Chiar dacă Avram Bunaciu şi Alexandru Drăghici nu au fost judecaţi, faptele lor vor reveni în actualitate până când se va face lumină asupra lor. Până acum tema a fost tratată foarte greşit, astfel că manipulatorii istoriei au reuşit de fiecare dată să aducă discordia între români şi să îi îndepărteze de trecutul lor, ca într-o aplicaţie drăcească a dictonului care ne-a rămas de la Orwell, „cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le refuzi şi să le distrugi înţelegerea pe care o au ei asupra istoriei”.

ILD s-a ocupat foarte mult de trecutul recent, de eroii anticomunişti (v. aici, aici și aici, de aspectele morale ale crimelor comuniste, de rolul de lider al PNŢ în rezistenţa anticomunistă (v. aici, aici și aici) de mesajul Mişcării legionare şi de evoluţia neuniformă al susţinătorilor săi (v. aici, aici și aici). Am relatat şedinţele procesului lui Vişinescu şi am reacţionat atunci când am considerat că unii responsabili ai IICMER sau AFDPR (v. aici, aici și aici) nu sunt la înălţimea misiunii lor. Nu renunţăm la ce am spus şi îi îndemnăm pe cititori să arunce o privire asupra articolelor în care am tratat mai pe larg aceste teme în ultimii zece ani.

Ne-am ales cu tot felul de epitete pentru poziţiile noastre, deşi ce am spus noi se verifică, iar cei care ne târăsc în noroi se dovedesc a fi radicali şi incompetenţi. Lucrurile nu sunt simple, dar nici cvadratura cercului. Noi nu le-am tratat „în vrac”, ci am încercat să fim nunaţaţi şi proproţionali. Am avut dreptate, chiar dacă încă nu am reuşit să ne despărţim de destinul Casandrei. Ne pare foarte rău că şi agitaţia legată de cererea de înlăturare a bustului lui Mircea Vulcănescu dintr-un parc din sectorul 2 confirmă ce spunem noi de ani de zile: “elitele” nu cunosc date elementare despre trecutul nostru recent, nu pot purta o discuţie morală echilibrată pe această temă şi nu înţeleg miză sa uriaşă în războiul informaţional actual. Oportuniştii şi trădătorii domină dezbaterea asupra trecutului recent pentru că „elitele” s-au înstrăinat de tradiţia democratică a ţării.

Nu am intervenit când spiritele erau încinse, dar credem că discuţia este foarte importantă şi se poate lămuri, pentru că istoria este a tuturor oamenilor, nu proprietatea experţilor. Din experienţa personală în timpul procesului lui Vişinescu, avem motive să credem că majoritatea românilor au atitudini normale faţă de trecut, adică resping crima şi teroarea şi apreciază eroismul şi înţelepciunea. Ei, cei normali şi înţelepţi, ar putea profita de câteva idei ce se desprind dintr-o opinie a CEDO în care s-au atins, între altele, problemele pe care le ridică modul de desfăşurare a unui proces stalinist.

Cazul Ludmila Polednová împotriva Republicii Cehe

Ludmila Brožová-Polednová (1921-2015)

ILD a mai scris despre procesul fostei procuroare comuniste Ludmila Polednová (1921-2015). Aceasta a fost dactilografă, a urmat un curs scurt muncitoresc de drept (cum se făceau pe timpul stalinismului) şi, la sfârşitul anilor ’40, a ajuns procuroare în Cehoslovacia. În această calitate a participat la condamnarea Miladei Horáková (1901-1950), un membru marcant al partidului lui Edvard Beneš (apropiat de PNŢ-ul lui Iuliu Maniu). Doamna Horáková era un jurist eminent, avusese o atitudine clar antifascistă, fiind toturată de nazişti şi petrecând aproape tot războiul într-un lagăr.

După 1945, şi-a reluat activitatea politică, însă a fost din nou arestată, condamnată şi executată pentru spionaj în cadrul unei farse juridice staliniste, care a avut loc în primăvara anului 1950. În procesul său au mai fost pronunţate şi aduse la îndeplinire alte trei comndamnări la moarte. Opt inculpaţi au primit pedepse între 15 ani de închisoare şi închisoare pe viaţă. În 1969, după Primăvara de la Praga, verdictul a fost anulat, dar datorită ocupaţiei sovietice a Cehoslovaciei, Horákova nu a fost reabilitată.

La 11 septembrie 2008, justiţia cehă a condamnat-o pe Ludmila Brožová-Polednová la şase ani de închisoare pentru rolul său în procesul din 1950, însă ea nu a acceptat sentinţa şi s-a adresat la CEDO, deoarece a considerat că a respectat legislaţia în vigoare în perioada procesului lui Horákova şi că nu a avut suficiente posibilităţi de apărare în timpul procesului în care a fost inculpată ea.

Milada Horáková

Condamnarea Miladei Horáková se aseamănă cu cea al lui Mircea Vulcănescu doar prin trăsăturile generale ale proceselor staliniste. Spre deosebire de Horáková, Vulcănescu nu a fost condamnat la moarte în mod formal şi nu s-a împotrivit, ci a acceptat dictatura. Opinia CEDO este însă interesantă şi pentru noi, deoarece nu a analizat o vinovăţie individuală (de care CEDO nu se ocupă), ci respectarea de către tribunalele cehe a drepturilor şi libertăţilor pe care le apără Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului (Convenţia) pe durata procesului fostei procuroare.

Pentru cunoaşterea cazului Ludmila Polednová contra Republicii Cehe este necesară buna credinţă, informarea asupra procesului Miladei Horáková, consultarea întregului text al hotărârii CEDO şi a celorlalte documente menţionate în hotărârea CEDO. Compliaţia prezentată aici nu are în niciun caz pretenţia unui comentariu juridic, ci doreşte numai să scoată în evidenţă, în mod empiric, câteva idei legate de modul în care CEDO (şi statul ceh) au pus problema corectitudinii paşilor care preced pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti în societăţile civilizate, adică cele care respectă statul de drept.

Decizia CEDO privind admisibilitatea Cererii nr. 2615/10, adresate de Ludmila Polednová împotriva Republicii Cehe are trei părţi:

  • Prezentarea în Fapt a împrejurărilor cazului (contextul cazului şi procedura penală împotriva Ludmilei Polednová) şi legislația și practica internă în materie (legislaţia în vigoare la momentul procesului lui Milada Horáková și a celorlalţi şi Dreptul și practica internă după 1989).
  • Plângerile formulate de Ludmila Polednová s-au referit la încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, mai precis prevederile Articolelor 7 (“Nici o pedeapsă fără lege”) şi 6 (“Dreptul la un proces echitabil”), dar şi la alte fapte pe care le-a considerat încălcări ale drepturilor sale.
  • În Drept, CEDO s-a pronunţat asupra pretinsei încălcări a Articolelor 7 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a răspuns celorlalte plângeri.

În secţiunea în care descrie faptele, hotărârea CEDO aminteşte câteva raţionamente ale instanţelor cehe, dintre care amintim:

