Seria de autor – Jacques Brel (2) : Ces gens-là (de fapt despre dragoste)

Etichete:

…cel mai cunoscut belgian din istorie și în același timp unul din cei mai profunzi exploratori de suflete născuți vreodată.

Aceste rînduri dedicate fenomenului Brel se vor o continuare și încheiere la un articol de anul trecut, Seria de autor – Jacques Brel (1) : Grand Jacques. Ce ar mai fi de spus cînd s-au spus atît de multe, cînd nevolnicul domniilor voastre cronicar nu află epitete noi, dar ascultă Brel de circa 50 de ani cu aceeași plăcere și emoție, descoperind cu fiecare audiție nuanțe noi. Căci cel mai cunoscut belgian din istorie și în același timp unul din cei mai profunzi exploratori de suflete născuți vreodată s-a priceput ca nimeni altul să vorbească despre oameni – cu duioșie, cu dragoste, cu ironie mergînd pînă la dispreț cauterizant, chiar cu răutate, oricum, cu înțeleaptă înțelegere:

Faut pas jouer les rich’s
Quand on n’a pas le sou
Faut vous dire, Monsieur
Que chez ces gens là
On ne vit pas Monsieur
On ne vit pas, on triche

Drept care am ales versurile de mai sus pentru a ilustra clipul generic al articolului (Brel: “Ces gens-là“). Înregistrarea face parte din concertul de adio de la sala Olympia – Paris, din 1966 și e însoțită de o traducere în engleză (stîngace, puerilă, spuneți-i cum vreți, dar scuzați traducătorul, Brel e imposibil de tradus! – în orice altă limbă, inclusiv în franceză ???? ). Cîntecul e o mărturie fabuloasă a artei totale a lui Brel – prezență scenică copleșitoare, dicție, versuri, voce aptă să străbată toate nuanțele, atmosferă magică, aș vrea să adaug o năvală de cuvinte care-mi lipsesc. Cum spunea un comentator – “acest model nu se mai fabrică”…

Al doilea clip e una din multele versiuni ale faimosului vals într-o mie de timpi La Valse à Mille Temps – o parodie/ironie cu adresă (la valse musette), unde începutul este de obicei foarte lent, dar tempoul se accelerează atît de mult încît e necesară o considerabilă gimnastică verbală (Brel încalcă regula, în majoritatea înregistrărilor existente începutul nu este lent!…). Deși ocupă ceva spațiu, am transcris refrenul sub videoclip, care e cîntat în doar 29 de secunde la ultima reluare, cea mai rapidă!).

Următorul cîntec este Vesoul, o altă ilustrație a geniului interpretativ al lui Brel pe tema valsului-musette (Chauffe, Marcel, chauffe!Heat it Up, Marcel!). Pentru cititorii doritori de a-l vedea pe Brel “la lucru”, un remarcabil clip documentar realizat la înregistrarea cîntecului, poate fi văzut aici.

Aș spune că majoritatea creațiilor lui Brel sînt cîntece de dragoste. Mai toate, povești triste, tandre de fapt, cum ar fi Madeleine, sau burlesc-triste, de exemplu Les Bonbons (dragostea însoțită de acnee ???? ), cu nostima replică din 1967. Marieke e un cîntec cu totul special, care place din prima secundă și care are rara calitate că poate fi înțeles fără a cunoaște nici franceza nici flamanda!

Tema binațională a artefactului botezat Belgia l-a obsedat desigur pe Jacques Brel, născut flamand dar vorbitor aproape exclusiv de franceză. A ajuns să parodieze pînă la nivele… vadimiste această stare de (arte)fact, în Les Flamingants (cuvînt injurios, gen țigănoi, bozgori etc.). Les Flamandes e altceva, o calmă constatare, deloc lipsită de umor, a unei stări de fapt.

Les Toros este un cîntec cu totul special în discografia lui Brel: un patetism de o natură inedită pare a închide cercul pornit cu primul clip (Ces gens-là) de mai sus. Pesimism sau dezgust, tristețe cît cuprinde o minte și o inimă gigantic de visătoare:

Y en a qui ont le cœur si large
Qu’on n’en voit que la moitié

Y en a qui ont le cœur si vaste
Qu’ils sont toujours en voyage

(Les coeurs tendres)

Nefiindu-mi la îndemînă vreo concluzie, am ales să încalc regula celor 6 clipuri impuse de rubrica De Văzut: Les Vieux e o capodoperă ce merită ascultată și savurată:

Les vieux ne parlent plus ou alors seulement parfois du bout des yeux
Même riches ils sont pauvres, ils n’ont plus d’illusions et n’ont qu’un cœur pour deux
Chez eux ça sent le thym, le propre, la lavande et le verbe d’antan
Que l’on vive à Paris on vit tous en province quand on vit trop longtemps
Est-ce d’avoir trop ri que leur voix se lézarde quand ils parlent d’hier
Et d’avoir trop pleuré que des larmes encore leur perlent aux paupières?
Et s’ils tremblent un peu est-ce de voir vieillir la pendule d’argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui dit : je vous attends?

Les vieux ne rêvent plus, leurs livres s’ensommeillent, leurs pianos sont fermés
Le petit chat est mort, le muscat du dimanche ne les fait plus chanter
Les vieux ne bougent plus, leurs gestes ont trop de rides, leur monde est trop petit
Du lit à la fenêtre, puis du lit au fauteuil et puis du lit au lit
Et s’ils sortent encore bras dessus, bras dessous, tout habillés de raide
C’est pour suivre au soleil l’enterrement d’un plus vieux, l’enterrement d’une plus laide
Et le temps d’un sanglot, oublier toute une heure la pendule d’argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, et puis qui les attend

Les vieux ne meurent pas, ils s’endorment un jour et dorment trop longtemps
Ils se tiennent la main, ils ont peur de se perdre et se perdent pourtant
Et l’autre reste là, le meilleur ou le pire, le doux ou le sévère
Cela n’importe pas, celui des deux qui reste se retrouve en enfer
Vous le verrez peut-être, vous la verrez parfois en pluie et en chagrin
Traverser le présent en s’excusant déjà de n’être pas plus loin
Et fuir devant vous une dernière fois la pendule d’argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui leur dit : je t’attends
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non et puis qui nous attend.

(nu va urma!)

…Ba da, dar ceva mai “greu”: Brassens! Le grand, le beau, le gros, le magnifique!
Pentru tranziție iată o mărturie video greu de întîlnit în “lumea reală”: Un gigant vorbind despre altul, cu umilință și dragoste: Brassens parle de Brel, le plus bel hommage:

Iată și epitaful dedicat lui Brel de către Brassens:

“Il faut nous aimer sur terre
il faut nous aimer vivant
ne croit pas au cimetière
il faut nous aimer avant.”

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Cum vă spuneam în titlu: de fapt e vorba de dragoste!

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Andrei Rugina

Andrei Rugina

Comentarii

  1. breloblogSpune:

    Răspunde
    noiembrie 23, 2011

    Multumiri pentru aceast nou episod al seriei despre Jacques Brel.

    Ma uit la “La valse a mille temps” si nu inteleg de ce imi place. Canta prost, dar canta perfect. E un paradox pe care nu pot sa ilexplic. Brel nu e cel mai bun la nimic, dar nimeni nu e mai bun ca el. Tot ce face el e teribil de simplu, usor de imitat, din orice unghi l-ai privi. Dar e suficient de complex ca din orice unghi l-ai privi sa nu il poti cuprinde in totaliate. Brel e ca un mozaic in care fiecare bucata are o culoare si nimic mai mult, insa toate puse impreuna formeaza o imagine extraordinara.

    Profit de acest comentariu ca sa imi promovez putin blogul (despre Brel evident). Am reusit sa adaug inregistratrile interviourilor, pe langa transcriere si traducere. Pentru inceput doar interviul de la Knokke Le Zout, urmand ca celelalte sa vina in zilele urmatoare. Va recomand asadar http://breloblog.wordpress.com/2010/02/18/intreviu-knokke-1971/ , tuturor celor care vor sa auda un interviu extaordinar cu un om cu totul extaordinar.

    Toate cele bune,

    breloblog
    Toate cele bune

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *