Cearta Israelului cu Polonia: Țara arde și baba se piaptănă

3

Introducere: Mă numesc Stefan Kranzdorf și sunt israelian, născut, crescut și educat în România, de unde am plecat acum 40 de ani, la zenitul celor “25 de ani lumină”. Nu am nici o rudă în Polonia sau de origine poloneză, nu am nici o proprietate sau interes financiar de nici un fel, nici în Polonia și nici oriunde în afara țării în care trăiesc. Sunt inginer si amator de istorie. Cine se așteaptă aici la un tratat de drept imobiliar sau la o istorie exhaustivă a comunității evreiești din Polonia, mai bine apasă pe “escape” și caută în altă parte.

Uvertură. August 2021. Parlamentul Poloniei adoptă și președintele Duda promulgă o lege prin care sunt oprite procesele de revizuire administrativă privind decizii mai vechi de 30 de ani legate restituirea de bunuri naționalizate de puterea comunistă după WWII, de la evrei și neevrei.

Actiune; Fortissimo: În doi timpi și trei mișcări, Yair Lapid, Prim-Ministru-Alternativ (!) și Ministru de Externe al Israelului, twitează: “Condamn legislația adoptată azi care lovește în memoria Holocaustului și drepturile victimelor”.

Ca cetățean și patriot israelian abia așteptam să văd cum ambasadorul și însărcinatul de afaceri ai Israelului de la Varșovia se năpustesc asupra mass-mediei și blogurilor, ca să le explice polonezilor cum s-a “lovit în memoria Holocaustului” și să negocieze (da, să negocieze!) ajustarea legii îngrozitoare, precum și apărarea drepturilor concetățenilor mei de origine poloneză jefuiți și deposedați de către naziști și comuniști.

Mai ales voiam sa aflu: care sunt revendicările lor justificate, nu cele de tip “Ferma Băneasa”? Cine sunt acești concetățeni, cei care nu sunt aventurieri-escroci, politicieni stângiști scăpătați de tip Shimon Sheves (“mi-au furat Statul”) și Tal Zilbershtein (“consultant electoral”), hoți în cârdășie cu “prinți ai României”?

Dezamăgire cruntă: nici urmă de diplomație sau “hasbara” (explicații, propagandă), lucru pentru care prin definiție sunt plătiți diplomații și propagandiștii oricărei țări.

Dimpotrivă, Polonia este prima țară din lume, cu care pentru prima oară în istoria sa de 74 de ani Statul Israel reduce rangul relațiilor diplomatice din inițiativă proprie. Ambasadorul Poloniei este expulzat, ca nu cumva să deschidă gura și să explice publicului israelian poziția guvernului său.

Ambasadorul Israelului împreună cu însărcinatul de afaceri de la Varșovia sunt “rechemați pe termen nedefinit”, punând capăt tot pe termen nedefinit speranțelor nespecificatelor victime ale rapacei Polonii, de a-și recăpăta sau de a fi despăgubite pentru bunurile și terenurile lăsate în Polonia.

Dați-vă seama: în 2014 teroriști turci din organizația IHH afiliată cu al-Qaeda au atacat și au rănit grav soldați israelieni în apele teritoriale ale Israelului, iar sultanul Erdogan, nu Israelul, a fost acela care a coborât rangul relațiilor diplomatice. Mai mult, câțiva ani mai târziu Israelul a plătit milioane de dolari despăgubiri teroriștilor islamiști pentru privilegiul de a-și vedea ambasadorul reprimit la Înalta Poartă de la Ankara pentru numai câteva luni; după care Erdogan vine cu altă provocare, ambasadorul e din nou expulzat și ciclul se reia.

Carevasăzică, hotărârile legiuitorilor Poloniei, de a-și reglementa probleme de drept imobiliar și comercial din suveranitatea lor, merită o reacție mai dură și mai fără noimă decât orice altă hotărâre pe care a luat-o vreodată guvernul Israelului față de dușmani și agresori adevărați?

De ce? Pentru ce?

Primesc răspuns, Lapid declară: “Astă-noapte Polonia a devenit o țară antidemocratică și iliberala care nu onorează cea mai mare tragedie din istoria umană”.

Pieptul mi se umflă de mândrie: miniștrii guvernului meu, ales ca să-mi apere țara mea de dușmanii declarați care amenință să ne anihileze chiar cu bomba nucleară, miniștri care încasează salarii barosane ca să-mi apere interesele mele și ale poporului meu, își găsesc timp și obrăznicie să împartă diplome de “antidemocrație” și “iliberalism” unei țări care respectă toate regulile democratice și toate drepturile omului.

Mai mult, acestei declarații i se alătură și Administrația Biden cu Secretarul de Stat Tony Blinken, învigorați de strălucita victorie obținută în Afghanistan.

Rostul acțiunilor guvernului meu îmi este tot mai neclar, dar rostul politicii Democraților din SUA, mergând mână în mână cu UE, îl cunoaștem de demult cu toții, cât se poate de clar: poporul și guvernul catolic al Poloniei trebuie infierat la roșu pentru încăpățânarea de a accepta refugiați dintre vecinii ucraineni, dar nu mase de jihadiști pe care vrea sa i le bage pe gât Stanga mondială. Poporul polonez trebuie “liberalizat” și forțat să-și însușească toate normele LGBTQPLUS-iștilor care se înstăpânesc deasupra oricărui tărâm unde sunt lăsați să-și facă de cap.

Statul polonez trebuie “democratizat”, societatea civilizată trebuie anihilată, iar guvernul PiS trebuie răsturnat și înlocuit cu unul neo-post-comunist, după care pacea și fericirea vor domni ca în Occident.

Despre modul în care Polonia onorează cea mai mare tragedie din istoria umană, despre Holocaust și despre al II-lea Război Mondial vom vorbi mai departe.

Preludiu: 2018. Parlamentul Polonez adoptă Legea Memoriei, prin care se interzice învinovățirea națiunii poloneze pentru vina Holocaustului pe care l-a perpetuat Germania Nazistă pe teritoriul Poloniei.

În Israel, Ministrul de Finanțe și Externe Israel Katz, din partidul lui Bibi, declară la TV în aplauzele tuturor deștepților că “Polonezii au supt antisemitismul prin laptele mamei lor”.

Cunoștința noastră, Yair Lapid, pe atunci liderul opoziției, e cel mai vehement: “Condamn noua lege care neagă complicitatea poloneză la Holocaust. Acesta a fost conceput în Germania, dar sute de mii de evrei au fost uciși fără să întâlnească măcar un singur soldat german. Au fost lagăre de concentrare poloneze și nici o lege nu va putea schimba asta”.

Despre cum a supt Israel Katz mârlănie și ignoranță din sânul mamei domniei sale nu mai e nevoie să discutăm. Dar afirmațiile geniului Lapid, minciuni iresponsabile una câte una și toate la un loc, merită o analiză detailată.

Fundament istoric: Începând cu sfârșitul Evului Mediu și ca rezultat al persecuțiilor și masacrelor cruciaților în Franța și în Imperiul Germanic, evrei ashkenazi se așează în număr crescând pe teritoriul Poloniei și mai târziu al Uniunii Polono-Lituaniene care înglobează ceea ce astăzi sunt Polonia, Lituania, Ucraina si Belarus. Aceasta uniune prosperă devine statul cea mai tolerant din punct de vedere religios din epoca monarhiilor absolute.

În 1648 Cazacii se răscoala în Ucraina sub conducerea hatmanului Bogdan Khmelnitsky și pornesc un val înspăimântător de masacre antievreiești cum n-au mai fost de la Cruciade și n-o să mai fie pînă la Holocaust.

Uniunea Polono-Lituaniana decade și până în 1795 este înghițită complet de către cele 3 imperii vecine: Germania, Austria și Rusia țaristă. Noul ocupant Rusia îngrădește așezarea evreilor în teritoriile în care se aflau deja, demarcate sub numele de Domeniul de Așezare. În restul Imperiului, care se întindea de la Sankt Petersburg și Moscova pînă la țărmurile Oceanului Pacific, puteau locui numai un număr redus de evrei, numai cei înstăriți și soldații eliberați din serviciul militar silnic care dura 25 de ani.

La sfârșitul primului război mondial cele trei imperii se destramă și mai multe state naționale le iau locul.

Evreii polonezi se înrolează în Armata Poloniei și iau parte alături de conaționalii lor la războiul contra invadatorului sovietic (1919-1920).

Polonia devine statul cu cel mai mare număr și cel mai ridicat procent de evrei (3 milioane dintr-un total de 29 de milioane).

Peisajul politic polonez se împarte în trei: 

1) Socialiștii, aflați după anul 1926 în opoziție.
2) Sanacja (Însănătoșirea), blocul centrist sub conducerea eroului Independenței, mareșalul Pilsudsky, preia puterea printr-o lovitură de stat în 1926 și instaurează un regim moderat-autoritar. Sanacja a avut o atitudine constant binevoitoare față de evrei și a ajutat, inclusiv militar, mișcarea sionistă.
3) Endecja (Național-Democrația) de extremă dreaptă, este al treilea bloc, minoritar și în opoziție permanentă.
Fondată de Roman Dmowski, ND propagă etnocentrismul naționalist și excluderea din viața socială a principalelor minorități etnice: evreii și germanii.

Este Polonia în 1939 mai antisemită decât restul țărilor Europei? Răspunsul este un hotărât NU.

Italia si Ungaria, de exemplu, au adoptat încă din 1938 legi antisemite rasiale copiate după legile de la Nurnberg ale Reichului hitlerist. În România, în ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza a anulat cetățenia a 250 de mii de evrei, circa o treime din comunitate. Da, e vorba de poetul, altădată talentat, care pe atunci versifica: “urăsc și respir, respir și urăsc [pe evrei]”.

Nimic asemănător în Republica a II-a Polonă, care a avut, în ansamblu, o atitudine decentă față de evrei. Armata poloneză, de exemplu, avea și ofițeri evrei, potrivit ponderii în populație.

Soldați evrei în armata poloneză. Varșovia, 1937 sursa: United States Holocaust Memorial Museum

La 23 August 1939, URSS și Germania nazistă încheie pactul Ribbentrop-Molotov, prin care își impart teritoriul și zona de influență în Europa. Din acest moment pînă la 22 iunie 1941 URSS devine aliatul Germaniei, aprovizionând-o cu carburanți, alimente și alte materii prime, primind în schimb produse industriale. Comuniștii devin fanii cei mai înflăcărați ai nazismului în țările Europei de Est și de Vest, în numele “apărării păcii” și împotriva “războiului imperialist”, care este declanșat la 1 septembrie prin atacul Germaniei asupra Poloniei.

În primele 2 săptămâni, Wehrmachtul superior în armament modern, avansează considerabil. Despre grozăviile ocupației Germane în Polonia vom vorbi mai târziu.
Deocamdată trebuie sa ne îndreptăm privirile spre frontul de Est.

Pe 17 septembrie URSS atacă Polonia pe la spate, până când atinge granița agreată în prealabil cu Reichul III. Polonia este altfel împărțită pentru a 4-a oară între Germania și Rusia. Teritoriile ocupate de către URSS reprezintă treimea răsăriteană din teritoriul Republicii Polone și erau populate în majoritate de către etnici belaruși și ucraineni. Aceste teritorii sunt împărțite de Stalin între Ucraina și Belarus, iar orașul Vilno revine Lituaniei.
URSS începe o politică de lichidare deliberată a națiunii poloneze, paralelă cu cea perpetuată de nemți în zona lor de ocupație.

O parte din ofițerii și subofițerii armatei poloneze sunt uciși imediat după ce sunt luați prizonieri. Preoți, intelectuali, elite sunt închiși în lagăre, unii sunt uciși, cei mai norocoși sunt deportați în Siberia.

Mai târziu, peste 40 de mii de ofițerii prizonieri polonezi sunt împușcați în pădurea Katyn.
Patru mii dintre aceștia erau evrei, cam cât proporția evreilor în populația și în armata poloneză.

Cadavrele ofițerilor polonezi executați de sovietici la Katyn

Evreii nu sunt scutiți de opresiune, deportări și ucidere nicăieri unde stăpânesc comuniștii.

Pe 22 iunie 1941, Germania atacă Uniunea Sovietică pe un front larg. Imediat în spatele trupelor de linie acționează SS și Einsatzgruppen, care ucid în masă populația evreiască, pe loc. Germanii înfăptuiesc acest plan în mod sistematic, antrenând populația locală, pe tot frontul, din Lituania, trecând prin Ucraina și până în Basarabia. În Basarabia și Bucovina, ucigașii sunt armata si jandarmeria română, executând ordinele explicite ale Antoneștilor.

Trecem repede peste istoria general cunoscută și insistăm asupra unor aspecte mai puțin popularizate, ca să putem răspunde la întrebările care ne frământă: sunt polonezii eroi, victimele Germaniei și URSS, sau complici și perpetuatori ai Holocaustului?

Răspunsul este un DA clar la toate categoriile, în proporții foarte diferite. Nimic în istorie nu este alb sau negru, dar un cercetător onest poate deosebi în final o nuanță din toată gama posibilă. În Ucraina, în special cea vestică, se constituie UPA, Organizația Ucrainiană Insurgentă, care conduce război și asasinat contra evreilor, alături de Germania contra URSS, mai apoi împotriva Germaniei. Când Armata Roșie eliberatoare (pentru unii) se apropie din nou, UPA întreprinde o acțiune de “curățare etnică”, ucidere în masă a minorității etnice poloneze din Ucraina, peste 3 milioane de suflete în 1939.

Ofensiva Armatei Roșii restabilește vechea frontieră din 1939, însă două fâșii de câteva mii de kilometri pătrați, locuite de polonezi, sunt retrocedate Republicii Populare Polone. Aceste mici teritorii sunt nesemnificative din punct de vedere istoric, dar foarte semnificative pentru povestea noastră.

Urmează o uriașă curățire etnică reciprocă, mai mult sau mai puțin pașnică. Minoritățile etnice ucrainene și belaruse sunt expulzate din Polonia. Toți etnicii polonezi sunt expulzați din URSS și reașezați în Vestul Poloniei, până la noua frontieră Oder-Neisse dintre Polonia și cea ce va deveni “Republica Democrată” Germană.

Etnicii germani din Polonia și din zona baltică sunt expulzați unde văd cu ochii.
În câțiva ani, până la începutul anilor ’50, se înfăptuiește cel mai mare “transfer de populație” din istoria Europei.
Cam atât despre “frăția muncitorească între popoare” insuflată de la Moscova.

Este într-adevăr încurajator să observăm că astăzi relațiile între polonezi și ucraineni sunt bune, în pofida sângelui rău și a sângelui literal vărsat în război civil.
Polonia primește cu brațele larg deschise refugiați ucraineni din Crimea și din zona de război din Donbas.

Adevărul este că Hitler avea planuri mărețe de expulzare și colonizare și pentru toate teritoriile mai îndepărtate locuite de slavi. Numai că acele planuri sunt pe termen mai lung, iar Hitler nu mai apucă nici măcar să încerce să le aplice, pentru că nu existau atâția coloniști germani pe cât voia el să așeze în spațiile pînă la Moscova.

Aici găsim diferența dintre rezistența poloneză față de naziști și alte rezistențe, dintre atitudinea polonezilor față de ocupanți și atitudinea altor populații ocupate.

Polonezii nu erau înnăscut mai răi sau mai buni decât celelalte nații, însă realitățile impuse de planurile în special ucigașe ale nazistilor față de ei i-au adus într-o poziție diferită.

Ca și frații lor, comuniștii sovietici, naziștii germani au hotărât să lichideze națiunea poloneză. Imediat în spatele liniilor Wehrmachtului, sunt arestați și asasinați țărani, intelectuali, profesori de școală și universitate, preoți, tot ceea ce deosebește o națiune de o potențială turmă de oi. Națiunea poloneză este decapitată, restul populației urmând să servească ocupanții drept sclavi.

Partea de vest a Poloniei este anexată Reichului și toți etnicii polonezi sunt expulzați către Est. Polonezii trebuie să-și ia o bocceluță și să-și părăsească casa imediat, uneori lăsând bucatele în mijlocul mesei. În casele polonezilor sunt introduși etnici germani aduși din URSS, din Basarabia și Bucovina, din Dobrogea, de unde nu.

Restul Poloniei este organizat în Guvernământul General, organizat și condus de către ofițeri germani, unde țăranii sunt jefuiți iar fabricile lucrează pentru mașina de război și economia germană. Nu există nici un guvern-marionetă, nici o structură de societate nu e lăsată în picioare, nu se face nici o încercare de a-i alia pe polonezi. Rămâne o poliție “albastră”, în general neînarmata care să pastreze ordinea și să dirijeze traficul.

Singurul stat care rămâne este “statul subteran”, rezistent, clandestin, coordonat de departe de către guvernul în exil de la Londra. Guerilla este organizată în principal în Armia Krajowa, urmașa Sanacjei, antifascistă și anticomunistă.

Soarta pregătită de naziști pentru evrei era însă mult mai crudă decât cea pentru polonezi. Dacă la polonezi, nemții au asasinat elitele pentru ca literal să înrobească populația, Național-Socialismul a hotărât exterminarea întregului popor evreu, oriunde s-ar afla.

Întâi nemții îi omoară pe evrei oriunde îi găsesc, cât de repede pot. Apoi impun constituirea de ghetouri care să separe pe evrei de neevrei, împrejmuiri înghesuite în toate centrele urbane, lipite de căi ferate. Foametea și bolile omoară pe capete. Începând cu 1941 naziștii pun în funcțiune primele lagăre de exterminare prin gaze, la Treblinka, Majdanek, Belzec, Sobibor.

Acestea sunt răspândite mai ales în estul Poloniei, în mijlocul pădurilor, ascunse și izolate de așezările din jur. Aceste lagăre nici nu aveau părți destinate muncii. Evreii sunt suiți în vagoane de vite, duși în aceste adevărate “uzine ale morții” și uciși. O mică parte sunt păstrați în viață pentru un timp, ca sonderkommando, să scoată cadavrele din camerele de gazare, să opereze crematoriile și să servească trupele ocupante.

În 1943, când ghetoul din Varșovia este aproape golit, evreii se revoltă și atacă SS-ul cu sticle Molotov și câteva arme obținute prin contrabandă de la rezistența poloneză. Reușesc să omoare câțiva nemți, clădirile ghetoului sunt arse una câte una. Evreii rămași sunt prinși trimiși la moarte, câțiva reușesc să fugă prin canale subterane și se alătură rezistenței poloneze.

Monumentul Ghetoului de la Varșovia

Dacă în lumea largă Holocaustul este comemorat la 27 ianuarie, aniversarea eliberării Auschwitzului de către Armata Roșie, în Israel se comemorează în aprilie, revolta ghetoului din Varșovia, simbol al eroismului.

Pînă în primăvara lui 1943 evreimea poloneză, 3 milioane de oameni, este ucisă în întregime, rămânând numai fugari și partizani, prin sate și păduri.

Holocaustul evreilor continuă însă la Auschwitz-Birkenau, “combinatul morții”, unde sunt uciși aproape un milion de evrei aduși cu trenul din toată Europa, de la Drancy, lângă Paris, pînă la Oradea, Cluj și Târgu Mureș, unde evreii sunt suiți în tren de către jandarmeria maghiară îndrumată de către trupele SS.

Camera de gazare și crematoriul de la Birkenau

Oare a fost Polonia epicentru al Holocaustului din cauza colaborării polonezilor, așa cum pretinde Yair Lapid? Oare au fost lagărele de concentrare într-adevăr “poloneze”, așa cum se încăpățânează să declare Excelența Sa și alți dușmani ai Poloniei și al bunului simț? Oare au fost sute de mii de evrei uciși “fără să vadă măcar un german”, cum continuă să delireze stimatul viitor prim-ministru?

Nu! Lagărele de concentrare și ghetourile construite în Polonia la ordinul nazist au fost operate de germani asistați de gărzi auxiliare recrutate dintre ucraineni, lituanieni, volksdeutsche din Banat si Ardeal, orice numai polonezi nu.

Eu scriu aici, fără nici o teamă că aș putea fi contrazis, că la Auschwitz polonezii au stat numai ca deținuți. Si uciși. Mulți. Duceți-vă și vedeți!

Camera de gazare si crematoriu in Auschwitz Aici erau ucisi polonezi. A ramas asa pentru ca la sfarsit a fost folosita ca adapost antiaerian.

Doctorul Mengele care opera selecția pe peronul de la Birkenau era ofițer SS german, și nu din întâmplare; Ivan Demjanjuk, gardianul auxiliar care căsăpea evrei la Treblinka, Majdanek și Sobibor, era ucrainian, nici asta din întâmplare.

Auschwitz-Birkenau era izolat prin păduri de localitățile cele mai apropiate. Era situat însă în inima regiunii carbonifere sileziene, legată printr-o rețea densă de căi ferate de tot restul Europei.

Armia Krajowa a sprijinit rezistența evreiască și a înlesnit evadarea evreilor din ghetouri. Cei mai mulți “Drepți ai Popoarelor” au fost cei polonezi, și nu din întâmplare.
Una la mână că în Polonia au trăit cei mai mulți evrei, a doua la mână că polonezii au fost cei mai oprimați de către naziști și a treia la mână, pentru că biserica catolică poloneză nu era antisemită.

Am căutat și n-am găsit vreun cleric polonez care să colaboreze cu nemții și să instige la ucidere, spre deosebire de capi ai bisericii din Slovacia și Croația, exemplele cele mai semnificative.

Au fost polonezi care au ajutat pe naziști la uciderea evreilor? Da, au fost, in mod individual, și chiar atunci marea majoritate ca turnători. Lașitatea, lăcomia, cinismul și trădarea sunt trăsături care se găsesc în sânul tuturor etniilor și fac ravagii peste tot.

Un an după revolta ghetoului, în vara anului 1944, vine rândul Armiei Krajowa să se ridice în revoltă deschisă contra ocupantului german. Când Armata Roșie ajunge pe malul de est al Vistulei, polonezii se revoltă în Varșovia, pe malul de vest. Armata Roșie stă și privește cu brațele încrucișate la piept cum nemții ard și demolează timp de 2 luni toată Varșovia.

Războiul al 2-lea Mondial se încheie cu pierderi de 10% din populație pentru polonezi, 3 milioane de morți neevrei, și 99% pentru evrei, 3 milione uciși. Distrugeri enorme; economie spulberată.

Sunt excepții la tabloul pe care l-am prezentat aici?

Da, am găsit două și sunt binecunoscute.

1. O parte minoritară a rezistenței poloneze au constituit-o NSZ, Forțele Armate Naționale, care își au originea in Democrația Națională, Endecja, de care am vorbit mai sus. Aceștia au acționat separat, uneori contra AK. Erau antisemiți, dar majoritatea au pus lupta împotriva ocupantului nazist înaintea antipatiei față de evrei.

Sunt două exceptii. Una a fost “Organizatia lui Tom”, organizată de Hubert Jura, care a colaborat cu Gestapoul la sfârșitul războiului contra partizanilor comuniști și a vânat evrei ascunși. A doua, “Brigada de Munte a Sfintei Cruci”, s-a separat de AK la sfârșitul războiului, a nesocotit ordinele guvernului de la Londra, ba a colaborat cu nemții, ba împotriva lor. S-au asemănat cu cetnicii din Serbia.

Acum câțiva ani am văzut la TV israeliană un reportaj filmat care arăta un ministru polonez depunând o coroana de flori la un cimitir din Bavaria al membrilor Brigăzii de Munte. Astfel de manifestări nu ajută mai mult Poloniei decât cultul lui Antonescu în România, nici unității naționale, nici promovării unei imagini pozitive în lume.

2. A doua excepție este legată de masacrul de la Jedwabne, înfăptuit imediat la începutul operației Barbarossa, în iulie 1941. Incidentul este citat des ca exemplu tipic pentru colaborarea organizată a Poloniei în Holocaust.

Trupele SS care au intrat în sat au instigat sătenii să îi înghesuie pe evreii locali într-o clădire și să îi dea foc. Am găsit pe internet relatări despre mai multe masacre asemănătoare, toate petrecute în aceeași perioadă, toate localizate în acele două fâșioare locuite de polonezi care fuseseră ocupate de URSS în 1939 și care au fost înapoiate Poloniei după război.

Cum am scris, astfel de masacre au fost perpetuate în toate teritoriile URSS invadate de nemți în 1941. Asta confirmă ce am scris mai sus: polonezii nu sunt intrinsec nici mai buni nici mai răi decât celelalte popoare. Circumstanțe similare duc la rezultate similare.
Dar o discuție de bună credință trebuie să se refere la 95% din Polonia ocupată de către Reich în 1939, nu la excepția atipică de 5% ocupată de sovietici.

Ce se întâmplă după încheierea războiului mondial? 

Se instaurează un regim comunist, teleghidat de la Moscova. Ocupanții sovietici și cozile lor de topor comuniste declanșează o prigoană cruntă contra oamenilor rezistenței AK și NSZ care se opun regimului, contra militarilor și exilaților care au nesăbuința să se întoarcă din Occident.

Circa 130 de mii de evrei ies din ascunzători sau se reîntorc din URSS. Acasă găsesc numai distrugere. Dacă mai există, casa și averea le-au fost furate de către vecinii polonezi. Industria și mijloacele de producție, câte au rămas, sunt naționalizate în stil comunist.

Pe 1 iulie 1946 poliția și armata controlate de comuniști execută pogromul de la Kielce, ucigând 42 de evrei și rănind alți 40. Persecuția antisemită ia un caracter inițiat, organizat top-down, coordonat și executat de către regimul comunist.

Pogromul din Kielce și altele asemănătoare au o influență devastatoare asupra opiniei publice mondiale, convingându-i pe evrei că nu mai este loc pentru ei în Polonia și în Europa de Est.

Evreii rămași pleacă în masă, fie către lagăre de refugiați în Germania și Austria, cu gândul la America și Australia, fie în marșuri către porturile Franței și Italiei, unde se îmbarcă în vapoare șubrede, care încearcă să străpungă blocada impusă de ocupantul britanic asupra Țării Israel.

Pînă în 1968 mai rămân în Polonia 26 mii de evrei.

Comunismul polonez devastează și împilează societatea poloneză, care se revoltă în 1956.
Au loc demonstrații uriașe la Poznan și apoi în toată țara. Pînă la urmă conducătorii comuniști din generația lui Stalin sunt înlocuiți cu alții noi, în frunte cu Wladislaw Gomulka, care promite “reforme”.

Reformele comuniste ajută ca ventuza la mort, astfel că în 1968 izbucnesc noi revolte, de data asta studențești.

Gomulka și acolitul-rivalul său, ministrul de interne Mieczysław Moczar, recurg la vechea diversiune, cunoscută de sute de ani: antisemitismul. Campania este mascată în “antisionism”, după rețeta pe care o folosește Stânga și astăzi în întreaga lume. Comuniștii își proclamă ura ucigașă contra Statului Israel, care tocmai ieșise victorios din războiul din 1967 contra Arabilor.

Prigoana antisemită se desfășoară în paralel cu reprimarea demonstrațiilor intelectualilor și studentilor polonezi. Securitatea comunistă caută și găsește “sioniști” sub orice piatra seacă, evreii sunt excluși cu toții din aparatul de stat, din universități, din orice funcție de conducere sau lucrativă. Statul comunist le arată evreilor semnul “Afară ”, încotro sunt siliți să plece după ce sunt despuiați de tot ce au, în afară de hainele de pe ei.

La Muzeul Evreiesc din Varșovia am văzut un televizor pe ecranul căruia se derulează în ciclu neîntrerupt celebrul discurs furibund al lui Gomulka, în care acesta le cere evreilor să plece. Privind grimasele liderului comunist te întrebi dacă era om sau fiară turbată.

Campania comunista antisemită nu ajută lui Gomulka, care este înlocuit de Gierek, care duce mai departe de râpă Polonia și este înlocuit cu Jaruzelski, într-un carusel al mizeriei care nu se mai termină, dar care de astă dată se desfășoară fără evrei, care au fost și nu mai sunt.

Epilog trist: de-abia ne-am liniștit de degradarea relațiilor diplomatice inițiată de guvernul Israelului și de declarațiile isterice și mincinoase ale lui Yair Lapid, și iată că vine și guvernul polonez cu declarații aiurite ca să toarne gaz peste foc.

Guvernul de la Varșovia anunță că va “reconsidera” permisiunea acordată delegațiilor de israelieni, in special elevi, studenți și militari, care vizitează în mod organizat locurile legate de memoria comunității evreiești și de Holocaust. Potrivit ministrului-adjunct de externe, aceste vizite “inspiră în capul tinerilor israelieni ură față de Polonia”.

În primul rând, aceste vizite care aveau loc primăvara și toamna, au încetat odată cu pandemia COVID și nimeni nu știe când vor putea fi reluate. De ce trebuia guvernul polonez să declare de pe-acum ce va face, poate da sau poate nu, de-abia la primăvară?

Aceste vizite aveau loc sub îndrumarea unor istorici israelieni și supraviețuitori ai Holocaustului, care povesteau ce au trăit în locurile unde au trăit.

Eu am discutat personal cu elevi și militari care au participat la aceste vizite și declar răspicat că nu s-a desfășurat nici o propagandă anti-poloneză și nu s-a inspirat nici o ură față de Polonia.

Și, mă rog, de unde știe domnul ministru Jablonski ce vorbesc israelienii între ei când vizitează Polonia? A trimis spioni ca să-i asculte sau și-a instalat microfoane de interceptare în muzee, piețe si camere de hotel?

Problema nu se află în conținutul vizitelor, ci în cea ce lipsește din experiența educativă: înțelegerea contextului Holocaustului, înțelegerea societății gazdă, a naturii adevărate a relațiilor polonezilor cu agresorii ruși și germani. Israelienii și polonezii trec unii pe lângă ceilalți fără să se privească și fără să se cunoască, indiferenți unul față de celălalt. Nu exista ură, dar lipsește empatia.

Se poate îndrepta asta? Sunt prea mărunt și amator ca să dau rețete despre cum se poate extinde la nivel de societate cea ce am încercat să fac eu pentru cunoașterea mea personală.

Guvernele israelian și polonez trebuie să înceapă în sfârșit negocieri serioase și principiale pentru rezolvarea disputei privind restituirea proprietăților. Problema este economică și se poate rezolva numai prin mijloace economice, adică prin tocmeală sănătoasă.

Guvernele trebuie să înceteze provocările și relațiile diplomatice depline trebuie restabilite imediat și necondiționat.

Iar guvernul Israelului trebuie să abandoneze agenda ascunsă care a provocat aceasta criză artificială: dorința lui Yair Lapid să-și ajute prietenii săi germani să răstoarne guvernul democratic polonez, ca să-i readucă la putere pe neo-post-comuniști, urmașii direcți ai celor care au lichidat rămășițele de comunitate evreiască din Polonia.

Nu e treaba noastră, a israelienilor, să-i facem pe polonezi mai puțin catolici, nici să le reglementăm avortul, nici să le băgăm pe gât migranți musulmani; pe scurt, aceasta e sarcina funcționarilor UE, nu a noastră.

Noi trebuie să avem grijă de problemele noastre, începând cu cea mai urgentă, oprirea bombei atomice iraniene care ne amenință existența astăzi, nu mâine.

Zidul morții, locul unde erau împușcați deținuții polonezi la Auschwitz. Delegațiile israeliene n-au avut timp să-l observe

„Get Back, Jojo!” Americanii migrează în masă dinspre statele democrate în cele republicane

0
Ferma din Texas. sursa foto:liveroughcreek.com
Ferma din Texas. sursa foto:liveroughcreek.com

Jojo left his home in Tucson, Arizona
For some California grass

The Beatles, în actualitate! 

Cred că nu există fan al binecunoscutei formații engleze care să nu știe aceste două versuri din ”Get Back”. Melodia a fost înregistrată în ianuarie 1969, lansată ca single în același an, în aprilie, devenind nr. 1 peste tot în lume. Marele success a făcut să fie inclusă și pe LP-ul ”Let It Be”, apărut în 1970.

Atunci, acțiunea descrisă era una care devenise un adevărat curent: mulți tineri se mutau din diferite state americane (Arizona, Texas etc.) în California, atrași desigur de avântul economic al zonei, dar și de legile mult mai premisive (”California grass”). Atunci, refrenul melodiei era unul prin care se sugera că ar fi bine ca tinerii respectivi să se întoarcă acolo de unde proveneau (”Get back to where you once belonged”). Să fi fost doar o glumă a lui Paul McCartney (autorul textului și melodiei)? Sau o premoniție a ceea ce urma să se întâmple, e drept, muuult mai târziu, adică … acum: goana în sens invers, anume din California în Arizona (voi reveni asupra acestui aspect, cu multe argumente).

O potriveală, veți zice. The Beatles n-aveau cum să bănuiască ce se va întâmpla peste … 50 de ani! Posibil! Dar atunci cum vă explicați versul din a doua strofă a melodiei, care ne trimite în actualitatea imediată a anului 2021:

Sweet Loretta Martin thought she was a woman
But she was another man.

Hopa! Tipa credea că e femeie, dar era … bărbat! Un transgender în anul 1969? Adică iarăși ceva care pe-atunci era aproape imposibil, dar se întâmplă frecvent acum, sub oblăduirea globaliștilor. Cam multe coincidențe! Din păcate, sunt convins că nici măcar Paul nu poate să explice aceste două versuri, cam aiurea în 1969, dar extrem de actuale în 2021. Artiștii au antene care captează semnale nereperate de muritorii de rând!

Fuga din California în Arizona 

Cum am promis mai sus, revin la fenomenul care mi se pare important de remarcat: în America de azi are loc o mutare de populații care ar fi părut bizară acum 10-15 ani. Oamenii (fii sau nepoții celor din 1969) părăsesc statele precum California sau New York și se mută în Texas, Arizona sau Idaho. Cel puțin asta ne spune Raportul migrației mondiale pe anul 2020 (wmr_2020.pdf). O analiză a situației din SUA, extrasă din raportul menționat, este dată în articolul New Yorkers, Californians flee to move to Arizona, de unde se pot desprinde câteva idei interesante.

Dacă primele patru state la numărul de plecări sunt Illinois, New York, California și New Jersey, în ceea ce privește intrările, pe primele locuri de află Idaho, Arizona, Carolina de Sud, Tennessee și Carolina de Nord (Tennessee depășind Carolina de Sud față de rezultatele din 2019). Pandemia nu joacă deocamdată niciun rol, tendințele din 2019 păstrându-se în 2020.

În ceea ce privește orașele americane, pe primele locuri la intrări sunt Phoenix (Arizona), Houston și Dallas (Texas), în timp ce la plecări în top se află New York (statul New York), Anaheim și San Diego (California).

Fuga de Democrați 

Americanii pleacă din state precum statul democrat California, unde totul este foarte scump (începând cu locuințele și impozitele). E clar, oamenii încep să părăsească statele în care constrângerile globaliștilor democrați (corectitudinea politică, cultura anulării, ”trezirea”) sunt puternice în domeniul învățământului, culturii, chiar al afacerilor, iar manifestațiile BLM s-au desfășurat nestingherite în 2020. Nu întâmplător, toate aceste state sunt conduse de guvernatori democrați.

În plus, afacerile încep să se mute și ele din statul democrat California, așa cum au procedat în 2020 companii precum giganții Oracle, Hewlett-Packard și Digital Realty, dar și CBRE, XOJET sau Charles Schwab. Iar direcția spre care se îndreaptă cele mai multe dintre aceste companii este statul republican Texas. Acolo unde își mută și celebrul Elon Musk afacerile sale californiene (Why Are so Many People Leaving California? | by Vladislav Khaustovich | Medium).

Într-un cuvânt, are loc o migrare masivă a populației dinspre statele democrate înspre cele republicane. Iată câteva informații interesante în acest sens, dintr-un articol recent apărut în revista ”Forbes”. Conform U.S. Census Bureau, statele democrate California, New York, New Jersey, Michigan și Illinois au pierdut un număr total de 4 milioane de rezidenți între 2010 și 2019. Pe de altă parte, un studiu efectuat de compania U-Haul (specializată în mutări dintr-un oraș/stat în altul) a raportat că primele 5 state cu cel mai mare aflux de rezidenți sunt Florida, Texas, Tennessee, Ohio și Arizona, toate republicane.
Un sondaj de opinie efectuat printre cei care lucrează la companii tehnice a arătat că 42% din cei domiciliați în San Francisco Bay Area, respectiv 40% din cei din New York ar fi doritori să părăsească acele zone dacă ar putea continua să lucreze de la distanță. Deci doar teama că nu și-ar găsi ușor un loc de muncă în altă parte îi face să rămână pe loc!

E limpede că America este divizată pe motive politice. S-a produs o polarizare puternică, cetățenii nu mai vor să suporte guverne locale care are iau măsuri pe care ei le consider aberante. Și, în general, nu mai vor să aibă vecini cu alte păreri politice. Concentrarea republicanilor în zone care le sunt favorabile politic e un răspuns al lor la ceea ce se întâmplă.

Și ca să încheiem tot cu muzică, poate vă amintiți o altă melodie a formației The Beatles: ”Back in the U.S.S.R.”. Înregistrată în 22-23 august 1968 (și lansată în noiembrie), a fost considerată ca fiind direct legată de invazia Cehoslovaciei din 21 august. Probabil așa a și fost. Dar acum, când planurile lui Vladimir Putin de refacere a fostei U.R.S.S. sunt destul de clare, titlul melodiei poate fi citit și altfel. Sper din toată inima să nu fie așa, deși, în condițiile actuale, orice e posibil!

foto copertă: Ferma din Texas. sursa: liveroughcreek.com

Ce coincindenţă: acuzaţiile care i se aduc azi lui Iuliu Maniu seamănă cu cele din 1946! (Două documente istorice)

0

Indiferent de modul în care e atacat Maniu, în 99% din cazuri, nu este vorba de critica imparţială a unui om politic, ci de încercarea de a demola ceea ce simbolizează el, adică România Mare, normală. Maniu e atacat pentru rolul său în istoria României, deşi criticile sunt aparent îndreptate către ce a făcut sau nu a făcut la 23 august, în timpul dicaturii carliste, în Parlamentul interbelic, sau la Viena, sau la Budapesta.

Unii aleg calea minciunilor sfruntate. Alţii, ceva mai subtili, nu contestă pe faţă meritele lui Maniu, însă se ocupă numai de ce cred ei că ar fi alegeri greşite sau mediocre, fără să prezinte întreg contextul respectivelor alegeri. După demonstraţii complicate, trag însă concluzii vagi, generalizante, preponderent negative, fără legătură directă cu subiectul pe care pretind că îl tratează profesional. Maniu iese ezitant, nepractic, prea încăpăţânat. Unii chiar sugerează voalat că gesturile lui ar fi atras cumva asasinarea lui în închisoare. Evident, un astfel de demers nu este în slujba adevărului.

Şi la procesul lui Ion Antonescu, în 1946, s-a îmbinat minciuna sfruntată cu manipularea mai insidioasă. La 11 mai, Maniu a fost audiat şi a răspuns ca martor în legătură cu guvernarea Antonescu. Imediat, presa rusofilă a întors cuvintele lui şi a insinuat că nu ştia de acţiunea de la 23 august 1944. Ordinele primite de presa comunistă erau inspirate, se pare, de Molotov, care voia să îi compromită cât mai repede pe liderii României. Această intenţie era cunoscută la Bucureşti, dar şi la Washington. La 3 mai 1946, diplomatul Burton Y. Berry semnala încercarea de a-i discredita pe preşedinţii PNŢ şi PNL, dar şi pe nunţiul papal, pe unii deputaţi democraţi şi pe liderii evrei (reprezenaţii recunoscuţi ai comunităţii, Willhelm Filderman şi rabinul Alexandru Şafran, NU erau comunişti).

Ca reacţie la minciunile presei rusofile, la 12 mai 1946, Maniu a trimis o scrisoare clarificatorare preşedintelui Tribunalului Poporului, în care demonstrează că viziunea politică legată de ieşirea din Axă i-a aparţinut lui, că a refuzat cu un motiv bine întemeiat să conducă guvernul şi că a fost în legătură cu Palatul în după amiaza zilei de 23 august 1944. Textul a rispit minciunile în 1946, însă mai există şi azi câţiva ucenici ai mincinoşilor de atunc, care îşi închipuie că agenda lui Molotov a rămas deschisă. Din fericire, adevărul a fost publicat, informaţiile circulă foarte uşor şi tot mai puţini pot invoca scuza că au căzut victime unor manipulări.

Redăm mai jos textul telegramei lui Burton Y Berry şi al scrisorii lui Iuliu Maniu.

Telegrama lui Burton Berry din 3 mai 946 

(Procesul Mareşalului Ion Antonescu, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, Bucureşti 1995, vol I, pag 187)

Departamentul pentru Comunicaţii şi Înregistrări
Compartimentul Telegrafie
Departamentul de Stat
Telegramă la sosire
1502
Bucureşti prin zona frontului
Data: 3 mai 1946
Primită: 8,45 a.m., ziua de 4
Secretarului de Stat
Urgent
471, 3 mai, 6 p.m.

Aflăm din surse demne de încredere că procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al altor miniştri ai săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai (telegrama ministrului nr. 466, din 3 mai), este organizat pentru a constitui un capital electoral al guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Maniu, şi pe cel al Partidului Naţional Liberal, Brătianu.