  • Toți cei care acceptaseră să participe în calitate de judecători și procurori se aflau într-o poziție similară, cea a executorilor cheie ai voinței unui organ politic.
  • Reclamanta fusese aleasă după îşi dovedise capacitatea în altele procese politice, făcuse parte din grupul principal de procurori care pregătise urmărirea penală, participase la ședințele politice și pronunțase discursul de încheiere al procurorului, semnase evaluarea procesului și participase la executarea celor condamnați şi a arătat în ce măsură s-a identificat cu scopul procesului, și anume eliminarea fizică a victimelor nevinovate.
  • Condamnarea Miladei Horáková și a altor trei persoane nu putea fi considerată un act de justiție, deoarece a fost impusă la sfârșitul unui proces care nu îndeplinea cerințele fundamentale și imuabile ale exercitării puterii judiciare.
  • Deși recunoaște că noțiunea de justiție este întotdeauna, într-un fel, dependentă de condițiile contextului istoric sau de timp, Curtea Supremă [cehă] rămâne totuși convinsă că, cel puțin, se pot formula anumite cerințe etice fundamentale, aplicabile noțiuni de justiție și judecată loială care nu sunt supuse unor astfel de condiții temporale. Pentru a fi considerată echitabilă, o sentință trebuie să îndeplinească cel puțin cerința de a pedepsi persoana condamnată pentru o infracțiune efectiv comisă de aceasta.
  • Procedurile care au condus la pronunțarea hotărârii nu trebuie să fie simple etape care să preceadă formal și nesemnificativ o decize prestabilită. Hotărârea trebuie să rezulte cu adevărat din activitatea instanței și să nu fie impusă din exterior, cu alte cuvinte de către instituțiile din afara sistemul judiciar, cum ar fi organele politice, executivul etc. Procesul decizional al tribunalelor trebuie să implice distanțarea de orice interese legate de rezultatul procedurilor, inclusiv interesele politice. 
  • Hotărârea nu trebuie să aibă ca obiectiv unic acela de a deveni un instrument în lupta politică dusă de o parte a societății împotriva celeilalte. Nu trebuie să fie un simplu act de eliminare a indivizilor sau grupurilor de indivizi în contextul unei astfel de lupte. Valoarea acestor reguli constă în faptul că, dacă judecătorii nu le respectă, ei trădează profund principiile etice fundamentale ale vocației lor, indiferent de motiv, chiar dacă, de exemplu, au cedat influenței politice. Dacă, atunci când iau o hotărâre, judecătorii sunt expuși la influențe contextuale sau specifice vremurilor, ei nu trebuie să uite că hotărârea trebuie să rămână valabilă chiar și după dispariția acelor influențe. Judecătorii trebuie să fie conștienți de faptul că deciziile trebuie să îndeplinească cerințele fundamentale ale justiției chiar mai târziu. 
  • Este necesar să se evidențieze o anumită ierarhie a ilegalităților care a influențat hotărârea judecătorească (…). Cel mai grav caz este acela în care o hotărâre este pronunțată în circumstanțe caracterizate prin absenţa atributelor etice imuabile inerente exerciţiului funcţiei de judecător, mai ales pentru că: (a) a existat intenția premeditată de a elimina fizic o persoană; (b) judecata a fost aleasă ca instrument cu ajutorul căreia se poate elimina fizic acea persoană; (c) judecătorul s-a identificat cu acest scop al hotărârii, indiferent de motiv; (d) judecătorul a subordonat modul în care a condus procedurile sau a participat la decizii în scopul pronunțării, conform planificării, a unei hotărâri cu valoare penală; (e) judecătorul a condamnat sau a participat la condamnarea acuzatului, fără să țină cont de cursul sau rezultatul procesului; în realitate, rezultatele procedurilor nu au fost un criteriu în determinarea hotărârii – dimpotrivă, procedurile au fost adaptate obiectivului de a asigura o condamnare, ceea ce echivalează cu o faptă penală; și (f) acuzatul nu a avut nicio șansă reală de a inversa intenția premeditată de a-l elimina, chiar dacă, unui observator extern, procedurile ar fi putut da impresia că a condus la judecată (de exemplu, dacă acuzatul ar fi fost constrâns să mărturisească). În aceste condiții, decizia de a condamna pe cineva poate fi considerată o parte necesară și de neînlocuit a unui mecanism ucigaş. Nu este doar un simplu abuz de putere din partea judecătorilor, ci de ucidere. Aceasta este ceea ce se înțelege în termeni legali prin crimă judiciară. Condamnarea aici este un act complet înstrăinat de fundamentele etice pe care se bazează atribuțiile unui judecător. Judecata nu a fost un act de justiție, ci un act de lichidare a celor pe care i-a condamnat. Acest act de lichidare a avut doar înfățișarea unei judecăți. În ceea ce privește conținutul și valorile, nu a avut nimic de-a face cu justiția. A fost un caz în care persoana care a adoptat hotărârea nu era, de fapt, judecătorul de caz, ci un asistent sau coautor al celor care la acea vreme stabiliseră ca obiectiv al procesului lichidarea fizică a inculpaților.

Ce spune CEDO despre încălcarea de către tribunalele cehe a Articolului 7 – Nici o pedeapsă fără lege:

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată criminală potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează că este legitim ca un Stat de drept să efectueze proceduri de urmărire penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de crime sub un regim anterior. De asemenea, nu s-ar putea reproşa instanţelor unui astfel de Stat, care au succedat celor care existau anterior, să aplice şi să interpreteze dispoziţiile legale existente la momentul faptelor în lumina principiilor după care se conduce un Stat de drept (a se vedea cauza Streletz, Kessler și Krenz c. Germaniei [GC], nos 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, § 81, CEDO 2001-II).

Articolul 7 al Convenţiei nu se mărgineşte să interzică aplicarea retroactivă a dreptului penal în dezavantajul acuzatului, ci consacră astfel, în mod mai general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi pe acela care impune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă de aici că o infracţiune trebuie să fie definită clar în lege. Cu toate acestea, oricât de clară ar fi formularea unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, inclusiv în cel de drept penal, există în mod inevitabil un element de interpretare juridică şi va trebui totdeauna să se elucideze punctele asupra cărora există îndoieli şi totdeauna va fi necesară o adaptare la situaţie. Sigur, această noţiune se aplică evoluţiei progresive a jurisprudenţei într-unul şi acelaşi Stat de drept şi sub un regim democratic, însă îşi păstrează întreaga valoare când a avut loc, de exemplu, o succesiune între două State (a se vedea cauza Streletz, Kessler și Krenz, citată anterior, §§ 49 şi 81-82 ; şi K.-H.W. c. Germaniei [GC], no 37201/97, §§ 44 şi 84-85, CEDO 2001-II (extrase)).

Instanţele cehe au condamnat-o pe petentă pentru omor, în temeiul Codului Penal no 117/1852 aplicat la momentul faptelor. Reclamantei i s-a reproşat că a participat în calitate de procuroare în procesul împotriva Miladei Horáková şi a celorlalţi, care se derulase în 1950 sub controlul direct al autorităţilor politice al epocii şi care se soldase cu mai multe pedepse capitale aplicate unor persoane nevinovate. Cu ajutorul a numeroase probe scrise, tribunalele au stabilit că procesul nu fusese decât o formalitate menită să creeze o aparenţă de legalitate pentru lichidarea fizică a opozanţilor regimului comunist, şi că desfăşurarea şi rezultatul său fuseseră stabilite dinainte de către organul politic al partidului comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Potrivit tribunalelor cehe, citate de CEDO, în acest proces au fost dispreţuite principiile fundamentale de echitate a procedurilor, precum şi exigenţele etice permanente proprii puterii judecătoreşti. Prin urmare, hotărârea rezultată astfel nu poate fi considerată un act de justiţie şi actorii acestui proces, între care reclamanta este ultima supravieţuitoare, nu puteau să se descarce de responsabilitatea lor penală susţinând că nu au făcut decât să îşi exercite funcţiile.

Întrucât procesul, care a culminat cu condamnarea la moarte şi executarea condamnaţilor, constituia un mecanism ucigaș, tribunalele au concluzionat că petenta în calitate de procuroare, făcând parte din aparatul de justiţie, fusese coautoare a acestui omor cvadruplu. Reclamantei i s-a reproşat că a abuzat de funcţia sa de procuroare şi că nu a exercitat-o potrivit reglementărilor din acel timp referitoare la obligaţia autorităţilor de a cerceta probe incriminatorii şi exoneratorii, de a apăra interesul Statului şi de a face uz de toate mijloacele disponibile pentru a stabili adevărul. Tribunalele au considerat că probele administrate respingeau şi apărarea petentei care pretindea că ar fi ignorat orice fel de manipulare, ci demonstrau că ea participase la reuniunile de instruire politică, că ajutase la pregătirea unui proces-verbal preliminar ce alcătuia un fel de scenariu al procesului şi că trebuia să ştie că pedepsele capitale fuseseră stabilite dinainte de către autorităţile politice.

Faţă de aceste elemente, Curtea apreciază că aplicarea şi interpretarea de către tribunalele interne cehe a dispoziţiilor de drept penal nu a fost deloc arbitrară şi că interpretarea strictă a legislației cehoslovace respective a fost conformă cu Articolul 7, alin. 1 al Convenţiei. Consideră că practica lichidării opozanţilor unui regimului politic prin pedepse capitale impuse în urma unor procese care încălcau în mod flagrant dreptul la un proces echitabil şi mai ales dreptul la viaţă, nu poate fi protejată de Articolul 7 § 1 al Convenţiei. În acest caz, această practică a golit de substanţă Constituţia şi legislaţia epocii pe care trebuia să se întemeieze şi, prin urmare, nu poate fi considerată „drept” în sensul Articolului 7 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler și Krenz citat mai înainte, §§ 85 şi 87 ; K.-H.W. împotriva Germaniei [GC], no 37201/97, §§ 88 et 90, CEDO 2001-II (extrase)) (…).

Curtea nu poate accepta nici argumentul petentei potrivit căruia ea nu a făcut decât să se supună instrucţiunilor superiorilor în care avea încredere deplină.

Notează mai întâi că reclamanta nu susţine că textele Constituţiei şi ale legilor în materie nu îi erau accesibile. Adagiul « nimeni nu trebuie să ignore legea » se aplică deci şi persoanei sale. Pe urmă, constatându-se deja că nici măcar un simplu soldat nu poate asculta complet şi orbeşte ordine care violează în mod flagrant nu doar principiile legislaţiei naţionale, ci şi drepturile omului pe plan internaţional, mai ales dreptul la viaţă (a se vedea K.-H.W. citat mai înainte, § 75) (…). Curtea consideră că această constatare este valabilă pe deplin în cazul petentei care a acţionat în calitate de procuroare, după ce a urmat studii pregătitoare de drept şi a dobândit o anumită experienţă practică a proceselor. Pe baza probelor, tribunalele naţionale au conchis, de altfel, că reclamanta ar fi trebuit să fie conştientă că aspectele legate de vinovăţie şi pedeapsă fuseseră stabilite de autorităţile politice mult înainte de proces şi că principiile fundamentale ale dreptului fuseseră cu totul batjocorite.

În aceste împrejurări, Curtea consideră că petenta care, ca procuroare, a contribuit la crearea unei aparenţe de legalitate în procesul politic intentat Miladei Horáková şi celorlalţi şi s-a identificat cu această practică inacceptabilă nu se poate prevala de protecţia Articolului 7 al Convenţiei. A raţiona în alt fel înseamnă a nu cunoaşte obiectul şi scopul acestei dispoziţii, anume că nimeni nu trebuie să fie supus la cercetări, condamnări sau sancţiuni arbitrare. De altfel, faptul că nu a fost deranjată în fosta Cehoslovacie comunistă şi că a fost cercetată şi condamnată de tribunalele cehe numai după reinstaurarea regimului democratic nu înseamnă deloc că acţiunea sa nu constituia o infracţiune potrivit dreptului cehoslovac în vigoare la momentul faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler et Krenz citat mai sus, §§ 79 și 88).

Curtea aminteşte, de asemenea că a hotărât deja că, în contextul succesiunii dintre două State guvernate de regimuri diferite, condamnarea – pentru complicitate la violarea deliberată a legii şi la privarea de libertate – a unui reclamant ce participase ca procuror la un proces intentat în Republica Democrată Germană (RDG) împotriva unui disident care fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea având semnificaţia unei violări a principiului proporţionalităţii şi al stabilirii pedepselor enunţate în legislaţia RDG, nu era contrară Articolului 7 al Convenţiei (Glässner împotriva Germaniei (dec.), no 46362/99, CEDO 2001-VII).

După opinia Curţii, în această speţă tribunalele cehe au respectat principiul că numai legea poate să definească delictele şi să stabilească pedepse, consacrat prin Articolul 7, alin. 1. Aşadar, plângerea este neîntemeiată în sensul Articolului 35, alin. 3, lit. a), al Convenţiei.

Ce spune CEDO despre încălcarea de către tribunalele cehe a Articolului 6 din Convenţie – Dreptul la un proces echitabil:

« Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. »

Polednová s-a plâns şi că, după ce a renunţat e bună voie să participe la audierea ţinută în faţa tribunalului de primă instanţă, tribunalul de apel nu a admis cererea sa de a fi audiată în timpul şedinţei, şi că nici Curtea Constituţională nu a audiat-o. În această privinţă, ea subliniază că, întemeindu-se numai de documente scrise datând de aproape şaizeci de ani, instanţele nu au putut căpăta certitudinea că ea ştia că procesul împotriva Miladei Horáková şi a celorlalţi a fost manipulat, şi nu au fost conduse de voinţa de a stabili adevărul. Petenta a invocat astfel dreptul la un proces echitabil garantat de Articolul 6, alin. 1, al Convenţiei.

Guvernul ceh, citat de CEDO, a arătat mai întâi că Polednová a fost reprezentată adecvat de un avocat de-a lungul întregii proceduri. De asemenea, nu era indispensabilă o şedinţă publică în faţa Curţii Constituţionale, dat fiind caracterul particular al procedurii acestei jurisdicţii, iar faptul că cercetările penale fuseseră iniţiate după relativ multă vreme de la săvârşirea faptelor nu aduce cu sine o violare a dreptului la un proces echitabil. Potrivit CEDO, nu se poate spune că, în circumstanţele particulare ale speţei, apărarea nu s-a bucurat de o posibilitate veritabilă de a comenta acuzaţiile şi probele pe care s-au întemeiat hotărârile instanţelor interne. Mai mult, nu este rolul CEDO să le înlocuiască pe acestea şi să facă aprecieri asupra elementelor aduse la cunoştinţa lor. Ca atare, CEDO a considerat că şi această plângere a Polednovei a fost neîntemeiată în sensul Articolului 35, alin. 3, lit. a) al Convenţiei, care stabileşte Condiţiile de admisibilitate („Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea Articolului 34 (referitor Cereri individuale), atunci când consideră că: a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă”).

Cu privire la alte pretinse violări ale drepturilor apărate de Convenţie, Polednová s-a plâns că soluţia în cazul său a fost diferită de cea pronunţată în cazul altui procuror şi că nu s-a putut apăra pentru că muriseră alţi martori ai procesului şi pentru că ea era deja în vârstă. De asemenea, a reclamat campania de presă, care ar fi desemnat-o drept criminală încă de la începutul cercetărilor penale, ca şi modul în care au fost aplicate diferite amnistii prezidențiale pentru ea. Curtea nu a notat nici o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției şi a apreciat că nu poate califica drept discriminatoriu faptul că tribunalele naționale au ajuns la o concluzie diferită în altă cauză penală, bazată pe fapte și pe o calificare juridică diferite. De asemenea, având în vedere că procesul petentei își avea originea în evenimente care făcuseră de multă vreme obiectul unor discuții intense în societate, nu era de așteptat ca procesul însuși să aibă loc într-o atmosferă senină, iar reclamanta nu a demonstrat că a existat împotriva ei o campanie mediatică atât de virulentă încât ar fi putut să influențeze formarea opiniei judecătorilor în această cauză (vezi, mutatis mutandis, Papon contra Franței (no 2) (dec.), no 54210/00,CEDO 2001-XII (extrase)). Curtea a considerat, în sfârşit, că plângerile privind deciziile de amnistie, respectiv de grațiere, ies din domeniul de aplicare al Articolului 8 al Convenției. Prin urmare şi aceste plângeri au fost respinse în temeiul Articolului 35, alin. 3 a) și 4 din Convenție.

* * *

Cum am mai spus, nu facem nicio comparaţie de fond între cazurile individuale ale Miladei Horáková şi Mircea Vulcănescu. Amintim însă că procesul lui Vulcănescu a fost un proces-spectacol stalinist, la care au participat slugi ale represiunii comuniste, precum Avram Bunaciu, Ion Raiciu, Vasile Stoican, M.Mayo, Constantin Vicol, Stroe Botez, Ioan I.Ioan, Petre Grozdea, Mihail Popilian, C.Mocanu , H.Leibovici, Camil Surdu, Alexandru Drăghici, Dumitru Săracu.

