Memorandum către deputații europeni privind Raportul Matić

0

Raportul Matić ne spune că femeia nu trebuie să fie mamă, că ea trebuie să fie îndoctrinată de mică să nu-și dorească să fie mamă, iar cei care se opun acestei viziuni despre femeie trebuie combătuți și condamnați. Este o nouă ofensivă a « culturii morții ».

Raportul Matić reprezintă lista marilor fundații internaționale și a feministelor marxiste cu ce ar mai trebui făcut în Europa pentru a se ajunge la liberalizarea totală a avortului, contracepției, reproducerii artificiale și educației sexuale, pentru ca acest lobby să își îndeplinească obiectivele de reducere a creșterii populației și realizarea unei societăți egalitare marxiste prin distrugerea familiei naturale. Este instrumentul implantării unei scheme de putere dictatoriale.

Asociația Medicilor Catolici București (AMCB) cere deputaților europeni ca înainte de a vota acest raport să se întrebe dacă ei, individual, ar avea curajul să iasă în public, în țara lor, în fața alegătorilor lor și să se prezinte cu un astfel de proiect radical de distrugere a familiei naturale a celor celor cărora le solicită votul.

AMCB reamintește deputaților europeni că aceștia sunt în Parlamentul Eeuropean pentru că au fost aleși în mod direct de oameni reali care își prețuiesc și apără familia și nu de lobby-ul marilor fundații și al feministelor marxiste care vor sa le-o distrugă. Ca reprezentanți ai oamenilor care i-au votat, deputații europeni au datoria de a vota împotriva Raportului Matić. Ținem să precizăm că vom monitoriza felul în care deputații nostri europeni vor vota acest Raport și îi vom informa pe alegatori, pentru ca aceștia să știe cui vor da votul la următoarele alegeri.

Așadar, AMCB vă invită să votați împotriva Raportului Matić, îndemnându-vă cu cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea « Nu vă fie teamă! Deschideți, deschideți larg toate porțile lui Cristos! Deschideți vastele domenii ale culturii, ale civilizației, ale dezvoltării! Nu vă fie teamă ! » Aveți de partea dumneavoastră adevărul care este înscris în ființa lucrurilor, știința și natura însășs a femeii!

***

În sesiunea din 23/24 iunie 2021, plenul Parlamentul European este chemat să dezbată și să voteze Raportul Matić – « Raportul privind situația sănătății și drepturilor sexuale și reproductive în Europa, în cadrul sănătății femeilor », pregătit de deputatul socialist croat Predrag Fred Matić.

Deputatul socialist croat Predrag Fred Matić

În cele ce urmează dorim să vă prezentăm ce conține Raportul (I.) și să vă explicăm în ce cheie trebuie citit și înteles, arătându-vă că el este instrumentul marilor fundații internaționale și a feministelor marxiste care, în spatele fațadei și a marketing-ului promovării drepturilor femeii, a non discriminării și a educației noii generații, urmăresc de fapt reducerea creșterii populației și realizarea unei societăți egalitare marxiste prin distrugerea familiei naturale (II).

I. Ce spune Raportul Matić

Raport Matić solicită instituțiilor UE și statelor membre :

  1. Să ridice « sănătatea și drepturile sexuale și reproductive » (SRHR) la rang de drepturi ale omului, să le promoveze și să le susțina atât în Europa, cât și în politicile și acțiunile UE în afara Europei, deși acestea sunt de fapt violări ale drepturilor omului;
  2. Să combată orice opoziție față de acestea, în special prin intermediul școlilor și media, deși o societate democratică presupune libertatea de exprimare a tuturor opiniilor în spațiul public, astfel încât oamenii să poată alege în cunostință de cauză ce cred că este mai bine pentru binele comun. Mai mult, folosirea școlii pentru militantism și propagandă împotriva familiei naturale este o violare a dreptului la educație al copiilor.

Raportul abordează 4 domenii esențiale ale SRHR:

  1. Avortul
  2. Contracepția
  3. Reproducerea artificială
  4. Educația sexuală completă

Acest Raport ne spune practic că:

  1. Femeia nu trebuie să fie mamă;
  2. Noua generație trebuie să fie îndoctrinată de mică cu ideea că femeia nu are vocația de a fi mamă;
  3. Cei care se opun acestei viziuni despre femeie trebuie combătuți și condamnați.

Nu a scăpat nimănui la lectură limbajul ridicol din punct de vedere intelectual al ideologiei de gen, folosit pentru redactarea textului. Câteva exemple: « bărbații transgen și persoanele non-binare pot, de asemenea, să rămână însărcinate » (§ N), « persoanele gravide » (§ P), « persoanele care au menstruație » (§ 28).

Dispozițiile concrete ale raportului, pe cele 4 teme:

1. Avortul

10154792_10152370986696565_505195826_n

Raportul Matić solicită dezincriminarea avortului în țările care îl interzic și eliminarea restricțiilor care mai există în legislațiile țărilor care permit într-o anumită măsură avortul. Una dintre aceste restricții este obiecția pe motive de conștiință a profesioniștilor din domeniul sănătății (medici, farmaciști, moașe etc) și a instituțiilor medicale, care le permite acestora să opteze să nu furnizeze bunuri și servicii cu care nu sunt de acord din punct de vedere moral, inclusiv să efectueze avorturi sau să prescrie, să vândă metode contraceptive sau să ofere consultanță cu privire la acestea.

Precizăm ca obiecțiunea pe motive de conștiință este un drept fundamental garantat de articolul 9 din Convenția Europeană a Arepturilor Omului (CEDO). Totodată, CEDO a afirmat foarte clar că nu există un drept fundamental la avort și că copilul încă nenăscut nu este exclus de la protecția oferită de dreptul la viață garantat de articolul 2 din Convenție.

Despre avort, Raportul Matić spune următoarele:

« Reafirmă faptul că avortul trebuie să fie întotdeauna o decizie voluntară bazată pe cererea unei persoane, exprimată prin propria sa voință liberă, în conformitate cu standardele medicale și cu disponibilitatea, accesibilitatea, inclusiv din punct de vedere financiar, și siguranța bazate pe orientările OMS și invită statele membre să asigure accesul universal la servicii de avort legale și în condiții de siguranță (….) (§ 33).

« Indeamnă statele membre să dezincrimineze avortul și să elimine și să combată obstacolele în calea avortului legal (…) (§ 34).

« Invită statele membre să își revizuiască dispozițiile legale naționale privind avortul (…), asigurând faptul că avortul la cerere este legal în perioada timpurie a sarcinii și chiar mai târziu, dacă este necesar, în cazul în care sănătatea sau viața persoanei însărcinate este în pericol; reamintește că interzicerea totală a serviciilor de avort sau refuzul acestora reprezintă o formă de violență pe criterii de gen și îndeamnă statele membre să promoveze cele mai bune practici în domeniul asistenței medicale prin crearea unor servicii de sănătate sexuală și reproductivă disponibile la nivelul asistenței primare, cu sisteme de orientare pentru toate serviciile de îngrijire de nivel superior necesare » (§ 35).

« Recunoaște că, din motive personale, unii medici pot invoca o clauză de conștiință; subliniază, cu toate acestea, că clauza de conștiință a unei persoane nu poate aduce atingere dreptului pacientului de a avea acces deplin la asistență medicală și servicii; (…) » (§ 36).
« regretă faptul că, uneori, practica obișnuită din statele membre permite medicilor și, în unele cazuri, instituțiilor medicale în ansamblul lor să refuze furnizarea de servicii de sănătate pe baza așa-numitei clauze de conștiință, care conduce la refuzul acordării de îngrijiri pentru avort pe motive de religie sau de conștiință și care pune în pericol viața și drepturile femeilor (…) » (§ 37).

« Observă că această clauză de conștiință împiedică și accesul la screeningul prenatal (…) solicită statelor membre să pună în aplicare măsuri eficace de reglementare și de asigurare a respectării legislației, care să asigure faptul că clauza de „conștiință” nu pune în pericol accesul în timp util al femeilor la servicii de îngrijire în domeniul de sănătate sexuală și reproductivă » (§ 38).

2. Contracepția

Raportul Matić prevede accesul tuturor, începând cu vârsta procreerii (deci începând cu 12-13 ani la fete), la metode moderne de contracepție, ca parte a dreptului fundamental la sănătate, fără a avea nevoie de prescripție medicală.

Indicăm că « contracepția modernă » (care exclude metodele naturale de distanțare a nașterilor) este foarte nocivă pentru sănătatea femeii, iar în cazul « contracepției de urgență », în plus, ea suprimă o viață umană deja formată, fapt pentru care ea nu poate fi considerată o componentă a dreptului la sănătate. Contracepția nu poate fi distribuită fără prescripție medicala, ca și cum ar fi vorba despre distribuirea unor bomboane. Și nici fără știrea și acordul părinților, cu atât mai mult cu cât este vorba despre fete de 12-13 ani. E o violare a dreptului la integritate fizică a persoanelor vizate și a drepturilor parintești.

Despre contracepție, Raportul Matić spune următoarele:

« Invită statele membre să asigure accesul universal la o gamă de metode și materiale contraceptive moderne de înaltă calitate și accesibile, consiliere în planificarea familială și informații privind contracepția pentru toți, să abordeze toate barierele care împiedică accesul la contracepție, cum ar fi barierele financiare și sociale, și să se asigure că sunt disponibile consiliere medicală și consultări cu profesioniștii din domeniul sănătății, permițând tuturor persoanelor să aleagă metoda contracepției care le este cea mai adecvată, protejând astfel dreptul fundamental la sănătate și dreptul la alegere » (§ 30).

« (…) invită statele membre să recunoască faptul că acest acces ar trebui extins la toate persoanele aflate la vârsta reproductivă » (31).

« Reamintește că statele membre și autoritățile publice au responsabilitatea de a furniza informații exacte și bazate pe dovezi cu privire la contracepție și de a stabili strategii de abordare și eliminare a barierelor, miturilor, stigmatizării și concepțiilor greșite; solicită statelor membre să creeze programe și campanii de sensibilizare privind alegerea metodelor contraceptive moderne și privind gama completă de contraceptive, și să asigure servicii de contracepție moderne de înaltă calitate și consiliere oferite de profesioniștii din domeniul sănătății, inclusiv contracepție de urgență fără prescripție, în conformitate cu standardele OMS, care este adesea refuzată de medici în anumite țări din motive legate de convingeri personale » (§ 32).

3. Reproducerea artificială

Raportul solicită legalizarea accesului la toate tehnicile de proceere artificială a tuturor persoanelor, începand cu vârsta de proceere a acestora (12-13 ani la fete), indiferent dacă acestea sunt căsătorite sau nu, sau dacă sunt singure sau în cuplu de același sex.

Menționăm că procreerea artificială, așa cum este ea permisă în prezent, în principal pentru motive de infertilitate medicală, ridică deja mari problemele de drepturi ale omului, de bioetică și de filiație (trafic de gameți și embrioni, selectarea, congelarea, suprimarea și donarea embrionilor creați în plus, cercetarea pe embrioni, privarea copiilor astfel nascuți de o întreagă linie de filiație, maternă sau paternă, adică de mama sau de tatăl lor, în cazul cuplurilor de același sex sau a persoanelor singure etc). Extinderea acestei practici va înmulți aceste probleme și va deschide poarta practicilor eugenice și de selectare a ființelor umane în funcție de diferite caracteristici fizice (culoarea ochilor, a părului etc).

Despre reproducere artificială, Raportul Matić spune următoarele:

« Invită statele membre să se asigure că toate persoanele aflate la vârsta reproducerii au acces la tratamente de fertilitate, indiferent de statutul socioeconomic sau de stare civilă, de identitatea de gen sau de orientarea sexuală a acestora (…) și să asigure accesul egal la servicii pentru toate persoanele de vârstă reproductivă, precum și să facă reproducerile asistate medical disponibile și accesibile în Europa » (§ 39).

4. Educația sexuală completă

Raportul Matić cere statelor member să introducă, în școlile primare și secundare, dar și pentru copiii neșcolarizați, ore de educație sexuală completă obligatorie, în care copiii să învețe, după standardele OMS și UNESCO, despre avort, contracepție, egalitate de gen, identitate de gen, violența de gen, reproducerea artificială pentru toți și unde aceștia vor învăța să combată violența pe criterii de gen și dezinformarea cu privire la SRHR.

Cu alte cuvinte, Raportul dorește ca statele membre să se folosească de școli pentru a face propagandă culturală și militantism ideologic neomarxist, împotriva voinței părinților. Practic, se dorește intrarea în școli și transmiterea ideilor marilor fundații internaționale și a feministelor marxiste noii generații, adică schimbarea minților și inimilor copiilor și identificarea și formarea viitorilor lideri ai acestor mișcării de reducere a populației și a feministelor marxiste. O spun chiar cei care au venit cu ideea (1). Aceste cursuri nu au nimic de-a face cu reducerea sarcinilor la minore, cu lupta împotriva discriminării de orice fel, cu lupta pentru diversitate sau cu vreo altă cauză aparent nobilă, ci cu transmiterea unei noi viziuni ideologice despre persoana umană și despre societate.

Despre educația sexuală, Raportul Matić spune următoarele:

« Indeamnă statele membre să asigure accesul universal la educație sexuală și la informații legate de sexualitate corecte, bazate pe dovezi, adecvate vârstei, obiective și cuprinzătoare din punct de vedere științific pentru toți copiii din învățământul primar și secundar, precum și pentru copiii neșcolarizați, în conformitate cu standardele OMS pentru educația sexuală și cu planul său de acțiune privind sănătatea sexuală și reproductivă, fără niciun fel de discriminare; (…) invită statele membre să instituie servicii bine dezvoltate, bine finanțate și accesibile tinerilor, precum și instruirea profesorilor, mijloacele necesare pentru funcționarea corespunzătoare a birourilor de asistență și centre de educație în domeniul sănătății » (§ 26).

« Invită statele membre să combată răspândirea dezinformării discriminatoare și nesigure în domeniul SRHR, întrucât pune în pericol toate persoanele, în special femeile, persoanele LGBTI și tinerii; recunoaște rolul jucat de mass-media, platformele de comunicare socială, instituțiile de informare publică și alte părți interesate în oferirea unor informații exacte și fundamentate științific și le invită să respingă dezinformarea și informarea eronată cu privire la SRHR din programele, materialele și activitățile lor; invită statele membre să elaboreze programe cuprinzătoare de educație sexuală și privind relațiile adecvate vârstei, ținând seama de faptul că transmiterea de informații ar trebui să reflecte diversitatea orientărilor sexuale, a identităților de gen, a expresiilor și a caracteristicilor sexuale, pentru a combate dezinformarea bazată pe stereotipuri sau prejudecăți și pentru a consolida garanțiile dreptului la sănătatea reproducerii prin intermediul serviciilor de sănătate publică » (§ 29).

Combaterea și condamnarea opoziției și nediscriminarea “intersectorială”, sau “intersecțională”, cum este tradus în alte documente UE termenul englezesc “intersectional”

Raportul, pe lângă faptul că invită statele membre să combată și să condamne orice opoziție fată de SRHR în cadrul școlilor și în media, invită instituțiile europene să condamne statele membre care nu vor să-și distrugă familiile și, prin urmare, refuză să adopte SRHR.

În plus, introduce conceptul de “nediscriminare intersectorială”, care e diferit de noțiunea de nediscriminare din tratatele europene și internaționale privind drepturile omului la care statele s-au angajat:

« Invită Comisia să condamne ferm regresul în domeniul drepturilor femeilor și al SRHR și să își utilizeze toate capacitățile pentru a-și intensifica acțiunile de combatere a acestuia; invită Comisia și statele membre să își intensifice sprijinul politic pentru apărătorii drepturilor omului, furnizorii de servicii medicale care lucrează pentru promovarea SRHR, a drepturilor femeilor și a organizațiilor societății civile din domeniul SRHR, care sunt actori-cheie pentru societățile care respectă egalitatea de gen și furnizori esențiali de servicii și informații SRH, în special cei care lucrează în contexte dificile în Europa, și să monitorizeze continuu și să aloce în consecință sprijin financiar suficient, prin intermediul programelor în curs, cum ar fi programul „Cetățeni, egalitate, drepturi și valori” » (§ 74).
« Solicită statelor membre să combată discriminarea în serviciile SRHR și să utilizeze o abordare intersectorială pentru a se asigura că femeile și fetele (atât transgen, cât și cisgen), persoanele non-binare, lesbiene, bisexuale și femeile intersexuale au acces egal la servicii și drepturi de SRH » (§ 72).

II. Cine și ce idei sunt în spatele Raportului Matić și în ce scop

De unde vine ideea conform căreia femeia nu trebuie să fie mamă și că noua generație trebuie educată în spiritul acestei idei ? Cine e în spatele acestei idei, cum a fost aceasta creată și transmisă în societate ? Care este scopul final al acestora ?

1. Care sunt ideile din spatele Raportul Matić

Întreg Raportul este traversat de ideea că femeia nu are o vocație la maternitate, că ea trebuie să își omoare copiii înca nenăscuti și că noile generații trebuie să fie învațate în acest spirit. Această idee nu le-a venit oamenilor și societății din senin. Nu aveau cum, pentru că ele sunt contrare adevărului, științei și naturii proprii femeii. Avortul, contracepția, sterilizarea, reproducerea artificială, dar și educația sexuală din școli pornesc de la premize care contrazic știința, pentru că aceasta ne spune că există viață umană înainte de naștere. Aceste practici sunt, de asemeni, contrare naturii femeii, căci este în natura acesteia să fie mamă, să își educe copiii și să fie soție. Este specificul femeii.

Aceste idei au fost inventate, promovate și finanțate în mod științific cu un scop anume: să i se ia femeii motivația pentru maternitate. Iar pentru acest lucru a fost nevoie de construirea unui întreag proiect de inginerie socială. Trebuia creată o ideologie și inventate concepte noi, precum SRHR, genul etc, care să corespundă noii realități inventate. Trebuia, de asemeni, asigurată transmiterea ideologiei și a noilor concepte în societate și combătută și suprimată orice opoziție față de acestea, pentru că minciuna, pentru a prinde la public, trebuie să fie totală. Adică toată lumea trebuie să zică aceeași minciună în același timp, în continuu. Tot acest arsenal era necesar pentru că cei care promovează această idee luptă împotriva adevărului, a științei și naturii femeii.

2. Cine este în spatele acestor idei și cum au fost acestea create

Raportul Matić este instrumentul a două mari grupuri diferite, dar care, observând că au interese comune, au început să lucreze împreună din anii 1990.

Este vorba despre marile fundatii internaționale și de feministele marxiste din Occident care, în spatele fațadei și a marketing-ului promovării drepturilor femeii, a non discriminării și a educației noii generații, urmăresc de fapt reducerea creșterii populației, implantarea unui guvern mondial și respectiv realizarea unei societăți egalitare marxiste prin distrugerea familiei naturale.

a) Marile fundații internaționale (precum Rockefeller, Ford, MacArthur, Population Council, IPPF, IPAS, Marie Stopes, International Women’s Health Coalition, Family Health International, Center for Reproductive Rights și mai apoi Bill și Melinda Gates, Concept Foundation, etc). Acestea, începând din 1953, pentru a rezolva « problemele cu care se confruntă omenirea » și pentru a « menține pacea » în lume, sunt angajate în reducerea creșterii populației la nivel mondial:

  • Prin mijloace medicale: avort, contracepție și sterilizare, prin introducerea în societate, legalizarea si extinderea acestora sub denumirea de planning familial, dar mai ales, din anii 1990 încoace, în urma adaptării strategiei lor;
  • Prin inginerie socială: schimbarea motivației și comportamentului persoanelor, în special ale femeii, prin alterarea structurii societății, astfel încât femeia să nu își mai dorească copii sau să își dorească cât mai puțini.

Într-un articol din 1967 (2), Kingsley Davis, sociolog al Fundației Rockefeller, constata că metodele de planning familial nu dau rezultate suficiente pentru că ele neglijează motivația femeii și a familiilor de a avea copii. Davis observa că o societate e reglementata de uzanțe, cutume și legi și că acest mechanism crează un sistem de recompense și pedepse care se exprimă în instituții. Pentru a schimba societatea, pentru a altera țesutul social, spunea el, este necesară modificarea uzanțelor, a cutumelor, a legilor și transformarea instituțiilor (precum familia și căsătoria) și denaturarea complementarității dintre bărbat și femeie, în special în relațiile de familie, astfel încât femeia și familiile să ajungă să nu își mai dorească să aibă copii și astfel, realizându-se o nouă configurație socială, să se oprească creșterea populației. Practic, el propunea marilor fundații să lucreze pe chestiunile de reducere a populației din perspectiva femeii, schimbând statutul și rolul social al femeii, încercând să convingă femeile să renunțe la maternitate.

Această idee a fost adoptată în practică abia la sfârșitul anilor 1980 datorită lui Adrienne Germaine, studenta lui Kingsley Davis și angajată a Fundației Ford și lui Joan Dunlop, angajată a Fundației Rockefeller și mâna dreaptă a lui Rockefeller III, ambele fondatoare a International Women’s Health Coalition. Acestea au convins mediul marilor fundații internaționale să folosească perspectiva femeii în munca lor, dacă doresc să fie eficienți în reducerea populației. Adică, să înlocuiască retorica de reducere a creșterii populației cu cea a statutului și rolul femeii în societate, a drepturilor femeii, a sănătatii și drepturilor sexuale și de reproductive, a genului etc. Adrienne Germaine explica cu amanunte modul în care a fost creat și promovat conceptul de SRHR în acest scop (3).

Însă, pentru a schimba mentalitatea femeilor cu privire la maternitate, marile fundații aveau nevoie de o ideologie și de concepte noi, pe care le-au furnizat în principal feministele marxiste din Occident.

b) Feministele marxiste (precum Kate Millett, Shulamite Firestone, Judith Butler, Simone de Beauvoir etc)

Acestea, la sfârșitul anilor 1960, și-au adus aminte de ce spusese Karl Marx despre ce trebuie făcut pentru a se putea construi o societate egalitară marxistă. Astfel, ele au creat baza ideologică și mijloacele intelectuale ale revoluției sexuale prin care să se realizeze mult dorita distrugere a instituției familiei naturale, origine a « inegalității si exploatării femeii », dar și a oricărei « inegalități și opresiuni sociale », deschizându-se astfel calea către « eliberarea femeii și a societății ». Din punctul lor de vedere, femeia se eliberează dacă se emancipează de maternitate, dar și de căsătorie, familie și de responsabilitatea de a-și educa copiii.

Marx și Engels spuneau în 1884 că « Prima opoziție de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre bărbat și femeie în căsătoria monogamă, iar prima clasă oprimată coincide cu cea a sexului feminin de către bărbat » (4).

Kate Millett

Kate Millett, preluând ideea lui Marx, deplora în teza sa de doctorat din 1969 faptul că nuexistă o bază ideologică și instrumentele necesare pentru a deconstrui familia:

« O cauză încă mai profundă este faptul că, dincolo de a declara că familia compulsivă trebuie să dispară, teoria marxistă nu a reușit să furnizeze o bază ideologică suficientă pentru a controla revoluția sexuală și a fost remarcabil de naivă în ceea ce privește puterea istorică și psihologică a patriarhatului » (5).

Legat de necesitatea creării unei baze ideologice pentru deconstruirea familiei, Karl Korch spunea în 1923, cu ocazia unei întâlniri între marxiști care viza analiza eșecului marxismului în Europa și găsirea unor soluții pentru resuscitarea acestuia, că trebuie inventată o antifolozofie pentru a se putea distruge familia, pentru că instituțiile precum familia au fost inventate ca instrumente pentru menținerea proprietații private și oprimării (6). Aceasta antifilozofie a fost de fapt lucrarea Școlii de la Frankfurt și a teoriei critice a lui Max Horkheimer.

Și continuă Kate Millett, concordând cu Troțki, că sovieticii au eșuat în a transforma revoluționar familia, căci modul prin care se poate realiza acest lucru nu este abolirea familiei, ci înlocuirea acesteia cu altceva:

« Chiar și aici sovieticii au eșuat mizerabil. După cum comentează Troțki rece, ‘Nu poți ’desființa’ familia, trebuie să o înlocuiești’ ». 

Shulamith Firestone, feministă marxistă, propunea în 1970 drept mijloc pentru distrugerea familiei, eliberarea femeii de biologie și de maternitate, căci considera că sarcina și nașterea erau lucruri oribile și dureroase. Astfel, ea a venit cu ideea conform căreia ar trebui să se promoveze o altă formă de reproducere, la care femeia să nu trebuiască să se supună prin natura lucrurilor:

« Inima opresiunii femeii sunt maternitatea și creșterea copilului » (7) ;

« Pentru a se asigura eliminarea claselor sexuale este necesară revolta subclaselor (a femeilor) și confiscarea controlului asupra reproducerii: (…) deci obiectivul final al revoluției feministe trebuie să fie, spre deosebire de cel al primei mișcări feministe, nu doar eliminarea privilegiului bărbaților, ci însăși distincția de sex în sine; diferențele genitale între ființele umane nu ar mai conta cultural (8) ».

« Perversitatea polimorfă va înlocui probabil heterosexualitatea, homo- și bi-sexualitatea. Reproducerea speciei de către un singur sex în beneficiul ambelor va fi înlocuită cel puțin cu opțiunea de reproducere artificială. Copiii se vor naște din ambele sexe în mod egal sau independent. Dependența copilului de mamă și vice-versa va lăsa loc unei dependențe mult mai scurte față de un grup mic format din alte persoane în general, iar orice inferioritate rămasă față de puterea fizică a adulților va fi compensată cultural. Tirania familiei biologice va fi ruptă. Mișcarea feministă are misiunea esențială de a crea acceptarea culturală a noului echilibru ecologic necesar supraviețuirii rasei umane în secolul XX. Scopul este clar – Omul devine Domnul Naturii, stăpân al propriei sale organizații sociale ».

Heidi Hartman spunea clar în 1981 că feminismul nu este despre femeie : « Chestiunea femeii nu a fost niciodată ‘chestiunea feministă’. Chestiunea feministă se orientează către cauzele inegalității sexuale între femei și bărbați, a dominației bărbaților asupra femeilor » (9).

În 1990, Judith Butler dezvolta conceptul de gen creat de John Money și-l inventează pe cel de queer, spunând că masculinul și femininul nu sunt categorii naturale, ci artificiale, inventate, impuse la naștere în scopuri de oprimare a femeii și a societății (10).

Judith Buttler

Dacă până acum femeia a tot fost eliberată de maternitate, de dependența economică, sexual, adică de familia care o oprimă, genul o eliberează de identitatea proprie feminină, căci această ideologie spune că nu există femeie sau bărbat, că acestea sunt chestiuni fluide, aleatorii, niște ficțiuni. Relativizând identitatea și rolurile sexuale, familia naturală se va descompune, iar persoana umană va mai fi decât o forță de muncă. Prin urmare, ideologia de gen este de fapt o politică de gen, căci toată această teorie este o propagandă politică.

3. Cum au fost transmise aceste idei în societate

Așadar, pentru a schimba structura societății, comportamentul femeilor, al bărbaților și al familiilor, marile fundații internaționale împreună cu feministele marxiste au promovat pe lângă conceptul de gen, o viziune nouă despre femeie, sexualitate și avort, fiecare dintre aceste două mișcări păstrandu-și motivele și retorica proprie, folosindu-se în special de școală, de orele de educație sexuală, pentru a transmite aceste idei:

a) Emanciparea femeii

Marile fundații internaționale au promovat ideea potrivit căreia femeia nu se realizează prin maternitate, prin educarea copiilor săi, sau în rolul de soție, ci exclusiv printr-o activitatea profesională exercitată în afara casei. Pentru acestea, o femeie ocupată cu serviciul nu își va mai dori copii, sau își va dori mai puțini.

Feministele marxistele, pe de altă parte, au vehiculat ideea conform căreia femeia, pentru a nu mai fi exploatată de către barbat, trebuie să renunțe la întemeierea unei familii și să se elibereze de maternitate, de fidelitatea față de soț, căci sarcina este o inegalitate și o injustiție pentru femei.

b) Alterarea moralității relațiilor sexuale și educația sexuală în școli

Marile fundații au propagat ideea conform căreia relațiile sexuale sunt o distracție și că ele nu sunt rezervate procreării în cadrul căsătoriei. Astfel, era imperios ca femeia să își ia toate măsurile pentru ca aceasta să nu rămână gravidă.

Feministele marxiste au susținut această viziune despre sexualitate, căci scopul lor era să distrugă morala creștină pentru a distruge familia, astfel încât să se revină la o ordine primitivă despre care vorbea Marx, în care persoanele au relații sexuale cu oricine, în care nu există roluri sociale.

c) Avortul ca drept, acolo unde acesta era depenalizat

Marile fundații au susținut ideea conform căreia copilul este un agresor, o tumoare pentru femeie și că el trebuie înlăturat. Feministele marxiste spuneau că femeia nu trebuie să se supună biologiei, ci să se elibereze de ea, căci sarcina e oribilă și nașterea e durerosasă.

Pentru un impact mondial, noile concepte au fost introduse în declarațiile Conferințelor internationale ale ONU din anii 1990 despre mediu (Rio de Janeiro, 1992), populație și dezvoltare (Cairo, 1995) și despre femeie (Beijing, 1995), dar și în alte instituții, fără ca statele participante să înteleagă că este vorba despre un instrument de distrugere a familiei și implicit a persoanei umane și a societății. Aceste documente au fost folosite mai apoi ca instrumente de presiune asupra statelor, pentru ca acestea să își modifice legislația și programele de acțiune. În paralel, prin ONG-uri locale, mișcarea de control a populației și a feministelor marxiste au dus o luptă culturală, politică și judiciară împotriva culturii vieții, impunând cultura morții în societate.

4. Care este scopul final al acestor idei

Marile fundații internaționale considerau că pentru a menține pacea în lume, pe lângă reducerea creșterii populației trebuia instituit un guvern mondial pentru a controla comportamentul persoanelor. În acest scop au promovat relativismul moral și distrugerea legii naturale.

Legea naturală este cea care ne spune că există un bine și un rău și că acestea nu sunt chestiuni inventate de mintea omului, ci sunt înscrise în însășii ființa lucrurilor. Iar noi putem, prin lumina rațiunii, să descoperim care este esența lucrurilor și ce e bine si ce e rău. Astfel, putem spune că avortul este o crimă pentru că rațiunea lucrurilor ne spune că există o inviolabilitate a vieții umane care trebuie aparată de la concepție și până la moartea naturală. Deasemeni, genul este o minciună despre persoana umană, o invenție mentală, asta pentru că realitatea ne spune că există o logică inteligentă în crearea bărbatului și a femeii.

Consecința negării existenței unei legi naturale și promovarea relativismmului moral este introducerea celei mai mari dictaturi văzute vreodată, pentru că îi învață pe oameni să accepte totul, dezvătându-i să înteleagă că există un bine și un rău care trebuie căutate în ființa lucrurilor.

Daca un copil învață că în comportamentul sexual nu există bine și rău, că el poate să fie fie băiat, fie fată sau altceva, că familia poate fi compusă din orice, că poate fi atras de un bărbat sau de o femeie, acesta nu va învața că bărbatul e facut pentru femeie și că împreună pot întemeia o familie având copii. Baza structurală a familiei (bărbat, femeie, copii) nu se va schimba cu ideologia, căci aceasta este structura realității. Însă, dacă un copil nu va mai înțelege ce e familia, căsătoria, bărbatul și femeia, realul va disparea din mintea sa. Dacă nu mai e realitatea lucrurilor care să ne spună ce e bine și ce e rău, să ne pună limite, atunci altcineva își va aroga acest drept. Acel altcineva, care va luat locul realității, va fi guvernul mondial.

Așadar, vedem că avortul, contracepția, reproducerea artificială, dar și educația sexuală din școli, nu sunt doar niste practici de ucidere a copiilor încă nenăscuți. Acestea fac parte dintr-un context mult mai larg prin care se dorește modelarea și dominarea societății, schimbarea structurii acesteia prin controlul comportamentului uman, fără ca persoanele să își dea seama de acest lucru. Cine se ocupă cu manipularea unei populații întregi ca aceasta să nu facă copii, să nu întemeieze o familie, să își modifice comportamentul sexual și să acționeze împotriva propriilor legi naturale, își arogă o putere divină. Iar persoanele care se lasă manipulate în acest fel, pe termen lung, vor putea fi și mai mult manipulate.

Din acest punct de vedere, putem aprecia că Raportul Matić este instrumentul implantării unei scheme dictatoriale de putere, cea a marilor fundații și a feministelor marxiste.

Asta doriți pentru dumneavoastă și pentru familiile dumneavoastră? Pentru cei care v-au votat și familiile lor? Pentru cei în fața cărora vă veți duce să le cereți votul la următoarele alegeri? În ca nu dorti o astfel de inginerie sociala, vă invităm sa votați împotriva Raportului Matić!

