FUNDATIA IOAN BARBUS

Minciuni gogonate (1)

Refugiaţi evrei

Refugiaţi evrei

Teroarea a pătruns în viaţa mea chiar din prima zi în care am pus piciorul în Ierusalim: un arab şi-a cumpărat un cuţit de măcelar şi a început să căsăpească lumea pe stradă. Unul dintre răniţi a apucat să se ascundă chiar în clădirea unde trebuia să mă înregistrez ca nou venit. Pe scări încă era sîngele acelei victime atacate pentru simpla crimă de a se fi plimbat prin centrul Ierusalimului ziua în amiaza mare. Cine ar fi crezut că 25 de ani mai tîrziu locul cuţitelor avea să fie luat de arme automate, sinucigaşi şi rachete?
Israelul a încercat să facă pace, după cum se vede din paginile istoriei, chiar înainte de a se autodeclara stat pe teritoriul care îi fusese destinat prin hotărîrile Ligii Naţiunilor şi ONU. Ce-i drept, înainte de independenţa statului, au acţionat în Palestina Mandatorie organizaţii de rezistenţă evreieşti, care îi vizau de fapt pe englezii care făceau tot posibilul şi imposibilul pentru a submina înfiinţarea statului evreu – însăşi esenţa mandatului la care se angajaseră în momentul preluării, împreună cu francezii, a teritoriilor pierdute de Imperiul Otoman la finele primului război mondial. Maşina de propagandă palestiniană a deturnat şi acest fapt istoric, susţinînd că teroarea îndreptată de ei împotriva „sioniştilor” este rezultatul unor imaginare acte teroriste comise cu zeci de ani în urmă de evrei asupra civililor palestinieni paşnici şi neînarmaţi, cu intenţia de a-i izgoni de pe paminturile lor strămoşeşti. 1001 de nopţi, basme arabe (altă deturnare, aceste basme fiind de fapt persane, Şeherezada nefiind un nume arăbesc).

Cînd am ajuns eu în Israel nu se vorbea de Nakba – catastrofa palestinienilor – Nakba fiind un alt instrument de propagandă inventat acum vreo zece ani. Nu se vorbea nici de genocidul la care îi supune Israelul pe bieţii palestinieni, care aproape că şi-au sporit numărul de zece ori în ultimele şase decenii, sau de apartheid.

Corturi în loc de case

Corturi în loc de case

Acceptarea realităţii că nu Israelul este vinovat de starea de război din Orientul Mijlociu se face după metoda picăturii chinezeşti, mai ales că după fiecare picătură te ştergi, te usuci şi mergi mai departe. Numai că la un moment dat începi să suferi de efectul cumulat al picăturilor (ceea ce marxiştii numeau saltul calitativ, pare-mi-se) şi, de găleata cu apă care ţi se aruncă din cînd în cînd în faţă – cum ar fi atacurile de la Ras Burqa sau de la Naharaim sau cîte şi mai cîte alte crime odioase comise în numele „eliberării Palestinei”.

Arabii nu şi-au ascuns niciodată intenţiile de a duce la „bun sfîrşit” ceea ce fusese început de Hitler – exterminarea evreilor. În 1943, Amin el-Husseini, muftiul Ierusalimului propovăduia la Radio Berlin – „Ucideţi evreii oriunde i-aţi găsi, pentru plăcerea lui Allah.” Azzam Pasha, secretarul general al Ligii Arabe a declarat jihad împotriva Israelului chiar în ziua Declaraţiei de Independenţa, 15 mai, 1948: „Acest război va fi unul de exterminare si un masacru de proporţii monumentale, comparabil cu masacrele săvîrsite de mongoli şi de cruciaţi.” Intenţiile arabilor erau clare încă înainte de înfiinţarea OEP în 1964, trei ani înainte de războiul de şase zile în care Israelul a ocupat Gaza, Cisiordania. peninsula Sinai şi Podişul Golan. Primul Ministru al Irakului, care tocmai fusese creat din teritoriile preluate de la Imperiul Otoman, se lăuda înainte de razboiul din 1948 că arabii au nevoie doar de „cîteva mături” pentru a-i „arunca pe evrei in mare, imediat ce englezii ne dau semnalul”.

Iată deci că nu ocuparea teritoriilor şi nu politica de genocid sau apartheid stau la baza conflictului din Orientul Mijlociu, ci vechiul antisemitism bine fardat şi deghizat în anti-sionism, iar prezenţa noastră pe anticele teritorii ale Regatelor Israel şi Iudea (Iudea şi Samaria fiind de fapt Cisiordania) nu poate fi tolerată nici măcar pe un singur bob de nisip, ci numai în mare.

Vă propun prima serie dintr-o scurtă carte scrisă de David Meir-Levi, profesor de arheologie şi istorie a Orientului Apropiat, care a studiat la prestigioasele universităţi americane Johns Hopkins şi Brandeis, în prezent director pentru cercetare şi educaţie la Centrul Iniţiativa israeliană pentru pace din San Francisco.

„Cum este posibil?” scrie David Horowitz în introducerea la această carte. „Cum se poate ca răul sa îmbrace veşmintele justiţiei? Cum se poate justifica un război de genocid care urmăreşte distrugerea unui popor democratic ca fiind o luptă de eliberare naţională? Se poate prin crearea unor mituri politice care raţionalizează agresiunea şi justifică războiul contra unei populatii civile.”

P.S.
De la o vreme încoace se vîntură ideea că evreii de azi nu sint descendenţii israeliţilor şi ai iudeilor din antichitate, ci khazari convertiţi la iudaism. Adică orice ai face, dacă ai cea mai mică afinitate cu iudaismul eşti condamnat la moarte. Nu-mi amintesc ca Inchiziţia să fi iertat vreun evreu botezat, aceştia fiind persecutaţi timp de generaţii. Nu ţin minte ca Hitler să fi făcut vreo referire la khazari, ba din contra, legile lui draconice scotoceau trei generaţii în urmă pentru a determina originea ne-ariană a oricarei persoane. Cind Hitler spunea „Juden”, să se fi referit el oare la khazari convertiţi sau la iudei/evrei? Şi nici n-am auzit pe cineva spunînd vreodată „ce nas de khazar are cutare”…

Minciuni gogonate: Spulberarea miturilor războiului de propagandă împotriva Israelului

David Meir-Levi

1. Problema refugiaţilor

Versiunea arabă a tragediei refugiaţilor arabi care au fugit din Palestina Mandatorie înainte şi după războiul din 1948 şi respectiv din Israel imediat după război i-a dominat şi continuă să-i domine în asemenea măsură pe cei mai bine pregătiţi istorici, comentatori şi ziarişti, încît fuga din Israel a aproape un milion de arabi lipsiţi de noroc, ajutor şi speranţă este acceptată aproape ca un fapt. Din moment ce Israelul a creat problema, Israelul trebuie să o şi rezolve.

Deşi primită visceral şi aproape canonizată de propaganda anti-israeliană care plasează problema refugiaţilor în chiar centrul narativului despre conflictul din Orientul Mijlociu, această afirmaţie este absolut şi incontestabil – falsă.

Originile problemei

Statul Israel a fost creat printr-un demers paşnic şi legal sub egida Naţiunilor Unite. Teritoriul pe care s-a creat Statul Israel nu era palestinian, ci făcea parte din Imperiul Otoman. Turcii, care au condus Imperiul Otoman timp de 400 de ani, au pierdut aceste teritorii o dată cu înfrîngerea în primul război mondial. La vremea respectivă nu existau pămînturi „palestiniene”, pentru că nimeni nu susţinea că ar fi palestinian. Regiunea Palestinei era locuită de arabi care se considerau sirieni. Abia după primul război mondial englezii şi francezii, care au înfrînt Turcia, au creat în mod artificial din teritoriile Imperiului Otoman statele numite în prezent Iordania, Siria, Liban şi Irak. Iordania a fost creată pe circa 80% din teritoriul Palestinei Mandatorii, care fusese desemnat în mod official de Liga Naţiunilor ca parte din „patria evreilor”. După înfiinţarea Iordaniei, evreilor li s-a interzis dreptul de proprietate pe teritoriul regatului. Două treimi din cetăţenii Iordaniei sînt arabi palestinieni, deşi la domnie se află monarhia Haşemită.

În 1947, planul de partajare ratificat de Naţiunile Unite prevedea crearea a două state pe cincimea care mai rămăsese din teritoriul iniţial al Palestinei Mandatorii: Israelul pentru evrei şi încă un stat arab pentru arabi. Arabii au renunţat la stat şi au declanşat războiul împotriva Israelului. Aceasta este prima cauză a problemei refugiaţilor.

Refugiaţi arabi au devenit cele aproximativ 725.000 de mii de persoane care au fugit din calea războiului iniţiat nu de arabii palestinieni ci de statele arabe. Aceste dictaturi arabe nu puteau accepta ideea unui stat ne-arab în Orientul Mijlociu. Conducătorii a opt state arabe, a căror populaţie combinată depăşea cu mult numărul evreilor stabiliţi pe teritoriul Imperiului Otoman, au iniţiat razbioul, adică au invadat simultan şi pe trei fronturi statul evreu incipient. Încă de la început Israelul s-a adresat vecinilor cu propuneri de pace, şi oferindu-le relaţii de prietenie şi cooperare. Însă dictatorii arabi au refuzat invitaţia şi au răspuns cu un război de anihilare a Israelului.

Războiul a eşuat. Starea de război a rămas permanentă din cauza refuzului statelor arabe, în special Arabia Saudita şi Irakul, de a semna un tratat de pace cu Israelul. Pînă în ziua de azi, statele arabe şi palestinienii definesc eşecul agresiunii lor şi supravieţuirea Israelului drept Nakba – catastrofa.

Dacă arabii nu ar fi iniţiat agresiunea, dacă nu ar fi început războiul, dacă armatele arabe nu ar fi invadat teritoriul Israelului cu intenţia de a comite genocid, nu numai că nu ar exista astăzi nici un refugiat arab, ci statul numit Palestina ar fi existat în Cisiordania şi fîşia Gaza încă din 1948.

În timpul războiului Israelul a cucerit teritorii. În absenţa unui tratat de pace între părţile beligerente, legea naţiunilor permite anexarea teritoriilor agresorului ca urmare a unui conflict, cu toate că aceste teritorii care aparţinuseră iniţial turcilor trecuseră în posesia învingătorilor din primul război mondial. Israelul a oferit teritoriile cucerite în campaniile de apărare împotriva agresiunii arabe în schimul unei păci formale, şi cu ocazia negocierii armistiţiului în Rodos, şi la conferinţa de la Lausanne din 1949. Oferta a fost respinsă de conducătorii arabi care preferau să menţină starea de război cu scopul de a distruge în final statul evreu. Dacă oferta Israelului ar fi fost acceptată, toate problemele care afectează regiunea de atunci şi pînă în ziua de azi ar fi fost rezolvate în mod just şi imediat. Unica problema care nu s-ar fi rezolvat pe placul arabilor era dorinţa lor de a şterge Israelul de pe faţa pămîntului.

După victorie, Israelul a adoptat o lege care permitea revenirea refugiaţilor arabi în Israel cu condiţia să semneze o declaraţie de renunţare la violenţă, să jure credinţă Statului Israel, şi să-şi asume obligaţia de a deveni cetăţeni paşnici şi productivi. În deceniile următoare, peste 150.000 de arabi au profitat de ratificarea acestei legii pentru a duce o viaţă productivă în Israel. Evreii nu beneficiază de legi similare de încetăţenire în statele arabe, unde prezenţa lor este interzisă.

Orice observator raţional şi imparţial ar trebui să deducă deja ca nu Israelul este cauza problemei refugiaţilor şi nici piedica din calea soluţiei.

Dimpotrivă, problema refugiaţilor arabi este rezultatul direct al agresiunii iniţiate de statele arabe şi, în urma încercării nereuşite de a şterge Israelul de pe faţa pămîntului, al refuzului lor de a accepta pacea formală cu Israelul sau de a se ocupa de refugiaţii arabi din afara graniţelor Israelului.

Refugiaţii evrei

Conflictul dintre evrei şi arabi a generat şi alţi refugiaţi, pe care toţi cei situaţi pe partea arabă a controversei preferă să-i ignore. Între 1949 şi 1954, circa 800.000 de evrei au fost forţaţi să părăsească ţările arabe şi musulmane unde trăiseră de sute şi chiar mii de ani – Irak, Maroc, Tunisia, Iordania, Iran, Siria, Egipt, Liban şi alte state musulmane. Aceşti evrei nu fuseseră populaţii ostile în ţările arabe, ci cetăţeni paşnici. Cu toate acestea, ei au fost alungaţi, uneori sub ameninţarea armelor, permiţîndu-li-se să ia cu ei doar hainele cu care erau îmbrăcaţi. Unicul motiv al acestei expulsii l-a constituit setea de răzbunare pe minorităţile evreieşti din ţările arabe, spălarea ruşinii înfrîngerii în războiul de agresiune.

Majoritatea refugiaţilor evrei s-au îndreptat spre Israel, unde au fost integraţi în normalitate de micul stat evreu incipient. Statele arabe (şi ulterior OEP) au refuzat să facă acelaşi lucru pentru refugiaţii arabi, preferînd să-i menţină într-o stare de oprimare care să justifice starea de război împotriva Israelului.

Unii observatori sugerează că dualitatea situaţiei refugiaţilor ar trebui privită ca un „schimb de populaţie” – arabii au fugit spre ţări arabe în timp ce evreii au fugit spre statul evreu, şi unii şi alţii ca urmare a războiului din 1948, şi unii şi alţii în condiţii pe care fiecare le consideră drept evacuare forţată. Pe de altă parte, nici un factor arab nu a sugerat ceea ce este evident: dacă refugiaţii evrei au fost reaşezaţi pe pămînturi evacuate de fugarii arabi, de ce să nu fie reasezati refugiaţii arabi pe pămînturi de unde evreii au fost expulzaţi din statele arabe? Unul din motivele pentru care nimeni nu ridică această propunere este faptul că nici un stat arab, cu excepţia Iordaniei, nu acordă cetăţenie refugiaţilor arabi.

Dacă luăm în consideraţie proprietăţile confiscate de la evrei după izgonirea din ţările arabe şi musulmane, putem conclude că evreii au plătit deja despăgubiri substanţiale arabilor, pe drept sau pe nedrept. Valoarea proprietăţilor şi a bunurilor confiscate de guvernele arabe de la refugiaţii evrei a fost estimată la aproximativ 2,5 miliarde de dolari, la valoarea din 1948. Investiţi aceste fonduri cu modesta dobîndă de 6.5% timp de peste 57 de ani şi ajungeţi în prezent la un total de 80 de miliarde de dolari, pe care guvernele arabe şi musulmane din ţările care şi-au izgonit evreii le-ar fi putut aloca pentru bunăstarea refugiaţilor arabi. Suma este mai mult decît suficientă pentru despăgubirea lor. Deşi evaluarea bunurilor şi proprietăţilor lăsate de arabi sub controlul Israelului este imposibil de efectua, nici cea mai generoasă estimare nu se apropie de 2,5 miliarde de dolari la valoarea din 1948. Aşadar, în mod ipotetic, partea arabă a ieşit deja în cîştig.

Numeroasele războaie din secolul XX au creat zeci de milioane de refugiaţi în Europa şi Asia. În 1922, 1,8 milioane de persoane au fost relocate pentru a soluţiona războiul greco-turc. După cel de-al doilea război mondial, cam 3,000,000 de germani au fost forţaţi să părăsească Europa răsăriteană şi să reaşeze pe teritoriul Germaniei. În urma împărţirii subcontinentului indian, a avut loc un transfer de peste 12 milioane de persoane între India şi Pakistan.

Toate problemele legate de refugiaţi s-au rezolvat, cu excepţia celor aproximativ 725,000 de arabi care au fugit din Israel în timpul războiului din 1948, şi pe care statele arabe şi OEP îi ţin în continuare în tabere de refugiaţi.

Problema refugiaţilor arabi

Un alt aspect ironic legat de contextul problemei refugiaţilor este faptul că Israelul a rezolvat problema refugiaţilor evrei prin alocarea de resurse masive pentru educaţia şi integrarea acestora în societatea israeliană. Aceşti refugiaţi nu au devenit niciodată o povară pe spatele omenirii, si nici nu au avut vreodată nevoie de ajutorul ONU. Ţara gazdă nu le-a negat niciodată drepturile civile şi umane. Dimpotrivă, în pofida marilor dificultăţi, a discriminării şi a sărăciei iniţiale, precum şi a adaptării dificile, aceşti refugiaţi şi urmaşii lor au devenit cetăţeni productivi în unica democraţie din Orientul Mijlociu, şi îşi aduc contribuţia substanţială într-una dintre cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere tehnologic şi social din întreaga lume.

Soarta refugiaţilor arabi este diametral opusă cu soluţia evident pozitivă a problemei lor. Conducerea arabă şi-a menţinut fraţii palestinieni în mizerabile tabere de refugiaţi care aduc mai degrabă cu lagăre de concentrare. Suferinţa locuitorilor este perpetuată de conducători machiavelici pentru a alimenta războiul de propagandă contra Israelului şi a vestului.

Palestinienii care s-au refugiat în 1948 în Gaza au fost aduşi cu forţa în situaţia în care se află, dar nu de forţele israeliene, ci de cele egiptene, care i-au ţinut sub pază armată şi au deschis focul asupra lor ori de cîte ori au încercat să plece. Nici unul din aceşti refugiaţi nu a primit vreodată cetăţenia sau paşaportul egiptean. (Aceste fapte au fost relatate de însuşi Yasir Arafat, în biografia sa autorizată, scrisă de Alan Hart, Arafat: terorist sau omul care aduce pacea? 1982). Oprimarea refugiaţilor din Liban este similară dar mai puţin draconică. Legea le interzice să practice aproape 70 de profesii, nu au dreptul la cetăţenie şi nu au voie să călătorească. Iordania este singurul stat care le-a acordat refugiaţilor cetăţenia.

Sakher Habash, membru la înalt nivel al Comitetului Central Fatah, a explicat succint motivul calculat pentru care conducătorii arabi, inclusiv cei palestinieni, refuză refugiaţilor palestinieni reîntoarcerea la o existenţă normală. La o conferinţa ţinută în 1998 (!!! n.t.) la Universitatea An-Najah din Sihem, Habash a declarat: „Pentru noi, problema refugiaţilor este atuul cu care vom cîştiga, care va duce la sfîrşitul Statului Israel.”

Cu alte cuvinte, război, teroare, izolarea diplomatică a Israelului, campanii de relaţii publice desfăşurate în lumea întreagă pentru a demoniza Israelul pot să eşueze (după cum au şi eşuat în mare parte); dar cîta vreme acest ultim atu este viu, speranţa de a distruge Israelul încă pulsează în inima arabilor dornici de revanşă.

Palestinienii fugiţi din Israel în 1948 şi care sînt încă în viaţă nu au nici un fel de drept legal să se întoarcă în Israel, deoarece conducerea arabă care îi reprezintă (naţiunile arabe pînă în 1993 şi ulterior Autoritatea Palestiniană) sînt de jure şi de facto în stare de război cu Israelul; deci, deocamdată, aceşti refugiaţi sînt potenţial ostili Israelului. Legea internaţională nu cere unui stat aflat în stare de război să se sinucidă prin acordarea dreptului de intrare pe teritoriul său a sute de mii de indivizi potenţial ostili. În contextul unui tratat de pace, refugiaţii arabi ar fi putut să beneficieze de oferta Israelului din 1949; dar conducerea lor a respins oferta.

În prezent, pretenţiile palestinienilor la „Dreptul de reîntoarcere” sînt bineînţeles însoţite pretenţia că nu este vorba de 725,000 de refugiaţi (minus cei care au decedat între timp), ci de 5 milioane. Această cifră este pusă în serviciul multor agende politice, dar conform legilor internaţionale, generaţiile născute în cadrul unei populaţii de refugiaţi care a fost reaşezată şi care trăieşte în exil nu mai deţin statut legal de refugiaţi. Ceea ce înseamnă că în prezent statutul legal de refugiat se aplică numai acelor arabi care au fugit în 1948 şi care sînt încă în viaţă, mare parte dintre ei fiind deja la o vîrsta înaintată.