Observăm, de asemenea, că la rejudecarea procesului lui Mircea Vulcănescu, în 2019, Curtea de Apel a susţinut că instanţa inferioară (Tribunalul Bucureşti, care considerase că Mircea Vulcănescu fusese condamnat politic) nu a reuşit să arăte „în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cuprins şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate sau expunerea unor texte de lege, fiind insuficiente pentru a satisface standardele normei a căror încălcare va conduce la desfiinţarea hotărârii, fiind vorba de o lipsă a motivării. Lipsa motivării?! Uluitor! În plus, spune Curtea de Apel, „reparaţia morală urmărită, constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnării autorului ei, nu poate fi realizată pe această cale, ci, eventual, prin achitarea inculpatului Mircea Vulcănescu astfel cum s-a procedat în privinţa inculpatului Netta Gheron, condamnat prin aceleaşi hotărâri penale şi in baza aceleiaşi legi”. Adică avocatul nu s-a referit la dosarul lui Gheron Netta!

Acest lucru e foarte greu de înţeles. Gheron Netta este singurul ministru din guvernul Antonescu care a fost achitat. E drept că paralelismul cu Mircea Vulcănescu e destul de complicat. Profesorul Netta (1891-1955) a fost ministru de finanţe numai între aprilie-august 1944 şi a avut o formare intelectuală şi culturală diferită de cea a lui Mircea Vulcănescu, astfel că opţiunile lor nu au fost chiar identice. Poate că avocatul a fost emoţionat de importanţa cazului, dar nu exclud că s-a aflat pur şi simplu în treabă (ca în cazul recursului în anulare declarat de Alexandru Vişinescu), doar ca să facă vânzoleală în presă şi să mai alimenteze puţin confuzia şi vrajba.

În orice caz, e evident că agitaţiile legate de rejudecarea procesului lui Mircea Vulcănescu şi de bustul său nu au contribuit la cinstirea eroilor, ci doar au dat apă la moară celor care susţin că rezistenţa anticomunistă românescă a fost de inspiraţie legionară şi că regimul comunist a fost o conspiraţie a evreilor. E inadmisibil ca aiuriţii şi cozile de topor să mai întreţină aceste minciuni doar pentru că „elitele” nu fac niciun efort să iasă din anchiloza morală şi intelectuală în care se află în privinţa trecutului recent. Nu se poate accepta nici ca preşedintele AFDPR să aibă pretenţia că este „al tuturor” şi în acelaşi timp să arate o preferinţă netă pentru memoria legionarilo Dânsul nu a sărit nici măcar o singură dată în apărarea lui Iuliu Maniu, care este de departe cel mai atacat erou anticomunist şi a uitat de deţinuţii politici democraţi, alegând astfel o politică istorică extrem de defavorabilă ţării.

Este în interesul adevărului, al reconcilierii între români şi al câştigării războiului informaţional actual să afirmăm că rezistenţa anticomunistă a fost condusă de PNŢ şi PNL, care erau formaţiuni democrate, pro-occidentale, care se bucurau de legitimitate şi sprijin popular şi că nu Ana Pauker, ci Dr. Wilhem Fildermann a fost liderul incontestabil al comunităţii evreieşti, care şi-a slujit cu abnegaţie fraţii în timpul prigoanei şi care a fost considerat de comunişti „în primele rânduri ale reacţiunii, alături de Maniu, Brătianu şi Rădescu”. Cine pretinde că nu acceptă Tribunalele Poporului ar trebui să facă mai multe eforturi de a înţelege că urmaşii celor care au înfiinţat aceste instituţii nefaste au aceeiaşi agendă ca şi predecesorii lor, obiectivul lor de frunte fiind să arate că toţi am fost fascişti şi că nu avem ce căuta în lumea liberă.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here