Neimpresionat de palestinieni

    10

    Sîntem în anul 2002. Arafat încă trăia şi juca ultimul act al unei farse vechi de mai bine de trei decenii, în timp ce o tînără administraţie Bush trăgea speranţe că al nşpelea plan de pace – numit foaia de parcurs – va reuşi ceea ce nu reuşiseră cele nşpe minus unu. Vremuri tulburi după refuzul lui Arafat din 2000 de a accepta oferta unui stat palestinian la Camp David, după a doua intifada comandată la scurt timp de acelaşi bătrîn sforar şi după înteţirea atacurilor sinucigaşe ale Hamas. John Derbyshire, autor şi comentator la revista National Review Online publica un eseu fără menajamente la adresa palestinienilor. În 2009, în plină contra-ofensivă israeliană împotriva Hamas şi după alţi ani în care palestinienii au ratat şanse după şanse de a construi ceva durabil pentru ei înşişi, acest eseu devine iarăşi actual.

    De ce nu-mi pasă de palestinieni

    John Derbyshire

    De ce nu-mi pasă de palestinieni? Bineînţeles, e greşit din partea mea să nu îmi pese. Nu e prea distractiv să fii palestinian. Tu, părinţii sau bunicii aţi fugit ca să vă salvaţi pielea în războiul din 1948. Tu plus două generaţii de unchi, mătuşi, fraţi, surori şi verişori aţi fost îngrămădiţi într-un lagăr de refugiaţi şi trăiţi de pe urma pomenilor UNRWA (apropo, “UNRWA” înseamnă contribuabilul american, dar ştiaţi asta deja). Nu există nici o economie viabilă. Liderii tăi au obţinut pentru tine un fel de autonomie fragmentată la Oslo, dar nu a funcţionat şi nu prea ştii de ce. Nimic nu s-a îmbunătăţit în mod deosebit şi, oricum, israelienii fac zob acum modesta ta infrastructură. Ceilalţi arabi te urăsc — un amănunt mai puţin cunoscut al vieţii politice din Orientul Mijlociu, dar atestat de colegul meu David Pryce-Jones, care îi cunoaşte pe arabi mai bine ca oricine. Situaţia e sumbră şi ai căzut în disperare. Nu-i aşa că ar trebui să-mi pară rău de tine?

    Personal, ţin partea Israelului în acest conflict. Acesta e dreptul meu de persoană independentă. Sînt totuşi creştin, nu-i aşa? Nu ar trebui să am mai multă compasiune creştină pentru sărmanii şi suferinzii de palestinieni? Nu întreba pentru cine bat clopoetele, etc.

    Da, probabil ca ar trebui să simt mai multă compasiune, dar, ca să fiu sincer, nu reuşesc. De ce nu? De ce nu-mi pasă de palestinieni? Răspunsul NU are de a face cu următoarele:

    • Îmi place să fac duş împreună cu evrei.
    • Palestinienii au pielea mai închisă la culoare şi eu sînt rasist.
    • Numele meu adevărat este Derbstein.
    • Sîngele meu britanic este revoltat de pierderea imperiului.
    • Sînt un bigot crud şi lipsit de inimă.

    Răspunsul nu ţine nici de oboseala de a simţi compasiune, chiar dacă ar fi un motiv mai aproape de adevăr. Sînt conştient de un anume nivel de desensibilizare în privinţa întregii lumi şi această stare se extinde şi asupra problemei palestiniene.

    Nu demult am citit deprimantele lucrări ale lui Stephen Kotkin şi Helen Epstein — excelent numita “Trashcanistan” din ediţia din 15 aprilie a revistei New Republic şi “Mozambique: In Search of the Hidden Cause of AIDS” publicată în 9 mai de New York Review of Books. Prima este o recenzie lungă a şase cărţi despre situaţia din diverse zone ale URSS în anii care au urmat după descompunerea statului sovietic. A doua este o încercare de a afla de ce o regiune rurală a Mozambicului, populată de oameni curtenitori practicînd un stil de viaţă tradiţional, este afectată de numeroase cazuri de SIDA.

    Relatarea lui Kotkin despre fostele colonii sovietice — Ucraina, Moldova, republicile caucaziene şi central-asiatice — are calitatea de a-ţi face părul măciucă. Principalele caracteristici ale peisajului post-sovietic constau în faliment economic complet, “violenţă gangsterească între miniştrii de stat”, avansul islamofascismului şi emigrarea a largi secţiuni ale populaţiei (O treime din populaţia aptă de muncă din Moldova a părăsit ţara. Tocmai am citit un alt raport despre această ţară mizerabilă. Citat: “Experţii estimează că, de la căderea Uniunii Sovietice, între 200 şi 400 de mii de femei au fost vîndute reţelelor de prostituţie – probabil pînă la 10% din populaţia feminină.”) Kotkin scrie frumos despre această situaţie îngrozitoare, care se extinde de-a lungul întregii zone din sudul şi vestul vechiului URSS, luminînd expunerea cu expresii memorabile ca: “Ucraina şi-a obţinut independenţa şi acum o mănîncă cu fulgi cu tot”.

    Piesa Helenei Epstein despre Mozambic descrie o stare de fapt la fel de teribilă. Problema fundamentală este că: “Aceşti oameni sînt atît de săraci… încît sexul a devenit o parte a economiei lor. În unele cazuri, a devenit practic singura monedă disponibilă.” Bărbaţii sînt plecaţi luni în şir la lucru în minele din Africa de Sud, unde, evident, se consolează cu prostituate. Femeile rămase acasă supravieţuiesc în măsura posibilităţilor, adesea devenind amantele celor cîţiva bărbaţi locali care îşi pot permite să cumpere mîncare. De ce sînt cu toţii atît de săraci? Deoarece Mozambic a fost distrus de corupţie, războaie tribale şi politici economice stupide.

    Ce lume! După cîteva lecturi de acest gen începi inevitabil să îţi fereşti ochii de astfel de materiale. Ce speranţă putem avea că vom reuşi să remediem astfel de situaţii? Au fost epuizate toate explicaţiile simple pentru grozăviile care pătează planeta noastră. Azi ştim că nu este vina colonialismului sau neo-colonialismului, a capitalismului sau socialismului. Pur şi simplu aşa sînt aceste locuri. Unii nu pot face faţă modernităţii, datorită unor motive culturale pe care nu le înţelegem şi în faţa cărora sîntem neputincioşi.

    Acesta e contextul în care îi văd pe palestinieni. Palestinienii sînt arabi, iar arabii, în pofida tuturor realizărilor medievale (şi atît cît înţeleg, acestea au fost în mare masură realizări de transmisie – cifrele “arabe” vin din India, de exemplu), sînt fără nici o speranţă din punct de vedere politic. Cine ar putea să nege acest lucru? Să ne uitam la cei aproximativ 50 de ani de cînd s-au retras puterile coloniale. Ce au realizat arabii? Ce au construit? Unde e de găsit o urmă sau scînteie de democraţie în lumea arabă ? De constituţionalism? Sau de legi independente de capriciile conducătorului? Sau de cercetare şi gindire liberă? Sau dezbateri publice deschise? Unde în casa dumneavoastră se află un obiect marcat cu ştampila “Produs in Siria”? Arabii, ca indivizi, pot fi fermecători şi capabili, iar în societăţi libere ca cea americană se achită foarte bine în domeniile lor de activitate. Ştiu cel puţin doi laureaţi Nobel recenţi ale căror nume sint de provenienţă arabă. Colectiv însă, ca naţiuni, arabii sînt incorigibili.

    Toate acestea sînt aplicabile şi palestinienilor. Mi-am petrecut anii formativi în Hong Kong, o stîncă stearpă cu zero resurse naturale, pe vremea ocupaţiei străine cînd insula era plină de refugiaţi din calea tiraniei lui Mao. Oamenii de acolo nu erau cazaţi în lagăre supervizate de ONU şi nu alergau să se detoneze în faţa vilei guvernatorului. Făceau comerţ, construiau, speculau, produceau, munceau — cu rezultatul că în ziua de azi Hong Kong este un oraş strălucitor plin de oameni bine îmbrăcaţi, bine educaţi şi hrăniţi, mîndri de ceea ce au realizat împreună şi cu un standard de viaţă mai ridicat decît al Marii Britanii. Dacă după acordul de la Oslo, sau pe perioada celor 20 de ani de ocupaţie iordaniană, palestinienii ar fi urmat o cale similară, adică ar fi renunţat la fanteziile de răzbunare şi carnagiu şi s-ar fi concentrat pe construcţia a ceva care să merite, atunci aş fi avut respect pentru ei. Însă, în lipsa acestei traiectorii, nu am.

    Singurul lucru cît de cît compătimitor pe care îl pot spune este că ONU, prin intermediul agenţiei UNRWA, a fost indiscutabil o parte a problemei. Dacă mergeţi pe situl UNRWA veţi vedea cît de mîndri sînt de faptul că i-au hrănit, adăpostit, educat şi îngrijit pe refugiaţii palestinieni din 1948… şi copiii lor… şi nepoţii. Numărul de persoane în grija UNRWA a crescut de la 600 de mii în 1948 la aproape 4 milioane în prezent. Desigur, înţeleg că impulsul primordial al birocraţiilor, în special al birocraţiilor de binefacere, constă în consolidarea şi expansiunea propriului domeniu şi în creşterea continuă a numărului de “clienţi”, dar în acest caz s-a ajuns la o situaţie ridicolă. Bunii cetăţeni din Hong Kong ar trebui să îngenuncheze în fiecare seară şi să-i mulţumească lui Dumnezeu că în 1949 nu a existat nici o agenţie ONU pentru refugiaţii din fosta colonie. La fel şi refugiaţii germani şi est-europeni care au inundat Europa de Vest după al doilea război mondial. (Am văzut undeva menţionată cifra de 14 milioane — numai germanii sudeti au fost trei milioane. Unde sînt lagărele fetide? Unde sînt detonatorii sinucigaşi?)

    Totuşi, mă îndoiesc că palestinienii şi-ar fi pus casa în ordine, chiar dacă nu ar fi fost otrăviţi de serviciile unei birocraţii enorme de binefacere. Arabii nu şi-au pus nicăieri casa în ordine. Oriunde te uiţi în lumea arabă sar în ochi mizeria, despotismul, cruzimea şi disperarea. Cele mai răsărite realizări din punct de vedere politic sînt cleptocraţiile mono-partid pe stil sud-american din Egipt şi Iordania. Acestea sînt piscurile arabe de împlinire politică independentă, sub guvernare proprie. Regula constă în gangsterism, cu mardeiaşi ca Assad, Gaddafi sau Saddam în control. Se pare că această situaţie nu are nimic de a face cu religia: state seculare ca Irak şi Siria sînt la fel de respingătoare ca cele religioase, precum Arabia Saudita. Aceste popoare sînt fără speranţă. Se aşteaptă de la noi să sprijinim noţiunea unui stat palestinian. De ce? Ştim foarte bine ce fel de stat ar fi. De ce ar trebui să ne dorim încă o satrapie gangsterească adăugată la panoplia arabă a ruşinii, producînd terorişti care să vină aici şi să căsăpească americani în birourile lor? Nu vreau să văd un stat palestinian. Aş fi nebun să îmi doresc aşa ceva.

    Care sînt, de fapt, alternativele de viitor ale palestinienilor? Cred că lista următoare e completă.

    1. Un stat independent sub Arafat sau cineva la fel de putred.
    2. Ocupaţie militară israeliană.
    3. Reîncorporare într-o naţiune iordanian-palestiniană.
    4. Un fel de administrare ONU.
    5. Expulzare din Cisiordania şi Gaza, cu încorporarea acestor teritorii în Israel.

    Prima variantă este ceea ce ni se pretinde tuturor să dorim. Aşa cum am indicat, nu doresc aşa ceva şi nu văd de ce altcineva şi-ar dori aşa ceva. Cu excepţia palestinienilor, probabil: dacă ei îşi doresc să fie conduşi de golani amorali (şi, conform sondajelor de opinie, acest lucru îl doresc), atunci au un drept teoretic de a-şi vedea visul împlinit — dar de ce am permite noi ceilalţi aşa ceva, avînd în vedere pericolele la care ne expunem? A doua variantă ar putea funcţiona pentru un timp, dar israelienii s-ar sătura la un moment dat şi atunci rămîn celelalte opţiuni. Numărul 3 ne-ar aduce la pseudo-stabilitatea dinainte de 1967, dar este foare nepopulară cu iordanienii (şi oricum, nu uitaţi ce s-a întîmplat în 1967). Numărul 4 e de natură să-i facă pe birocraţii ONU să saliveze din belşug, dar, ca prima opţiune, e greu de apreciat care ar fi avantajele pentru noi. Nu plătim deja destul pentru binefacerea propriilor noştri cetăţeni?

    Am rămas cu numarul 5: expulzarea. Incep să cred că aceasta ar putea fi cea mai bună alternativă. Şi nu sint singurul. Dick Armey, conducător Republican în Camera Reprezentanţilor, într-un interviu cu Chris Matthew la emisiunea Hardball:

    MATTHEWS: Deci, ca să recapitulăm, credeţi că palestinienii care trăiesc acum în Cisiordania ar trebui să plece de acolo?

    Rep. ARMEY: Da.

    Cînd spun “cea mai bună opţiune” nu mă refer la cea mai bună pentru palestinieni. Nu cred că există vreo opţiune bună pentru ei. Fiind arabi, sînt incapabili să construiască o formă statală raţională, deci viitorul lor este probabil lipsit de speranţă indiferent ce se va întîmpla. Opţiunile lor sînt cele enumerate mai sus: să fie conduşi de gangsteri, israelieni, iordanieni sau birocraţi. Sau să trăiască în altă parte, sub guvernarea blîndă a fraţilor arabi. Ar fi expluzarea o soluţie severă pentru palestinieni? Ar fi. Ar fi mai severă decît alternativele de la 1 la 4? Nu cred. Dau o ceapă degerată, sau, pentru a rămîne în context, un falafel zburător, pe una din aceste variante? Nu, nu cred.

    Why Don’t I Care About the Palestinians?

    Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

     
    Print Friendly, PDF & Email
    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentDin Londonistan
    Articolul următorCernahoschi, Bush şi evreii
    Emil Borcean
    În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

    10 COMENTARII

    1. “încă o satrapie gangsterească” :)) Are umor omul asta, fara indoiala. Si curaj, cred. 😀

    2. Uluitor este ca articolul a fost scris in 2002!!!
      Ce as mai vrea sa subliniez este faptul ca palestinienii sustin sus si tare ca este dreptul lor (inalienabil) sa se transforme in bombe umane pentru ca au fost expulzati din tarisoara unde avusesera o societate sublima dar care lipsea cu desavirsire. De ce nici un evreu nu s-a intors dupa Holocaust in Germania, Polonia, Ungaria sau Ucraina sa-si exercite acelasi drept inalienabil in piete, autobuze, restaurante, etc, etc?

      Aseara am mai apucat sa frunzaresc un articol extre de interesant care sustine ca violenta se datoreaza in mare parte exploziei de populatie din “teritorii”, si in plus faptul ca “omenirea” finanteaza razboiul impotriva evreilor, care de data asta nu se mai poarta impotriva evreului inchis intr-un gheto (dupa cum se stie nu nemtii au inventat ghetourile) ci impotriva Statului Israel. Merita o lectura:

      Autoritatea Palestiniana nu este cu nimic mai buna decit Hamas, este doar un pic fardata. Fayyad, prim ministrul autoritatii, nu se ocupa cu absolut nimic (pardon, din cind in cind mai arunca cite o suta-doua de mii de dolari inspre Hamas), unica lui preocupare in viata fiind detectarea din timp a evenimentelor legate de Israel: daca un actor sau cintaret isi exprima intentia de a veni in Israel, Fayad scrie o scrisoare prin care il implora sa se razgindeasca din cauza ocupatiei, daca UE doreste sa extinda comertul cu Israelul, Fayad scrie o scrisoare de protest si tot asa.

    3. Hamas a jefuit 100 de camioane cu ajutoare de la Crucea Rosie si a vandut tot. (via The Jawa Report)

      Hamas on Monday raided some 100 aid trucks that Israel had allowed into Gaza, stole their contents and sold them to the highest bidders.

      Between 10 a.m. to 1 p.m., the army had ceased all military activity in Gaza and once again established a “humanitarian corridor” to help facilitate the transfer of the supplies.

      The Kerem Shalom and Karni crossings had been opened to allow in the aid trucks.

    4. An Israeli army officer holds an electronic device at the Kerem Shalom crossing outside the southern Gaza Strip January 12, 2009. Israel said on Monday it was investigating how a night-vision security camera and other electronics ended up on humanitarian aid trucks bound for the war-torn Gaza Strip. The equipment was seized at the Kerem Shalom border crossing before entering the coastal enclave along with truckloads of food, medicine and other humanitarian goods, said defence official Peter Lerner

      http://news.yahoo.com/nphotos/Israeli-troops-invade-Gaza-Gaza-Strip/ss/events/wl/122708gazastrike/im:/090112/ids_photos_wl/r3723221039.jpg/

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here