Triumful lichelelor

    2

    O ţară în care Gabriel Liiceanu este supus oprobriului pentru „Apel către Lichele”, iar mulţimea comentatorilor ricanează la umilirea publică a unui „boier al minţii” este o ţară în care lichelele au câştigat.

    Acum vreo două zile, la Institutul Nicolae Titulescu – să-i spunem think-tank-ul pesedist al lui Adrian Năstase – a fost lansat, cu Ion Iliescu pe post de „moderator‘‘, un „Dicţionar General al Revoluţiei Române‘‘. Ideea că e nevoie de un lexicon care să fixeze definitiv sensul celor întâmplate în decembrie 1989 şi că acesta trebuie sancţionat de Ion Iliescu sub patronajul lui Adrian Năstase este de natură – vorba lui Andrei Pleşu – să ne facă melancolici. Nu ştim dacă există vreo rubrică dedicată „Apelului către Lichele‘‘ citit de Gabriel Liiceanu într‑una dintre zilele tulburi care au urmat răsturnării lui Ceauşescu, dar, dacă există, ne aşteptăm să fie înţesată de termeni precum „intolerant‘‘, „revanşard‘‘, „extremist‘‘ şi alte adjective lemnoase care decorează vocabularul principalului beneficiar al revoluţiei furate. În momentul citirii sale, textul lui Liiceanu a părut mai curând un apel generos adresat de victime celor responsabili de suferinţa lor. În fond, Liiceanu le cerea să stea „o vreme‘‘ departe de spaţiul public, de televiziune, ziare şi viaţa politică. În schimb, le promitea nu doar iertare, ci chiar iubirea noastră.

    Din acest punct de vedere, acuzaţia adusă de Adam Michnik lui Liiceanu că s-ar fi comportat ca un procuror bolşevic care s-ar face vinovat de culpabilizarea colectivă a comuniştilor este nedreaptă şi prost plasată. Mai întâi, este prost plasată pentru că lichelismul este o calitate esenţialmente individuală: nu te naşti lichea aşa cum te naşti bărbat sau alb şi nici nu devii prin adeziune la Uniunea Naţională a Lichelelor. Lichea ajungi în urma alegerilor morale pe care le faci şi, prin urmare, culpa este individuală. În al doilea rând, este nedreaptă, pentru că Apelul nu „prevede‘‘ vreo pedeapsă – individuală sau colectivă – la adresa celor care nu vor fi fost dispuşi să îi dea curs, ci doar promisiunea gratitudinii. Deşi cel puţin imprudentă, ieşirea lui Michnik a fost exploatată cu satisfacţie nedisimulată de adversarii lui Liiceanu. Aceştia, nu puţini, nu s-au putut abţine să nu exploateze în interes propriu prestigiul şi statura morală ale lui Michnik, care are cel puţin dreptul să ştie cam ce fel de oameni au ajuns să folosească eroarea sa ca alibi, scut şi armă de asalt. Printre ei, la loc de ruşine se numără Dinu Patriciu, care a produs în paginile ziarului pe care îl deţine un text pur şi simplu scabros, plin de invective grosolane şi aluzii obscene, care l-ar dezonora dacă acest lucru ar mai fi posibil. Că Dinu Patriciu scrie prost e, la urma urmei, o chestiune de talent şi exerciţiu, dar că scrie prost în propriul ziar, pe care îl compromite moral şi profesional, este o meschinărie vecină cu lichelismul. Şi tot de lichelism intelectual este vorba şi în cazul grupului „proletarilor minţii‘‘, care au găsit în acest episod prilejul nesperat de a opune clarităţii şi intransigenţei morale ale lui Liiceanu relativismul lui Michnik, cu atât mai atractiv cu cât se sprijină pe o biografie impecabilă. Procedeul este lipsit de onestitate intelectuală, în cel mai bun caz.

    Michnik îşi permite să relativizeze vina liderilor comunişti pentru că în Polonia Jaruzelski s-a aşezat la masa rotundă şi a acceptat organizarea alegerilor libere. În România s-a lăsat cu vărsare de sânge. Polonia, unde puterea a fost preluată de Solidaritatea, îşi permite astăzi luxul să ezite între două ramuri ale Solidarităţii – liberală şi conservatoare. În România, ex-comuniştii lui Iliescu au confiscat Revoluţia, i-au adus rapid în prim-planul vieţii publice pe Vadim Tudor şi Păunescu şi au adus minerii la Bucureşti pe post de falangă muncitorească pentru a vâna intelectualii şi muncitorii anticomunişti. Lichelele vechiului regim au cultivat licheaua de tranziţie şi astăzi avem alianţa Ponta-Voiculescu-Crin. În această fetidă mlaştină morală, stigmatizarea lui Liiceanu pentru că a avut îndrăzneala să le ceară călăilor să facă penitenţă reprezintă răzbunarea supremă: triumful lichelelor.

    Print Friendly, PDF & Email
    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentJoaca de-a moartea
    Articolul următorDoo Wop

    2 COMENTARII

    1. Liiceanu a dat lectii despre cum sa eviti taxarea in statul roman prin amplasarea in Olanda? Nu.

      Oligarhii s-au bagat in a folosi cuvinte pe care nu le cunosc? Cam da.

      Filosofi 1 – Oligarhi 0

    2. Buna credinta , moralitatea , idealul , onoarea , corectitudinea , demnitatea , naivitatea sfarsesc tintuite cu un pragmatism crud si eficient in insectarul lichelei , ce-si manifesta astfel , asemenea unui criminal in serie , pasiunea morbida de a le colectiona ca pe niste trofee , pentru ca au apartinut victimelor sale .

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here