Ideile principale

Conducătorii arabi prelungesc în mod artificial criza refugiaţilor arabi de mai bine de 57 de ani cu scopul de a exploata suferinţa propriului lor popor, cu scopul de a crea un „copil de afiş” pentru statutul de victimă al palestinienilor; iată un teren propice pentru lansarea acţiunilor de propagandă împotrivă Israelului; un cadru de formare şi antrenare pentru terorişti arabi; un atu în slujba războiului de jihad împotriva Israelului (cf. Sakher Habash) dupa ce toate celelalte modalităţi (război, teroare, eforturi diplomatice ) dau greş.

„Haq el-Auda”, „legea întoarcerii” arabilor palestinieni la fostele case, ferme şi livezi care fac parte din Statul Israel de peste 57 de ani este o escrocherie.

În urmă cu 60 de ani, în statele arabe din Orientul Mijlociu trăiau aproape un million de evrei: populaţie cinstită, muncitoare, care îşi aducea aportul la cultura şi economia ţărilor de domiciliu. În prezent aproape că nu mai sînt evrei în ţările arabe din Orientul Mijlociu, iar legislaţia rasistă de tip apartheid în vigoare în unele din aceste state interzice pînă şi accesul turiştilor evrei.

Pe de altă parte, cei cam 170,000 de arabi care nu au fugit din Israel în 1949 depăşesc în prezent 1,4 milioane. Dintre ei: 12 deputaţi în parlamentul israelian, judecători în toate tribunalele israeliene inclusiv la Curtea Supremă, doctori în ştiinţe şi profesori la colegiile şi universităţile israeliene. Ei se bucură de mai multă libertate şi au acces la educaţie şi oportunităţi economice mult peste orice alt sector similar de populaţie arabă care trăieşte oriunde în lumea arabă.

Conducătorii arabi au creat în 1948 problema refugiaţilor arabi prin războiul de agresiune împotriva tînărului stat israelian care a fost creat în mod legal de ONU; conducătorii arabi menţin încă de atunci statutul de refugiat al populaţiei arabe şi îi refuză orice posibilitate de a duce o viaţă normală în ţările arabe cu scopul de a folosi suferinţa creată de ei înşişi ca armă în nesfîrşitul război împotriva Israelului.

De-a lungul tuturor acestor decenii taberele de refugiaţi şi exploatatorii lor arabi au fost finanţaţi cu miliarde de dolari de la ONU, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, Uniunea Europeană şi alţii.

va urma

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Israelianca

Israelianca

4 comentarii

  1. Gradinariu
    24 noiembrie 2008

    Cartulia lui Meir-Levi mi-a fost recomandata de un domn in trecut, pe vremea cand nu stiam pe cine sa-i cred: pe palestinieni sau pe evrei…

  2. Imperialistu'
    24 noiembrie 2008

    Tipic pentru comportamentul arab fata de evrei: Siria.

    Imediat dupa obtinerea independentei, sirienii au restrictionat imigratia evreiasca in ceea ce este astazi Israelul, au instigat la boicot asupra produselor evreiesti si la violenta asupra evreilor. Evreii nu puteau sa lucreze pentru guvern, nu aveau voie sa detina permis de conducere sau telefon. Dupa violentele din 1947, nu mai aveau nici macar scoli evreiesti. Peste cimitirul evreiesc din Damasc au trantit un aeroport. Adaugati la toate astea supravegherea intensa din partea statului si aveti o mica idee despre ce insemna a fi evreu in Siria.

    Dar nu se sufla un cuvant despre aceste „mici” probleme. Nu, problema marilor constiinte este nedreptatirea conducerii Hamas.

  3. bipedu' rau
    24 noiembrie 2008
  4. Imperialistu'
    24 noiembrie 2008

    Bipedule, esti simpatic tare cu lacrimile „palestinei”, dar vezi ca nu te-ai prins: noi suntem bipezi rai, nu patrupezi buni. Bipezi rai, mestere; n-ai priceput numele blogului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian