FUNDATIA IOAN BARBUS

Sionism și atitudine creștină

M-am gândit că ar fi foarte bine-venite câteva articole pe tema Sionismului. Acestea aparțin scriitorului, teologului (profesor de teologie la Chișinău și București) și preotului ortodox Grigore Pisculescu, mai bine cunoscut sub pseudonimul Gala Galaction (1879 – 1961). Se pare că azi, poate mai mult ca niciodată, trebuie recuperate aceste rânduri ce încercau la vremea lor aceeași luptă: desțelenirea din încremenirea în ură. Articolele au apărut în ”Mântuirea” (1919-1922), ”Lumea evree” (1919-1920), ”Știri din lumea evreiască” (1924-1925), ”Adam” (1929-1939). Colajul fragmentelor aparține celor de la Observatorul. Am păstrat limbajul vremii, dar am adăugat diacriticele.

gala-hertzl

Presupun că doar urgența mesajului a condus și la unele afirmații exagerate cu privire la zestrea mistică a creștinismului îndatorată pe deplin mozaismului. Creștinismul și-a dezvoltat o mistică puternic personalizată, a cărei înrudire cu mozaismul ține doar de aspectul monoteistic și cade în clipa în care intervine teologia definitorie a Sfintei Treimi.

O amintire din copilăria depărtată flutură înaintea cugetului meu, astăzi, când recitesc pe Theodor Herzl. Veneam adeseori, de la țară la oraș, împreună cu părinții mei, ca să vedem niște rude. Eram mic; mă apropiam de clasa întâia primară. Într-o dimineață de vară, sosind de la țară, las pe cei mari în casă, bucuroși de revedere și ies în curte să mă plimb. Era o curte fermecătoare: plină cu ierburi nedisciplinate, cu arbori patriarhi și cu unele lucruri vechi, răsturnate și decrepite…

În fața casei, o ulucă de ștachete despărțea curtea aceasta de alta mai mică și mai luminoasă. Observ întâia oară că, dincolo, la vecini, sunt copii. Mă apropii și prin ștachetele rare legăm prieteșug. Erau doua fetițe… Cum vă cheamă? Matilda și Lia. Matilda era de seama mea; Lia mai mică. Era un eveniment plăcut. Matilda avea o papușă, Lia un cărucior… Erau copii frumoși și blânzi. Ne-am lipit fruntea de ulucă și ochi în ochi am stat de vorbă, copilărește, multumiți de întâlnirea noastră. Dar iată că mă strigă cei din casă.

Am alergat să le spun că mi-am găsit prieteni. Spre toată mirarea mea, aud atunci: Ce mai prieteni! Acelea sunt fete de ovrei. Să nu le mai chemi la ulucă. Auzi? Sunt ovreice!

Era întâia oară când mă întâlneam în viața mea cu antisemitismul. Rudele mele de la oraș mă țineau de rău să nu mă împrietenesc cu ovreii. Iată prima înțepătură veninoasă, pe care filoxera antisemită o încearcă asupra mlădiței sufletului nostru. Sunt copii de ovrei!… Și dacă sunt?… Ce sunt ovreii? Asupra mea, unuia, această distincțiune veștejitoare, prinsă la șase ani, a înrâurit curios ca o ispită. Ce sunt ovreii, dacă trebuie să ne ferim de ei și de copiii lor? În împrejurarea mea, de Matilda! Era doar un copil atât de drăgălaș, de bucălat și de trandafiriu!

În clasele primare, am avut coleg un singur ovrei, Goldstain Marcu. Un școlar de seamă, premiant totdeauna, și vrednic de toată luarea-aminte. Mă impresiona la el, îndeosebi, un fel de francheță și de avânt sufletesc, pe care nu-l găseam decât la un singur alt coleg. Afară de asta, Marcu al meu citia haiduci și la orice încurcătură sau controversă aprigă nu rămânea cu mâinile în buzunar.

Cu aceste impresiuni despre evrei am ajuns, din colțul meu de provincie, în Capitala României. Ar trebui poate să mai adaug că în podul acelei case, lângă care locuiau părinții Matildei, am găsit, mai târziu, o Biblie școlară, cu icoane. În această carte, am citit o mulțime de întâmplări, de fapte minunate sau vitejești, o poveste întreagă, cu peripeții zguduitoare, petrecută între Dumnezeu și israeliți. Acești israeliți – am aflat de la dascălul nostru – nu erau altceva decât strămoșii evreilor.

Așa ajunge cineva să se despartă de gloata antisemită și să creadă că evreii sunt oameni vrednici de toate drepturile, de toate libertățile și de toate binefacerile filantropiei și ale civilizației. Cunosc viața, înțeleg luptele sociale și economice și știu de mult că popoarele nu sunt colonii îngerești. Antisemitismul popular e o inferioritate și o plagă ca atâtea altele de cari este bântuită colectivitatea. Theodor Herzel spune cu dreptate: Popoarele pe lângă cari trăiesc evreii sunt toate, în general și în parte, cu perdea sau fără perdea, antisemite. Poporul de rând n-are nici o pricepere istorică și nici nu poate să aibă. Vulgul nu-și dă seama că păcatele Evului Mediu se întorc astăzi pe capul popoarelor europene. Noi suntem ceea ce ne-au făcut alții, închizându-ne în Ghetto. În afacerile bănești suntem, fără îndoială, mai tari decât alții, fiindcă în Evul Mediu am fost azvârliți și ținuți numai pe maidanul afacerilor”. Dacă înteleg însă antisemitismul celor mulți, nu înteleg antisemitismul celor puțini, dedați studiului și cugetării generoase. Când problema evreiască este una din durerile omenirei civilizate, când antisemitismul e o pornire josnică născută din gelozie și din subteranele sufletului omenesc, cum poate un om luminat să se lase contaminat de antisemitism? Socotesc că, dimpotrivă, orice amic al culturei și al libertăței sufletești trebuie să se intereseze cu simpatie de problema evreiască și de mărețul ideal care împinge astăzi spre Sion toate inimile evreiești.

Și cu toate acestea, punțile între evidența intelectuală și realitatea existentă sub soare sunt totdeauna rupte! Printre oamenii noștri de carte și de condei găsești mai mulți rău-voitori și antisemiți, decât prieteni dispuși să priceapă și să ajute.

Încercarea mea să rechem uriașa și glorioasa figură a lui Theodor Herzi și să fac o plimbare de centură împrejurul Sionului, visat și reclădit de el, nu are scopul să instruiască pe cei ce cunosc lucrurile foarte bine, ci să cheme la gânduri și la sentimente mai bune pe cei ce stau întru întunericul necunoștinței. N-ar fi deloc pagubă, ci ar fi câștig dacă intelectualii români ar fi cuprinși de curiozitatea să afle mai de aproape ce suflet au în ei – ce dor, ce idealuri – acești oameni atât de apropiați de noi și totuși atât de depărtați.

Dar nu e vorba numai de curiozitate științifică; e vorba de dureri comune și de o lungă gâlceavă socială. Ura fără ochi și fără cap, sentințele înfumurate și disprețuitoare, ațâțările și violența pot să pară unora din noi atitudine suficientă în chestiunea evreiască. Dar aceasta e atitudinea neroadă și copilărească de pe urma căreia înghițim destule neajunsuri și umilințe. De ce, cum, de unde – o știe fiecare dintre noi și este de mirare numai atâta că experiența făcută și refăcută nu este deloc captată spre cel mai bun folos al nostru.

Eu unul nu voi pregeta să sfătuiesc pe toți cei ce vor să mă audă. Învățați să cunoașteți și să prețuiți pe evrei. De aci va ieși profit comun. Iar azi cu deosebire nu uitați că ei sunt pe cale să adaoge istoriei omenirei un pasionant capitol nou.

Evreii trebuie să se înapoieze la vechiul lor cămin. De atâta timp de când au fost aruncați din țara lor, ei călătoresc și trec printre celelalte neamuri, ca niște oi printre mărăcini. Prea multă lână rămâne în mărăcini! Și dușmanii sunt tot neîmpăcați; nu e destulă! Vrem toată lâna!

Toată lâna nu se poate. Evreii nu se pot sărăci într-atata de toată personalitatea lor, de toate amintirile lor și de sacrul lor patrimoniu, încât – despersonalizați și blafarzi – să moară printre noi de moartea asimilărei. Personal, fiecare individ este absolut liber să-și disciplineze conștiința și să-și guverneze viața, cum îl taie capul și cum îl povățuiesc interesele. Cu popoarele, însă, lucrurile stau altfel: popoarele trăiesc și se mișcă într-altfel decât personalitățile stinghere.

Cu impunătoare cutezanță, Theodor Herzl aruncă risipitului popor evreu planul Statului Evreesc și, din cugetele tainic obsedate, face să se aprindă încă o dată flacăra visului nemuritor. Voim să ne întoarcem în pământul în care dorm de două mii de ani străbunii noștri!

Acum cincisprezece ani, când am învățat întâia oară cine a fost Theodor Herzl și ce înseamnă sionismul, am trecut sufletește prin acele clipe de înălțare și de plenitudine pe cari ți le dă priveliștea marei. Uriașa perspectivă! Gândul, inima, ființa întreagă se pierd în depărtările licăritoare, se pierd în splendoare și neînțeles! Israel să se readune în Palestina? Să vedem noi cei de azi aceea ce văzură contimporanii lui Zorobabel și ai lui Daniil? Ceasul de față să se amestece cu Istoria, sub ochii noștri ca într-o nouă viziune a lui Faust? Uimitoare concepțiune! Vulturesc avânt sufletesc! Aș vrea să trăiesc și eu, să privesc înfiriparea acestui prim capitol dintr-o Biblie nouă!

Zi cu zi, miraculosul se pogoară în lumea realităței și visul sionist începe să înflorească aievea, în coloniile palestinene. Theodor Herzl a avut grijă să adune, împrejurul marei idei centrale, elementele de construcțiune cele mai raționale și mai aplicabile. Să nu ne ia nimeni drept utopiști; să nu creadă nimeni că dorul nostru nu poate să creeze decât romane și state imaginare.

Astăzi (voi să zic pe timpul lui Theodor Herzl), Palestina este sub stăpânire străină. Ne vom înțelege cu stăpânii direcți și cu protectorii sau interesații indirecți ca Palestina să fie larg deschisă năzuințelor noastre și stabilirei noastre, dându-ni-se toate garanțiile cu putință, că nu vom fi suparați de nimeni și că vom fi lăsați să ne dezvoltăm în pace. E adevărat că începuturi de colonizare se făcuseră, dar de la existența lor timidă și tolerată până la situația universal recunoscută și intangibil juridică pe care o voia Theodor Herzl era o lungă cale de curaj și de muncă.

În zeci de ocazii – după publicarea Statului Evreesc – și în expuneri totdeauna clare și originale, Herzl formulează ideea lui mântuitoare.

Care este scopul nostru? Voim să pregătim poporului evreesc un cămin juridicestșe asigurat, în Palestina, vechea lui patrie. Dupa noi, aceasta este soluțiunea definitivă a cestiunei evreești. Soluționarea aceasta presupune trei lucruri:

1) Existența poporului evreesc.

2) Calitatea Palestinei – pentru colonizare.

3) Asigurarea temeliilor juridice.

În privința primului punct, congresele din Basel ne-au agonisit o învățătură nepieritoare. Cine ar putea să pună în discuție ființa și unitatea sufletească a poporului evreu, când sute de delegați din lumea întreagă aduceau la congres, în înflăcărate scrieri de adeziune, strigătul de bucurie a milioane de Evrei! Despre punctul al doilea, calitatea Palestinei pentru colonizare, încercările făcute dădeau cele mai bune garanții. Iar felul cum Theodor Herzl concepea colonizarea convingea și pe cei mai increduli. E absurd să ne închipuim că vom începe în Palestina viața noastră de coloni cu mijloacele agricultorilor de acum câteva mii de ani. Vom aduce cu noi, în țara părinților, tot ceea ce progresul și tehnica modernă au născocit, în vremile din urmă, pentru ușurarea și înfrumusețarea vieței omenești. Mașini agricole, căi ferate, poduri, fabrici, rețele telegrafice, irigații, toate industriile potrivite și, în general, cele mai bune sisteme de muncă, la îndemâna unor muncitori care vor lucra numai câte șapte ore pe zi – acestea și alte multe avuții și detalii vor face încă o dată din Palestina țara ideală și mult dorită.

Cari vor fi pârghiile cari vor ridica până la nivelul realitatei, uriașul nostru plan? Vor fi două organe, pe cari Theodor Herzl le așază în Anglia, țara binevoitoare Evreilor. Întâi, o înaltă societate de patronaj moral, Society of Jews, care e un fel de sanhedrin alcătuit din cei mai mari evrei ai ceasului de față și care pregătește, înaintea guvernelor europene și a întregei lumi preliminarile operei sioniste și al doilea un organ practic, Jewish Company mâna financiară indispensabilă.

Neapărat că Theodor Herzl trebuia să facă parte din Society of Jews. Asigurarea temeliilor juridice ale statului sionist era o operă vastă și complicată. Herzl a luat-o asupra-și cu eroism. A fost crainicul și diplomatul lui Israel la unele curți europene și la acei principi de puterea și de bunăvoința cărora atârna recunoașterea statului evreesc. Desigur că din timpul străvechilor profeți, nu se mai ivise la curțile împărătești un trimis asemeni cu acesta. Diplomatul evreu era curat și rectilin ca o făclie din candelabrul cu șapte gemănari, iar cuvântul lui și solia lui luminau și impuneau ca o jertfă adusă Celui-Prea-Înalt.

Între congres și congres, Theodor Herzl străbăte Europa în toate sensurile, iese de la o audiență împerială că să alerge la alta, dintr-o cancelarie de prim-ministru ca să se anunțe la o a doua și are fericirea într-o zi, să ajungă pe coasta Palestinei și să intre în pământul incomparabil.

E o pauză de o clipă, dar o clipă de negrăit freamăt sufletesc, în zilele lui înfrigurate și pline de trudă supraomenească. Acțiunea diplomatică a lui Theodor Herzl – oricâtă impresiune făcea diplomatul – nu putea să izbutească dintr-o dată. Lumea aceasta e prea robită intereselor grosolane ca să dea ascultare solilor cu solii pacinice și drepte. Ceea ce herodul pacei n-a putut să obțină prin cuvânt, neamul care-l trimetea era să obțină prin insondabil concurs de împrejurări, în urma înfricoșatei încrucișări de sabii, din al doilea deceniu al veacului al douăzecilea.

19 Mai

Nu aduce anul, ce aduce ceasul. Acest proverb îți vine în minte, negreșit când privești, în consecințele de azi, marele cutremur politic social, început anii trecuți. Printre consecințele date pe față până acum este și eliberarea Palestinei. Întocmai ca pe urma zguduiturilor geologice, când înălțimi arhaice se lasă în jos și ajung câmpii, când funduri de mare cresc în sus și formează insule sau noi anexe continentale, tot așa, și pe urma zguduiturei istorice la care asistăm, munții se prăbușesc și neamuri și țări, înecate de stăpâniri străine, ies la lumina libertatei.

Cu toate zvonurile îngrijitoare, cu tot scepticismul care ne ispitește adesea, trebuie să stăruim în credința că principiile proclamate de biruitorii actuali, n-au fost o armă de război, ci o doctrină sinceră. Fiecare popor să spună singur cum voiește să trăiască și să se administreze! Fiecare popor să arate care este vatra părintească și să fie stăpân pe ea! Fiecare popor să-și adune copiii și să-și determine singur soarta lui pe pământ!

Principiile sunt atât de frumoase încât autorii lor, daca vor reveni și vor căuta să se târguiască asupra traducerei în practică, vor cășuna lumei întregi o deziluzie cum n-a mai fost alta. Toată lumea așteaptă cu încordare rezultatul, laborioasele tratative din Paris. Toate popoarele, dar mai cu seamă cele mici și de multă vreme nedreptățite, stau întinse și visătoare, în bătaia ultimelor informații ca niște harfe eoliene în bătaia vântului! Ce face conferința din Paris? Ce face Wilson cu cele 14 puncte din evangheliul lui?

S-ar părea că poporul cel mai sigur de beneficiile noilor principii este deocamdată poporul evreu. Republica palestineană este una din primele formații, care apare în fața lumei în urma marelui cutremur. Să recunoaștem, într-aceasta, o simetrie providențială. Poporul cel mai nedreptățit, și cel mai vechi îndurător al nedreptății universale trebuia să fie cel dintâi care să se bucure de aurora vremurilor nouă. În unanimitate, cei ce vor să reclădească lumea în stilul pacei definitive, au proclamat că Palestina este proprietatea neamului evreu și au chemat pe evrei s-o ia în stăpânire.

Marele război a delegat, pe neașteptate, lunga și dureroasa problemă evreiască. Visul marilor sioniști, câți au trăit înainte de Theodor Herzl, câți au luptat alături cu el, câți mai trăiesc și astăzi – iată-l, s-a izbândit. Desigur că Theodor Herzl, când străbătea Europa în lung și în lat și cerea audiențe împăraților și miniștrilor, ca să pledeze înaintea lor cauza lui Israel, oricât de profund convins era că opera va izbuti, n-ar fi cutezat să spere că izbutita va fi atât de apropiată. Erau, doar, în joc nu numai Sultanul, nu numai interesele Germaniei, nu numai Țarul Rusiei, ci era în joc diplomația europeană întreagă, monstru real, dar imprecis, cu zecimi de capete și cu milioane de șiretenii. Faptul azi s-a îndeplinit. Theodor Herzl și toți ceilalți eroi ai sionismului, adormiți în speranța redobândirei gloriosului pământ străbun, se bucură azi, alături cu Patriarhii și cu Părinții!

Poporul evreu se înapoiază lângă Iordan și lângă Marea Moartă. Această perspectivă la prima vedere, interesantă numai pentru evrei, prezintă din punct de vedere general și mai cu seamă din punct de vedere creștin un interes tot atât de mare. Creștin și amic al evreilor, cum sunt, voi urmări cu libertate și cu simpatie noul exod al lui Israel, din Egiptul întins astăzi în toata lumea. Nu e lucru de care să nu-mi dau seama că atitudinea mea, în această cestiune – ținând seama de oamenii și de împrejurările de la noi – este cel puțin originală. Sunt încredințat, însă, că merg în fruntea multor gânditori și scriitori creștini, al căror șirag pare că-l întrevăd prin ceața viitorului. Din poporul românesc și în limba românească se vor ridica, foarte curând, multe glasuri pentru Israel. Odinioară, creștinismul a ieșit, prin lupte intestine din monoteismul judaic. Contrazicerea și antipatia reciprocă și-au avut rațiunea lor. Din nenorocire, lucrurile au mers prea departe. Creștinismul a biruit lumea și evreii, rămași în minoritate, au ajuns poporul martir.

Putea-vom noi creștinii să răscumpărăm vreodată toate lacrimile pe care evreii le-au plâns de pe urma prigoanelor, a brutalitatei și a insolenței noastre? Putea-vom noi creștinii să-i facem pe evrei să uite tot ce le-au greșit părinții noștri? Eu cred că nu există creștin adevărat – dar creștin al lui Iisus Christos – care să nu se simtă, față de evrei, tainic mișcat sufletește, și pornit spre gânduri de generoasă reparație.

Să încercăm a uita trecutul, lucrând pentru îmbunătățirea ceasului de față. Din fericire pentru evrei, nu sentimentele câtorva prieteni neevrei, ci drepturile recunoscute și proclamate au azi cuvânt hotărâtor. Emanciparea politică a evreilor mai încoace și independent de idealul sionist, a răzbit opoziția tradițională și a fost acceptată pretutindeni. Evreii mai înainte ca să fie cetățeni ai viitorului stat sionist, sunt cetățeni deplini, în orice țară se găsesc și vor să fie cetățeni.

De când popoarele s-au trezit la viață și au început pânza istoriei, neam cu neam se întâlnește și se întrețese. Nu toți elinii au trăit nemișcați în peninsulă și în insulele grecești. Mulți au răzbătut departe, printre celelalte neamuri, unii s-au amestecat, alții au trăit ca elini. Fenomenul ține de la începutul lumei și se va termina odată cu Lumea. Sunt oameni, ale căror țară și seminție, sunt altele decât țara și seminția unde stau și trăiesc.

Acești răzleți de centrul lor, neputându-se contopi cu neamul găzduitor, și nevoind să-și uite numele și frații sunt o minoritate națională. Pentru aceste minorități nationale, cartea drepturilor popoarelor e gata să apară într-o ediție nouă și favorabil revizuită.

30 Mai

Un ziar american publică un interview luat de un corespondent celebrului scriitor evreu Achad Haam, azi trăitor in Londra. În interview Achad Haam previne pe evrei că greutăți destule mai sunt de biruit până la deplina netezire a căii spre Sion. Împotrivirile sunt numeroase și originea lor e felurită. Unii potrivnici sunt ascunși, alții sunt notorii. Ciudat este că printre ei sunt mulți evrei, asimilați, sau doritori de asimilare, care văd o primejdie personală în idealul sionist al majorităților evreiești.

Teama evreilor asimilați este cunoscută și am atins-o și noi în articolul imediat precedent. Se tem că afirmarea hotărâtă și separatistă a poporului evreu – voim să trăim ca evrei și să ne înapoiem în Erez-Israel! – o să le cadă grea, lor, celor ce vor să rămână unde se găsesc astăzi. Se tem că evreii cei entuziaști și naționaliști vor deștepta bănuieli și discredit în privința fidelitatei lor către patriile adoptive. Am căutat deunăzi să arăt, printr-o analogie, cum se poate ca un evreu sionist să fie și să rămâie un bun cetățean, în țara unde s-a născut și unde își așteaptă izbândirea idealului. În acest ultim articol, din seria mea ”Sionismul la prieteni” (volum apărut în 1919, n.n.), voi dovedi, printr-o altă analogie, că patriile pământești nu sunt nicidecum trădate dacă cetățenii lor își logodesc inima unor idealuri cari trec dincolo de granițele țarei și ale timpului.

Între evreii sioniști și între evreii asimiliști să-mi fie îngăduit să pastrez vechea mea atitudine de prieten și de apologet. Voi avea prilejul, mai târziu, să analizez și să discut în amănunte, diferite cestiuni cari privesc pe evrei în general. Mă măgulesc cu gândul că voi face-o totdeauna cu prevenienta caldă și limpede pe care o am pentru toți evreii, laolaltă.

Astăzi vreau să dau o pildă edificatoare îndeosebi evreilor asimiliști, adică acelor ce se tem că frații lor sioniști, le pregătesc neplăceri și mari încurcături, în viitor. Ce li se poate spune sioniștilor, de către adversari (de bună sau de rea-credință): Voi aveți în suflet și propovăduiți un ideal străin societatei și țarei noastre. Voi doriți de Sion și voiți să vă vedeți într-o zi adunați în Palestina”.

Răspunsul cel mai nimerit pe care îl găsesc în conștiința mea și argumentul cel mai temeinic cu care se poate întâmpina învinuirea de mai sus este analogia creștină. Este prea adevărat, însă că anevoie vom găsi printre antisioniști un adevărat creștin… Oricum, argumentul e invincibil. Iată-l.

Credința creștină face din cel ce mărturisește pe Iisus Christos un exilat aici pe pământ. Gândurile lui toate, așteptările lui și mângâierile lui sunt îndreptate, ca florile de heliantha, spre un astru din altă lume. Întâmplările de aici, durerile, bucuriile și tot ce privește, pe cetățeanul supus Cezarului sunt un capitol trecător și de probă, față cu cartea vieței, care începe de abia dincolo de viața pământească. Adevăratul creștin este aici sub soare, un pelerin pornit în călătorie lungă și ostenitoare. Nimic din aceea ce îl întâmpină în drum nu trebuie să-l oprească prea mult și să-i abată inima de la țelul ceresc pe care îl urmărește. Mai departe, mai departe!… este deviza lui, atâta vreme cât sub picioare simte țărâna pământului și imaginile deșarte pământești n-au apus cu totul sub pleoapele lui. Patria, familia, prietenii și toate legăturile și datoriile pe cari ni le impune viața pământească sunt o povară care disciplinează și poate să ne fie profitabilă, dacă o purtăm cu eroism creștin. Dar această sarcină trebuie purtată în numele lui Iisus Christos și pentru El! Mai presus de Domnul Vieței nimeni nu are puteri și drepturi asupra unei conștiinte de creștin. În mijlocul întregei lumi, comunitatea creștină apare ca un neam sufletesc distinct, mai presus de granițele convenționale și mai presus de prejudecățile naționale.

Creștinul ortodox trebuie, măcar o dată în viața lui, să cerceteze Locurile Sfinte și să îngenuncheze la Mormântul Domnului. Creștinul catolic e dator, ca, macar odată în viața lui, să facă o călătorie la Roma și să adore pe Pontiful Suveran.

Putea-veți, oare, să găsiți un termen de comparație cu idealul sionist mai izbitor și mai surprinzător decât idealul creștin? Un creștin adevărat se simte fără voia lui, tainic atras de idealul lui Israel și e cu neputință să nu urmărească cu o frățească simpatie avântul și luptele pentru Sion. Din păcate, în această parte de pământ unde trăim simțirea superioară creștină și cunoștința obârșiilor comune – a eternelor izvoare purcese din Sinai, din Carmel și din Sion – sunt astăzi lacăte închise, cu chei uitate și pierdute. Oricari ar fi mirarea, ignoranța sau mânia celor de un neam și de-o credință cu mine, eu unul mă simt dator, tocmai pentru că sunt creștin și teolog, să întâmpin cu un cald salut întru Sion pe idealistul pelerin evreu.

Voi credeți în Sion, voi doriți și așteptați cetățenia între Iordan și Mediterana. Voi sunteți nemultumiți cu lumea strâmtă și străină care vă împresoară. Voi voiți mai mult soare, mai multă libertate și mai multă vrednicie! Cum vă înțeleg! Ce mult mă potrivesc cu voi! Cu ce ochi înduioșați și plini de admirație vă privesc și vă petrec!

Cred și eu aproape la fel cu voi. Aștept și eu o patrie superioară și mi-e inima, ca și a voastră, dornică de soare, de crinii Saronului și de definitivul Ierusalim.

Frații mei mă țin de rău și mă ocărăsc, văzându-mă ieșit întru cordiala voastră întâmpinare. Nu mă potrivesc cu ei și mă doare că între ei și voi lipsesc buna îngăduială și putința înțelegerei. Dar sunt adânc încredințat că dreptatea voastră și a mea va birui odată, în ochii lumei, concepțiile lor exclusiviste și negre ca pământul.

Visați, doriți, lucrați, luptați pentru Sion! E atât de săracă în visuri și în idealuri omenirea, că de-ar curge visul în ea, prin cele patru fluvii din paradisul biblic, și tot secetoasă ar rămânea. În mine – creștinul stingher și prizărit – vedeți pe copilul entuziast, care privește popasul vostru, întins lângă calea spre Sion, își aduce aminte că vă cunoaște din Biblie și din Evanghelie, și vă salută din toată inima: – Cât sunt de plăcute corturile lui Iacob!…

19 Iunie

Sioniști creștini

Citesc amănunțita biografie a lui Theodor Herzl, scrisă de Adolf Friedemann, și găsesc printre membrii de onoare ai mișcării sioniste destui creștini. În anul 1896, iulie 6, când Herzl ținu în Clubul Maccabeilor din Londra memorabila-i conferință, la desbaterile aprinse ce urmară, conferențiarul fu susținut cu căldură de pictorul creștin Holman Hunt. Acest pictor concepuse, fără să aibă vreo legătură cu Theodor Herzl, ideea restaurarei statului evreesc!

Când a fost vorba de statornicirea locului unde trebuia să se adune primul congres sionist, promotorii mișcarei, după câteva alegeri neizbutite, și-au oprit ochii asupra orașului Basel. Doi prieteni devotați sionismului au dat tot ajutorul lor ca Baselul să fie locul de gazdă primului congres. Aceștia au fost creștinii Bernhard Collin-Bernouilli, redactor la ziarul Baseler Nachricht, și librarul Kober, ginerele episcopului protestant Gobat, din Ierusalim. Mai târziu, când în fața întregei lumi sionismul și-a trecut întâiul lui examen strălucit, în cetele amice, încaierate în lupta cu cele inimice, n-au lipsit deloc luptătorii creștini. Dintre creștini, zice biograful lui Herzl, nu trebue să uităm pe cucernicul profesor Hechler, căruia Herzl, și atunci, și mai târziu, a avut adeseori să-i mulțumească pentru sprijinul însemnat și mănos, dat muncei lui politice.

Prin urmare, nu e un fenomen nemaivăzut sub soare sionismul la creștini. În lumea largă și generoasă care începe dincolo de hotarele noastre lucrul s-a văzut și se vede mereu. Nu mai departe ca acum câteva zile, a avut loc în Anglia creștină o impunătoare manifestație de simpatie pentru aspirațiile naționale ale poporului evreu. Ziarul Mântuirea a reprodus deunăzi textul declarațiunei formulate de acea adunare umanitară. Între cei ce au semnat declarația de simpatie sunt: 96 de membri ai parlamentului englez, 57 de profesori universitari, 14 medici, 8 artisti, 35 de literați și ziariști și – omițând pe alții – toți episcopii Angliei și ai Scoției.

Iată niște adevărați creștini, niște adevărați episcopi. E foarte firesc să ne întrebăm cum sunt alcătuiți sufletește acești oameni și cum arată la față creștinismul lor dacă le îngăduie să se declare adepți ai sionismului? Aceste întrebări trebuie să ni le punem pentru luminarea prin contrast a psihologiei celor ce mai cred ca sunt creștini și stăruiesc în antagonismul lor necugetat împotriva a tot ce este evreu și aspirații naționale evreești.

Nu e nicidecum mirare când vedem azi între noi, pe stradă, în piață, în adunările amestecate, pretinși creștini, greu și lamentabil apăsați de povara prejudecăților moștenite. Ce poti să faci! E la mijloc o ereditate întunecoasă și stratificată în curs de veacuri. Antisemitul de pe stradă, din piață, din adunările amestecate este un biet om oarecare. Cine știe dacă a terminat liceul! Cine știe dacă, în anii de facultate, a mai citit altceva decât ziare și cursurile litografiate, bune pentru examene! Azi e om gospodar, are convingeri politice și partid, are treburi absorbitoare… Când mai are el vreme și cine-i dă lui mintea necesară – pentru revizuirea sentimentelor lui antisemite?

E creștin (fiindcă e botezat), se duce la biserică la Paște și la Crăciun și se mai duce, suplimentar, când cunună vreun fin, agent electoral. Încolo tot creștinismul lui e un loc viran, năpădit de burueni netrebnice și depozit de gunoae raționaliste. N-a citit niciodată Evanghelia! N-a ținut niciodată în mână Biblia celor două Testamente!

Acesta e singurul tip de așa-zis creștin din vechea Românie. În afară de lumea preoțească și lăsând la o parte câteva personalități, pe care ca să le găsești trebuie să le cauți cu lumânarea, nu există printre noi decât această imensă categorie de pseudocreștini.

Sionismul la creștini nu poate să crească din buruieni sau din piatră seacă. Spun cu durere că lipsa de simpatie pentru sionism, dovedită în societatea creștină românească, este un semn funebru. Creștinismul nostru e mort.

Priviți episcopatul anglican și scoțian și osteniți-vă cu mintea să pricepeți ce a putut să le insufle acestor conducători ai bisericei creștine dragostea lor pentru idealul poporului evreu. Numai creștinismul lor cel viu, zilnic alimentat de isvoarele biblice!

Englezii cresc citind, învățând și iubind Biblia, aproape ca și evreii. Orice familie engleză trebuie să aibă în casă Biblia, după cum are scrinul pentru rufe și mașina de bucate. Daca nu în fiecare zi, cel puțin în ziua de duminică englezul trebuie să citească și să mediteze o pagină din Biblie.

Dar Biblia este primul și nemuritorul titlu de nobleță al poporului Israel! Cum poți să ridici între Biblie și Israel un zid despărțitor? Minunile, frumusețile, înțelepciunea și toată comoara mistică pe care ne-am însușit-o noi creștinii de două mii de ani încoace sunt opera și proprietatea acestui popor providențial.

Vom înțelege cum că simpatia societatei creștine englezești pentru sionism și pentru sioniști este urmarea firească a unei educații larg creștine și adânc biblice. Și nu e de mirare că în țările cu falsă ori cu nulă educație creștină, evreii n-au prieteni și idealul lor atât de respectabil și de vrednic de iubire – în loc să deștepte firescul entuziasm – desteaptă bănuieli și certuri de mahala.

Cine citește și iubește Biblia nu poate urî pe Israel. În cartea Psalmilor stă scris: Numărat-ai pribegiile mele! Strânge lacrămile mele în urna ta!

Cine e într’adevăr creștin se va feri, cu sfântă teamă, să facă să mai cadă măcar o lacrimă în urna înfricoșată!

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Vlad P.

Vlad P.

15 comentarii

  1. panseluta
    3 octombrie 2010

    Iisus era evreu.

    Dragilor, please embed–poate la o rubricuta speciala–cel mai bun documentar despre Yeshua (aka Jesus, aka Jesus Christ). E lung, dar extraordinar:

    “From Jesus to Christ”:

  2. bugsy
    3 octombrie 2010

    “Vom înțelege cum că simpatia societatei creștine englezești pentru sionism și pentru sioniști este urmarea firească a unei educații larg creștine și adânc biblice. Și nu e de mirare că în țările cu falsă ori cu nulă educație creștină, evreii n-au prieteni și idealul lor atât de respectabil și de vrednic de iubire – în loc să deștepte firescul entuziasm – desteaptă bănuieli și certuri de mahala.

    Cine citește și iubește Biblia nu poate urî pe Israel. În cartea Psalmilor stă scris: Numărat-ai pribegiile mele! Strânge lacrămile mele în urna ta! “

    exceptional! ar trebui predat la orele de religie!

    Vlad, felicitari pentru acest articol!

  3. calehari
    3 octombrie 2010

    Popoarele fericite n-au istorie , spunea cineva . Evreii au , si aceasta istorie , zbuciumata ,dramatica , tragica de multe ori , acopera mileniile . Un popor mic dintotdeauna , care insa si-a pus amprenta de multe ori decisiv asupra istoriei omenirii . ” Distrugerea Ghettou-ului din Varsovia . Eroismul evreiesc de aici are multe in comun cu cel din lupta impotriva lui Adrian , Vespasian , Titus . La distanta de 2000 de ani . Ce Vitalitate ! ” remarca Cioran . Ce faceau multe dintre popoarele actuale acum 2000 de ani ?. Nimic , pentru ca inca nu existau .Tot Cioran spunea ca ” Un individ ca si un popor nu-si da masura decat cand e invins ” si punea alaturi un citat din Talmud : ” Noi evreii suntem asemenea maslinelor , nu dam ce e mai bun in noi decat atunci cand suntem zdrobiti “. Dovedind cat de profetic si plin de adevar este acest pasaj din Talmud , dupa ce au fost zdrobiti , fiind victimile unei hecatombe umane apocaliptice , evreii si-au cladit o tara , cu mistria intr-o mana ( Kibutz-urile ) si arma in alta . Poate si aceasta sa fie o explicatie a antisemitismului : complexul de inferioritate fata de POPORUL ALES.

  4. dr pepper
    3 octombrie 2010

    Nu e nicidecum mirare când vedem azi între noi, pe stradă, în piață, în adunările amestecate, pretinși creștini, greu și lamentabil apăsați de povara prejudecăților moștenite. Ce poti să faci! E la mijloc o ereditate întunecoasă și stratificată în curs de veacuri. Antisemitul de pe stradă, din piață, din adunările amestecate este un biet om oarecare. Cine știe dacă a terminat liceul! Cine știe dacă, în anii de facultate, a mai citit altceva decât ziare și cursurile litografiate, bune pentru examene! Azi e om gospodar, are convingeri politice și partid, are treburi absorbitoare… Când mai are el vreme și cine-i dă lui mintea necesară – pentru revizuirea sentimentelor lui antisemite?

    E creștin (fiindcă e botezat), se duce la biserică la Paște și la Crăciun și se mai duce, suplimentar, când cunună vreun fin, agent electoral. Încolo tot creștinismul lui e un loc viran, năpădit de burueni netrebnice și depozit de gunoae raționaliste. N-a citit niciodată Evanghelia! N-a ținut niciodată în mână Biblia celor două Testamente!

    Citind aceste randuri – l’am vazut in fata pe Vadim.
    Foarte placuta lectura, felicitari pentru articol Vlad.

  5. calehari
    3 octombrie 2010

    Vlad , frumos gand . Felicitari.

  6. vlad
    3 octombrie 2010

    da bugsy, ar trebui răspândit cât mai larg în mediile ecleziale de la noi. mă întristez și mă rușinez tot mai puternic, de fiecare dată când văd și aud ignoranța ce propagă ura antisemită cu un soi de voluptate. cu atât mai mult cu cât am simțit cât de parșivă poate fi propaganda antisemită în înlănțuirea halucinantă de ”dovezi”. ar trebui să ne crape obrazul de rușine și numai pentru faptul că primim în inimile noastre atât de ușor (aproape bucuros) răul, bârfa, gândul de ocară, care condamnă pe cel de lângă noi, fie el evreu, sau nu.
    opus, mă bucură enorm când dau de astfel de exemple. cred că e una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru cauza Israelului. și nu doar din spațiul românesc.

  7. vlad
    3 octombrie 2010

    calehari,

    sunt fragmente ce trebuie recuperate în conștiința fiecăruia dintre noi ????

  8. euNuke
    3 octombrie 2010

    mulţumesc Vlad. minunate scrieri, creştineşti in spirit, înţelepte şi pro-democrate prin însemnătatea lor in politica vremii.

    o singură observaţie. ce diferenţă intre Anglia creştină de sfîrşit de sec 19 şi societatea britanică modernă îmbibată de MuCu şi CoPo şi invadată de sectarismul islamic…ce decădere deprimantă. imi inchipui că e tare greu pentru un englez tradiţionalist in vîrstă să privească spectacolul degradant al manifestaţiilor antiisraeliene şi chiar antibritanice, cu scandalurile infernale pricinuite de aceşti activişti, cu hărţuirea afaceriştilor evrei, cu sămînţa lor de gîceavă şi lanţul nesfîrşit de incidente minore ce ţintesc chiar cetăţenii britanici.

  9. vlad
    3 octombrie 2010

    doc, mulțumesc. sper să ajungă și sub ochii care au nevoie de astfel de mărturii. cu toate că întotdeauna mi s-au părut exagerate și rău-voitoare statisticile cu privire la prigonirea evreilor de către români, astfel de mărturii ale vremii dezvăluie cât de bolnavi sunt totuși și românii, atunci când e vorba de a-și cultiva și canaliza abilitatea de a urî. trist și mizerabil

  10. Pataphyl (Andrei R.)
    3 octombrie 2010

    Mulțumiri Vlad. Cu adevărat minunat!

  11. Dan Marian Grosu
    3 octombrie 2010

    Un articol cu adevărat excepțional.
    Un text fondator al sionismului creștin din România.

  12. Silvapro
    3 octombrie 2010

    Citisem articolul anul trecut. Tata spunea ca Gala Galaction era f. cunoscut, popular si apreciat. Ma bucur ca exista o piateta in Ierusalem care-i poarta numele.

    E important ca memoria lui sa ramina vesnica si in Israel si si in Romania!

  13. andrei
    3 octombrie 2010

    Sa nu uitam ca parintele Gala Galaction pe langa un mare iubitor al evreilor a fost si un mare socialist; in perioada interbelica a scris zeci de articole (partial reunite in volumul “O lume noua”) in ziarele socialiste ale vremi cum ar fi: “Socialismul”, “Tineretul socialist”, “Lumea noua”, “Luptatorul” etc. Un portret al lui, din 1920, facut de Tonitza se intituleaza: “Omul unei lumi noi”. De altfel dupa instalarea comunistilor la putere a fost membru in Marea Adunare Nationala (primind chiar si ordinul muncii clasa I) si vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor(desigur a avut si rezerve, mai ales fata de caracterul represiv al regimului). Este bine sa percepem personalitatea lui Galaction in intreaga ei complexitate.

  14. Vlad M.
    3 octombrie 2010

    Fiecare cu virtutile si pacatele sale, Andrei. ???? La multi ani!

  15. Silvapro
    3 octombrie 2010

    Sint sigura ca un om de talia lui Gala Galacion nu a avut intentii rele. O fi avut si dinsul sperante intr-o lume mai dreapta. Dupa cum vedem din articol, parintele Galacion se impotrivea rasismului, iar discursul comunist, in teorie, il combatea. Comunismul camufla agenda cea urita pe care o pragatea si de aceea a avut apel si la inimi neprihanite, doritoare de bine. Nu orice om care a aderat la comunism la inceputurile lui era un securist atroce in devenire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian