    4. Prin faptul ca toti musulmanii au depus un juramant lui Mohamed (vezi mai sus), s-a introdus un raport de subordonare credincios – mentor/shaikh. In Introduction to Sufism Dr. Qadeer Shah Baig, se explica de ce este nevoie de shaikh:

      The disciple’s need to have a shaykh is inevitable. If a man does not have a shaykh, Satan becomes his shaykh and lures him back into the temptation of his ego and finally destroys him in confusion and error. A disciple keeps unwavering faith in the words of his shaykh and receives infinite love and care from him. The relationship is strictly based on the pattern of the Prophet’s (pbuh) relations with his companions which enjoyed Divine support. To quote the Qur’an:
      “Now there has come to you a messenger from among yourselves. Grievous to him is your suffering, anxious is he over you, gentle to the believers, compassionate.”

      Simplu spus, esti musulman, te supui unui sheikh, ghidul tau spiritual. Asta este asa-zisa relatie directa musulman-Allah…

      Dar uite si o declaratie contrara. Remus Prunescu:

      Islamul este o religie care ofera independenta celui care este musulman. Nu este supus nimanui in afara de Dumnezeu. Ideea de supunere fata de o institutie, sau o persoana nu este acceptata si respinsa imediat. Astfel intreaga religie islamica se creeaza pe baza fiecarui cetatean.

    5. israelianca – sunt curios cum vede tel aviv mesajul video transmis de mr Obama in Iran.

    6. @Dr. Jones: la acest protest al “lacustelor” palestiniene mie mi/a placut …..abundenta de produse “Made in Israel” sau “fabrique in Israel” din marketurile frantuzesti.
      Asta arata ce economie puternica are ISR!
      Cat despre boicotul impotriva palestinienilor la Carrefour , cred ca asa ceva ar fi SF!

    7. Vreau sa-i asigur pe toti cei care cred ca vreun boicot economic sau cultural rezolva problema palestiniana – nu faceti decit sa impingeti Israelul mai sus si mai departe – toti cei care sint nevoiti sa-si inchida fermele se recicleaza in directia hi-tech sau armament. Noi am vrea sa vindem fructe si flori, dar daca nu se poate, vindem si M-16, si mai ales armament mult mai sofisticat. Care costa mult mai mult decit mandarine lamii si doua garoafe. Cit despre boicotul cultural – majoritatea oamenilor de cultura din Israel sint vinduti cauzei palestiene – e bine ca-i boicotati, bine ca reusiti voi sa le inchideti pliscurile, ca noi singuri nu putem si ne opresc legile in vigoare(conform scripturilor sfinte, lucrul dreptilor este facut de altii, pentru care va multumim).
      Cit despre boicotul universitar si stiintific- boicotati-ne, refuzati sa fiti supusi la metode terapeutice sau tratament medicamentos semnat de vreun sionist, Doamne fereste, nu-i mai bine sa va martirizati in numele Palestinei?
      Nicaieri zicala “orice sut in fund e un pas inainte sau un pas in sus” nu e mai valabila decit in Israel.
      Boicotati-ne!

      dr. jones, daca ar boicota cineva Palestina, adica ar inceta sa le mai doneze bani si sa-i bage in seama, cauza Palestinei cu paminturi si refugiati si tot calabalicul ar dispare in citeva luni.

    8. pai cam asta spuneam si eu ( si bugsy, banuiesc). daca maine eu vreau sa boicotez produsle palestiniene… de unde incep?
      si cu ce?

    9. boicotul anti-islraelian din franta, via bugsy:

      bugsy, am vazut si eu clipul asta acum citeva zile, si am ramas cam perplex la reactia “fracezului” mediu, care o sustinea boicotul…

    10. @11 Dr. Jones: Aveti dreptate Dr. Jones, asta vroiam sa spun: daca aici, in Romania, as vrea sa boicotez Palestina,…., de unde si cu ce as putea sa incep? Nici macar nu stiu daca exista vreun restaurant palestinian (sa nu mananc acolo), vreun chiosc unde se face falafel sau kebab palestinian.
      Cat, despre produse “fabrique in gaza”,…cred ca nici nu exista asa ceva, dar, ma rog,….sa zicem!

      Ca atare, neavand cum sa boicotez Palestina, voi sustine ISR consumand produse “Made in Israel” disponibile pe piata din Romania.
      Deci: beau cafea Elite, consum lactate TNUVA, la desert fructe (citrice) din Israel, racoritoare Prigat, port jeans si T-shirt KVL (adica KenVeLo, adica “DA Si NU” in ivrit) sau Time Out. Pentru curatenie, sunt detergentii SANO.
      In fine, imi iau bilet, spre ISR, la ELAL (care este mai ieftin, de regula decat Tarom)

    11. @12 Costin: Eu am primit link la acest clip de la prieteni din Israel. Si ei erau uimiti de reactia francezilor, mai precis, de ….lipsa de reactie a acestora!

    12. Allah ca deus otiosus, divinitate suprema creatoare care s-a „retras”

      Si aschiuta s-a “retras”, dupa ce a “creat” ceva – moartea Omului.

      O adunatura de tâmpiti care venereaza niste sarade neintelese nici de aia care au adunat traditia orala.
      Cultul mortii, islamul asta, cultul lui aschiuta gol. Venereaza cucerirea si curmala, la fel si nevasta altuia.

    13. „Pace vouă, O locuitori ai mormintelor! Mai fericiţi sînteţi voi, în starea voastră decît oamenii [de aici] în starea lor de acum! Discordia [fitna] a venit cum vin una după alta fărîmele nopţii negre ca tăciunele, ultima mai rea decît prima.”

      Copy paste din Apocalipsa lui Ioan, rastalmacire curata. Si-asa nu pricepeau boaba arabetii, degeaba ne chinuim noi sa pricepem. Crestinii invatati de-atunci au zis-o clar: mâna satanei, sau a vreunui prieten.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here