Dăunescu

1

(…) Adrian Păunescu s-a străduit vulcanic să facă din noi ceva pe gustul și după nevoile lui. Prin urmare, avem, acum, dreptul și datoria să spunem ce credem despre asaltul de 40 de ani al lui Păunescu asupra vieții publice românești.(…)

Prima și cea mai gravă dintre propunerile pe care le-am înghițit pînă și după dispariția lui Păunescu e că am pierdut un mare poet, poate chiar Poetul Național – într-o ediție adecvată epocii post-eminesciene. Ar trebui mai întîi remarcat că Eminescu a fost un detractor doctrinar al epocii istorice și politice în care a trăit. Păunescu nu se face vinovat de vreo crîcnire sau cugetare critică. Propulsat și amanetat de mașina de propagandă comunistă, Păunescu a făcut un zgomot aluvionar cu voie de la toate polițiile și, încă mai mult, a primit în antrepriză cîteva din adevărurile incomode pentru politrucii partidului: existența Occidentului liber și prosper, existența culturii înalte a României pre-comuniste și, chiar, calitatea superioară a culturii din afara lumii comuniste. Păunescu a preluat toate aceste sarcini și le-a rezolvat cu o demagogie irezistibilă pentru oamenii care credeau că vor găsi în cenaclul ambulant al lui Păunescu un refugiu sau poteca spre cultura liberă. (…)

Cenaclurile plimbate de Păunescu de la un cap la altul al țării au dat unei mase enorme de tineri iluzia culturii libere. La Cenaclul Flacăra se putea asculta rock și folk, se recita Shakespeare sau Whitman sau Vasile Voiculescu. Tot acolo era invocată misterios și sentimental o Basarabie mitică, aflată în nu se știe ce țară și sub nu se știe ce ocupație. Toate erau spuse și admise, cu o condiție: adeziunea scandată la Ceaușism, sub îndrumarea răcnită a unui Păunescu transformat în direcție și conștiință de grup. Păunescu a fost cel mai important și cel mai eficient motor de propagandă al aparatului de propagandă comunist. Așa-zisele lui acte de dizidență literară, nu trebuie confundate cu actele de conștiință. Poeme ca Analfabeților s-au născut numai pentru că și numai cînd instituția Păunescu avea neplăceri: înlesniri incomplete pentru revista Flacăra, favoruri refuzate unui om care cerea mult mai mult decît prevedea contractul cu Partidul și, în sfîrșit, dizgrația oficială, după un Cenaclu farsă soldat cu mai multe vieți pierdute, la Ploiești. În rest, cîtă vreme apetitul grandios al lui Păunescu a fost răsplătit, totul a fost bine și România lui Ceaușescu a făcut figură de paradis în opera lui Păunescu.

De altfel, dizidența de care Păunescu a început să vorbească în gura mare, după 1989, e o fabricație convenabilă întregului pluton care încerca trecerea de la servilismul de partid la orgoliul democratic. Adevărul e că Păunescu a petrecut ultimii cîțiva ani ai regimului comunist, cerșind disperat reabilitarea și propunînd, în schimb, denunțuri publice sau mici lingușeli trimise lui Ceaușescu din paginile revistei Contemporanul, unde partidul îi alocase o nișă, după încetarea muncii de stadion.

Toxicitatea lui Păunescu poate fi măsurată în curbura care strîmbă, și astăzi, gîndirea comună a milioane de români, îndreptînd-o spre provincialism, mediocritate și kitsch. Căderea acestor oameni și, odată cu ea, înapoierea României sînt culpa directă a lui Păunescu. În fond, Păunescu i-a cerut și i-a avut pe mînă. Magistrat și educator de mulțimi, Păunescu a stîlcit cel puțin o generație. Acolo unde suflete și minți încă proaspete cereau un alfabet de sinceritate minimă, Păunescu a turnat cisterne de provincialism, patriotism pro-comunist, mîndrie pentru rugina industrială a ceaușismului și mistică anti-modernistă. În toată această operație de îndoctrinare colectivă, poezia lui Păunescu a jucat rolul de pivot sentimental. Păunescu are reputația unui mare poet, dar acest mit nu e altceva decît reflexul deplin al unei epoci de degradare culturală pilotată energic de chiar fabrica de rime Păunescu.

Adevărat, Păunescu a pornit cu talent, la sfîrșitul anilor ’60, promițînd un declamator de bună energie romantică, dar asta a fost tot. Păunescu a sugerat veridic un Beniuc epurat. Atît. Legenda debutului strălucit al lui Păunescu e mai mult decît discutabilă. Opera lui Păunescu a devenit, rapid, un tsunami versificat. Păunescu poetul a fost complet anihilat de un automatism care a ștanțat prozodic covoare de proză sau jurnalism banal. Păunescu a doborît coregrafia rimată grațios de Topîrceanu sau Minulescu și a coborît-o pînă la tembelismul cîntat al textelor de brigadă. Ce e permis folclorului de terasă sau agitatorilor de meserie nu poate trece, însă, drept poezie. Sau, dacă trece, e semnul unei derute culturale grave.

Păunescu a demisionat înainte de a descoperi poezia mare. Cei ce îi evocă, astăzi, geniul poetic, nu știu despre ce vorbesc și pentru că tot nu știu depre ce vorbesc insultă o generație superbă de poeți pe care Păunescu a acoperit-o, suflînd în megafoanele propagandei comuniste. A-l face pe Păunescu mare poet înseamnă a-i condamna la uitare și dispreț pe Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Ilie Constantin, Ileana Mălăncioiu, Șerban Foarță. Anii ’60 și ’70, anii pe care Păunescu pretinde că i-a definit literar, ne-au dat o suită de poeți vecină cu miracolul. Încă mai puțin așteptată a fost explozia poetică a anilor ’80, anii în care Păunescu trona, amplificat de tiraje aprobate și publicitate tv: mari poeți ca Ion Stratan, Cristian Popescu sau Mircea Cărtărescu au scris asumîndu-și anonimatul și au dezvoltat un limbaj poetic nou. Într-o epocă de mizerie tragică, poeții generației ’80 au creat un mod de cunoaștere tragică și au refuzat să se predea festivismului de traforaj întreținut public și săptămînal pe șantierele lui Păunescu.

Istoria literară va infirma urgia copitoasă a galeriei pro-Păunescu. România scriitoare și cititoare va redescoperi, poate, cîndva demnitatea poeziei și adîncimea limbajului. Pînă atunci, injustiția va continua, iar bunul gust și meditația poetică românească vor aștepta revenirea din ecoul proletar în care au fost înecate de supraproducția lui Păunescu. Deplasarea percepției culturale românești spre rudimentar, folcloric și kitsch provincial e cea mai de seamă ispravă a masacrului poetic păunescian.

Adrian Păunescu s-a agitat, într-un delir politico-literar grandios și egal cu propria sete de mărire. Marele declamator a fost, însă, o conștiință mică, un zgomot menit să acopere groaza de luciditate. Sentimental, gata de vorbe mari în fața oricărei întîmplări, Păunescu a fost autorul unei psihoze de elan permanent care și-a propus să ia locul realității și să scuze prostia, indolența și opresiunea la putere. Păunescu a înșelat toate sufletele, a mințit toate generațiile și a dăunat pe toate planurile. Păunescu a plecat dintre noi cu numele schimbat: Dăunescu.

PRELUAT DIN   Totul în scris

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

1 COMENTARIU

  1. Ma bucur ca a pus cineva punctul pe “i”. Auzi, funeralii cu onoruri militare, iar Vadim Tudor voia chiar zi de doliu national !!! Pfffffff…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here