Arta, frumuseţea şi judecata

    11

    Acum un secol, Marcel Duchamp a semnat cu numele “R. Mutt” un pisoar pe care l-a intitulat “Fântâna” şi l-a prezentat ca operă de artă. Unul din efectele imediate ale glumei lui Duchamp a fost iniţierea unei industrii intelectuale ce s-a dedicat aflării răspunsului la întrebarea “Ce este arta?”. Literatura acestei industrii este la fel de goală de conţinut ca nenumăratele imitaţii ale gestului lui Duchamp. Cu toate acestea, ea a lăsat un reziduu de scepticism. Dacă orice poate fi considerat artă, atunci arta încetează să mai aibă sens. Tot ceea ce rămâne este faptul curios, dar lipsit de temei, că unor oameni le place să priveasca nişte lucruri, iar altora altele. Cât despre sugestia că ar exista o critică ce caută valori obiective şi dovezi perene ale spiritului uman, ea este respinsă fără ezitare ca fiind dependentă de o concepţie despre artă care a fost dusă pe apa sâmbetei de “fântâna” lui Duchamp.

    Raţionamentul este îmbrăţişat cu entuziasm pentru că pare să elibereze oamenii de povara culturii, spunându-le că, din moment ce nimic nu este mai bun decât altceva şi toate pretenţiile la valoare estetică sunt nule, toate venerabilele piese de artă pot fi ignorate cu impunitate, reality TV este “la fel de bun” ca Shakespeare şi tehno-rock este echivelantul lui Brahms. De aceea, raţionamentul se potriveşte cu formele de relativism cultural la modă şi defineşte punctul de la care încep cursurile universitare despre estetică – şi nu punctul la care se încheie.

    O comparaţie folositoare poate fi făcută în raport cu glumele. Este greu să defineşti categoria glumelor, după cum este dificil să defineşti clasa stilurilor artistice. Orice poate fi o glumă dacă cineva este de această părere. O glumă este un lucru făcut de om pentru a stârni râsul. Poate să îşi rateze menirea, situaţie în care este o glumă “nereuşită” sau poate să îşi îndeplinească menirea, dar într-un mod jignitor, caz în care este o glumă “de prost gust”. Dar nici una din aceste situaţii nu implică ideea că tipul glumelor este arbitrar, că nu există distincţie între glume bune sau proaste, nici nu sugerează că nu ar exista motiv pentru criticarea glumelor sau pentru instituirea unui tip de educaţie morală care are ca scop un cuviincios simţ al umorului. Într-adevăr, primul lucru pe care îl puteţi afla în ceea ce priveşte glumele, este că pisoarul lui Marcel Duchamp a fost una dintre ele – o glumă bună atunci când a fost făcută prima dată, una proastă pe la mijlocul secolului al XX-lea şi de-a dreptul stupidă astăzi.

    Asemenea glumelor, şi operele de artă au o funcţie: ele sunt obiecte de interes estetic. Îşi pot îndeplini funcţia într-o manieră profitabilă, oferind hrană pentru gândire şi pentru înălţare sufletească, câştigându-şi pentru sine un public loial care se va întoarce la ele pentru consolare sau inspiraţie. Îşi pot îndeplini funcţia în moduri care pot fi considerate jignitoare sau de-a dreptul degradante, sau pot eşua cu totul în stimularea interesului estetic, pe care îl solicită.

    Operele de artă care ne atrag atenţia intră în primele două categorii: cele care te înalţă şi cele care te degradează. Eşecurile totale dispar din memoria publicului. Şi contează cu adevărat tipul de artă la care aderi, pe care o incluzi în visteria personală a simbolurilor şi aluziilor, pe care o porţi în suflet. Bunul gust este la fel de important în estetică precum în umor şi, într-adevăr, constituie problema centrală. Dacă studiile universitare nu pornesc de la această premisă, studenţii îşi vor fi încheiaz studiile despre artă şi cultură la fel de ignoraţi pe cât au fost când le-au început.

    În orice caz, este adevărat că oamenii nu mai privesc operele de artă ca subiect ale judecatei sau expresii ale vieţii morale. Tot mai mulţi profesori ale ştiinţelor umane sunt de acord cu opinia ignorantă a noilor studenţi, aceea că nu ar exista distincţie între bunul şi prostul gust. Dar imaginaţi-vă că cineva ar spune acelaşi lucru despre umor. Jung Chang şi Jon Halliday au relatat una dintre puţinele ocazii cunoscute în care tânărul Mao Ze Dong a izbucnit în rîs: la circ, când un acrobat care mergea pe sârmă a căzut de la înălţime şi a murit. Imaginaţi-vă o lume în care oamenii râd numai de nenorocirea altora. Ce ar avea în comun acea lume cu lumea lui Tartuffe a lui Moliere, Nunta lui Figaro a lui Mozart, Don Quijote a lui Cervantes sau Tristram Shandy a lui Laurence Sterne? Cu excepţia râsului, nimic. Ar fi o lume degenerată, o lume în care bunătatea umană nu îşi mai găseşte susţinere în umor, una în care întreaga înfăţişare a spiritului uman ar fi devenit sfrijită şi grotescă.

    Acum imaginaţi-vă o lume în care oamenii manifestă interes numai pentru cutii Brillo, pisoare însemnate, crucifixe murate în urină ori în obiecte ridicate, în mod asemănător, din sfărâmăturile vieţii obişnuite şi afişate cu un soi de intenţie satirică – cu alte cuvinte, oferta tot mai standardizată a artei moderne oficiale expuse în Europa şi America. Ce ar avea în comun această lume cu cea a lui Duccio, Giotto, Velazquez sau chiar Cezanne? Desigur, expunerea obiectelor şi faptul că ne uităm la ele printr-o lentilă estetică. Dar ar fi o lume degenerată, o lume în care aspiraţiile umane nu îşi mai găsesc expresia artistică, în care nu ne mai facem imagini ale idealului şi transcendentului, ci în care studiem, în locul sufletului uman, ruinele umane. Ar fi o lume în care o întreagă dimensiune a spiritului omenesc – esteticul – ar fi devenit pipernicită şi grotescă deoarece prin intermediul artei aspirăm la ceva, iar când aspiraţia încetează, încetează şi arta.

    De altfel, mi se pare că spaţiul public al societăţii noastre a început să se predea tipului de degradare pe care tocmai l-am descris. A fost ocupat de o cultură care îşi doreşte nu să ne educe percepţia, ci să o captureze, nu să înnobileze viaţa umană, ci să o banalizeze. De ce ? este o întrebare interesantă, căreia nu îi pot oferi decât un răspuns imperfect, dar că aşa stau lucrurile este imposibil de negat. Priviţi arta oficială a societăţilor moderne – arta care sfârşeşte în muzee şi pe piedestalurile publice, arhitectura care este comandată de organismele publice, chiar şi muzica ce se bucură de favorurile maşinăriei de subvenţii publice – şi veţi întâlni tot mai adesea fie kitsch glumeţ, fie gesturi deliberat ostile tradiţiilor care făceau arta atragătoare. O mare parte din arta noastră publică este neiubitoare, una care este în întregime lipsită de smerenia care vine împreună cu dragostea

    De aici nu reiese că bunul gust şi judecata aparţin trecutului, nici că arta a dispărut din vieţile noastre ori că şi-a pierdut sensul, ci numai că este scoasă din spaţiul public. Nu mai poate fi găsită acolo, ci aici, in foro interno. Arta este supusă privatizării, fiecare dintre noi străduindu-se să rămână credincios unor viziuni de frumuseţe pe care nu mai suntem încrezători să le împărtăşim celor din afara cercului nostru de prieteni. Una din cauze este cultura democratică care este ostilă oricărei forme de judecată, în special celei în materie de gust. Atitudinea prevalentă este aceea că ai tot dreptul la propriile gusturi, dar nu să mi le impui.

    Cei mai mulţi studenţi americani vin la universitate cu această atitudine şi sunt îngroziţi să descopere că există oameni care nu numai că nu sunt de acord cu gusturile lor în materie de muzică, artă şi literatură (fără să mai vorbim de haine, limbaj şi relaţii sociale), dar le şi socotesc inferioare, inferioare unui standard presupus. Aceasta este foarte greu de suportat şi este una din cauzele susţinerii răspândite a relativismului cultural în multele sale forme – din moment ce relativismul cultural ridică experienţa estetică din lumea judecăţii şi astfel neutralizează valoarea bunului gust. Preferinţa pentru arta care profanează imaginea umană sau spaţiul public este conectată cu această frică de judecată estetică. Expunând ceea ce este în mod intenţionat lipsit de atracţie şi care nu inspiră dragoste, ridiculizezi judecata, a mea ca şi a ta.

    Dar mi se pare că atitudinea democratică se află în conflict cu sine. Ducând o viaţă adevărată între fiinţe umane reale, este imposibil să trăieşti de parcă nu ar exista valori estetice. Manierele, hainele, limbajul şi gesturile – toate necesită o mare atenţie pentru felul în care arată. Alegerile estetice sunt atât necesare, cât şi observate, în fiecare sferă a vieţii umane, de la pusul mesei până la rostirea unui discurs la o înmormântare. Fără ele nu putem rezolva marea problemă a coordonării ce răsare atunci când indivizi privaţi se înghesuie într-un singur spaţiu public. Aşadar, în cultura democratică, judecata estetică începe să fie trăită ca un chin. Impune o greutate imposibil de suportat, ceva la nivelul căreia trebuie să ne ridicăm, o lume a idealurilor şi aspiraţiilor care este în aprig conflict cu lipsa de eleganţă şi imperfecţiunea propriilor noastre vieţi improvizate. Este percepută ca o bufniţă ce stă pe umerii noştri în timp ce încercăm să ascundem în hainele noastre rozătoarele pe care le avem ca animale de casă. Tentaţia este să ne întoarcem împotriva ei şi să o alungăm.

    Aici vedem un alt motiv pentru dorinţa de a profana: dorinţa de a întoarce judecata estetică împotriva sieşi, astfel încât să nu mai pară a fi o judecare a noastră, a tuturor. Asta o puteţi vedea tot timpul la copii – bucuria adusă de zgomote, cuvinte şi aluzii dezgustătoare care îi ajută să se distanţeze de lumea adultă ce îi judecă, lume a cărei autoritate îşi doresc să o nege. Locul de refugiu obişnuit copiilor care fug de judecata matură a devenit locul de refugiu al adulţilor care fug de cultura lor. Prin folosirea artei ca instrument al profanării, ei îi neutralizează pretenţiile: îşi pierde autoritatea şi devine un tovarăş uneltitor în conspiraţia împotriva idealurilor.

    În original: Art, beauty and judgment (tradus de Vlad M.)

    Print Friendly, PDF & Email
    Cititi si

    11 COMENTARII

    1. Arta a fost mereu ” in pas cu vremurile ” . In timpul Renasterii , Picasso ar fi sfarsit ars pe rug , iar daca un artist necunoscut , pe nume Rafael , s-ar fi amestecat printre pictorii din Montmartre , la inceputul sec.20 , si ar fi pictat niste madone inconjurate de copii , ar fi fost considerat cu dispret un ” academist ” .
      Daca curentul impresionist a reprezentat in arta , cea ce a fost Revolutia franceza pentru istoria omenirii , Picasso si prietenii sai au fost Comuna din Paris . Glumind un pic , desi numai gluma nu este , am putea spune ca Franta ne-a dat Comuna din Paris si pe Marcel Duchamp . Sute de ani , artistii plastici au fost niste meseriasi , asemenea croitorilor sau cizmarilor . Din punct de vedere social Rembrandt , cei dinaintea lui sau dupa el , au fost niste burghezi in comportament si in viata de zi cu zi . Cei asemenea lui Caravaggio ( un duelgiu si un chefliu ) , constituiau exceptiile . In ultimii o suta si ceva de ani , situatia s-a rasturnat spectaculos . Artistul , a devenit prin definitie , in marea majoritate a cazurilor , un revolutionar , un razvratit , un anarhist demolator de tabu-uri . De la Henri Rousseau la Marinetti sau de la Maurice Vlaminck ( cel care purta o cravata din lemn , cu care isi altoia zdravan adversarii de prin carciumi ) la Salvador Dali . Acesta din urma , ajuns prin 1941 in SUA , a fost sfatuit de marele negustor de arta Georges Wildenstein sa faca o ” chestie tare , pentru a se remarca cu adevarat . Fa ceva traznet ! ” . Fiind invitat la familia Whitney – mari colectionari care treceau printre cei mai snobi indivizi din America -, Dali a ajuns la ei in pijama , insotit de o capra , dupa ce aruncase un bolovan in vitrina de la Tiffany’s . Si figura a tinut . Ce legatura are asta cu actul de creatie artistica , cu ” smerenia care vine impreuna cu dragostea “. Niciuna . Ingres are mai multe puncte comune cu marele pictor al antichitatii Apelles , de care-l despart 2000 de ani ,decat cu Picasso de care-l despart cateva zeci . Frumosul adica Dumnezeu , a incetat de mult sa mai joace un rol important in arta . Acum , in arta Dumnezeu este Artistul . La licitatii , tablourile lui Paolo Ucello se vand sub cota atinsa frecvent de monstruozitatilor lui Jean Michel Basquiat . Ma intreb cum ar fi perceputi astazi de ” marele public ” , Andrei Rubliov sau uriasul Dionisie din Ferapontovo .

    2. emil #2 Mare bucurie si o surpriza pe masura ( desi daca stau si gandesc putin , intr-un “loc ” ca asta , n-ar trebui sa ma surprinda ) , intalnirea cu iubitori si cunoscatori in ale artei . Iti multumesc mult pentru eseul lui Stephen Hicks ( l-am parcurs in fuga , din curiozitate , maine am sa-i acord o atentie speciala ) , si din cauza ca , de ani buni n-am mai citit nimic nou despre ce se intampla afara . Am citit o biblioteca intreaga , despre arta , sa-i spunem occidentala , dar de cand varsta m-a mai potolit , am inceput sa colectionez pictura romaneasca asa ca , de nevoie , de placere , lectura a fost despre subiectul asta si am pierdut contactul . De curand , uimit de cotele uluitoare ( pictor mare te face Piata ! ) la care au ajuns lucrarile lui Francis Bacon ( cu contributia lui Roman Abramovici ) am cumparat ” Interviuri cu Francis Bacon ” – David Sylvester -, dar dupa cateva zeci de pagini de ineptii , debitate ca raspunsuri la intrebarile inteligente ale lui DS , am renuntat . Am realizat , inca odata ca , un artist cu adevarat mare este si un ganditor ( putem spune chiar intelectual ) pe masura . S-ar putea sa ma insel , dar nu este cazul cu Francis Bacon .

    3. Am retinut cuvintele lui Stephen Hicks : ” Pledoaria mea este pentru o fiinta umana care priveste lumea cu prospetime “. Cine a vazut de ce sunt in stare pictorii chinezi ( Gong Lilong , Yue Minjun , sunt doar doua nume din multele ), realizeaza cata dreptate are SH

    4. Există o ordine predefinită sau aceasta este rodul educaţiei?
      O întrebare care, în arhitectură, îşi are răspunsul în forţa gravitaţiei.
      Din punctul acesta de vedere, definiţia acestei arte(arhitectura) ca o căutare a adevărului şi o expresie a sincerităţii (a artistului, a materialului, a funcţiunii) funcţionează. Se răspunde unor date preexistente.
      Sunt de părere că în momentul în care artistul se află în căutarea originalităţii artei sale, a ratat ideea, din start. În artă, privită ca o căutare a adevărului, competiţia nu-şi are sensul. Artistul trebuie să concureze doar cu el însuşi, cu abilităţile sale de a interpreta, a releva şi a potenţa realitatea pe care o percepe. Dacă acest artist consideră că realitatea e iluzorie, atunci are o problemă, iar noi, cei care interacţionăm cu arta lui, suntem victimele unei minciuni. Dacă artistul consideră că prin “răul” (urîtul, greaţa, indignarea, sentimentul neplăcut, mă rog, violul propriu-zis, în cazul lui Gigi Allin) pe care ni-l produce, ne exorcizează şi ne eliberează de rău, îşi depăşeşte condiţia de artist, aşa cum îl înţeleg eu. Şi nu, nu cred că se transformă în filozof, ci într-un revoltat din principiu, într-un deformator care se forţează să vadă partea urîtă a lucrurilor.

    5. Critica de arta ? Mai degraba Corectitudine Politica . Vineri 15 oct. s-a deschis la Muzeul de Arta Moderna din Paris , expozitia Basquiat , care prezinta 150 de lucrari ce definesc ascensiunea sa , de la graffiti la vedeta a scenei artistice newyorkeze.
      “Fiu al unui tata haitian si al unei mame puertoricane , Basquiat a fost primul care a reusit sa inlature prejudecatile , ce tineau artistii de culoare in afara elitei artistice . Curatorii au afirmat ca ascensiunea sa spectaculoasa a ajutat la deschiderea drumului pentru alti afro-americani eminenti , inclusiv pentru presedintele Barack Obama , nascut un an dupa Basquiat ” . Curatorul Dieter Burchhart a afirmat ca ” J.M. Basquiat este o veriga foarte importanta in procesul care a dus la eliberarea americanilor de culoare (!!!!!!!), lupta artistului cu rasismul era o tema majora a operei sale . Este politica in mod explicit , ridicand probleme legate de rasa si intrebari despre capitalism , in cele mai curajoase moduri ” .
      ARTA ? Mai degraba , politica si JUDECATA rasismului si a capitalismului . Unde este FRUMUSETEA ?

    6. @calehari,

      bati campii cu gratie. Exista si o estetica a uratului, nu numai a frumusetii. Cu exponenti de seama, ca Goya, Hans Baldung Grien, Bosch, pana la Francis Bacon. Ucello nu se prea vinde pentru ca operele lui sunt in general fresce. Ce se vinde, daca se vinde, sunt studii sau lucrari de valoare secundara. Trec peste restul bolborosolilor incoerente si ideologizate. Comparatia “de piata” a lui Ucello cu Basquiat e cel putin naiva.

    7. Galeata cu pixeli @10. Ocupat cu terorismul crestin care a luat, se pare locul terorismului musulman si de stanga, am uitat ca mai exista arta, iti multumesc ca mi-ai adus aminte ! 🙂 Imi pare bine ca un expert, un specialist, acorda bolboroselilor mele despre arta, un pic de atentie. Multumesc din nou ! Ii venerez pe Goya si pe Bosch, fara sa venerez uratul, dar nu-l venerez pe Francis Bacon, pentru ca venerez frumosul! Il las pe Roman Abramovici sa-l venereze, si pe el si pe cota lui de piata :). Eu il prefer pe Lucian Freud , dar ce stiu eu, ce-s Abramovici ?
      Despre studiile sau lucrarile de valoare secundara ale lui Ucello, vorbeam si eu. Iti multumesc pentru a 3 a oara ca, nu ti-ai inchipuit ca il vedeam pe Ucello cu fresca-n spate umbland prin fata pe la Sotheby’s 🙂
      Zici ca este naiva comparatia ” de piata ” Ucello- Basquiat . Hm ! O fi, tu esti expertul ! Din punctul meu de vedere prefer sa fiu ” naiv in piata “, precum era Rousseau Vamesul in pictura. :). Era sa uit – ” bati campii cu gratie “. Iti multumesc pt. a patra oara. Eram convins ca-i mult mai grav .

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here