S-a menţionat chiar că Molotov, aflânu-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi, pentru a fi folosite în actualele demersuri ale miniştrilor de externe, şi că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul porcesului. În scopuri politice, guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi (telegrama ministrului nr. 467), printre care conducători evrei şi deputaţi din partidele lui Brătianu şi Maniu.

În încercarea de e evita judecarea în comun a celor 24 de acuzaţi de crime de război şi a colaboratorilor, reprezentantul Partidului Naţional Liberal a cerut, în şedinţa de guvern din 2 mai, procese separate sau judecarea în comun a tuturor miniştrilor lui Antonescu, în timp ce guvernul i-a absolvit deja pe unii dintre ei. El a fost informat că guvernul intenţionează să adauge primului grup o a doua listă de acuzaţi.

Aceasta este telegrama 471, repetată la Londra sub nr. 79; la Moscova sub nr. 78 şi la secretariatul delegaţiei SUA la Paris, sub nr. 33.

Berry

Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia Microfilme SUA, rola 667, cadrul 973, în engleză

Scrisoarea lui Iuliu Maniu din 2 mai 1946, adresată preşedintelui Tribunalului Poporului

(Procesul Mareşalului Ion Antonescu, Editura Saeculum I.O, Editura Europa Nova, Bucureşti 1995, vol II, pag 111-112)

Domnule Preşedinte,

Din presa de azi aflu cu mirare că depoziţia mea din ziua de 11 mai a.c., dată în faţa Tribunalului Poporului, privitoare la întâmplările din ziua de 23 august 1944 şi împrejurarea că am afirmat că nu ştiu ce s-a discutat în ultima audienţă pe care mareşalul Ion Antonescu a avut-o la M. S. Regele, este interpretată în mod greşit. Astfel presa guvernului interpretează că aş fi străin de întreaga acţiune de la 23 august 1944. Deoarece nu vreu să se strecoare această eroare în aprecierea onoratului Tribunal al poporului, vă rog să binevoiţi a lua act că înţelesul depoziţiei mele, în conformitate cu realitatea este următorul:

1.Tendinţa mea şi a partidului meu, manifestată prin memorii, manifeste, adunări, întruniri, propagandă şi alte atitudini publice, precum şi prin pregătirea spiritului armatei, a fost înlăturarea grabnică a regimului lui Antonescu şi încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, a căror concretă pregătire s-a făcut prin repetate consfătuiri clandestine, care se ţineau atât în diverse întruniri secrete, cât şi în şedinţele noctrune de la Palat în prezenţa Majestăţii Sale.

2. În afară de această acţiune internă menită să pregătească opinia publică românească, am întreprins şi am condus, pentru reuşita loviturii de stat de la 23 august 1944, o intensă acţiune pe plan extern încă din toamna anului 1940, prin intermediul prietenilor mei Gr. Niculescu-Buzeşti şi V. R. Georgescu şi cu ajutorul trimişilor mei în străinătate.

Prin desfăşurarea acestei acţiuni s-au obţinut condiţiile de armistiţiu stabilite la Cairo, pe care eu personal le-am acceptat în numele Partidului Naţional Ţărănesc la dorinţa exprimată de repretentanţii celor trei guverne aliate.

Evenimentele de la 23 august 1944 au fost, deci, urmarea logică şi rezultatul direct al acţiunei partidului nostru încoronată prin hotărârile înţelepte şi energice ale Majestăţii Sale Regelui.

3. Asupra celor petrecute în ziua de 23 august 1944, eu am fost audiat la Tribunalul Poporului ca martor, nu ca istoriograf sau organizator. Sub povara jurământului, eu nu puteam mărturisi decât faptele ştiute de mine direct. Am fost întrebat ce ştiu despre ultima audienţă de la Palat a mareşalului Antonescu şi am precizat că nu pot da relaţiuni, nefiind martor ocular. Cât priveşte partea mea la punerea concretă în aplicare a loviturii de stat de la 23 august 1944, nu am fost întrebat.

În cazul când mi s-ar fi pus această întrebare aş fi constatat, pentru deplina clarificare a acţiunei, că amănuntele loviturii le-am discutat în repetate rânduri cu M. S. Regele, cu d-l. mareşal Stârcea, cu d-l. Niculescu-Buzeşti – care era în centrul mişcării -, cu d-l. general Sănătescu şi cu d-l. general Dămăceanu. În ziua de 23 august 1944, dumnealor, între altele, mi-au repetat dorinţa M. S. Regelui de a forma eu guvernul. Nu am acceptat, motivând că, fiind vorba de aplicarea armistiţiului, operaţie prin esenţă militară, era necesar ca preşedintele Consiliului să fie un militar. Am consimţit însă să intru în guvern ca ministru fără portofoliu, spre a da colorit politic şi popular guvernului.

Despre arestarea mareşalului Antonescu am fost informat, deodată cu ceilalţi conducători ai partidelor din Blocul Democratic, imediat după săvârşirea ei, adică în ziua de 23 august 1944, la orele 17.30, prin dl. dr. Aurel Leucuţia, de către dl. mareşal al Palatului Mocioni Stârcea, într-un apartament al locuinţei d-lui A. Leucuţia unde se aflau, în acel moment, reprezentanţii Blocului Democratic în frunte cu dl. Pătrăşcanu şi Titel Petrescu, care aşteptau rezultatul loviturii de stat şi chemarea la Palat.

4. În zorii zilei următoare, dl. Gr. Niculescu-Buzeşti m-a anunţat, prin dl. Leucuţia, că germanii pregătesc atacul împotriva capitalei, rugându-mă să mă prezint imediat la Palat.

În dimineaţa de 24 august 1944, fiind la Palatul Regal de la orele 6, am contribuit, împreună cu membrii noului guvern, aflaţi în Palat, la luarea măsurilor pentru respingerea coloanelor germane, ce se îndreptau spre Capitală, deci la întoarcerea armelor împotriva foştilor „aliaţi” ai ţării: aceasta în timp ce nemţii bombardau Palatul Regal, pricinuind morţi şi răniţi, jertfe ale nerespectării obligaţiilor de onoare germane. Am stat în Palatul Regal, care era obiectivul de căpetenie al avioanelor germane, în tot timpul bombardamentului.

Vă rog, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a dispune ca aceste precizări să fie alăturate declaraţiilor mele din 11 mai a.c., pe care le completează.

Primiţi, vă rog, domnule preşedinte, asigurarea consideraţiunii mele.

IULIU MANIU,
Preşedintele
Partidului Naţional Ţărănesc
Bucureşti, 12 mai 1946

Arhivele Statului Bucureşti, microfilm după dosarul procesului, rola 31.

Stânga globalistă poate fi oprită (IV): Majoritatea tăcută trebuie să vorbească!

0

În primele trei articole ale acestui serial am încercat să-i încurajez pe cei care se împotrivesc ofensivei Stângii globaliste, aşa că am prezentat câteva acţiuni întreprinse (în America sau chiar în Europa) împotriva acestei ofensive. Din comentariile cititorilor, am constat că am pus, cumva, căruţa înaintea cailor. Mulţi dintre ei sunt deranjaţi de una sau alta dintre măsurile (total aberante) care sunt promovate de Stânga globalistă, dar nu văd întregul tablou şi au impresia că este vorba doar de ciudăţenii apărute din cauza unor excese extremiste ale unor persoane, nu de o ofensivă bine dirijată, începută de zeci de ani şi care acum a ajuns la faza “pe întregul glob”!

Deci primul lucru care trebuie făcut este unirea forţelor care nu doresc să trăiască în lumea pe care Stânga globalistă ne-o pregăteşte. Ori pentru asta trebuie convinşi cei care nu cred în caracterul global al acestui plan.

Există un text scurt care exprimă cel mai bine riscurile neimplicării în lupta împotriva unui abuz flagrant, dar care, deocamdată, nu te priveşte direct. Aparţine pastorului luteran german Friedrich Niemöller, se referă la teroarea nazistă şi sună aşa: „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.” Mie mi se pare că se potriveşte de minune la situaţia actuală.

Ce ne deranjează? 

Ne deranjează multe, dar nu pe toţi aceleaşi lucruri! Dau doar câteva exemple, pentru că am scris pe larg despre această situaţie în articolul O revoluție împotriva bunului simț

Mai toată lumea este deranjată de “Corectitudinea politică”, acel concept care înseamnă o cenzură complet deplasată şi împinsă dincolo de orice limite normale. Iubitorii de cultură sunt oripilaţi de conceptul de “Cancel Culture”, concretizat, printre altele, în propunerile de interzicere, pe motive absurde, a unor uriaşe valori ale umanităţii, precum Shakespeare, Mozart sau Homer (dar lista este mult, mult mai lungă). Cei care se preocupă de istorie, privesc cu stupoare cum statuile marilor patrioţi americani sunt dărâmate, iar istoria este pur şi simplu rescrisă. Iubitorii de filme sunt deranjaţi de punerea pe lista neagră a unor pelicule celebre (“Pe aripile vântului”, printre altele), de propunerile de schimbare a titlurilor unor filme sau de criteriile restrictive puse pentru acordarea premiilor Oscar (unde, se pare, calitatea filmelor nu mai contează). Amatorii de sport sunt speriaţi de posibilitatea acordată bărbaţilor care se cred femei de a se schimba în aceleaşi vestiare cu femeile sau chiar de a participa la concursurile rezervate femeilor (în premieră, la Olimpiada de la Tokio concurează, la haltere, un bărbat care se consideră femeie!). Mulţi părinţi nu vor pentru copiii lor o educaţie bazată pe teoria critică a rasei, care este predată (împreună cu alte inepţii de acelaşi tip), deocamdată doar în şcolile americane, dar, în curând, va fi pretutindeni în lume.

Laurel Hubbard, fost Gavin Hubbard, a fost primul trans care a participat, anul acesta, la Jocurile Olimpice concurând ca femeie, din partea Noii Zeelande

Foarte mulţi oameni sunt deranjaţi de insistenţa cu care sunt promovate, nu doar în America de azi, ci chiar în Europa, drepturile LGBT. N-are nimeni absolut nimic cu ei, e opţiunea lor de viaţă, sunt liberi să şi-o exercite, dar mă întreb când au devenit drepturile LGBT “valori europene”, ca urmare a cărei consultări populare?

Puţini sunt cei care se împotrivesc TUTUROR acestor tendinţe. Unii nici măcar nu le ştiu pe toate, de unde reţinerea lor în a le considera parte a unui plan bine conceput si condus. De exemplu, cunosc persoane care cred că ideea de “Cancel Culture” e o prostie, dar măsurile pentru promovarea insistentă a LGBT nu-i deranjează. Sau alţii, care sunt extrem de deranjaţi de dărâmările de statui ale unor personalităţi istorice americane, dar nu şi de excesele din educaţie. Cum s-ar spune, din lipsă de informare, dintr-un surplus de bună credinţă sau chiar din naivitate, ei nu văd pădurea din cauza copacilor!

Poate îi va convinge faptul că avertizări privind existenţa unui plan al Stângii au existat cu ani de zile în urmă. Un exemplu este cuvântarea reverendului Franklin Graham, ţinută la First Baptist Church din Jacksonville, Florida, pe 30 ianuarie 2015. El vorbea despre o largă coaliţie care se opune dezvoltării normale a Americii, afirmând că această ofensivă a devenit aproape de neoprit odată cu al doilea mandat al lui Obama. Cei numiţi ca făcând parte din acea coaliţie sunt toţi cei pe care îi ştim azi, cu observaţia că Big Tech încă nu se poziţionase ferm în rândurile Stângii.

Desigur, întărirea coaliţiei a fost necesară după ce în 2016 Trump apăruse pe neaşteptate şi câştigase alegerile. Stânga nu-şi mai permitea să piardă şi alegerile din 2020, aşa că a facut TOTUL pentru a le câştiga. Ce trebuie reţinut de aici de către cei deranjaţi de unele dintre cele care se întâmplă în prezent este că planul Stângii e vechi şi amplu, nu sunt doar puseuri extremiste locale, cum mi s-a replicat uneori la semnalele mele de alarmă.

Ce se poate face?

În primul rând, toţi cei care sunt deranjaţi de diverse aspecte ale ofensivei Stângii globaliste trebuie să acţioneze ÎMPREUNĂ, să se unească, să devină conştienţi că lipsa lor de coeziune şi coordonare este cea care permite acestui plan odios să aibă, deocamdată, succes. În continuare mă voi referi exclusiv la România, încercând să pun laolaltă acele elemente care pot ajuta la închegarea unei acţiuni comune.

Desigur, cel mai important este ca orice persoană căreia nu-i place ceea ce se întâmplă azi să o spună cu glas tare, de fiecare dată când are loc un abuz, chiar dacă nu-l priveşte personal (aş zice că mai ales atunci)! Şi să o facă acolo unde poate fiecare! Altfel, “majoritatea tăcută” (numită aşa de Daniel Uncu, într-un excelent articol) va rămâne neauzită de nimeni, deci inexistentă!

Sigur că acele “voci” care sunt ascultate de mulţi liderii de opinie, cei care au şi “tribună” de la care să se exprime sunt primii care ar trebui să o facă. Dar pentru ei e greu! Pentru că, ştim bine, sursele de finanţare ale ONG-urilor sunt în mod preponderent în mâinile Stângii globaliste, la fel şi finanţările pentru burse etc. Iar Stânga s-a dovedit, de fiecare dată, necruţătoare cu cei care i se opun!

În plus, această unire împotriva Stângii extremiste este dificilă şi pentru că, după cum bine observa Mircea Mihăieş, Centrul politic a fost devastat.

“Una din cele mai ingenioase și cinice acțiuni ale extremei stângi a fost să modifice axa orizontală a opțiunilor ideologice. Urmărind să scape de infernala ereditate a trei sferturi de veac de asasinate și nenorociri aduse lumii, extrema stângă s-a reinventat miraculos, pretinzând c-ar fi o mișcare mainstream, plasată undeva la mijlocul menționatei axe. Prin urmare, tot ceea ce s-a aflat cândva la centru a fost împins la dreapta, iar dreapta democrată a fost etichetată drept extremă dreaptă”. (Mircea Mihăieș, România Literară)

E deajuns să spui ceva care deranjează Stânga şi eşti imediat etichetat drept extremist de dreapta, dacă nu direct nazist! De către oameni care n-au habar că nazismul este o prescurtare de la naţional socialism (în germană, NAZI – Nationalsozialismus). Aş spune că un rol însemnat în această unire a forţelor antiglobaliste ar trebui să-l aibă instituţiile cu vechime şi mare credibilitate în societate, aşa cum este, în România, Biserica. M-am bucurat să văd o luare de poziţie oficială a domnului Vasile Bănescu, care a prezentat punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române față de presiunile făcute pentru introducerea unor ore de educație sexuală în școli fără acordul părinților:

„Patriarhia Română, dar și celelalte Biserici din România, pledează ferm pentru disocierea programelor școlare de orice tip de ideologie, precum „ideologia de gen” sau de „recomandările” ideologizant-alienante cuprinse în Documentul Biroului Regional OMS pentru Europa și BZgA, intitulat „Standarde pentru educația sexuală in Europa – un cadru pentru factorii de decizie politică, specialiști și autorități din domeniul educației și sănătății”. Ideologizarea informațiilor transmise elevilor in cadrul școlar, care trebuie sa rămână unul curat și neutru ideologic, inclusiv pe teme legate de sexualitate, este în totală contradicție cu scopul real și ultim al educației: formarea omului în spiritul celor mai înalte valori morale și al eticii virtuții ca expresie a echilibrului și normalității.” (Vasile Bănescu, purtătorul de cuvând al BOR)

Un puternic instrument de luptă împotriva abuzurilor este arta, care a avut dintotdeauna un rol important în trezirea conştiinţelor. Deşi au trecut mai mult de 30 de ani de la căderea comunismului ca sistem, cineaştii români ne-au rămas datori în această privinţă. Sunt relativ puţine filme care să prezinte ororile comuniste, aşa cum le-am trăit mulţi dintre noi, ori le ştim de la părinţii sau bunicii noştri. Sigur, creatorii sunt liberi să trateze subiectele pe care le doresc, de multe ori ei preferă să atace subiecte care aduc aproape automat premii internaţionale, nu mai intru în detalii, dar cred că e clar. Cu atât mai mult trebuie semnalat un film care va ieşi în curând pe ecrane, ”Şi atunci… Ce e libertatea?”, realizat după nuvela scrisă de Ana Blandiana, „Proiecte de trecut”, subiectul fiind deportările în Bărăgan din anii 50. Într-un interviu, regizorul Andrei Zincă mărturiseşte că fiul lui de 26 de ani i-a spus: „Te-am auzit de atâtea ori vorbind despre comunism, dar abia acum, văzând filmul, înţeleg despre ce vorbeai”. Arta e calea cea mai directă spre sufletele oamenilor!

„Deşteaptă-te, americane!” 

În America, oamenii încep să se trezească şi să constate nocivitatea administraţiei Biden.
Într-un articol recent din „American Thinker”, Patricia McCarthy observă că romanul pamflet din 1935 al lui Sinclair Lewis, intitulat „It Can’t Happen Here”, pare că descrie situaţia actualei administraţii Biden, deşi intenţia autorului a fost să se refere la dictatori precum Hitler sau Mussolini. Eroul principal, Buzz Windrip, câştigă alegerile din 1936 şi conduce America cu ajutorul unei forţe paramilitare (care ar fi Antifa şi BLM, dar şi FBI, în lectura Patriciei McCarthy) şi a unei cenzuri puternice (Big Tech). Patricia McCarthy găseşte multe alte similitudini, care sunt evidente în special pentru americani.

Între timp, doi aleşi republicani din Congres au iniţiat un proiect de lege prin care se abrogă Secţiunea 230 din Communications Decency Act, care prevede că:

„Niciun furnizor sau utilizator al unui serviciu informatic interactiv nu va fi tras la răspundere pentru orice acțiune, făcută în mod voluntar, cu bună-credință, de a restricționa accesul sau disponibilitatea materialelor pe care furnizorul sau utilizatorul le consideră obscene, indecente, lascive, murdare, excesiv de violente, reprezintă hărțuire sau inacceptabile în orice alt fel, indiferent dacă un astfel de material este sau nu protejat constituțional.“

Termenul „inacceptabile în orice alt fel“ a permis unor site-uri precum Google, Facebook și Twitter să cenzureze materialele pe care ei le consideră inacceptabile după lor bunul plac. Acest aspect este esențial, deoarece înseamnă că, dacă acest termen ar fi eliminat din Lege, site-urile respective (Big Tech) ar putea fi teoretic trase la răspundere pe plan juridic pentru eliminarea conținutului din motive politice.

Închei cu analiza făcută de un român din America (Radu V), care este convins că putem învăţa ceva din istorie. Revoluţia Franceză de la 1789 a fost capturată de iacobini, aflaţi la stânga extremă, cei care au declanşat marea teroare. La fel, Revoluţia Rusă din februarie 1917 a fost capturată de bolşevici, aflaţi tot la stânga extremă, cu urmările cunoscute. Astăzi, coaliţia care a preluat puterea după 2020 în America are toate şansele să fie capturată de stânga extremă, care îi va „devora“ pe democraţi.

Deci pericolul ar putea deveni mult mai mare în curând, iar atunci toţi vor înţelege despre ce era vorba. Desigur, nu se pune problema să aşteptăm cu mâinile în sân ca aşa ceva să se întâmple! Dimpotrivă, chiar autorul articolului este unul dintre cei mai vajnici luptători pentru stoparea ofensivei Stângii globaliste. În acest sens, este chiar un exemplu de urmat. Ceea ce şi fac, inclusiv prin articolul de faţă!

Stânga globalistă poate fi oprită (III): Lupta cu cei fără de faţă

5

Este clar pentru oricine că reţelele de socializare sunt un punct de sprijin important în ofensiva Stângii globaliste pentru obţinerea supremaţiei mondiale. Cei din spatele lor sunt desemnaţi prin termenul Big Tech, un sinonim fiind Big Five, pentru că este vorba despre 5 companii informatice bine cunoscute: Amazon, Apple, Facebook, Google şi Microsoft. În acest moment, ei taie şi spânzură folosind „jucăriile” pe care le-au oferit GRATUIT lumii întregi. Dar cum, de fapt, nimic nu e gratuit, utilizatorii plătesc accesul la aceste reţele cu datele personale, cu publicitate înghiţită cu nemiluita şi, mai nou, cu îngrădirea severă a libertăţii de exprimare.

Acest adevărat „balaur cu 5 capete” a reuşit în câţiva ani să ne facă dependenţi de Facebook (2,8 miliarde de utilizatori în 2021!), Twitter, Instagram, Linkedin etc., iar acum ne manipulează fără jenă şi fără putinţă de replică. Omenirea s-a trezit prizoniera acestui balaur şi, se pare, nu prea reuşeşte să scape din mrejele lui. Iar Big Tech poate face multe! A fost, de exemplu, un jucător important în alegerile prezidenţiale americane din 2020, cu tot ce au implicat ele, alegerile propriu-zise şi scandalul uriaş privind corectitudinea lor. Inclusiv prin blocarea conturilor unui preşedinte american încă în funcţie, de parcă ar fi vrut să demonstreze că nu preşedintele, ci el, Big Tech, este cel care conduce lumea (liberă) de azi.

Reacţia împotriva Big Tech

Era normal să apară o reacţie. S-a propus „înfometarea Big Tech” prin trecerea în masă la opţiunile alternative de pe Internet, aşa numitul Alt-Tech. Asta ar însemna înlocuirea sistemelor de operare Windows şi Mac cu Linux, a browser-ului Google Chrome cu Brave (care blochează publicitatea, iar dacă o accepţi, primeşti 70% din banii obţinuţi de browser din reclame), a motorului de căutare Google cu DuckDuckGo, a serviciului de poştă electronică Gmail cu ProtonMail, iar a celebrelor Facebook şi Twitter cu MeWe, Gab şi Parler. Sigur, e greu, obişnuinţa e puternică şi dificil de schimbat. Această mişcare este deja în curs, dar rezultatele nu sunt deocamdată prea încurajatoare.

Pe de altă parte, fostul preşedinte Trump, a cărui libertate de expresie a fost puternic limitată de Big Tech, intenţionează să dea în judecată pe şefii a trei instituţii: Facebook, Twitter şi Google. Motivul este cenzura lor ilegală, care încalcă Primul Amendament al Constituţiei americane, cel care interzice limitarea libertăţii de exprimare. Sumele cerute drept despăgubire vor fi enorme, astfel încât balaurul să mai piardă din puteri şi, în acelaşi timp, să se dea un semnal pentru toată lumea că nu este invincibil.

Trebuie adăugat că au apărut deja personalităţi de prim rang care se opun tendinţelor dictatoriale ale Big Tech. Un exemplu este Roger Waters, membru al legendarei trupe Pink Floyd. El a relatat în faţa presei că a refuzat o sumă uriaşă din partea lui Mark Zuckerberg pentru utilizarea melodiei „Another Brick in the Wall” într-un clip de promovare a reţelei Instagram. Waters a spus: „Menționez asta doar fiindcă aceasta este o mișcare insidioasă a lor de a acapara absolut totul. Nu voi face parte din porcăria asta, Zuckerberg!“.

România şi reţelele sociale 

În România, am ajuns şi noi în faza în care Facebook îşi arată colţii şi împarte sancţiuni. Zilnic aud de diverşi cunoscuţi care au fost avertizaţi sau chiar suspendaţi pe termen de 1-3 luni de către… Chiar, de către cine? Am trăit şi eu experienţa unui avertisment din partea Facebook, culmea, pentru un articol care n-avea nimic anti-globalist. Era pur şi simplu o comparaţie, pe date statistice, a comportării unor filiale judeţene ale PNL la alegerile locale şi la cele parlamentare. Constatam, cu cifrele în faţă, că anumite organizaţii nu au mai „tras” la parlamentare ca la locale, cu efectul cunoscut al pierderii primului loc pe ţară în favoarea PSD. Iar acum, i se reproşează lui Orban acest fapt, deşi vinovaţi sunt unii şefi de organizaţii judeţene. Cum ar putea un asemenea articol să încalce regulile Facebook?

Iată cum decurge „judecata” puternicei reţele. Primeşti un mesaj, numit „de asistenţă”, care spune aşa: „Comentariul încalcă regulile comunităţii noastre, deci doar tu îl poţi vedea” (mă rog, folosirea lui „deci” pare cam fără sens). E pus citatul din textul propriu. Faci click acolo unde spune „Vezi opţiunile” şi afli că nu ţi se spune deloc ce anume ai greşit, ce reguli au fost încălcate. Doar sentinţa: în cazul meu, am fost avertizat. Probabil, va urma suspendarea, dacă recidivez (ceea ce e foarte posibil, pentru că nu ştiu cu ce anume am greşit!). Te întreabă dacă decizia ţi se pare corectă. Evident, răspund că nu. Degeaba, nu ai cu cine discuta, ţi se spune doar că din cauza pandemiei numărul de experţi e limitat (nu văd legătura!) şi … rămâne cum a zis persoana (necunoscută) care a luat decizia. Deci puterea acelei persoane e totală. În plus, ea nu are chip. E bizară lipsa unei feţe chiar la o reţea care se numeşte Facebook! Cum să te lupţi cu cineva care nu are faţă?! E ceva kafkian!

În ultima vreme am văzut că două site-uri de ştiri, Hotnews şi G4Media, care păreau extrem de corecte politic, au primit chiar suspendări de pe Facebook pentru paginile lor. Iar aceste suspendări se pare că le-au lovit destul de drastic, cu micşorări semnificative ale audienţei. Dacă până şi ei păţesc aşa ceva, ce să mai zică alţii! Sau li se arată pisica chiar celor mai cuminţi ca să se teamă toţi ceilalţi. Dar, din nou, despre cine a vorba? Cine sunt cenzorii? Sunt ei competenţi sau intervin umorile personale faţă de anumite subiecte sau persoane? Ei ştiu foarte bine cine suntem noi, utilizatorii, dar noi nu-i putem identifica. Inexistenţa unui mecanism de control sau a unei posibilităţi de recurs e destul de ciudată!

Lumea de mâine 

În acest climat plin de suspiciune faţă de reţelele de socializare, apare un articol scris de o tânără doctorandă a SNSPA, Anca Sandu, care nu doar că este trup şi suflet convinsă de binefacerile reţelelor de socializare, dar ne prefigurează o societate a viitorului în care Internetul, precum Partidul Comunist Român pe vremuri, e în toate: „în cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare” (cum spunea o binecunoscută poezie proletcultistă aparţinând lui George Lesnea).

Articolul se numeşte „Statele Unite ale Internetului” şi prezice societatea viitorului: una în care „nu mai există state cu cetățeni, granițe și armate, monede și bănci naționale, steaguri și imnuri. Există doar națiuni virtuale, compuse din utilizatori, care nu au nevoie să se apere decât de atacuri cibernetice venite din dark web. (Care este, de fapt, singura rămășiță a Lumii Vechi.) Peste toate, câteva organizații globale, care asigură infrastructura și o supraveghere aparent distantă – atât cât să existe figuri de autoritate în spațiul public și foarte virtual”.

Deci statele naţionale dispar, la fel şi familia tradiţională, ce să mai vorbim de religie. Lumea Veche e distrusă. Visul Stângii globaliste! Modelul politic al Ancăi Sandu (nu mă aventurez să-i spun doamnă, domnişoară …) este cât se poate de simplu: Internetul e totul! Ne vine inima la loc atunci când autoarea ne precizează că acest tip de organizare nu va începe chiar acum, ci un pic mai târziu. Doar după ce „sentimentele naţionaliste se vor ofili”. Oare unde a învăţat carte această făptură? Cine i-a inculcat asemenea idei? Mai că i-aş dori distinsei persoane să apuce o asemenea organizare mondială, dar e păcat să sufere miliarde de oameni pentru aşa ceva.

E ciudat că propunerea vine de la o absolventă de SNSPA, deci care, se presupune, a învăţat despre sistemele politice existente, despre echilibrul puterilor în stat etc. Şi totuşi, poate prezenta o asemenea aberaţie ca pe un model al viitorului. Un fel de rai comunist internetist!

Întrebările sunt foarte multe, dar aş pune doar una: cine sunt „organizaţiile globale” despre care vorbeşte şi care vor stăpâni lumea? Chiar poate fi atât de naivă încât să-şi închipuie că un asemenea sistem este funcţional? Poate doar dacă omul de azi este înlocuit complet cu omul nou (de fapt, omul recent, aşa cum magistral l-a definit H.-R. Patapievici). Pur şi simplu, modelul propus e atât de monstruos încât nici nu ar trebui discutat. E totuşi important să-l amintim doar ca o limită spre care tinde dorinţa de acaparare totală a Stângii globaliste.

De fapt, e bine să aflăm care e ţinta lor pe termen lung. Oamenii se unesc în jurul unor idei, dar, mult mai strâns, în lupta împotriva unor aberaţii, înainte de a fi prea târziu.

Aş încheia cu o afirmaţie: ca şi cea a lui Arturo Ui, ascensiunea Stângii poate fi oprită!

Stânga globalistă poate fi oprită! (II): Patru pași în direcția bună în educație

1

Mai repede decât mă așteptam, trebuie să revin cu un nou articol din această serie. Se pare că americanii au înțeles, în fine, că vremea mirărilor sau a glumelor la adresa măsurilor aberante a trecut și a sosit vremea acțiunilor hotărâte împotriva Stângii globaliste. În ultimele zile, s-au făcut patru pași semnificativi în direcția bună. Iată-i!

Ted Cruz rostește 15 propoziții

Cum poate știți, Ted Cruz, senator republican de Texas, e o figură de prim plan în politica americană. Printre altele, senator din 2012, reales în 2018, a fost cel mai puternic contra-candidat al lui Trump la primarele republicane din 2016.

Vineri, 18 iunie, el s-a adresat conferinței Coaliției Credință & Libertate (Faith & Freedom), organizație conservatoare, spunând că va pronunța un număr de 15 propoziții care acum câțiva ani erau indiscutabile, iar astăzi pot să producă darea afară din slujbă și transformarea într-un paria a persoanei care le spune. Aceste propoziții sunt:

  • America este mare (”great”), 
  • Descoperirea Americii de către Cristofor Columb a fost un lucru bun,
  • George Washington a fost un erou american,
  • Thomas Jefferson a fost un erou american,
  • Abraham Lincoln a fost un erou american,
  • Părinții noștri fondatori au fost niște patrioți extraordinari,
  • America a fost o forță a binelui în lume,
  • Ar trebui să susținem imnul nostru național,
  • Ofițerii de poliție ne asigură siguranța,
  • Căsătoria este un legământ sfânt înaintea lui Dumnezeu
  • Un copil nenăscut este totuși un copil,
  • Copiii se descurcă cel mai bine atunci când sunt crescuți de o mamă și un tată,
  • Statul Israel este prietenul nostru,
  • Virusul Wuhan a venit de la Wuhan,
  • Există o diferență între băieți și fete.

În final, fără să intre în alte detalii, Ted Cruz a transmis celor de față două mesaje. Primul a fost un îndemn: ”Trebuie să apărăm America!” Al doilea era plin de optimism: ”Reînvierea se apropie!” Părea un mesaj religios, dar toți cei de față (entuziaști față de această cuvântare) l-au înțeles ca fiind politic. Este, de fapt, o promisiune de acțiune!

Guvernatorul Floridei vrea un învățământ de calitate

Un alt politician republican, guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, cel mai tânăr guvernator al vreunui stat american (împlinește 43 de ani în septembrie), a semnat pe 23 iunie un număr de trei ordine executive în domeniul educației:

  • HB5 ordonă Departamentului de Educație din Florida să elaboreze o programă pentru educația civică, prin care elevii să fie învățați despre drepturile lor constituționale, incluzându-se și o discuție comparativă între ideologiile comuniste sau totalitariste și principiile libertății și democrației (fundamentale pentru SUA), cu care aceste ideologii vin în conflict. Pentru Florida e important ca aceste lucruri să fie înțelese, pentru că ele explică de ce persoane din Cuba sau Vietnam își riscă viață fugind din țările lor pentru a veni în America. Se preconizează crearea unei biblioteci de ”Portrete ale unor patrioți”, incluzând poveștile de viață ale celor care au venit în SUA pentru a scăpa de regimuri comuniste.
  • SB 1018 cere universităților să aibă obligatoriu în programă un curs de alfabetizare civică și unul de evaluare a alfabetizării civice. Elevilor de liceu li se va cere, de asemenea, să absolve un curs de evaluare a alfabetizării civice. Dacă vor trece acest test, nu va mai fi necesar să-l treacă și după aceea, la universitate. De asemenea, ordinul cere ca în programa pentru dezvoltarea caracterelor să se includă instrucțiuni privind înregistrarea pentru votare.
  • HB 233 este menit să protejeze libertatea intelectuală și diversitatea punctelor de vedere în educația universitară. Li se interzice universităților să limiteze accesul studenților la idei și opinii care pot fi considerate neconfortabile, dezagreabile sau ofensive. Se va urmări dezvoltarea unei gândiri critice a studenților, nu a unei singure ideologii. Trebuie să existe o bătălie a ideilor, se spune în acest ordin.

Aceste trei ordine continuă, de fapt, acțiunile lui DeSantis în domeniul educației. După ce în 2019, la puțin timp după ce fusese ales guvernator al Floridei, semnase un ordin executiv prin care promova un set de standarde educaționale pentru citit, scris și cunoștințe matematice elementare, acum câteva luni, guvernatorul DeSantis a susținut decizia Consiliului pentru Educație din Florida de a interzice predarea în școli a Teoriei Critice a Rasei.

Nu e întâmplătoare coincidența dintre toate aceste acțiuni ale lui DeSantis și planul în 7 puncte al fostului președinte Donald Trump.

Pledoaria emoționantă a unei mame

Un discurs tulburător al unei mame americane din Carmel, statul New York, Tatiana Ibrahim, a atras atenția a milioane de urmăritori, în America sau pretutindeni în lume. La 3 iunie, vorbind cu mult curaj în fața conducerii școlii publice în care învață fiica ei, Tatiana a făcut un aspru rechizitoriu cerând ca elevii să poată învăța lucruri corecte și drepte, nu aberații precum Teoria Critică a Rasei (Critical race theory), ura contra polițiștilor sau stupizenia numită Cultura Anulării (Cancel Culture). Întreruptă în mod repetat de directoarea școlii, Tatiana Ibrahim a reușit să-i facă față cu brio, subliniind ca ea, mama, este cea care plătește (din impozite) salariile profesorilor, deci are dreptul să le ceară o educație corectă pentru copilul ei, nu să fie îndoctrinat cu minciuni. O luare de poziție curajoasă, care ar trebui să-i inspire și pe alți părinți să procedeze la fel, spunea ziaristul Greg Kelly, de la Newsmax, cel care a prezentat pe 8 iunie acest filmuleț de 10 minute.

Iată un formidabil răspuns pozitiv, venit din partea unui om simplu, la planul în 7 puncte al lui Donald Trump și la ordinele executive semnate, pentru statul Florida, de guvernatorul Ron DeSantis!

Trump, premiat!

În fine, trebuie să subliniem gestul făcut pe 23 iunie de grupul Waterfield Holdings, din New York și de YPO Gold New York Chapter de a acorda în acest an fostului președinte Donald Trump prestigiosul TPO Gold NYC Lifetime Achievement Award.

Ca să înțelegem despre ce e vorba, trebuie spus că YPO (Young Presidents’ Organization) este o comunitate de tineri lideri ai unor companii de vârf, cuprinzând 29.000 de membri din peste 130 de țări. Iar YPO Gold strânge laolaltă exclusiv foști membri YPO cu vârsta de peste 45 de ani, sub forma unui World Business Council, care susține educația și schimbul de idei promovat de YPO.

Premiul acordat fostului președinte Trump are o valoare simbolică deosebită, pentru că recunoaște eforturile și realizările acestuia în dezvoltarea economiei americane. În trecut, premiul a mai fost acordat altor doi președinți: George W. Bush (republican) și Bill Clinton (democrat).

Este o reparație morală pe care comunitatea de afaceri din America o acordă fostului președinte, cel mai puternic și tenace adversar al Stângii globaliste. Prin aceasta, oamenii de afaceri se poziționează ferm împotriva cursului promovat de actuala administrație de la Washington.

Concluzie

America se trezește și începe să aibă acțiuni hotărâte de contracarare a revoluției împotriva bunului simț! Aceste acțiuni sunt dătătoare de speranță și pentru restul lumii!

“Stânga globalistă poate fi oprită! (I): Despre două propuneri conservatoare de reformare a învățământului american”

3

Preambul 

Ofensiva coaliției din spatele Stângii globaliste pentru desăvârșirea revoluției contra bunului simț este bine cunoscută celor care urmăresc cu atenție politica mondială. Zilnic apar noi și noi exemple de măsuri aiuritoare impuse de cei care conduc în prezent Lumea (încă) Liberă. Sigur, e bine ca aceste aberații să fie identificate, dar simpla lor enumerare nu e suficientă în acest moment pentru că poate lăsa impresia că acest curs este de neoprit. Nu este deloc așa! Sunt foarte mulți oameni care înțeleg pericolul pe care îl reprezintă aceste tendințe și vor să acționeze contra lor. Pentru ei, încerc într-o serie de articole unite sub titlul ”Stânga globalistă poate fi oprită!”, o sinteză a acțiunilor care se opun acestei revoluții a anormalului. Scopul este de a uni forțele conservatoare, cele care apără vechile tradiții și dezvoltarea normală, având ca elemente fundamentale Familia, Religia, Cultura și Statul Național!

Introducere 

Este clar că în acest moment câmpul principal de bătaie este America, simbolul democrației. Din punctul de vedere al forțelor globaliste, sigur că acolo trebuia atacat pentru a demola democrația așa cum o cunoaștem și a instaura un regim totalitar, care să se răspândească apoi, așa cum își doresc inițiatorii, în întreaga lume (după cum Revoluția de la 1789, anticreștină și demolatoare a ordinii existente până atunci, a fost declanșată în Franța, ”fiica cea mare a Bisericii”).

Cum linia principală de atac a forțelor globaliste este în SUA, tot de acolo ar trebui să vină și acțiunile care li se opun. Așa și este în cele două luări de poziție descrise în continuare, care se referă, ambele, la educație (ca o componentă a culturii).

Trump se întoarce cu un plan în șapte puncte

Știm deja că Stânga globalistă a reușit să câștige prezidențialele din 2020, încercând apoi chiar să-l reducă la tăcere (mediatică) pe principalul exponent al opoziției la globalism, președintele Trump. Iată că nu a reușit, iar acum Donald Trump revine în forță, dovedindu-se o adevărată stâncă, în jurul căreia se poate construi o opoziție solidă.

Proba o reprezintă cea mai recentă acțiune a fostului președinte american. La 18 iunie, într-un articol publicat de Real Clear Politics (A Plan to Get Divisive & Radical Theories Out of Our Schools | RealClearPolitics), Trump are o luare de poziție solidă împotriva planului lui Biden (de fapt, al globaliștilor) în domeniul educației, pe care el îl consideră (planul!) ”toxic și anti-american”. Este nu doar o critică a acțiunilor întreprinse de Biden pentru îndoctrinarea elevilor americani, ci se propun și niște direcții de acțiune pentru stoparea acestei îndoctrinări.

De fapt, despre ce este vorba? 

Ofensiva e pornită cu mult timp în urmă. Mai nou, Ziarul New York Times, bastion al luptei globaliste, a lansat așa numitul Proiect 1619, care clamează că democrația a început în America în acel an, odată cu aducerea primilor sclavi din Africa. În ton cu acest proiect, punctul central al planului educațional al lui Biden este Teoria Critică a Raselor, ”o dogmă ridicolă a Stângii”, cum o numește Trump. În loc să-i ajute pe tineri să afle că America este cea mai tolerantă și mai generoasă națiune din istorie, îi învață că America este rea în mod sistematic și că inima poporului american este plină de ură și răutate. Trump își exprimă regretul că globaliștii resping cele spuse de pastorul de culoare Martin Luther King, un lider legendar al luptei populației de culoare pentru drepturi civile, care își dorea pentru copiii de culoare să nu fie judecați după culoarea pielii, ci după caracterul și calitățile lor. Dimpotrivă, tendința actuală este de a-i culpabiliza pe albi pentru culoarea pielii lor, o revanșă stupidă, care, în loc să ducă la depășirea diferendelor rasiale, duce la acutizarea lor!

Teoreticienii Stângii spun că ”singurul remediu la discriminarea din trecut este discriminarea actuală, iar singurul remediu pentru discriminarea de astăzi este discriminarea viitoare”!
Împotriva acestor idei care corup mintea copiilor, Trump propune un plan conținând șapte puncte, care se bazează pe măsurile pe care le pot întreprinde în mod legal statele americane și pe acțiuni ale părinților, toate cu scopul apărării dreptului elevilor la o educație corectă.

Prima măsură se referă la adoptarea unor legi statale care să interzică finanțarea școlilor care predau Teoria Critică a Raselor, considerată a viola existentele legile anti-rasiale de la nivel federal. Trump spune că această măsură a început deja să fie aplicată în câteva state (Florida, Texas, Carolina de Nord, Oklahoma), inspirate de ordinul executiv în acest sens, al președintelui Trump, dat în 2020. Desigur, este de așteptat ca și Congresul să impună o astfel de lege la nivel federal.

A doua măsură se referă la crearea în fiecare stat a unei Comisii 1766 (contra-pondere la Proiectul 1619), adică un organism care să examineze programele școlare și să se asigure că elevii primesc o educație patriotică, pro-americană.

Următoarele trei măsuri se referă la implicarea părinților: i) să se aprobe legi statale care să permită accesul părinților la planurile de învățământ și să asigure dreptul de a putea fi înregistrate lecțiile predate în clasă; ii) părinții să se organizeze pe plan local astfel încât să elimine acele inițiative care transformă educația civică în vehicul pentru îndoctrinare politică (cum este inițiativa democrată din Congres numită Civics Secure Democracy Act, căreia se intenționează să i se acorde 1 miliard de dolari); iii) orice părinte care are obiecții privind materiile predate copilului său într-o școală anumită să obțină un voucher care să-i dea dreptul de a alege orice altă școală la care să-și mute copilul.

A șasea măsură propune ca statele să recapete controlul asupra corpului profesoral, prin crearea unor organisme menite să verifice profilul dascălilor, alegându-i doar pe aceia care sunt capabili să insufle copiilor sentimente patriotice. Desigur, e vorba în special de profesorii de limba engleză, istorie și științe sociale.

În fine, cea de-a șaptea măsură propune ca statele să spargă actualul monopol în domeniul titularizării profesorilor. Gândită inițial ca o modalitate de a elimina influența politică, titularizarea a devenit un mecanism de protejare a profesorilor incompetenți și polarizați politic, care exercită o influență politică nefastă asupra elevilor. Acești profesori trebuie să fie eliminați din sistemul educațional și îndrumați spre cariera lor naturală, de activiști politici.

În finalul articolului, Donald Trump atrage atenția că toate acțiunile întreprinse de Stânga Radicală sunt contrare Constituției, Declarației de Independență și voinței majorității americanilor, care nu sunt de acord cu dizolvarea memoriei și identității naționale. Și adaugă: ”Pentru copiii noștri, trebuie să acționăm acum, înainte de a fi prea târziu!”.

O propunere de reformare radicală a educației universitare

Dacă ex-președintele Trump se referă la învățământul pre-universitar, cealaltă propunere, care vine de la un ziarist, are în vedere universitățile americane.

Într-un articol publicat pe 21 iunie, în The Epoch Times, scriitorul Dinesh DʹSouza are o replică interesantă la adresa Stângii globaliste, cea care militează pentru a nu se mai acorda fonduri pentru poliție (inițiativă apărută în state controlate de democrați, cu urmări catastrofale, de altfel, în ceea ce privește ordinea publică): el propune nici mai mult nici mai puțin decât să nu se mai dea fonduri pentru universități! Pare ceva nebunesc, așa că articolul detaliază.

În primul rând, nu e vorba doar de universitățile de stat, ci și de cele particulare, care, de fapt, beneficiază pe multe căi de fonduri de la stat. Deci propunerea e mult mai largă decât părea inițial.

Pare că o astfel de propunere va duce la colapsul sistemului universitar american. Eroare! spune autorul. Colapsul este deja creat de actualul sistem de finanțare. Pentru că a acorda bani actualelor universități este ca și cum a-i da bani unui inamic străin! Care nu face decât să distrugă societatea și cultura americană.

Iar ca argument că așa se întâmplă, Dinesh DʹSouza aduce în discuție cazul unei tinere nord-coreene, care s-a destăinuit, pe 14 iunie, unor ziariști de la New York Post.

Yeonmi Park are acum 27 de ani și a fugit din Coreea de Nord în 2007, în condiții teribile: ea și mama ei, au trecut fraudulos granița în China, au fost prinse de niște traficanți de oameni și vândute ca sclave, fiind salvate de niște misionari creștini și ajungând, după ce au traversat deșertul Gobi, în Mongolia și, de acolo, în Coreea de Sud.

În 2016, această persoană mult încercată a devenit studentă la prestigioasa universitate Columbia, unde a fost șocată de ce a găsit! Părea că s-a întors în Coreea de Nord, a spus ea. Acasă la ea, în Coreea comunistă, civilizația occidentală era considerată rea din cauza vinei colective a omului alb, iar principiile corectitudinii politice marxiste erau precumpănitoare. Spre uimirea ei, la Universitatea Columbia circulau idei identice. A fost aspru criticată atunci când a mărturisit că îi plac cărțile lui Jane Austen, spunându-i-se că acești autori cu mentalitate colonială sunt rasiști și bigoți și îți spală creierul!

Yeonmi Park a învățat să-și țină gura ca să poată absolvi. Însă, fiind o persoană care știe bine ce înseamnă opresiunea, nu a înțeles de ce colegii ei de la universitate se simțeau opresați. Spre deosebire de situația din Coreea de Nord, ei au acces deplin la Internet, pot citi în mod liber orice autor, dar aleg să li se spele creierul cu reguli stupide și îți spun foarte convinși că nu este așa.

În finalul articolului, Dinesh DʹSouza revine la propunerea lui, spunând că nu înțelege să finanțeze din banii săi (plătiți ca taxe la stat) spălarea creierelor unor tineri studenți! Și termină ferm: ”Destul! Să terminăm cu astfel de practici în țara noastră!”

Concluzie

Cele două propuneri prezentate, una, mai elaborată, cealaltă simplă și extrem de radicală au ambele același scop: oprirea cursului actual nociv al învățământului american.

Propunerea lui Donald Trump oferă statelor și părinților instrumente utile pentru protejarea educației copiilor, în timp ce propunerea lui Dinesh DʹSouza este ca statul să nu mai finanțeze DELOC universitățiile americane.

Unii cititori români ar putea spune: și ce ne interesează pe noi? Să fie la ei, acolo! Ei, nu-i chiar așa! Orice se întâmplă în SUA are ecouri majore în Europa, iar prin intermediul Uniunii Europene, la noi în țară. Mai bine să previi decât să suporți consecințele unor decizii eronate și să te lupți apoi, ani de zile, ca să le modifici!

Memorandum către deputații europeni privind Raportul Matić

0

Raportul Matić ne spune că femeia nu trebuie să fie mamă, că ea trebuie să fie îndoctrinată de mică să nu-și dorească să fie mamă, iar cei care se opun acestei viziuni despre femeie trebuie combătuți și condamnați. Este o nouă ofensivă a « culturii morții ».

Raportul Matić reprezintă lista marilor fundații internaționale și a feministelor marxiste cu ce ar mai trebui făcut în Europa pentru a se ajunge la liberalizarea totală a avortului, contracepției, reproducerii artificiale și educației sexuale, pentru ca acest lobby să își îndeplinească obiectivele de reducere a creșterii populației și realizarea unei societăți egalitare marxiste prin distrugerea familiei naturale. Este instrumentul implantării unei scheme de putere dictatoriale.

Asociația Medicilor Catolici București (AMCB) cere deputaților europeni ca înainte de a vota acest raport să se întrebe dacă ei, individual, ar avea curajul să iasă în public, în țara lor, în fața alegătorilor lor și să se prezinte cu un astfel de proiect radical de distrugere a familiei naturale a celor celor cărora le solicită votul.

AMCB reamintește deputaților europeni că aceștia sunt în Parlamentul Eeuropean pentru că au fost aleși în mod direct de oameni reali care își prețuiesc și apără familia și nu de lobby-ul marilor fundații și al feministelor marxiste care vor sa le-o distrugă. Ca reprezentanți ai oamenilor care i-au votat, deputații europeni au datoria de a vota împotriva Raportului Matić. Ținem să precizăm că vom monitoriza felul în care deputații nostri europeni vor vota acest Raport și îi vom informa pe alegatori, pentru ca aceștia să știe cui vor da votul la următoarele alegeri.

Așadar, AMCB vă invită să votați împotriva Raportului Matić, îndemnându-vă cu cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea « Nu vă fie teamă! Deschideți, deschideți larg toate porțile lui Cristos! Deschideți vastele domenii ale culturii, ale civilizației, ale dezvoltării! Nu vă fie teamă ! » Aveți de partea dumneavoastră adevărul care este înscris în ființa lucrurilor, știința și natura însășs a femeii!

***

În sesiunea din 23/24 iunie 2021, plenul Parlamentul European este chemat să dezbată și să voteze Raportul Matić – « Raportul privind situația sănătății și drepturilor sexuale și reproductive în Europa, în cadrul sănătății femeilor », pregătit de deputatul socialist croat Predrag Fred Matić.

Deputatul socialist croat Predrag Fred Matić

În cele ce urmează dorim să vă prezentăm ce conține Raportul (I.) și să vă explicăm în ce cheie trebuie citit și înteles, arătându-vă că el este instrumentul marilor fundații internaționale și a feministelor marxiste care, în spatele fațadei și a marketing-ului promovării drepturilor femeii, a non discriminării și a educației noii generații, urmăresc de fapt reducerea creșterii populației și realizarea unei societăți egalitare marxiste prin distrugerea familiei naturale (II).

I. Ce spune Raportul Matić

Raport Matić solicită instituțiilor UE și statelor membre :

  1. Să ridice « sănătatea și drepturile sexuale și reproductive » (SRHR) la rang de drepturi ale omului, să le promoveze și să le susțina atât în Europa, cât și în politicile și acțiunile UE în afara Europei, deși acestea sunt de fapt violări ale drepturilor omului;
  2. Să combată orice opoziție față de acestea, în special prin intermediul școlilor și media, deși o societate democratică presupune libertatea de exprimare a tuturor opiniilor în spațiul public, astfel încât oamenii să poată alege în cunostință de cauză ce cred că este mai bine pentru binele comun. Mai mult, folosirea școlii pentru militantism și propagandă împotriva familiei naturale este o violare a dreptului la educație al copiilor.

Raportul abordează 4 domenii esențiale ale SRHR:

  1. Avortul
  2. Contracepția
  3. Reproducerea artificială
  4. Educația sexuală completă

Acest Raport ne spune practic că:

  1. Femeia nu trebuie să fie mamă;
  2. Noua generație trebuie să fie îndoctrinată de mică cu ideea că femeia nu are vocația de a fi mamă;
  3. Cei care se opun acestei viziuni despre femeie trebuie combătuți și condamnați.

Nu a scăpat nimănui la lectură limbajul ridicol din punct de vedere intelectual al ideologiei de gen, folosit pentru redactarea textului. Câteva exemple: « bărbații transgen și persoanele non-binare pot, de asemenea, să rămână însărcinate » (§ N), « persoanele gravide » (§ P), « persoanele care au menstruație » (§ 28).

Dispozițiile concrete ale raportului, pe cele 4 teme:

1. Avortul

10154792_10152370986696565_505195826_n

Raportul Matić solicită dezincriminarea avortului în țările care îl interzic și eliminarea restricțiilor care mai există în legislațiile țărilor care permit într-o anumită măsură avortul. Una dintre aceste restricții este obiecția pe motive de conștiință a profesioniștilor din domeniul sănătății (medici, farmaciști, moașe etc) și a instituțiilor medicale, care le permite acestora să opteze să nu furnizeze bunuri și servicii cu care nu sunt de acord din punct de vedere moral, inclusiv să efectueze avorturi sau să prescrie, să vândă metode contraceptive sau să ofere consultanță cu privire la acestea.

Precizăm ca obiecțiunea pe motive de conștiință este un drept fundamental garantat de articolul 9 din Convenția Europeană a Arepturilor Omului (CEDO). Totodată, CEDO a afirmat foarte clar că nu există un drept fundamental la avort și că copilul încă nenăscut nu este exclus de la protecția oferită de dreptul la viață garantat de articolul 2 din Convenție.

Despre avort, Raportul Matić spune următoarele:

« Reafirmă faptul că avortul trebuie să fie întotdeauna o decizie voluntară bazată pe cererea unei persoane, exprimată prin propria sa voință liberă, în conformitate cu standardele medicale și cu disponibilitatea, accesibilitatea, inclusiv din punct de vedere financiar, și siguranța bazate pe orientările OMS și invită statele membre să asigure accesul universal la servicii de avort legale și în condiții de siguranță (….) (§ 33).

« Indeamnă statele membre să dezincrimineze avortul și să elimine și să combată obstacolele în calea avortului legal (…) (§ 34).

« Invită statele membre să își revizuiască dispozițiile legale naționale privind avortul (…), asigurând faptul că avortul la cerere este legal în perioada timpurie a sarcinii și chiar mai târziu, dacă este necesar, în cazul în care sănătatea sau viața persoanei însărcinate este în pericol; reamintește că interzicerea totală a serviciilor de avort sau refuzul acestora reprezintă o formă de violență pe criterii de gen și îndeamnă statele membre să promoveze cele mai bune practici în domeniul asistenței medicale prin crearea unor servicii de sănătate sexuală și reproductivă disponibile la nivelul asistenței primare, cu sisteme de orientare pentru toate serviciile de îngrijire de nivel superior necesare » (§ 35).

« Recunoaște că, din motive personale, unii medici pot invoca o clauză de conștiință; subliniază, cu toate acestea, că clauza de conștiință a unei persoane nu poate aduce atingere dreptului pacientului de a avea acces deplin la asistență medicală și servicii; (…) » (§ 36).
« regretă faptul că, uneori, practica obișnuită din statele membre permite medicilor și, în unele cazuri, instituțiilor medicale în ansamblul lor să refuze furnizarea de servicii de sănătate pe baza așa-numitei clauze de conștiință, care conduce la refuzul acordării de îngrijiri pentru avort pe motive de religie sau de conștiință și care pune în pericol viața și drepturile femeilor (…) » (§ 37).

« Observă că această clauză de conștiință împiedică și accesul la screeningul prenatal (…) solicită statelor membre să pună în aplicare măsuri eficace de reglementare și de asigurare a respectării legislației, care să asigure faptul că clauza de „conștiință” nu pune în pericol accesul în timp util al femeilor la servicii de îngrijire în domeniul de sănătate sexuală și reproductivă » (§ 38).

2. Contracepția

Raportul Matić prevede accesul tuturor, începând cu vârsta procreerii (deci începând cu 12-13 ani la fete), la metode moderne de contracepție, ca parte a dreptului fundamental la sănătate, fără a avea nevoie de prescripție medicală.

Indicăm că « contracepția modernă » (care exclude metodele naturale de distanțare a nașterilor) este foarte nocivă pentru sănătatea femeii, iar în cazul « contracepției de urgență », în plus, ea suprimă o viață umană deja formată, fapt pentru care ea nu poate fi considerată o componentă a dreptului la sănătate. Contracepția nu poate fi distribuită fără prescripție medicala, ca și cum ar fi vorba despre distribuirea unor bomboane. Și nici fără știrea și acordul părinților, cu atât mai mult cu cât este vorba despre fete de 12-13 ani. E o violare a dreptului la integritate fizică a persoanelor vizate și a drepturilor parintești.

Despre contracepție, Raportul Matić spune următoarele:

« Invită statele membre să asigure accesul universal la o gamă de metode și materiale contraceptive moderne de înaltă calitate și accesibile, consiliere în planificarea familială și informații privind contracepția pentru toți, să abordeze toate barierele care împiedică accesul la contracepție, cum ar fi barierele financiare și sociale, și să se asigure că sunt disponibile consiliere medicală și consultări cu profesioniștii din domeniul sănătății, permițând tuturor persoanelor să aleagă metoda contracepției care le este cea mai adecvată, protejând astfel dreptul fundamental la sănătate și dreptul la alegere » (§ 30).

« (…) invită statele membre să recunoască faptul că acest acces ar trebui extins la toate persoanele aflate la vârsta reproductivă » (31).

« Reamintește că statele membre și autoritățile publice au responsabilitatea de a furniza informații exacte și bazate pe dovezi cu privire la contracepție și de a stabili strategii de abordare și eliminare a barierelor, miturilor, stigmatizării și concepțiilor greșite; solicită statelor membre să creeze programe și campanii de sensibilizare privind alegerea metodelor contraceptive moderne și privind gama completă de contraceptive, și să asigure servicii de contracepție moderne de înaltă calitate și consiliere oferite de profesioniștii din domeniul sănătății, inclusiv contracepție de urgență fără prescripție, în conformitate cu standardele OMS, care este adesea refuzată de medici în anumite țări din motive legate de convingeri personale » (§ 32).

3. Reproducerea artificială

Raportul solicită legalizarea accesului la toate tehnicile de proceere artificială a tuturor persoanelor, începand cu vârsta de proceere a acestora (12-13 ani la fete), indiferent dacă acestea sunt căsătorite sau nu, sau dacă sunt singure sau în cuplu de același sex.

Menționăm că procreerea artificială, așa cum este ea permisă în prezent, în principal pentru motive de infertilitate medicală, ridică deja mari problemele de drepturi ale omului, de bioetică și de filiație (trafic de gameți și embrioni, selectarea, congelarea, suprimarea și donarea embrionilor creați în plus, cercetarea pe embrioni, privarea copiilor astfel nascuți de o întreagă linie de filiație, maternă sau paternă, adică de mama sau de tatăl lor, în cazul cuplurilor de același sex sau a persoanelor singure etc). Extinderea acestei practici va înmulți aceste probleme și va deschide poarta practicilor eugenice și de selectare a ființelor umane în funcție de diferite caracteristici fizice (culoarea ochilor, a părului etc).

Despre reproducere artificială, Raportul Matić spune următoarele:

« Invită statele membre să se asigure că toate persoanele aflate la vârsta reproducerii au acces la tratamente de fertilitate, indiferent de statutul socioeconomic sau de stare civilă, de identitatea de gen sau de orientarea sexuală a acestora (…) și să asigure accesul egal la servicii pentru toate persoanele de vârstă reproductivă, precum și să facă reproducerile asistate medical disponibile și accesibile în Europa » (§ 39).

4. Educația sexuală completă

Raportul Matić cere statelor member să introducă, în școlile primare și secundare, dar și pentru copiii neșcolarizați, ore de educație sexuală completă obligatorie, în care copiii să învețe, după standardele OMS și UNESCO, despre avort, contracepție, egalitate de gen, identitate de gen, violența de gen, reproducerea artificială pentru toți și unde aceștia vor învăța să combată violența pe criterii de gen și dezinformarea cu privire la SRHR.

Cu alte cuvinte, Raportul dorește ca statele membre să se folosească de școli pentru a face propagandă culturală și militantism ideologic neomarxist, împotriva voinței părinților. Practic, se dorește intrarea în școli și transmiterea ideilor marilor fundații internaționale și a feministelor marxiste noii generații, adică schimbarea minților și inimilor copiilor și identificarea și formarea viitorilor lideri ai acestor mișcării de reducere a populației și a feministelor marxiste. O spun chiar cei care au venit cu ideea (1). Aceste cursuri nu au nimic de-a face cu reducerea sarcinilor la minore, cu lupta împotriva discriminării de orice fel, cu lupta pentru diversitate sau cu vreo altă cauză aparent nobilă, ci cu transmiterea unei noi viziuni ideologice despre persoana umană și despre societate.

Despre educația sexuală, Raportul Matić spune următoarele:

« Indeamnă statele membre să asigure accesul universal la educație sexuală și la informații legate de sexualitate corecte, bazate pe dovezi, adecvate vârstei, obiective și cuprinzătoare din punct de vedere științific pentru toți copiii din învățământul primar și secundar, precum și pentru copiii neșcolarizați, în conformitate cu standardele OMS pentru educația sexuală și cu planul său de acțiune privind sănătatea sexuală și reproductivă, fără niciun fel de discriminare; (…) invită statele membre să instituie servicii bine dezvoltate, bine finanțate și accesibile tinerilor, precum și instruirea profesorilor, mijloacele necesare pentru funcționarea corespunzătoare a birourilor de asistență și centre de educație în domeniul sănătății » (§ 26).

« Invită statele membre să combată răspândirea dezinformării discriminatoare și nesigure în domeniul SRHR, întrucât pune în pericol toate persoanele, în special femeile, persoanele LGBTI și tinerii; recunoaște rolul jucat de mass-media, platformele de comunicare socială, instituțiile de informare publică și alte părți interesate în oferirea unor informații exacte și fundamentate științific și le invită să respingă dezinformarea și informarea eronată cu privire la SRHR din programele, materialele și activitățile lor; invită statele membre să elaboreze programe cuprinzătoare de educație sexuală și privind relațiile adecvate vârstei, ținând seama de faptul că transmiterea de informații ar trebui să reflecte diversitatea orientărilor sexuale, a identităților de gen, a expresiilor și a caracteristicilor sexuale, pentru a combate dezinformarea bazată pe stereotipuri sau prejudecăți și pentru a consolida garanțiile dreptului la sănătatea reproducerii prin intermediul serviciilor de sănătate publică » (§ 29).

Combaterea și condamnarea opoziției și nediscriminarea “intersectorială”, sau “intersecțională”, cum este tradus în alte documente UE termenul englezesc “intersectional”

Raportul, pe lângă faptul că invită statele membre să combată și să condamne orice opoziție fată de SRHR în cadrul școlilor și în media, invită instituțiile europene să condamne statele membre care nu vor să-și distrugă familiile și, prin urmare, refuză să adopte SRHR.

În plus, introduce conceptul de “nediscriminare intersectorială”, care e diferit de noțiunea de nediscriminare din tratatele europene și internaționale privind drepturile omului la care statele s-au angajat:

« Invită Comisia să condamne ferm regresul în domeniul drepturilor femeilor și al SRHR și să își utilizeze toate capacitățile pentru a-și intensifica acțiunile de combatere a acestuia; invită Comisia și statele membre să își intensifice sprijinul politic pentru apărătorii drepturilor omului, furnizorii de servicii medicale care lucrează pentru promovarea SRHR, a drepturilor femeilor și a organizațiilor societății civile din domeniul SRHR, care sunt actori-cheie pentru societățile care respectă egalitatea de gen și furnizori esențiali de servicii și informații SRH, în special cei care lucrează în contexte dificile în Europa, și să monitorizeze continuu și să aloce în consecință sprijin financiar suficient, prin intermediul programelor în curs, cum ar fi programul „Cetățeni, egalitate, drepturi și valori” » (§ 74).
« Solicită statelor membre să combată discriminarea în serviciile SRHR și să utilizeze o abordare intersectorială pentru a se asigura că femeile și fetele (atât transgen, cât și cisgen), persoanele non-binare, lesbiene, bisexuale și femeile intersexuale au acces egal la servicii și drepturi de SRH » (§ 72).

II. Cine și ce idei sunt în spatele Raportului Matić și în ce scop

De unde vine ideea conform căreia femeia nu trebuie să fie mamă și că noua generație trebuie educată în spiritul acestei idei ? Cine e în spatele acestei idei, cum a fost aceasta creată și transmisă în societate ? Care este scopul final al acestora ?

1. Care sunt ideile din spatele Raportul Matić

Întreg Raportul este traversat de ideea că femeia nu are o vocație la maternitate, că ea trebuie să își omoare copiii înca nenăscuti și că noile generații trebuie să fie învațate în acest spirit. Această idee nu le-a venit oamenilor și societății din senin. Nu aveau cum, pentru că ele sunt contrare adevărului, științei și naturii proprii femeii. Avortul, contracepția, sterilizarea, reproducerea artificială, dar și educația sexuală din școli pornesc de la premize care contrazic știința, pentru că aceasta ne spune că există viață umană înainte de naștere. Aceste practici sunt, de asemeni, contrare naturii femeii, căci este în natura acesteia să fie mamă, să își educe copiii și să fie soție. Este specificul femeii.

Aceste idei au fost inventate, promovate și finanțate în mod științific cu un scop anume: să i se ia femeii motivația pentru maternitate. Iar pentru acest lucru a fost nevoie de construirea unui întreag proiect de inginerie socială. Trebuia creată o ideologie și inventate concepte noi, precum SRHR, genul etc, care să corespundă noii realități inventate. Trebuia, de asemeni, asigurată transmiterea ideologiei și a noilor concepte în societate și combătută și suprimată orice opoziție față de acestea, pentru că minciuna, pentru a prinde la public, trebuie să fie totală. Adică toată lumea trebuie să zică aceeași minciună în același timp, în continuu. Tot acest arsenal era necesar pentru că cei care promovează această idee luptă împotriva adevărului, a științei și naturii femeii.

2. Cine este în spatele acestor idei și cum au fost acestea create

Raportul Matić este instrumentul a două mari grupuri diferite, dar care, observând că au interese comune, au început să lucreze împreună din anii 1990.

Este vorba despre marile fundatii internaționale și de feministele marxiste din Occident care, în spatele fațadei și a marketing-ului promovării drepturilor femeii, a non discriminării și a educației noii generații, urmăresc de fapt reducerea creșterii populației, implantarea unui guvern mondial și respectiv realizarea unei societăți egalitare marxiste prin distrugerea familiei naturale.

a) Marile fundații internaționale (precum Rockefeller, Ford, MacArthur, Population Council, IPPF, IPAS, Marie Stopes, International Women’s Health Coalition, Family Health International, Center for Reproductive Rights și mai apoi Bill și Melinda Gates, Concept Foundation, etc). Acestea, începând din 1953, pentru a rezolva « problemele cu care se confruntă omenirea » și pentru a « menține pacea » în lume, sunt angajate în reducerea creșterii populației la nivel mondial:

  • Prin mijloace medicale: avort, contracepție și sterilizare, prin introducerea în societate, legalizarea si extinderea acestora sub denumirea de planning familial, dar mai ales, din anii 1990 încoace, în urma adaptării strategiei lor;
  • Prin inginerie socială: schimbarea motivației și comportamentului persoanelor, în special ale femeii, prin alterarea structurii societății, astfel încât femeia să nu își mai dorească copii sau să își dorească cât mai puțini.

Într-un articol din 1967 (2), Kingsley Davis, sociolog al Fundației Rockefeller, constata că metodele de planning familial nu dau rezultate suficiente pentru că ele neglijează motivația femeii și a familiilor de a avea copii. Davis observa că o societate e reglementata de uzanțe, cutume și legi și că acest mechanism crează un sistem de recompense și pedepse care se exprimă în instituții. Pentru a schimba societatea, pentru a altera țesutul social, spunea el, este necesară modificarea uzanțelor, a cutumelor, a legilor și transformarea instituțiilor (precum familia și căsătoria) și denaturarea complementarității dintre bărbat și femeie, în special în relațiile de familie, astfel încât femeia și familiile să ajungă să nu își mai dorească să aibă copii și astfel, realizându-se o nouă configurație socială, să se oprească creșterea populației. Practic, el propunea marilor fundații să lucreze pe chestiunile de reducere a populației din perspectiva femeii, schimbând statutul și rolul social al femeii, încercând să convingă femeile să renunțe la maternitate.

Această idee a fost adoptată în practică abia la sfârșitul anilor 1980 datorită lui Adrienne Germaine, studenta lui Kingsley Davis și angajată a Fundației Ford și lui Joan Dunlop, angajată a Fundației Rockefeller și mâna dreaptă a lui Rockefeller III, ambele fondatoare a International Women’s Health Coalition. Acestea au convins mediul marilor fundații internaționale să folosească perspectiva femeii în munca lor, dacă doresc să fie eficienți în reducerea populației. Adică, să înlocuiască retorica de reducere a creșterii populației cu cea a statutului și rolul femeii în societate, a drepturilor femeii, a sănătatii și drepturilor sexuale și de reproductive, a genului etc. Adrienne Germaine explica cu amanunte modul în care a fost creat și promovat conceptul de SRHR în acest scop (3).

Însă, pentru a schimba mentalitatea femeilor cu privire la maternitate, marile fundații aveau nevoie de o ideologie și de concepte noi, pe care le-au furnizat în principal feministele marxiste din Occident.

b) Feministele marxiste (precum Kate Millett, Shulamite Firestone, Judith Butler, Simone de Beauvoir etc)

Acestea, la sfârșitul anilor 1960, și-au adus aminte de ce spusese Karl Marx despre ce trebuie făcut pentru a se putea construi o societate egalitară marxistă. Astfel, ele au creat baza ideologică și mijloacele intelectuale ale revoluției sexuale prin care să se realizeze mult dorita distrugere a instituției familiei naturale, origine a « inegalității si exploatării femeii », dar și a oricărei « inegalități și opresiuni sociale », deschizându-se astfel calea către « eliberarea femeii și a societății ». Din punctul lor de vedere, femeia se eliberează dacă se emancipează de maternitate, dar și de căsătorie, familie și de responsabilitatea de a-și educa copiii.

Marx și Engels spuneau în 1884 că « Prima opoziție de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre bărbat și femeie în căsătoria monogamă, iar prima clasă oprimată coincide cu cea a sexului feminin de către bărbat » (4).

Kate Millett

Kate Millett, preluând ideea lui Marx, deplora în teza sa de doctorat din 1969 faptul că nuexistă o bază ideologică și instrumentele necesare pentru a deconstrui familia:

« O cauză încă mai profundă este faptul că, dincolo de a declara că familia compulsivă trebuie să dispară, teoria marxistă nu a reușit să furnizeze o bază ideologică suficientă pentru a controla revoluția sexuală și a fost remarcabil de naivă în ceea ce privește puterea istorică și psihologică a patriarhatului » (5).

Legat de necesitatea creării unei baze ideologice pentru deconstruirea familiei, Karl Korch spunea în 1923, cu ocazia unei întâlniri între marxiști care viza analiza eșecului marxismului în Europa și găsirea unor soluții pentru resuscitarea acestuia, că trebuie inventată o antifolozofie pentru a se putea distruge familia, pentru că instituțiile precum familia au fost inventate ca instrumente pentru menținerea proprietații private și oprimării (6). Aceasta antifilozofie a fost de fapt lucrarea Școlii de la Frankfurt și a teoriei critice a lui Max Horkheimer.

Și continuă Kate Millett, concordând cu Troțki, că sovieticii au eșuat în a transforma revoluționar familia, căci modul prin care se poate realiza acest lucru nu este abolirea familiei, ci înlocuirea acesteia cu altceva:

« Chiar și aici sovieticii au eșuat mizerabil. După cum comentează Troțki rece, ‘Nu poți ’desființa’ familia, trebuie să o înlocuiești’ ». 

Shulamith Firestone, feministă marxistă, propunea în 1970 drept mijloc pentru distrugerea familiei, eliberarea femeii de biologie și de maternitate, căci considera că sarcina și nașterea erau lucruri oribile și dureroase. Astfel, ea a venit cu ideea conform căreia ar trebui să se promoveze o altă formă de reproducere, la care femeia să nu trebuiască să se supună prin natura lucrurilor:

« Inima opresiunii femeii sunt maternitatea și creșterea copilului » (7) ;

« Pentru a se asigura eliminarea claselor sexuale este necesară revolta subclaselor (a femeilor) și confiscarea controlului asupra reproducerii: (…) deci obiectivul final al revoluției feministe trebuie să fie, spre deosebire de cel al primei mișcări feministe, nu doar eliminarea privilegiului bărbaților, ci însăși distincția de sex în sine; diferențele genitale între ființele umane nu ar mai conta cultural (8) ».

« Perversitatea polimorfă va înlocui probabil heterosexualitatea, homo- și bi-sexualitatea. Reproducerea speciei de către un singur sex în beneficiul ambelor va fi înlocuită cel puțin cu opțiunea de reproducere artificială. Copiii se vor naște din ambele sexe în mod egal sau independent. Dependența copilului de mamă și vice-versa va lăsa loc unei dependențe mult mai scurte față de un grup mic format din alte persoane în general, iar orice inferioritate rămasă față de puterea fizică a adulților va fi compensată cultural. Tirania familiei biologice va fi ruptă. Mișcarea feministă are misiunea esențială de a crea acceptarea culturală a noului echilibru ecologic necesar supraviețuirii rasei umane în secolul XX. Scopul este clar – Omul devine Domnul Naturii, stăpân al propriei sale organizații sociale ».

Heidi Hartman spunea clar în 1981 că feminismul nu este despre femeie : « Chestiunea femeii nu a fost niciodată ‘chestiunea feministă’. Chestiunea feministă se orientează către cauzele inegalității sexuale între femei și bărbați, a dominației bărbaților asupra femeilor » (9).

În 1990, Judith Butler dezvolta conceptul de gen creat de John Money și-l inventează pe cel de queer, spunând că masculinul și femininul nu sunt categorii naturale, ci artificiale, inventate, impuse la naștere în scopuri de oprimare a femeii și a societății (10).

Judith Buttler

Dacă până acum femeia a tot fost eliberată de maternitate, de dependența economică, sexual, adică de familia care o oprimă, genul o eliberează de identitatea proprie feminină, căci această ideologie spune că nu există femeie sau bărbat, că acestea sunt chestiuni fluide, aleatorii, niște ficțiuni. Relativizând identitatea și rolurile sexuale, familia naturală se va descompune, iar persoana umană va mai fi decât o forță de muncă. Prin urmare, ideologia de gen este de fapt o politică de gen, căci toată această teorie este o propagandă politică.

3. Cum au fost transmise aceste idei în societate

Așadar, pentru a schimba structura societății, comportamentul femeilor, al bărbaților și al familiilor, marile fundații internaționale împreună cu feministele marxiste au promovat pe lângă conceptul de gen, o viziune nouă despre femeie, sexualitate și avort, fiecare dintre aceste două mișcări păstrandu-și motivele și retorica proprie, folosindu-se în special de școală, de orele de educație sexuală, pentru a transmite aceste idei:

a) Emanciparea femeii

Marile fundații internaționale au promovat ideea potrivit căreia femeia nu se realizează prin maternitate, prin educarea copiilor săi, sau în rolul de soție, ci exclusiv printr-o activitatea profesională exercitată în afara casei. Pentru acestea, o femeie ocupată cu serviciul nu își va mai dori copii, sau își va dori mai puțini.

Feministele marxistele, pe de altă parte, au vehiculat ideea conform căreia femeia, pentru a nu mai fi exploatată de către barbat, trebuie să renunțe la întemeierea unei familii și să se elibereze de maternitate, de fidelitatea față de soț, căci sarcina este o inegalitate și o injustiție pentru femei.

b) Alterarea moralității relațiilor sexuale și educația sexuală în școli

Marile fundații au propagat ideea conform căreia relațiile sexuale sunt o distracție și că ele nu sunt rezervate procreării în cadrul căsătoriei. Astfel, era imperios ca femeia să își ia toate măsurile pentru ca aceasta să nu rămână gravidă.

Feministele marxiste au susținut această viziune despre sexualitate, căci scopul lor era să distrugă morala creștină pentru a distruge familia, astfel încât să se revină la o ordine primitivă despre care vorbea Marx, în care persoanele au relații sexuale cu oricine, în care nu există roluri sociale.

c) Avortul ca drept, acolo unde acesta era depenalizat

Marile fundații au susținut ideea conform căreia copilul este un agresor, o tumoare pentru femeie și că el trebuie înlăturat. Feministele marxiste spuneau că femeia nu trebuie să se supună biologiei, ci să se elibereze de ea, căci sarcina e oribilă și nașterea e durerosasă.

Pentru un impact mondial, noile concepte au fost introduse în declarațiile Conferințelor internationale ale ONU din anii 1990 despre mediu (Rio de Janeiro, 1992), populație și dezvoltare (Cairo, 1995) și despre femeie (Beijing, 1995), dar și în alte instituții, fără ca statele participante să înteleagă că este vorba despre un instrument de distrugere a familiei și implicit a persoanei umane și a societății. Aceste documente au fost folosite mai apoi ca instrumente de presiune asupra statelor, pentru ca acestea să își modifice legislația și programele de acțiune. În paralel, prin ONG-uri locale, mișcarea de control a populației și a feministelor marxiste au dus o luptă culturală, politică și judiciară împotriva culturii vieții, impunând cultura morții în societate.

4. Care este scopul final al acestor idei

Marile fundații internaționale considerau că pentru a menține pacea în lume, pe lângă reducerea creșterii populației trebuia instituit un guvern mondial pentru a controla comportamentul persoanelor. În acest scop au promovat relativismul moral și distrugerea legii naturale.

Legea naturală este cea care ne spune că există un bine și un rău și că acestea nu sunt chestiuni inventate de mintea omului, ci sunt înscrise în însășii ființa lucrurilor. Iar noi putem, prin lumina rațiunii, să descoperim care este esența lucrurilor și ce e bine si ce e rău. Astfel, putem spune că avortul este o crimă pentru că rațiunea lucrurilor ne spune că există o inviolabilitate a vieții umane care trebuie aparată de la concepție și până la moartea naturală. Deasemeni, genul este o minciună despre persoana umană, o invenție mentală, asta pentru că realitatea ne spune că există o logică inteligentă în crearea bărbatului și a femeii.

Consecința negării existenței unei legi naturale și promovarea relativismmului moral este introducerea celei mai mari dictaturi văzute vreodată, pentru că îi învață pe oameni să accepte totul, dezvătându-i să înteleagă că există un bine și un rău care trebuie căutate în ființa lucrurilor.

Daca un copil învață că în comportamentul sexual nu există bine și rău, că el poate să fie fie băiat, fie fată sau altceva, că familia poate fi compusă din orice, că poate fi atras de un bărbat sau de o femeie, acesta nu va învața că bărbatul e facut pentru femeie și că împreună pot întemeia o familie având copii. Baza structurală a familiei (bărbat, femeie, copii) nu se va schimba cu ideologia, căci aceasta este structura realității. Însă, dacă un copil nu va mai înțelege ce e familia, căsătoria, bărbatul și femeia, realul va disparea din mintea sa. Dacă nu mai e realitatea lucrurilor care să ne spună ce e bine și ce e rău, să ne pună limite, atunci altcineva își va aroga acest drept. Acel altcineva, care va luat locul realității, va fi guvernul mondial.

Așadar, vedem că avortul, contracepția, reproducerea artificială, dar și educația sexuală din școli, nu sunt doar niste practici de ucidere a copiilor încă nenăscuți. Acestea fac parte dintr-un context mult mai larg prin care se dorește modelarea și dominarea societății, schimbarea structurii acesteia prin controlul comportamentului uman, fără ca persoanele să își dea seama de acest lucru. Cine se ocupă cu manipularea unei populații întregi ca aceasta să nu facă copii, să nu întemeieze o familie, să își modifice comportamentul sexual și să acționeze împotriva propriilor legi naturale, își arogă o putere divină. Iar persoanele care se lasă manipulate în acest fel, pe termen lung, vor putea fi și mai mult manipulate.

Din acest punct de vedere, putem aprecia că Raportul Matić este instrumentul implantării unei scheme dictatoriale de putere, cea a marilor fundații și a feministelor marxiste.

Asta doriți pentru dumneavoastă și pentru familiile dumneavoastră? Pentru cei care v-au votat și familiile lor? Pentru cei în fața cărora vă veți duce să le cereți votul la următoarele alegeri? În ca nu dorti o astfel de inginerie sociala, vă invităm sa votați împotriva Raportului Matić!

Maria DUNCA-MOISIN, Președinte AMCB
Andreea POPESCU, fost jurist la CEDO

(1)  Population and Reproductive Health Oral History Project, Sophia Smith Collection, Smith College Northampton, Adrienne Germaine interviewed by Rebecca Sharpless, June 19–20, September 25, 2003, p. 142;

(2) Kingsley Davis, « Population Policy : Will Current Programs Succeed ? », Science, 1967

(3)  Andrienne Germaine, « Having our say : Intellectual Contributions on Sexual and Reproductive Rights and Health by the International Women’s Health Coalition, 1987-2011 », octombrie 2016;

(4)  Frederick Engels, The Origin of the Family, Property and the State, online version, pp. 35 (in II. The Family), 1884;

 (5) Kate Millett, Sexual Politics, Univ. Of Illinois Press, Urbana and Chicago, 1969, p. 169, 170;

(6) Karl Koch, Marxismul si filozofia;

(7) Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 72;

(8) Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 12;

(9)  Heidi Hartman, The Unhappy Marriage of Marxism and Feminism ,Women and revolution, South End press, Boston, 1981, p. 5;

(10) Judith Buttler, Gender Trouble : Feminism and the Subversion of Identity, 1990 ;

Puteți citi și:

Prof. Alexandru Herlea despre Elsa Anca-Bărbuș: O personalitate puternică și un om de o profundă generozitate

0

În 20 aprilie 2021 a decedat la București Elsa (Nina) Anca-Bărbuș, personalitate reprezentativă a României creștine și civilizate care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor, persecuților și torturilor fizice și psihice. Având un profund respect pentru valori, inoculat prin educația primită în familie, nu s-a abătut nici un moment de la morala creștină, nu a făcut nici o concesie, nici un pas greșit.

Ea este fiica avocatului Victor Anca, un apropiat al lui Iuliu Maniu, care descinde dintr-o veche familie de preoți transilvăneni și care, angajat în lupta anticomunistă și împotriva ocupantului sovietic, va cunoaște timp de 15 ani temnițele comuniste și domiciliile obligatorii. Nu este deci de mirare că Nina Anca s-a căsătorit în 1964 cu Ioan Bărbuș, fost președinte al Tineretului Universitar Național Țărănist, cu care era logodită înainte ca acesta să fie arestat în 1947 și să petreaca 17 ani în pușcării.

Elsa Anca-Bărbuș și Ioan Bărbuș la cununie

Pe Victor Anca l-am cunoscut, într-un fel, de mic copil, se vorbea adesea de el în familie, era bun prieten cu avocatul Dumitru Hertia, fratele mamei mele, și procesul din 1949 de la București, în care Victor Anca a fost condamnat, era strâns legat de cel de la Brașov, în care a fost condamnat tatăl meu.

Victor Anca

Am avut onoarea s-o cunosc personal pe Nina Anca-Bărbuș înca din 1979, când îi adusesem de la Paris o scrisoare de la Cicerone Ioanițoiu, cunoscutul luptător anticomunist, prieten apropiat al lui Ioan Bărbuș. Am cunoscut-o mai bine după evenimentele din decembrie 1989, când se angajase cu energie și hotărâre în lupta pentru revenirea în viața politică a PNȚCD. Toată familia Bărbuș era prezentă, atât soțul, Ioan Bărbuș, cât și cele doua fiice, Anca și Mihaela.

Forța de caracter a Ninei Anca-Bărbuș, felul în care a știut să transmită generației copiilor valorile pe care își construise viața și pe care le susținea și promova cu competență și dăruire, m-au impresionat profund.

Când întâlnești un astfel de om, nu-l poți uita niciodată. Îi pastrez o amintire plină de admirație și duioșie, căci nu era numai o personalitate puternică și cultivată, era și un om sensibil și de o profundă generozitate.

Cele mai sincere condoleanțe familiei.
Dumnezeu s-o odihnească în Împărăția Sa!
Alexandru Herlea

Alexandru Herlea este inginer, profesor universitar român și francez, membru al PNȚ în exil înainte de 1989, ministru al Integrării Europene între 1996-1999 (în mandatul lui România a deschis negocierile de aderare la UE), ambasador și șef al Misiunii României pe lângă UE între 2000-2001 și fost vicepreședinte al Internaționalei Creștin Democrate.

Corespondență din Israel: Am un minut și jumătate de când sună alarma până când ar putea cădea racheta lansată din Gaza

0

M-am gândit să scriu această scrisoare cititorilor “În Linie Dreaptă”. Ceea ce aș vrea e ca cititorul român “să intre în pantofii mei”, cum spune expresia ebraică.

Stefan KranzdorfMă numesc Ștefan și m-am născut în București acum aproape 65 de ani, într-o familie de intelectuali evrei. Limba și cultura mea maternă, ca și a părinților mei, este cea română. Copilăria și tinerețea au decurs la fel ca ale oricărui român: Școala de Muzică nr. 2, Liceul Lazăr, 9 luni de armată TR, facultatea de electronică.

Nimeni nu m-a deranjat niciodată, n-am auzit de la nimeni o vorbă urâtă. În ultimul an de facultate mi-am găsit iubirea, m-am căsătorit, și după puțin timp ne-am urmat repartiția într-un orășel de provincie.

Era 1981, tocmai anul în care Ceaușescu a mai făcut un pas pe calea “revoluției culturale” și ne-a închis în nas tuturora posibilitatea stagiului într-un oraș mare, adică în meserie. Împreună cu colegii proaspăt ingineri, mergeam la centrala telefonică de lîngă Dunăre, semnam condica și ardeam gazul. Noi ne făceam că muncim, ei se făceau că ne plătesc.

Aici traseul vieții mi s-a despărțit de cel al prietenilor mei “etnici români”. Ei și-au pus în funcțiune pilele și unul câte unul și-au obținut transferul în București.

Eu și soția ne-am hotărât să ne transferăm unde vedem cu ochii, și singurul țărm pe care-l vedeam să ieșim din izbeliste era și a rămas cel al Israelului. Un an după absolvire am aterizat la Tel Aviv.

Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, începutul anilor 1980

De-atunci a curs ceva apă pe Dâmbovița și pe Iordan. Ne-am realizat în viața și în meserie. Azi avem 3 copii la casele lor și 5 nepoți în aceste case. Nevasta-mea s-a pensionat de curând, eu încă lucrez ca proiectant pentru o multinațională.

După ce a venit pandemia am lucrat cu toții numai de acasă; de când lumea e vaccinată, lucrăm 1-2 zile pe săptămână la birou.

Astăzi vă scriu ca să vă povestesc o zi de viață:

“O zi din viața lui Ștefan”

Și nu oricare zi, ci ultimele 24 de ore (11-12 mai 2012, n.ed.).

Poate vă dați cu părerea la intrebările care mă frământă.

Azi dimineață trebuia să fiu birou, cursant la o perfecționare. Ieri seară, după bombardamentul de la 9, am fost anunțați că instructorul a fost convocat de urgență în serviciul militar de rezervă.

Așa că oricum am rămas acasă, mi-e frică.

Israelieni se adăpostesc la sunetul sirenelor care anunță că se apropie rachete lansate din Fâșia Gaza, Ierusalim, 10 mai, 2021. Photo by Flash90 sursa și alte foto: timeofisrael

Ce fac dacă bombardamentul următor mă prinde pe drum, în mașină? Dar ce fac dacă mă prinde la serviciu? Habar n-am unde e adăpostul.

În orașul meu, la 15 km sud de Tel Aviv, am cam un minut și jumătate de când alarma sună până când ar putea cădea racheta lansată din Gaza. Dacă racheta este înterceptată de Iron Dome, încă nu inseamna că ai scapat. Tot s-ar putea să-ți cadă niște fiare ferbinți în cap.

Tot mai bine e acasă, în camera blindată (camera-adăpost). Asta-mi servește și de cameră de lucru, unde stau acum și scriu.

Chiar dacă ne pică o rachetă direct pe casă, avem șanse bune să ieșim întregi și nevătămați.

Pentru noi, războiul a început alaltăieri seara. Până atunci, auzisem doar niste bubuituri înfundate, probabil Iron Dome lansat contra unor rachete de rază mai mică, ce ținteau spre Ashdod și Ashkelon, orașe aflate 20-30 km mai la sud.

Israelieni care se îndreaptă spre un adăpost la sunetul sirenelor care anunță rachete în drum spre Ashkelon, 9 iulie, 2014. REUTERS/Baz Ratner

Parte a războiului psihologic, Hamasul anunțase că va bombarda Tel Avivul la 9 seara, dar parcă poți să-i crezi?

La 9 fără zece, când au sunat sirenele, am aflat că trebuie să-i crezi.

Eu și Lidia am intrat repede în camera-adăpost, am tras ușa blindată și am mai apucat să închidem și oblonul blindat, o placă metalică groasă care se trage în lungul ferestrei.

Și atunci a început circul.

La fiecare câteva secunde, câte un bum asurzitor, sunând de aproape, probabil “ieșire” de Iron Dome.

Întrețesute cu “bum”, auzeai ropotul de “pacuri”. Explozii de rachete interceptate sau de rachete explodând la pămțnt? 

Cum să știi? Și daca dă, trebuie să mă intereseze?

Cât timp e numai sunet și nu-mi cade ceva în cap, sunt mulțumit.

În timpul ăsta, șuiera sirena afară și pe smartphone, în aplicația “Culoarea Roșie”, numele de cod pentru alarmă de rachete.

Pe ecran se perinda lista de sate și orașe unde este acționată sirena.

Uneori sirena încetează, iar “bumurile” și “pacurile” sunt mai slabe, semn că orașul sau satul atacate sunt ceva mai departe.

După care sirena de lângă casa noastră sună din nou și scena se repetă de aproape.

După, vre-o oră, liniște. Mergem la culcare.

La ora 3 dimineața, scenariul se repetă. Iar “bum” și “pac”, timp de vre-o jumătate de oră. Mergem la culcare.

La 5 dimineața, alarma din nou, dară fără cine știe ce zgomot. Într-un sfert de oră, suntem înapoi în pat.

Citesc pe internet că în orașul meu a fost ucisă o femeie. La Lod, oraș amestecat, au fost uciși de rachete 2 adulți și 2 copiii, din întâmplare arabi. Rachetele nu disting între evrei și arabi. Că-s “de-ai noștri” sau “de-ai lor”, pe Hamas nu-i interesează.

Important e să ucidă.

Bombardament în Ashkelon, Israel, 12 mai 2021

Important e și ca d-na Jean Psaki, papagalul lui Biden, să-și poată recita poezia, să îndemne “ambele părți”, atacatori și atacați, ucigași și victime, la “reținere și dezescaladare”. De parcă cineva o ascultă.

Acum, bezmetic de somn, încerc să mă concentrez la lucru.

Nevastă-mea a plecat la fiică-mea, la casa cu 3 fete, între care una bebelușă sugace.

Dumnezeu să le ocrotească, acasă și pe drum.

Puțin înainte de 7, Lidia se întoarce, grăbită să ajungă acasă pe lumină, câtă vreme teroriștii se mai ascund de drone și de aviatorii Tzahalului.

Hamasul anunța că va ataca seara la 7. A întârziat, sirenele au sunat 7 și un sfert. Nu cine știe ce tevatură. Câteva bubuituri și după 20 de minute am ieșit în salon să ne aerisim.

M-am intors în biroul-adăpost, am scris un raport pentru serviciu și acum vă scriu vouă.

Ce să fac: să mă duc la culcare, sau tot degeaba, că sună alarma imediat?

Al vostru,
Ștefan

Rachete lansate spre Israel din Rafah, în sudul Fâșiei Gaza, controlată de Hamas, pe 12 mai, 2021. (foto: SAID KHATIB / AFP)

Ștefan Kranzdorf este un israelian născut, crescut și educat în România, un vechi prieten al ILD

Doamna Elsa Anca-Bărbuș (1927-2021) – seninătatea și curajul date de credința în Hristos

2

În această noapte, doamna Elsa Anca-Bărbuș a trecut la cele veșnice. Cu seninătate și curaj date de o credință puternică în Dumnezeu, doamna Elsa Anca-Bărbuș a înfruntat ororile secolului trecut: războiul, ocupația sovietică, dictatura comunistă, închisoarea, așteptarea timp de 17 ani a logodnicului ei, Ioan Bărbuș, arestat în 1947 și cu care s-a căsătorit în 1964, și a tatălui ei – fruntașul țărănist Victor Anca întemnițat și el pentru 15 ani.

„M-am născut într-o familie de ţărănişti. Am auzit de politică o viaţă întreagă şi am simţit la fel cu ei, pentru că aşa era atmosfera în societatea în care trăiam noi. Oameni simpli, dar ţineau cu ţara.” Așa își începea doamna Elsa Anca-Bărbuș mărturia despre 8 noiembrie 1945, prima manifestație anticomunistă de amploare din Europa după ocupația sovietică.

A fost printre sutele de studenți arestați cu care comuniștii l-au șantajat pe Regele Mihai la abdicare. „Noi ştiam despre religie, despre credinţă, (…) pe când acum, sentimentele astea nu mai există chiar atât de bine; când sunt proclamate de oportunişti, ele nu mai conving pe nimeni, deci nimeni nu mai crede că poate de-adevărat să-şi iubească ţara, pentru că cei care spun că o iubesc se vede bine că sunt mincinoşi.”

Doamna Elsa Anca-Bărbuș a contribuit după 1989 la renașterea PNȚ, a Bisericii Române Unite cu Roma și a României. A fost un model de curaj, discreție și fidelitate și întărire pentru toți cei fericiți să o cunoască.

Trecerea de la întuneric la Lumină

„Este o explozie de primăvară în Cișmigiu!”, scria doamna Elsa Anca-Bărbuș acum patru ani, în apropierea Paștilor. (De la întuneric la lumină)

„Avem, noi bucureștenii, o inimă de flori și de verdeață în mijlocul nostru, la îndemâna noastră, sub ochii noștri… și-i ținem strâns închiși, încruntați și ne plângem de milă. Chiar asta făceam eu, acum vreo două zile, trecând îngândurată, în fotoliul rulant, pe lângă covorul de iarbă verde și crudă, împânzit cu ghiocei și, ici și colo, cu câte un pâlc de lalele. Și iată că inima mea, mai tânără decât rațiunea!, și-a amintit dintr-o dată de o altă plimbare prin Cișmigiu. Eram în clasa a doua primară, și arboram primii mei ochelari! Pentru acest eveniment, mama mă trimisese, cu o verișoară mai mare, la o plimbare prin Cișmigiu, parcul făcut de grădinarul Regelui Carol I, ca să mă obișnuiesc cu noii mei „auxiliari”. Era tocmai un început de primăvară, ca acum. Și m-am înseninat dintr-o dată.

Și m-au năpădit, cum se spune, amintirile. Eram în al doilea an de școala, și devenisem o mică intelectuală – o gânditoare – prin forța împrejurărilor. Școala – mai ușoară la început – devenise pentru mine un efort: ca și mama și bunica mea, eram mioapă. Dar nu știam. Învățam bine, dar nu vedeam la tablă, iar asta mă copleșea. Din fericire, mama și-a dat seama – poate trecuse și ea prin astfel de încercări, m-a dus la un oculist (cel mai bun, se spunea). Și așa s-a făcut că am ajuns în Cișmigiu, cu primii mei ochelari.

Cum aș putea să descriu minunea care s-a arătat înaintea ochilor mei? Natura – care până atunci nu-mi spusese nimic, și-a descoperit toată splendoarea! Verdeața, ghioceii și lalelele, dar chiar și ceilalți copii, toate mi se păreau înveșmântate în strălucire și frumusețe. Era o nouă viață și o bucurie copleșitoare pentru copilul care eram atunci. Abia ani de zile mai târziu, când am făcut cunoștință cu Psalmii, mi-am putut găsi cuvinte pentru a-mi exprima aceste sentimente. „Cât de mărit este Domnul în Sion! Toate de bucurie le-ai umplut!” Era o trecere de la întuneric la lumină. (…)

O, Doamne, dacă amintirea bucuriei pe care mi-a dat-o întâlnirea cu lumina pământească poate dăinui până la adânci bătrânețe – în pragul celor nouăzeci de ani ai mei – ce va fi când voi da ochii cu „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume”?

Oare nu acesta este scopul vieții? Și știm cine este Cel care este Lumina Lumii.

Și cred că pot să spun acum; cu siguranța pe care mi-o dă experiența: Cred cu tărie, așa cum spun la Crez, aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie.

Ajuta-ne, Doamne, să ne pregătim pentru această întâlnire acum, în preajma Sfintelor Paști, printr-o bună spovadă și Sfântă Împărtășanie! Și să venim la Tine, să luăm lumina!

Dumnezeu să o odihnească și să îi facă parte cu drepții!

CEDO despre practicile din procesele staliniste

1

Chiar dacă Avram Bunaciu şi Alexandru Drăghici nu au fost judecaţi, faptele lor vor reveni în actualitate până când se va face lumină asupra lor. Până acum tema a fost tratată foarte greşit, astfel că manipulatorii istoriei au reuşit de fiecare dată să aducă discordia între români şi să îi îndepărteze de trecutul lor, ca într-o aplicaţie drăcească a dictonului care ne-a rămas de la Orwell, „cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le refuzi şi să le distrugi înţelegerea pe care o au ei asupra istoriei”.

ILD s-a ocupat foarte mult de trecutul recent, de eroii anticomunişti (v. aici, aici și aici, de aspectele morale ale crimelor comuniste, de rolul de lider al PNŢ în rezistenţa anticomunistă (v. aici, aici și aici) de mesajul Mişcării legionare şi de evoluţia neuniformă al susţinătorilor săi (v. aici, aici și aici). Am relatat şedinţele procesului lui Vişinescu şi am reacţionat atunci când am considerat că unii responsabili ai IICMER sau AFDPR (v. aici, aici și aici) nu sunt la înălţimea misiunii lor. Nu renunţăm la ce am spus şi îi îndemnăm pe cititori să arunce o privire asupra articolelor în care am tratat mai pe larg aceste teme în ultimii zece ani.

Ne-am ales cu tot felul de epitete pentru poziţiile noastre, deşi ce am spus noi se verifică, iar cei care ne târăsc în noroi se dovedesc a fi radicali şi incompetenţi. Lucrurile nu sunt simple, dar nici cvadratura cercului. Noi nu le-am tratat „în vrac”, ci am încercat să fim nunaţaţi şi proproţionali. Am avut dreptate, chiar dacă încă nu am reuşit să ne despărţim de destinul Casandrei. Ne pare foarte rău că şi agitaţia legată de cererea de înlăturare a bustului lui Mircea Vulcănescu dintr-un parc din sectorul 2 confirmă ce spunem noi de ani de zile: “elitele” nu cunosc date elementare despre trecutul nostru recent, nu pot purta o discuţie morală echilibrată pe această temă şi nu înţeleg miză sa uriaşă în războiul informaţional actual. Oportuniştii şi trădătorii domină dezbaterea asupra trecutului recent pentru că „elitele” s-au înstrăinat de tradiţia democratică a ţării.

Nu am intervenit când spiritele erau încinse, dar credem că discuţia este foarte importantă şi se poate lămuri, pentru că istoria este a tuturor oamenilor, nu proprietatea experţilor. Din experienţa personală în timpul procesului lui Vişinescu, avem motive să credem că majoritatea românilor au atitudini normale faţă de trecut, adică resping crima şi teroarea şi apreciază eroismul şi înţelepciunea. Ei, cei normali şi înţelepţi, ar putea profita de câteva idei ce se desprind dintr-o opinie a CEDO în care s-au atins, între altele, problemele pe care le ridică modul de desfăşurare a unui proces stalinist.

Cazul Ludmila Polednová împotriva Republicii Cehe

Ludmila Brožová-Polednová (1921-2015)

ILD a mai scris despre procesul fostei procuroare comuniste Ludmila Polednová (1921-2015). Aceasta a fost dactilografă, a urmat un curs scurt muncitoresc de drept (cum se făceau pe timpul stalinismului) şi, la sfârşitul anilor ’40, a ajuns procuroare în Cehoslovacia. În această calitate a participat la condamnarea Miladei Horáková (1901-1950), un membru marcant al partidului lui Edvard Beneš (apropiat de PNŢ-ul lui Iuliu Maniu). Doamna Horáková era un jurist eminent, avusese o atitudine clar antifascistă, fiind toturată de nazişti şi petrecând aproape tot războiul într-un lagăr.

După 1945, şi-a reluat activitatea politică, însă a fost din nou arestată, condamnată şi executată pentru spionaj în cadrul unei farse juridice staliniste, care a avut loc în primăvara anului 1950. În procesul său au mai fost pronunţate şi aduse la îndeplinire alte trei comndamnări la moarte. Opt inculpaţi au primit pedepse între 15 ani de închisoare şi închisoare pe viaţă. În 1969, după Primăvara de la Praga, verdictul a fost anulat, dar datorită ocupaţiei sovietice a Cehoslovaciei, Horákova nu a fost reabilitată.

La 11 septembrie 2008, justiţia cehă a condamnat-o pe Ludmila Brožová-Polednová la şase ani de închisoare pentru rolul său în procesul din 1950, însă ea nu a acceptat sentinţa şi s-a adresat la CEDO, deoarece a considerat că a respectat legislaţia în vigoare în perioada procesului lui Horákova şi că nu a avut suficiente posibilităţi de apărare în timpul procesului în care a fost inculpată ea.

Milada Horáková

Condamnarea Miladei Horáková se aseamănă cu cea al lui Mircea Vulcănescu doar prin trăsăturile generale ale proceselor staliniste. Spre deosebire de Horáková, Vulcănescu nu a fost condamnat la moarte în mod formal şi nu s-a împotrivit, ci a acceptat dictatura. Opinia CEDO este însă interesantă şi pentru noi, deoarece nu a analizat o vinovăţie individuală (de care CEDO nu se ocupă), ci respectarea de către tribunalele cehe a drepturilor şi libertăţilor pe care le apără Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului (Convenţia) pe durata procesului fostei procuroare.

Pentru cunoaşterea cazului Ludmila Polednová contra Republicii Cehe este necesară buna credinţă, informarea asupra procesului Miladei Horáková, consultarea întregului text al hotărârii CEDO şi a celorlalte documente menţionate în hotărârea CEDO. Compliaţia prezentată aici nu are în niciun caz pretenţia unui comentariu juridic, ci doreşte numai să scoată în evidenţă, în mod empiric, câteva idei legate de modul în care CEDO (şi statul ceh) au pus problema corectitudinii paşilor care preced pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti în societăţile civilizate, adică cele care respectă statul de drept.

Decizia CEDO privind admisibilitatea Cererii nr. 2615/10, adresate de Ludmila Polednová împotriva Republicii Cehe are trei părţi:

  • Prezentarea în Fapt a împrejurărilor cazului (contextul cazului şi procedura penală împotriva Ludmilei Polednová) şi legislația și practica internă în materie (legislaţia în vigoare la momentul procesului lui Milada Horáková și a celorlalţi şi Dreptul și practica internă după 1989).
  • Plângerile formulate de Ludmila Polednová s-au referit la încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, mai precis prevederile Articolelor 7 (“Nici o pedeapsă fără lege”) şi 6 (“Dreptul la un proces echitabil”), dar şi la alte fapte pe care le-a considerat încălcări ale drepturilor sale.
  • În Drept, CEDO s-a pronunţat asupra pretinsei încălcări a Articolelor 7 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a răspuns celorlalte plângeri.

