“Sînt un fiu de chiabur”

    19

    1.
    Străbunica mea a trăit toată viaţa la ţară, intîi in capitalism, apoi sub 2 dictaturi fascistoide, sub democraţia lui Mihăiţă, sub stalinism, sub comunismul naţionalist; 97 de ani; le-a îndurat pe toate cu zîmbetul pe buze; a prins evenimentele din 89, suficient cît să descopere binefacerile constituţionale ale regimului ilici[t], anume pensia ceapistă de 30 de lei din care-şi putea achiziţiona 2 [două] cărţi de istorie comunistă pe lună, pentru foc şi batjocură…că era musai să avem material de pamflet şi bancuri, rîdeam împreună de păunii imbecilii ai basmelor proletcultiste. de mîncat mînca buruieni, rădăcini şi ştevie crescută cu sudoarea frunţii in fosta curticica de găini, că orătăniile oricum răposaseră la revoluţie. glumeam. a trăit bine-merci, ca o chiabureasă ce era, a muncit pămîntul, a îngrijit livada, a făcut croitorie pentru un sat întreg, a umplut grădina cu roşii, cartofi, dovlecei şi pepeni, iar legumele le culegea toamna cu sclavi…adică cu strănepoţii ei, eu, iosif şi cu fraţii lui, şi a murit cum a trăit: robotind ca o sfîrlează, într-o vară umedă, cînd, cocoţată-n prunul ăl bătrîn, că trtebuia curăţat de uscături, a alunecat, şi-a rupt piciorul, a bolînzit o lună-două şi s-a stins. pînă la 95 de ani cosea singură livada de juma de hectar, moştenită de la tac-su, învăţător chiabur in vremea lu Ferdinand. cîteodată găsea manuale comuniste ieftine, pentru sobiţă, la anticarul satului, aşa că îi rămîneau 2-3 poli din pensie…pe care ni-i dăruia de fiecare dată, pentru pepsi şi coca-cola, de la magazinul sătesc proapăt deschis la 1 an după primele alegeri libere.

    2.
    Eu provin dintr-o familie bogată, atît in averi cît şi spiritual. Dar pentru mine familia nu era compusă doar din celula de bază a societăţii formată din cetăţeanul-donator de sămînţă şi eroina consoartă purtătoare de fii ai patriei, nu, nici vorbă, părinte mi-a fost îndeosebi nu tatăl biologic, ci unul dintre bunici, chiabur din tată-n-fiu ce s-a întors clandestin de pe frontul de est unde luptase cu bolşevicii. Bunicile, amîndouă, au avut zestre bogată lăsată de părinţii lor, unul negustor de oraş, altul învăţător chiabur de ţară, iar celălalt bunic a fost avocat din neam de avocaţi urbani, cu avere imensă strînsă in 3 generaţii şi transformată in capital numai bun de luat cu japca de comunişti. Ceea ce s-a şi întîmplat, începind cu 1948, şi nu numai ramura asta a neamului a fost jefuită, ci toată chiaburimea ce mi-au transmis genele capitalismului a fost deposedată de tot ceea ce chivernisiseră intr-un secol de libertate ambiguă in ţările romăneşti. Jaful acesta a fost denumit cu pompă de către comunişti naţionalizare, cum ar veni întoarcerea bunurilor pierdute în patria lor veche, a leprelor incapabile ce au uzurpat puterea naturală ucigînd căpeteniile ţării şi decimînd elitele intelectuale şi spirituale ale neamului. Comuniştii s-ai identificat dintotdeauna cu patria şi o fac şi acum cu un tupeu nemărginit, asta deşi au sosit aici ca invadatori, pentru că neamul ăsta, aşa needucat cum era, nu a plecat urechea la prostiile marxist-leniniste ci, mergînd pe un bun-simţ ingenuu, a ales să se împotrivească din răsputeri cizmei sovietice. Şi se uită prea des că la noi comunismul nu s-a aşezat paşnic, cu acordul populaţiei, ci prin intervenţia directă a tancurilor şi torţionarilor sovietici, iară atunci cînd s-au întors armele PCR-ul număra cu chiu cu vai o mie, 1000 adică, de membri strînşi cu greu dintre neputincioşii, inadaptaţii şi istericii unei stîngi rahitice din perioada interbelică. Se uită prea des că vîrfurile mişcării comuniste au fost de export, ca de pildă un Panait Istrati umflat cu pompa de frăţiorii proto-multiculturalişti şi pederaşti franţuji pînă la rangul de artist al poporului şi debarcat cu surle şi trîmbiţe pe meleagurile noastre unde era ceea ce ar fi trebuit să rămînă: un nimeni.

    Dar familia mea a fost sărăcită de comunism, de jaful organizat al statului uzurpat, de economia planificată de tip sclavagist şi de imposibilitatea dictată de o nomenclatură uriaşă de a-şi împlini orice talent, har sau cunoştinţă, şi tot ceea ce exhibă cu emfază scriitorul iubăreţ de la gazetă am cunoscut şi eu şi milioane de alţi romani, nimic special în mizeria cotidiană, in socotelile isterice de duminică seara de la bucătărie unde se strîngea celula pentru planificarea săptămînală a bugetului.

    Nesimţirea fenomenală a nomenclaturiştilor ajunşi recent la vîrsta pensionării, o vîrstă ce este la răndul ei un privilegiu mîrşav, nesimţirea asta odioasă eu am resimţit-o pe propria piele de la singurul comunist din familia mea, acel donator internaţionalist de sămînţă. Comunist in sensul de individ cu mentalitate de asistat autoerijat in rangul de conducător luminat, o specie de nemernici ce se crede îndrituită să deturneze fondurile firave ale comunităţii spre binele lor perpetuu, adică o castă in toată puterea cuvîntului. Pentru că in principiul socialist al distruirii forţate nu este vorba de egalitarism, nu, arbitrariul despotic şi nu raţiunea egalitaristă este cel ce ghidează administrarea fondurilor obţinute prin jaf legalizat, adică prin naţionalizare, iar ca atare clasa pensionarilor cu valenţe de castă gerontocratică este compusă exclusiv din acele categorii de nomenclaturişti ce au asigurat funcţionarea regimului totalitar şi ca urmare au fost răsplătiţi cu privilegiul excepţiei favorabile, pentru ei existînd legi speciale ale pensiilor . Iar unul dintre aceşti comunişti de ocazie, oportunişti şi pioni ai vechiului regim ceauşist, este donatorul de care vorbeam mai sus, un pomanagiu degenerat la care a prins educaţia şcolii şi a societăţii comuniste şi nu învăţătura cumsecade şi firească a părinţilor şi bunicilor lui, un individ ce a mirosit imediat beneficiile sinecurilor statale aşa că a devenit un bugetar autodidact…unul ce se hrănea cu tot ce zbura prin atmosfera rarefiată de foamete a regimului. Normal că in cazul lui, ca şi a altor 4 milioane de nomenclaturişti, educaţia nu a fost tocmai elementul determinant al devenirii, ci complacerea, indolenţa, tentaţia cedării voinţei, a liderului arbitru şi, implicit, a responsabilităţii.

    Iar acum aceşti indivizi nu se simt deloc responsabili pentru dezastrul in care au dus economia şi capitalurile neamului romanesc, nu, ei se cred in continuare in drept să primească pensiile speciale, de membri de partid, de funcţionari comunişti şi postcomunişti, de miliţieni, de securişti, de magistraţi-represori, de militari ţinuţi pe tuşă, de aplaudaci in marea dunare naţională şi in şourile demente ale televiziunii şi radioului de propagandă. Toţi aceşti sinecurişti trăiesc pe spinarea noastră, a tuturor romanilor, şi sînt convinşi că li se cuvine, ba chiar se stroşesc la noi de cîte ori vine vorba de o posibilă micşorare a privilegiilor. Pe unul dintre aceştia îl cunosc îndeaproape, i-am putut urmări evoluţia veniturilor de bugetar in cele 2 decenii ce s-au scurs de la revoluţie; in 1989, bibicul cu stea in frunte şi pe umăr avea acelaşi salariu de la stat ca şi maică-mea, bugetară şi ea, dar profesoară, prin 1999, bibicul avea venituri duble faţă de fraiera de profesoară şi de plictiseală s-a gîndit să se pensioneze cu legea lor specială, la 52 de anişori, iar maică-mea de-o vîrstă cu el a muncit in continuare vreo 8 ani, pentru ca in 2009, bibicul pensionat cu dispensă să aibă pensie de 3 ori mai mare ca proata de maică-mea, pedagoagă cu stagiu complet de cotizare. Şi dumnealui consideră normală situaţiunea aceasta, e după sufletul omului…cu cît e mai mic cu atît pofta de bani nemunciţi e mai mare.

    Cu toate acestea, eu aş contribui la un fond de pensii public, cu condiţia ca toate aceste venituri să se adreseze exclusiv oamenilor in nevoie, acelor bătrîni ce au muncit zeci de ani dar pe retribuţii mizere, acelor măicuţe casnice ce au avut grijă de copii şi nepoţi toată viaţa lor iar in pagul sfîrşitului s-au găsit singure, fără niciun ajutor, in restrişte, din neşansă sau din nepăsarea indivizilor mult prea educaţi de comunism.

    Am scris toate acestea in virtutea inerţiei unui filon sentimental, căci nu obişnuiesc să vorbesc despre lucruri atît de personale şi…sper să mă iertaţi pentru tonul de jelanie, pentru patetism şi părtinire.

    Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

     
    Print Friendly, PDF & Email

    19 COMENTARII

    1. eu am patit’o.
      l’am intrebat pe unul cum de poate fi chiabur si socialist in acelasi timp.
      s’a suparat pe mine ca l’am numit chiabur,
      dex online:

      chiabúr (chiabúră), adj. – Bogat, opulent, înstărit. Tc. kiabir „bogat, puternic” (Cihac, II, 562; Șeineanu, II, 109; Lokotsch 981). – Der. chiaburesc, adj. (de chiabur); chiaburi, vb. (a se îmbogăți); chiaburie, s.f. (bogăție, bunăstare).

      asta e educatia. asa au fost invatati. comunisti buni, chiaburi rai.
      saracia si neajunsurile – virtuti, bogatia si abundenta – decadente.

    2. uf, ce text plin de patos, greşeli si…fraze in cascadă 😀 se citeşte opulenţa chiaburească chiar şi in stil.

    3. “principiul socialist al distruirii forţate nu este vorba de egalitarism, nu, arbitrariul despotic şi nu raţiunea egalitaristă este cel ce ghidează administrarea fondurilor obţinute prin jaf legalizat, adică prin naţionalizare”
      Puterea corupe, si ce este de fapt socialismul, chiar si in forma lui light, social democratia, daca nu o concentrare de putere, o refeudalizare a sociatatii moderne. Si odata ce puterea ajunge in miinile lor, lozincaria egalitarista se metamorfozeaza arbitrar, in exact ce vor mercenarii care au pus mina pe putere. Aberatia arbitrara de care sufera acum Europa este scaderea natalitatii (incurajata de statul asistential, deresponsabilizare si avortul la cerere) si zecile de milioane de musulmani, care in mai multe sensuri, sint o invazie barbara a vechiului continent. Odata ce oamenii au fost dusi de nas si au dat puterea fatarnicilor, arbitrarul trece la lucru. Dincolo de lozincaraie, socialismul este feudalizare si arbitrar.

    4. UE nu se dezminte. Fostul agent al poliției politice maghiare și informator al Securității, Laszlo Tokes ocupă de azi funcția de vicepreședinte al Parlamentului European. Toată spumă Europei!