În secţiunea în care descrie faptele, hotărârea CEDO aminteşte câteva raţionamente ale instanţelor cehe, dintre care amintim:

  • Toți cei care acceptaseră să participe în calitate de judecători și procurori se aflau într-o poziție similară, cea a executorilor cheie ai voinței unui organ politic.
  • Reclamanta fusese aleasă după îşi dovedise capacitatea în altele procese politice, făcuse parte din grupul principal de procurori care pregătise urmărirea penală, participase la ședințele politice și pronunțase discursul de încheiere al procurorului, semnase evaluarea procesului și participase la executarea celor condamnați şi a arătat în ce măsură s-a identificat cu scopul procesului, și anume eliminarea fizică a victimelor nevinovate.
  • Condamnarea Miladei Horáková și a altor trei persoane nu putea fi considerată un act de justiție, deoarece a fost impusă la sfârșitul unui proces care nu îndeplinea cerințele fundamentale și imuabile ale exercitării puterii judiciare.
  • Deși recunoaște că noțiunea de justiție este întotdeauna, într-un fel, dependentă de condițiile contextului istoric sau de timp, Curtea Supremă [cehă] rămâne totuși convinsă că, cel puțin, se pot formula anumite cerințe etice fundamentale, aplicabile noțiuni de justiție și judecată loială care nu sunt supuse unor astfel de condiții temporale. Pentru a fi considerată echitabilă, o sentință trebuie să îndeplinească cel puțin cerința de a pedepsi persoana condamnată pentru o infracțiune efectiv comisă de aceasta.
  • Procedurile care au condus la pronunțarea hotărârii nu trebuie să fie simple etape care să preceadă formal și nesemnificativ o decize prestabilită. Hotărârea trebuie să rezulte cu adevărat din activitatea instanței și să nu fie impusă din exterior, cu alte cuvinte de către instituțiile din afara sistemul judiciar, cum ar fi organele politice, executivul etc. Procesul decizional al tribunalelor trebuie să implice distanțarea de orice interese legate de rezultatul procedurilor, inclusiv interesele politice. 
  • Hotărârea nu trebuie să aibă ca obiectiv unic acela de a deveni un instrument în lupta politică dusă de o parte a societății împotriva celeilalte. Nu trebuie să fie un simplu act de eliminare a indivizilor sau grupurilor de indivizi în contextul unei astfel de lupte. Valoarea acestor reguli constă în faptul că, dacă judecătorii nu le respectă, ei trădează profund principiile etice fundamentale ale vocației lor, indiferent de motiv, chiar dacă, de exemplu, au cedat influenței politice. Dacă, atunci când iau o hotărâre, judecătorii sunt expuși la influențe contextuale sau specifice vremurilor, ei nu trebuie să uite că hotărârea trebuie să rămână valabilă chiar și după dispariția acelor influențe. Judecătorii trebuie să fie conștienți de faptul că deciziile trebuie să îndeplinească cerințele fundamentale ale justiției chiar mai târziu. 
  • Este necesar să se evidențieze o anumită ierarhie a ilegalităților care a influențat hotărârea judecătorească (…). Cel mai grav caz este acela în care o hotărâre este pronunțată în circumstanțe caracterizate prin absenţa atributelor etice imuabile inerente exerciţiului funcţiei de judecător, mai ales pentru că: (a) a existat intenția premeditată de a elimina fizic o persoană; (b) judecata a fost aleasă ca instrument cu ajutorul căreia se poate elimina fizic acea persoană; (c) judecătorul s-a identificat cu acest scop al hotărârii, indiferent de motiv; (d) judecătorul a subordonat modul în care a condus procedurile sau a participat la decizii în scopul pronunțării, conform planificării, a unei hotărâri cu valoare penală; (e) judecătorul a condamnat sau a participat la condamnarea acuzatului, fără să țină cont de cursul sau rezultatul procesului; în realitate, rezultatele procedurilor nu au fost un criteriu în determinarea hotărârii – dimpotrivă, procedurile au fost adaptate obiectivului de a asigura o condamnare, ceea ce echivalează cu o faptă penală; și (f) acuzatul nu a avut nicio șansă reală de a inversa intenția premeditată de a-l elimina, chiar dacă, unui observator extern, procedurile ar fi putut da impresia că a condus la judecată (de exemplu, dacă acuzatul ar fi fost constrâns să mărturisească). În aceste condiții, decizia de a condamna pe cineva poate fi considerată o parte necesară și de neînlocuit a unui mecanism ucigaş. Nu este doar un simplu abuz de putere din partea judecătorilor, ci de ucidere. Aceasta este ceea ce se înțelege în termeni legali prin crimă judiciară. Condamnarea aici este un act complet înstrăinat de fundamentele etice pe care se bazează atribuțiile unui judecător. Judecata nu a fost un act de justiție, ci un act de lichidare a celor pe care i-a condamnat. Acest act de lichidare a avut doar înfățișarea unei judecăți. În ceea ce privește conținutul și valorile, nu a avut nimic de-a face cu justiția. A fost un caz în care persoana care a adoptat hotărârea nu era, de fapt, judecătorul de caz, ci un asistent sau coautor al celor care la acea vreme stabiliseră ca obiectiv al procesului lichidarea fizică a inculpaților.

Ce spune CEDO despre încălcarea de către tribunalele cehe a Articolului 7 – Nici o pedeapsă fără lege:

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată criminală potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează că este legitim ca un Stat de drept să efectueze proceduri de urmărire penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de crime sub un regim anterior. De asemenea, nu s-ar putea reproşa instanţelor unui astfel de Stat, care au succedat celor care existau anterior, să aplice şi să interpreteze dispoziţiile legale existente la momentul faptelor în lumina principiilor după care se conduce un Stat de drept (a se vedea cauza Streletz, Kessler și Krenz c. Germaniei [GC], nos 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, § 81, CEDO 2001-II).

Articolul 7 al Convenţiei nu se mărgineşte să interzică aplicarea retroactivă a dreptului penal în dezavantajul acuzatului, ci consacră astfel, în mod mai general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi pe acela care impune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă de aici că o infracţiune trebuie să fie definită clar în lege. Cu toate acestea, oricât de clară ar fi formularea unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, inclusiv în cel de drept penal, există în mod inevitabil un element de interpretare juridică şi va trebui totdeauna să se elucideze punctele asupra cărora există îndoieli şi totdeauna va fi necesară o adaptare la situaţie. Sigur, această noţiune se aplică evoluţiei progresive a jurisprudenţei într-unul şi acelaşi Stat de drept şi sub un regim democratic, însă îşi păstrează întreaga valoare când a avut loc, de exemplu, o succesiune între două State (a se vedea cauza Streletz, Kessler și Krenz, citată anterior, §§ 49 şi 81-82 ; şi K.-H.W. c. Germaniei [GC], no 37201/97, §§ 44 şi 84-85, CEDO 2001-II (extrase)).

Instanţele cehe au condamnat-o pe petentă pentru omor, în temeiul Codului Penal no 117/1852 aplicat la momentul faptelor. Reclamantei i s-a reproşat că a participat în calitate de procuroare în procesul împotriva Miladei Horáková şi a celorlalţi, care se derulase în 1950 sub controlul direct al autorităţilor politice al epocii şi care se soldase cu mai multe pedepse capitale aplicate unor persoane nevinovate. Cu ajutorul a numeroase probe scrise, tribunalele au stabilit că procesul nu fusese decât o formalitate menită să creeze o aparenţă de legalitate pentru lichidarea fizică a opozanţilor regimului comunist, şi că desfăşurarea şi rezultatul său fuseseră stabilite dinainte de către organul politic al partidului comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Potrivit tribunalelor cehe, citate de CEDO, în acest proces au fost dispreţuite principiile fundamentale de echitate a procedurilor, precum şi exigenţele etice permanente proprii puterii judecătoreşti. Prin urmare, hotărârea rezultată astfel nu poate fi considerată un act de justiţie şi actorii acestui proces, între care reclamanta este ultima supravieţuitoare, nu puteau să se descarce de responsabilitatea lor penală susţinând că nu au făcut decât să îşi exercite funcţiile.

Întrucât procesul, care a culminat cu condamnarea la moarte şi executarea condamnaţilor, constituia un mecanism ucigaș, tribunalele au concluzionat că petenta în calitate de procuroare, făcând parte din aparatul de justiţie, fusese coautoare a acestui omor cvadruplu. Reclamantei i s-a reproşat că a abuzat de funcţia sa de procuroare şi că nu a exercitat-o potrivit reglementărilor din acel timp referitoare la obligaţia autorităţilor de a cerceta probe incriminatorii şi exoneratorii, de a apăra interesul Statului şi de a face uz de toate mijloacele disponibile pentru a stabili adevărul. Tribunalele au considerat că probele administrate respingeau şi apărarea petentei care pretindea că ar fi ignorat orice fel de manipulare, ci demonstrau că ea participase la reuniunile de instruire politică, că ajutase la pregătirea unui proces-verbal preliminar ce alcătuia un fel de scenariu al procesului şi că trebuia să ştie că pedepsele capitale fuseseră stabilite dinainte de către autorităţile politice.

Faţă de aceste elemente, Curtea apreciază că aplicarea şi interpretarea de către tribunalele interne cehe a dispoziţiilor de drept penal nu a fost deloc arbitrară şi că interpretarea strictă a legislației cehoslovace respective a fost conformă cu Articolul 7, alin. 1 al Convenţiei. Consideră că practica lichidării opozanţilor unui regimului politic prin pedepse capitale impuse în urma unor procese care încălcau în mod flagrant dreptul la un proces echitabil şi mai ales dreptul la viaţă, nu poate fi protejată de Articolul 7 § 1 al Convenţiei. În acest caz, această practică a golit de substanţă Constituţia şi legislaţia epocii pe care trebuia să se întemeieze şi, prin urmare, nu poate fi considerată „drept” în sensul Articolului 7 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler și Krenz citat mai înainte, §§ 85 şi 87 ; K.-H.W. împotriva Germaniei [GC], no 37201/97, §§ 88 et 90, CEDO 2001-II (extrase)) (…).

Curtea nu poate accepta nici argumentul petentei potrivit căruia ea nu a făcut decât să se supună instrucţiunilor superiorilor în care avea încredere deplină.

Notează mai întâi că reclamanta nu susţine că textele Constituţiei şi ale legilor în materie nu îi erau accesibile. Adagiul « nimeni nu trebuie să ignore legea » se aplică deci şi persoanei sale. Pe urmă, constatându-se deja că nici măcar un simplu soldat nu poate asculta complet şi orbeşte ordine care violează în mod flagrant nu doar principiile legislaţiei naţionale, ci şi drepturile omului pe plan internaţional, mai ales dreptul la viaţă (a se vedea K.-H.W. citat mai înainte, § 75) (…). Curtea consideră că această constatare este valabilă pe deplin în cazul petentei care a acţionat în calitate de procuroare, după ce a urmat studii pregătitoare de drept şi a dobândit o anumită experienţă practică a proceselor. Pe baza probelor, tribunalele naţionale au conchis, de altfel, că reclamanta ar fi trebuit să fie conştientă că aspectele legate de vinovăţie şi pedeapsă fuseseră stabilite de autorităţile politice mult înainte de proces şi că principiile fundamentale ale dreptului fuseseră cu totul batjocorite.

În aceste împrejurări, Curtea consideră că petenta care, ca procuroare, a contribuit la crearea unei aparenţe de legalitate în procesul politic intentat Miladei Horáková şi celorlalţi şi s-a identificat cu această practică inacceptabilă nu se poate prevala de protecţia Articolului 7 al Convenţiei. A raţiona în alt fel înseamnă a nu cunoaşte obiectul şi scopul acestei dispoziţii, anume că nimeni nu trebuie să fie supus la cercetări, condamnări sau sancţiuni arbitrare. De altfel, faptul că nu a fost deranjată în fosta Cehoslovacie comunistă şi că a fost cercetată şi condamnată de tribunalele cehe numai după reinstaurarea regimului democratic nu înseamnă deloc că acţiunea sa nu constituia o infracţiune potrivit dreptului cehoslovac în vigoare la momentul faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler et Krenz citat mai sus, §§ 79 și 88).

Curtea aminteşte, de asemenea că a hotărât deja că, în contextul succesiunii dintre două State guvernate de regimuri diferite, condamnarea – pentru complicitate la violarea deliberată a legii şi la privarea de libertate – a unui reclamant ce participase ca procuror la un proces intentat în Republica Democrată Germană (RDG) împotriva unui disident care fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea având semnificaţia unei violări a principiului proporţionalităţii şi al stabilirii pedepselor enunţate în legislaţia RDG, nu era contrară Articolului 7 al Convenţiei (Glässner împotriva Germaniei (dec.), no 46362/99, CEDO 2001-VII).

După opinia Curţii, în această speţă tribunalele cehe au respectat principiul că numai legea poate să definească delictele şi să stabilească pedepse, consacrat prin Articolul 7, alin. 1. Aşadar, plângerea este neîntemeiată în sensul Articolului 35, alin. 3, lit. a), al Convenţiei.

Ce spune CEDO despre încălcarea de către tribunalele cehe a Articolului 6 din Convenţie – Dreptul la un proces echitabil:

« Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. »

Polednová s-a plâns şi că, după ce a renunţat e bună voie să participe la audierea ţinută în faţa tribunalului de primă instanţă, tribunalul de apel nu a admis cererea sa de a fi audiată în timpul şedinţei, şi că nici Curtea Constituţională nu a audiat-o. În această privinţă, ea subliniază că, întemeindu-se numai de documente scrise datând de aproape şaizeci de ani, instanţele nu au putut căpăta certitudinea că ea ştia că procesul împotriva Miladei Horáková şi a celorlalţi a fost manipulat, şi nu au fost conduse de voinţa de a stabili adevărul. Petenta a invocat astfel dreptul la un proces echitabil garantat de Articolul 6, alin. 1, al Convenţiei.

Guvernul ceh, citat de CEDO, a arătat mai întâi că Polednová a fost reprezentată adecvat de un avocat de-a lungul întregii proceduri. De asemenea, nu era indispensabilă o şedinţă publică în faţa Curţii Constituţionale, dat fiind caracterul particular al procedurii acestei jurisdicţii, iar faptul că cercetările penale fuseseră iniţiate după relativ multă vreme de la săvârşirea faptelor nu aduce cu sine o violare a dreptului la un proces echitabil. Potrivit CEDO, nu se poate spune că, în circumstanţele particulare ale speţei, apărarea nu s-a bucurat de o posibilitate veritabilă de a comenta acuzaţiile şi probele pe care s-au întemeiat hotărârile instanţelor interne. Mai mult, nu este rolul CEDO să le înlocuiască pe acestea şi să facă aprecieri asupra elementelor aduse la cunoştinţa lor. Ca atare, CEDO a considerat că şi această plângere a Polednovei a fost neîntemeiată în sensul Articolului 35, alin. 3, lit. a) al Convenţiei, care stabileşte Condiţiile de admisibilitate („Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea Articolului 34 (referitor Cereri individuale), atunci când consideră că: a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă”).

Cu privire la alte pretinse violări ale drepturilor apărate de Convenţie, Polednová s-a plâns că soluţia în cazul său a fost diferită de cea pronunţată în cazul altui procuror şi că nu s-a putut apăra pentru că muriseră alţi martori ai procesului şi pentru că ea era deja în vârstă. De asemenea, a reclamat campania de presă, care ar fi desemnat-o drept criminală încă de la începutul cercetărilor penale, ca şi modul în care au fost aplicate diferite amnistii prezidențiale pentru ea. Curtea nu a notat nici o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției şi a apreciat că nu poate califica drept discriminatoriu faptul că tribunalele naționale au ajuns la o concluzie diferită în altă cauză penală, bazată pe fapte și pe o calificare juridică diferite. De asemenea, având în vedere că procesul petentei își avea originea în evenimente care făcuseră de multă vreme obiectul unor discuții intense în societate, nu era de așteptat ca procesul însuși să aibă loc într-o atmosferă senină, iar reclamanta nu a demonstrat că a existat împotriva ei o campanie mediatică atât de virulentă încât ar fi putut să influențeze formarea opiniei judecătorilor în această cauză (vezi, mutatis mutandis, Papon contra Franței (no 2) (dec.), no 54210/00,CEDO 2001-XII (extrase)). Curtea a considerat, în sfârşit, că plângerile privind deciziile de amnistie, respectiv de grațiere, ies din domeniul de aplicare al Articolului 8 al Convenției. Prin urmare şi aceste plângeri au fost respinse în temeiul Articolului 35, alin. 3 a) și 4 din Convenție.

* * *

Cum am mai spus, nu facem nicio comparaţie de fond între cazurile individuale ale Miladei Horáková şi Mircea Vulcănescu. Amintim însă că procesul lui Vulcănescu a fost un proces-spectacol stalinist, la care au participat slugi ale represiunii comuniste, precum Avram Bunaciu, Ion Raiciu, Vasile Stoican, M.Mayo, Constantin Vicol, Stroe Botez, Ioan I.Ioan, Petre Grozdea, Mihail Popilian, C.Mocanu , H.Leibovici, Camil Surdu, Alexandru Drăghici, Dumitru Săracu.

Observăm, de asemenea, că la rejudecarea procesului lui Mircea Vulcănescu, în 2019, Curtea de Apel a susţinut că instanţa inferioară (Tribunalul Bucureşti, care considerase că Mircea Vulcănescu fusese condamnat politic) nu a reuşit să arăte „în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cuprins şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate sau expunerea unor texte de lege, fiind insuficiente pentru a satisface standardele normei a căror încălcare va conduce la desfiinţarea hotărârii, fiind vorba de o lipsă a motivării. Lipsa motivării?! Uluitor! În plus, spune Curtea de Apel, „reparaţia morală urmărită, constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnării autorului ei, nu poate fi realizată pe această cale, ci, eventual, prin achitarea inculpatului Mircea Vulcănescu astfel cum s-a procedat în privinţa inculpatului Netta Gheron, condamnat prin aceleaşi hotărâri penale şi in baza aceleiaşi legi”. Adică avocatul nu s-a referit la dosarul lui Gheron Netta!

Acest lucru e foarte greu de înţeles. Gheron Netta este singurul ministru din guvernul Antonescu care a fost achitat. E drept că paralelismul cu Mircea Vulcănescu e destul de complicat. Profesorul Netta (1891-1955) a fost ministru de finanţe numai între aprilie-august 1944 şi a avut o formare intelectuală şi culturală diferită de cea a lui Mircea Vulcănescu, astfel că opţiunile lor nu au fost chiar identice. Poate că avocatul a fost emoţionat de importanţa cazului, dar nu exclud că s-a aflat pur şi simplu în treabă (ca în cazul recursului în anulare declarat de Alexandru Vişinescu), doar ca să facă vânzoleală în presă şi să mai alimenteze puţin confuzia şi vrajba.

În orice caz, e evident că agitaţiile legate de rejudecarea procesului lui Mircea Vulcănescu şi de bustul său nu au contribuit la cinstirea eroilor, ci doar au dat apă la moară celor care susţin că rezistenţa anticomunistă românescă a fost de inspiraţie legionară şi că regimul comunist a fost o conspiraţie a evreilor. E inadmisibil ca aiuriţii şi cozile de topor să mai întreţină aceste minciuni doar pentru că „elitele” nu fac niciun efort să iasă din anchiloza morală şi intelectuală în care se află în privinţa trecutului recent. Nu se poate accepta nici ca preşedintele AFDPR să aibă pretenţia că este „al tuturor” şi în acelaşi timp să arate o preferinţă netă pentru memoria legionarilo Dânsul nu a sărit nici măcar o singură dată în apărarea lui Iuliu Maniu, care este de departe cel mai atacat erou anticomunist şi a uitat de deţinuţii politici democraţi, alegând astfel o politică istorică extrem de defavorabilă ţării.

Este în interesul adevărului, al reconcilierii între români şi al câştigării războiului informaţional actual să afirmăm că rezistenţa anticomunistă a fost condusă de PNŢ şi PNL, care erau formaţiuni democrate, pro-occidentale, care se bucurau de legitimitate şi sprijin popular şi că nu Ana Pauker, ci Dr. Wilhem Fildermann a fost liderul incontestabil al comunităţii evreieşti, care şi-a slujit cu abnegaţie fraţii în timpul prigoanei şi care a fost considerat de comunişti „în primele rânduri ale reacţiunii, alături de Maniu, Brătianu şi Rădescu”. Cine pretinde că nu acceptă Tribunalele Poporului ar trebui să facă mai multe eforturi de a înţelege că urmaşii celor care au înfiinţat aceste instituţii nefaste au aceeiaşi agendă ca şi predecesorii lor, obiectivul lor de frunte fiind să arate că toţi am fost fascişti şi că nu avem ce căuta în lumea liberă.

Recomandare

PUBLICATE RECENT

JURNAL