    5. euNuke, la punctul 1 ai descris copilaria mea si a verilor mei atit de precis incit m-a trecut un fior. Din fericire, bunica mea, care acum are 89 de ani, cu aceeasi pensie de agricultor de vreo 35-40 de lei/luna, inca munceste si la cimp si acasa si nici vorba sa vrea sa vina la noi, la bloc, ca “omul trebuie sa moara pe pamintul lui, nu aiurea prin straini”.

      Da, si neamul meu, si al tatalui si al mamei, au fost chiaburi si invatati. Cred ca terenurile, zecile de vite si caii cu caruta cu tot au prins bine la “colectiva”… ca de vazut nu le-a mai vazut nimeni de atunci. Cica s-a marit satul intre tim si trebuia “restituit” ceva si celor care nu avusesera terenuri in CAP, ca deh, asa e echitatea sociala, de ce unii sa are si altii sa nu are 🙂

    6. E o diferenta enorma intre cei ce au muncit la camp si cei cu pensii speciale, facute de oameni “speciali” pentru cazuri “speciale”.
      Sper sa le impoziteze cu 90%, cum se aude..

    7. euNuke

      Și pe mine m-a amuțit o vreme scrierea ta, deci intervin tîrziu, în primul rînd pentru a te ruga să mă accepți în rîndul admiratorilor fideli. N-am comentarii speciale, ai mei n-au fost chiar chiaburi, doar mijlocași (asta era a doua categorie în rîndul țăranilor dușmănoși din iepoca colectivizării). Bunicul dinspre mamă s-a îndurat să semneze la întovărășire la începutul lui ’61, împreună cu alți cîțiva îndărătnici, urmați imediat de restul turmei. La o săptămînă întovărășirea s-a transformat în G.A.C (Gospodărie Agricolă Colectivă), iar în martie to’ar’șu Dej băga iar spaima în burgheji decretînd încheierea colectivizării. De fapt pe bunicul îl speriaseră că-i dau afară pe 4 din cei 6 fii/fiice ce lucrau în învățămînt, iar pe nepoți îi dau la profesională – eu urmam să dau admiterea la liceu în ’62, chiar și atunci s-au codit, mama chiar s-a umilit căutînd o pilă la o to’ar’șă de la U.T.M. După aia a fost și mai rău, măcar n-am mai umblat niciodată după pile 🙁 (exclud pilele vitale și uzuale, la măcelar, aprozarist, sectorist).

      P.S.
      Pentru că, în acord cu Blaise Pascal:

      La dernière chose qu’on trouve en faisant un ouvrage est de savoir celle qu’il faut mettre la première.

    8. Pataphyl,

      sînt măgulit de vorbele atît de calde, şi nu ştiu cum să răspund mai bine…nu sînt obişnuit cu atîta solicitudine, probabil pentru că admiratorii mei fideli au păstrat o tăcere îndelungată pînă acum şi au reuşit să ţină secret clubul lor, sau poate pentru că verbul meu este in general nervos, maliţios, acid, arogant pe undeva, aşa că s-or fi gîndit că e mai bine să nu-mi cînte-n strună…ca să nu mi se suie la cap vreo vanitate auctorială. serios, chiar nu pot să primesc credit pentru o poveste care nu-mi aparţine, e povestea vieţii simple a milioane de romani, ordinară, seacă, amară, lipsită de eroism, dar comună pînă la cele mai mici detalii cu istoriile altor cîteva sute de mii de familii dezrădăcinate şi deposedate de averile lor, iar prin aceasta parte din memoria colectivă ce compune fiinţa naţională. Romanii şi-au iertat satrapii de la răsărit, precum şi pe cei autohtoni, dar nu putem uita această istorie a anihilării capitalurilor romaneşti, nu mai putem trece cu vederea că pînă in prezent romanii nu şi-au reluat statutul de proprietari şi de stăpîni pe destinele lor, asta pentru că socialismul structurează încă aparatul statal şi hrăneşte ideologic partidele ce au asigurat succesiunea regimului comunist, regim ce n-a fost răsturnat pînă la capăt..

    9. Eu mulțumesc! (de-acu’nainte ne putem certa în voie, căci s-au emis directive de la patrupezii fondatori să nu ne congratulăm în public ( 🙂 ) : perfect de acord, dar sînt lucruri care se spun o singură dată și așa rămîn!)

      P.S. Cred că e pentru mine o seară de inspirație, căci am googlegăsit în fine unul din citatele mele favorite: a fost folosit de portocaliul (căci olandez) Edsger W.Dijkstra et al. care descriau limbajul de programare al viitorului ALGOL 68 în anul invaziei Cehoslovaciei; în același ani s-au anulat niște burse “afară”, eu alesesem Eindhoven pentru Prof. Dijkstra. Citatul aparține vecinului danez Piet Hein (în Danemarca e mereu ceva putred…):

      True wisdom knows
      it must comprise
      some nonsense
      as a compromise,
      lest fools shouls fail
      to find it wise.

      Și încă un citat remarcabil de la Piet Hein:

      Art is this: art is the solution of a problem which cannot be expressed explicitly until it is solved.

    10. eu unul nu mai aduc elogii.
      si am motivele mele.
      eunuke, cand ti’am spus ca’mi place foarte mult cum scri, ai disparut o perioada.
      acelasi lucru s’a intamplat si cu israelianca si cu imperialistu’.

    11. dr pepper

      Dacă mă mai satirizezi cu dom’ profesor chiar mă supăr. Și cînd mă supăr fac urît. Mă fac urît, dispar. Deja plîng,,, chiar vrei asta?

      Bipezi se spune cînd sînt rău, la momentul respectat și respectiv am scris patrupezi, pentru că mă apucase un puseu romantic și doream să fiu bun, obamabun-badabum, patru labe vier pfotten quatre pattes if you know what I mean.

      Despre @13 (tu ai ales, nu? – acum culege!) – păi omu’ așa-i făcut: cînd apare, cînd dispare. (L-ai prins pe Iosefini? 🙂 )

    12. euNuke

      Micuță adăugire:

      …chiar nu pot să primesc credit pentru o poveste care nu-mi aparţine, e povestea vieţii simple a milioane de romani, ordinară, seacă, amară, lipsită de eroism, dar comună pînă la cele mai mici detalii cu istoriile altor cîteva sute de mii de familii dezrădăcinate şi deposedate de averile lor, iar prin aceasta parte din memoria colectivă ce compune fiinţa naţională. Romanii şi-au iertat satrapii

      Contest pasajele bold type.
      1. Primul bold… Da, îți aparține, fiecare are povestea proprie, normal.
      2. Al doilea. – nu milioane, cîteva (zeci de) mii – mai departe de acord, sute de mii, mai mult chiar..
      3. Mă îndoiesc că au iertat.. Doar că-și recanalizează frustrările: cele animalice în stradă, cei puțini pe bloguri (iertare pentru sarcasm, e doar dorința de a exprima idei simple în cuvinte puține).

    13. euNuke:

      Abia acum ti-am citit textul. Emotionant, autentic, splendid scris … ce sa mai zic … si cumva tragic pentru mine, care provin dintr-o familie in care unii si-au cladit mica, puchinoasa fericire proletara pe seama celor ca tine.

      Cred ca intelegi de ce mi-e greu sa continui cu explicatii.

    14. euNuke:

      Uite ce am gasit in arhiva Romaniei Libere, mergind pe firul alambicat si dureros al amintirilor legate de familia mea si “colectivizarea cu echipe de lamurire”:

      “Cosmarul numit colectivizarea agriculturii” de Alexandru Mihalcea
      31 Ianuarie 2008

      Cum au actionat “echipele de lamurire”?

      Rezolutia Plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949 a fost doar actul public care consacra oficial inceputul “operei” de colectivizare a agriculturii – altfel spus, de distrugere a taranimii, atat de legata de traditii si de dragostea de pamant. Intentia de a distruge satul romanesc au avut-o agentii Moscovei inca de la venirea in tara pe tancurile sovietice, dupa evenimentele de la 23 august 1944. De trecut imediat la organizarea de “gospodarii colective” dupa modelul stalinist va putea fi, insa, vorba intrucat soldatii romani, in majoritate tarani, vazusera, in campania din Est ce insemna colhozul! A fost dusa intai o “politica duplicitara” de inselare a taranimii, apoi au fost aplicate instructiunile ultrasecrete ale Moscovei urmarindu-se intai distrugerea micilor gospodarii taranesti, devenite complet nerentabile (cf. Aristide Ionescu – “Colectivizarea – tragedia taranimii romane”, in Aldine, 1 oct. 2004). S-au aplicat masuri de tip stalinist, precum stramutarile fortate: “Prin Decretul 83, in noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (in ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate, cu brutalitate, in cateva minute, din locuintele de la tara si deportate in alte localitati (…) O alta deportare, mult mai ampla, a avut loc la 18 iunie 1951, in noaptea de Rusalii, cand 44 de mii de locuitori ai zonei de frontiera cu Iugoslavia, pe o latime de 25 de km, au fost dusi in Baragan” (cf. Romulus Rusan – “Cronologia si geografia represiunii comuniste in Romania. Recensamantul populatiei concentrationare”, Ed. Fundatiei Academia Civica, Buc., 2007, pag. 29-30).

      Liber consimtamant cu bata

      Comunistii au stiut, din capul locului, ca “liberul consimtamant” este doar o minciuna. Nici un taran nu si-ar fi dat de buna voie pamantul si vitele renuntand la proprietatea asupra bunurilor. Deposedarea s-a facut prin constrangere, fizica sau psihica, nu de putine ori sub amenintarea armelor. Au fost ucisi oameni iar membrii familiilor celor asasinati au fost stramutati, asa cum s-a intamplat la Calafindesti-Suceava, deportarile facandu-se la Mircea Voda-Constanta. Istoria recenta retine drama taranilor din comunele vrancene Suraia si Rastoaca, unde s-a declansat o revolta spontana, inabusita dupa ce trupe de securitate si ofiteri de la raionul Focsani au dat navala ca si cand ar fi fost in razboi; de fapt, razboi se declansase impotriva taranimii. (Este foarte important de aratat ca securistii s-au inversunat in aceeasi masura contra celor considerati a fi declansat razmerita si contra veteranilor de razboi care povestisera ce vazusera in Rusia, descriind colhozurile si “viata
      fericita” a taranimii sovietice). In stadiul actual al cercetarilor nu se poate sti cati tarani au fost inchisi (cu sau fara proces). Un punct de reper il aflam in lucrarea domnului Rusan, deja citata. Din totalul celor 93 mii de fise existente la CISAC Sighet, 28,78 la suta reprezinta, la rubrica “ocupatie”, “agricultor”. Nu este cam mult pentru o tara democratica, “stat al muncitorilor si taranilor”? O amintire personala a unuia dintre semnatari: la inceputul primaverii lui 1960, cei cca 1200 de detinuti de la Salcia au fost organizati in brigazi de “muncitori si tarani” si brigazi de “intelectuali”, compuse din tot ce nu insemna ocupatie fizica directa. Populatia lagarului a fost, astfel, divizata in doua parti aproximativ egale. Cum numarul muncitorilor industriali era redus, concluzia este ca in cel mai mare lagar din Insula Brailei, taranii erau majoritari. (Cf. Al. Mihalcea – “Uranus-Gherla, via Salcia”, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2005).

      “La Ord. Dvs. 4845 din 10 Noiembrie 1951, raportam…”

      In razboiul avand drept tel colectivizarea, PCR a mobilizat toate armele de care dispunea, de la “echipele de lamurire” pana la justitie. In linia intai a fost “trimisa” Procuratura, institutie furnizoare, la scara nationala, a zeci de mii de victime completelor de judecata dintre care foarte multe – volante. Este vorba de Raportul Curtii Constanta (f.n.) din 11.01.1952, ambele expediate Parchetului General al R.P.R. Citam din primul: “Pe teren au fost judecati de completul special-volant/chiaburii la care s-au constatat cantitati mari de cereale dosite sau pe acei chiaburi care isi manifestase dusmania fata de regimul de democratie populara (…) Intrucat in fiecare comuna s-a format o comisie pentru colectarea produselor agricole vegetale, ce ajutau organele militiei la aplicarea sechestrului cu ridicata, s-a constatat ca membrii acestei comisiuni au ridicat vin, lana, branza etc. Pentru a evita astfel de excese am luat legatura cu Militia Raionala (…) Parchetul avand sarcina de a supraveghea aplicarea legilor in RPR este interesat ca toti acei cari se sustrag in orice mod de la predarea cotelor catre Stat sa fie nu numai sanctionati, dar si ca cerealele sustrase sa intre in posesia statului. Calea prin care se readuc in posesia statului cerealele ce i se cuvin nu poate fi alta decat cea fixata de lege. Ori legea in RPR reprezinta vointa clasei muncitoare si este aplicabila tuturor cetatenilor, indiferent de starea lor materilaa sau sociala, dozarea pedepselor urmand a se face in raport cu pericolul pe care-l reprezinta fapta sau inculpatul fata de societate in spiritul luptei de clasa” (semnatura procurorului-sef este indescifrabila). Din celalalt document (semnat de procurorul-sef, D. Popovici) aflam ca, din cauza lipsurilor din instruirea “tov. procurori, judecatori si asesori din cele 5 complete volante”, “au ramas o serie de probleme nediscutate, ca de exemplu: quantumul pedepselor si intinderea confiscarilor. Consecintele directe ale acestei lipse au fost pronuntarea in prima zi de activitate in raioanele Medgidia si Constanta a unor pedepse minore, intre 3 si 7 luni, precum si confiscarea altor bunuri decat cereale – vin, nuci, sapun, bulion etc.” In urma deplasarii primului-procuror “pe teren” a fost lamurita problema numarului de chiaburi ce trebuiau judecati “pe loc”, hotararea judecarii la fata locului fiind “bine primita de masse”, astfel incat la Cobadin, Negru Voda, Valu lui Traian, Negresti, Baneasa si multe altele “salile de judecata au devenit neincapatoare” iar “din massa s-au ridicat taranii saraci si mijlocasi care au demascat pe chiaburi, aratand cine sunt cei judecati”. Acest “punct pozitiv” – arata procurorul-sef – dovedeste ca “actiunea intreprinsa de partid si guvern a mobilizat, daca nu in total, dar in mare parte, taranimea saraca impotriva chiaburimii”. Dupa cum, cu mandrie mentioneaza procurorul, “in aceasta perioada au crescut cererile de inscriere in gospodariile colective”. Din statistica trimisa la Parchetul General rezulta ca, intre 3.12.1951-1.01.1952, completele volante au condamnat 132 chiaburi in cele 5 raioane ale Dobrogei, astfel: Constanta – 32 (intre 3 luni si 6 ani), Baneasa – 22 (intre 3 si 11 ani), Harsova – 14 (intre 2 si 10 ani), Istria – 41 (intre 6 luni – o singura condamnare – si 12 ani), Medgidia – 23 (intre 5 luni si 7 ani, tuturor condamnatilor aplicandu-li-se si amenzi cumplite). Nu credem ca mai este nevoie de comentarii. In aceste conditii, cum sa nu fie Dobrogea prima regiune colectivizata din Romania?!

      Lupta lui Stan I. Gheorghe, zis Particularu, cu colhozul

      In ciuda cruntelor presiuni psihologice si fizice, in pofida fiscalitatii excesive si a cotelor folosite ca instrument de convingere, au exisatat totusi cativa gospodari dobrogeni care au refuzat cu orice risc sa se inscrie in colectiva. Greu de crezut, dar au fost. Printre acestia, Stan I. Gheorghe din satul Osmancea, comuna Mereni ( in fostul raion Negru Voda la vremea colectivizarii). Darzenia acelui om ne-a fost evocata de unul dintre fiii lui, Vasile Jipa, acum in varsta de 62 de ani.

      Om cu 11 copii, Gheorghe Stan care fusese pe front si in Rusia si in Apus, avea 10 hectare de pamant si 60 de oi. Foarte putin pentru Dobrogea! La inceput, a fost insccris in asa numita “intovarasire de tip TOZ”, in cadrul careia proprietatea asupra pamantului si a inventarului agricol sa pastra inca. De fapt, era vorba de o etapa premergatoare colhozului, o forma perversa de obisnuire a taranului cu “colectiva”. Cand i s-a cerut insa sa se inscrie in geace ( de la GAC, initialele de la Gospodaria Agricola Colecitva, CAP de mai tarziu ), Gheorghe Stan a refuzat net. Activistul de la raion trimitea sa-l aduca noaptea la Sfatul popular, Il luau la smotocit. De buna voie si nesilit de nimeni te inscrii? Pai daca e de buna voie… de buna voie nu ma inscriu… Era unul Meca de la raionul de partid Negru Voda, ala l-a tot chemat vreo trei ani de zile. Mama avusese o colega la primara, una Manurie, turcoiaca, ajunsa secretara pe la partid. Cand a venit Valcu la Constanta, tata s-a dus la el. Tot asa, cu liberul consimtamant… S-a plans ca i-au luat vaca, avea copii mici, n-aveau ce le da de mancare. Tata nu s-a lasat, a ajuns pana la Maurer care l-a trimis acasa insotit de un securist. Asta i-a spus primarului, unul de loc din Constanta, sa-l lase in pace. “Cat nu face instigatia contra colectivei, lasati-l in pace!” Peste vara intr-adevar nu s-a intamplat nimic. Dar in toamna
      lui 1962 l-au condamnat la un an de puscarie pentru”furt de produse
      agricole” Tata “furase” din avutul lui! L-au dus la penitenciarul Constanta. Dupa trei luni i-au dat drumul, dupa ce l-au rupt in bataie! Nu numai ca i-au perchezitionat repetat gospodaria, dar i-au confiscat 10 oi si doua vaci, duse in custodie la colectiva, pentru recuperarea prejudiciului. Gheorghe Stan s-a luptat ca un leu ca sa si le recapete. Nu i s-au restituit. Hartuirea familiei Stan a durat si pe timpul lui Ceausescu. Prin 1975 sau 1976 s-a petrecut un episod de un haz amar. Stan avea patru hectare de porumb in hotarul Cobadinului si recolta se anunta extraordinara. A venit Ceausesxcu cu elicopterul si a zis, ce porumb frumos! Era porumb american, cu patru stiuleti. Securistii l-au amenintat pe tata: sa nu cumva sa spui ca e porumbul tau ca te omoram! Il informasera pe Ceausescu ca e porumbul colectivei. Bineinteles ca tata n-a scos o vorba, de felicitat l-au felicitat pe unul Sabri Emurla, presedintele CAP, facut erou al muncii socialiste. Istoria se scrie si asa… ”

      Geniala porecla “Particularu”… Isi mai aduce cineva aminte de categoria asta stranie, “ramasita a regimului burghezo-mosieresc” care se incapatina sa subziste in afara regimmului intr-un mic business de familie?
      Mai auzeam, chiar prin anii 70-80, dialoguri de felul asta:

      “De unde ai luat, draga, rochia asta shic?”
      “De la un particular de pe Lipscani.”

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here