Maria DUNCA-MOISIN, Președinte AMCB
Andreea POPESCU, fost jurist la CEDO

(1)  Population and Reproductive Health Oral History Project, Sophia Smith Collection, Smith College Northampton, Adrienne Germaine interviewed by Rebecca Sharpless, June 19–20, September 25, 2003, p. 142;

(2) Kingsley Davis, « Population Policy : Will Current Programs Succeed ? », Science, 1967

(3)  Andrienne Germaine, « Having our say : Intellectual Contributions on Sexual and Reproductive Rights and Health by the International Women’s Health Coalition, 1987-2011 », octombrie 2016;

(4)  Frederick Engels, The Origin of the Family, Property and the State, online version, pp. 35 (in II. The Family), 1884;

 (5) Kate Millett, Sexual Politics, Univ. Of Illinois Press, Urbana and Chicago, 1969, p. 169, 170;

(6) Karl Koch, Marxismul si filozofia;

(7) Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 72;

(8) Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 12;

(9)  Heidi Hartman, The Unhappy Marriage of Marxism and Feminism ,Women and revolution, South End press, Boston, 1981, p. 5;

(10) Judith Buttler, Gender Trouble : Feminism and the Subversion of Identity, 1990 ;

Puteți citi și:

Prof. Alexandru Herlea despre Elsa Anca-Bărbuș: O personalitate puternică și un om de o profundă generozitate

0

În 20 aprilie 2021 a decedat la București Elsa (Nina) Anca-Bărbuș, personalitate reprezentativă a României creștine și civilizate care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor, persecuților și torturilor fizice și psihice. Având un profund respect pentru valori, inoculat prin educația primită în familie, nu s-a abătut nici un moment de la morala creștină, nu a făcut nici o concesie, nici un pas greșit.

Ea este fiica avocatului Victor Anca, un apropiat al lui Iuliu Maniu, care descinde dintr-o veche familie de preoți transilvăneni și care, angajat în lupta anticomunistă și împotriva ocupantului sovietic, va cunoaște timp de 15 ani temnițele comuniste și domiciliile obligatorii. Nu este deci de mirare că Nina Anca s-a căsătorit în 1964 cu Ioan Bărbuș, fost președinte al Tineretului Universitar Național Țărănist, cu care era logodită înainte ca acesta să fie arestat în 1947 și să petreaca 17 ani în pușcării.

Elsa Anca-Bărbuș și Ioan Bărbuș la cununie

Pe Victor Anca l-am cunoscut, într-un fel, de mic copil, se vorbea adesea de el în familie, era bun prieten cu avocatul Dumitru Hertia, fratele mamei mele, și procesul din 1949 de la București, în care Victor Anca a fost condamnat, era strâns legat de cel de la Brașov, în care a fost condamnat tatăl meu.

Victor Anca

Am avut onoarea s-o cunosc personal pe Nina Anca-Bărbuș înca din 1979, când îi adusesem de la Paris o scrisoare de la Cicerone Ioanițoiu, cunoscutul luptător anticomunist, prieten apropiat al lui Ioan Bărbuș. Am cunoscut-o mai bine după evenimentele din decembrie 1989, când se angajase cu energie și hotărâre în lupta pentru revenirea în viața politică a PNȚCD. Toată familia Bărbuș era prezentă, atât soțul, Ioan Bărbuș, cât și cele doua fiice, Anca și Mihaela.

Forța de caracter a Ninei Anca-Bărbuș, felul în care a știut să transmită generației copiilor valorile pe care își construise viața și pe care le susținea și promova cu competență și dăruire, m-au impresionat profund.

Când întâlnești un astfel de om, nu-l poți uita niciodată. Îi pastrez o amintire plină de admirație și duioșie, căci nu era numai o personalitate puternică și cultivată, era și un om sensibil și de o profundă generozitate.

Cele mai sincere condoleanțe familiei.
Dumnezeu s-o odihnească în Împărăția Sa!
Alexandru Herlea

Alexandru Herlea este inginer, profesor universitar român și francez, membru al PNȚ în exil înainte de 1989, ministru al Integrării Europene între 1996-1999 (în mandatul lui România a deschis negocierile de aderare la UE), ambasador și șef al Misiunii României pe lângă UE între 2000-2001 și fost vicepreședinte al Internaționalei Creștin Democrate.

Corespondență din Israel: Am un minut și jumătate de când sună alarma până când ar putea cădea racheta lansată din Gaza

0

M-am gândit să scriu această scrisoare cititorilor “În Linie Dreaptă”. Ceea ce aș vrea e ca cititorul român “să intre în pantofii mei”, cum spune expresia ebraică.

Stefan KranzdorfMă numesc Ștefan și m-am născut în București acum aproape 65 de ani, într-o familie de intelectuali evrei. Limba și cultura mea maternă, ca și a părinților mei, este cea română. Copilăria și tinerețea au decurs la fel ca ale oricărui român: Școala de Muzică nr. 2, Liceul Lazăr, 9 luni de armată TR, facultatea de electronică.

Nimeni nu m-a deranjat niciodată, n-am auzit de la nimeni o vorbă urâtă. În ultimul an de facultate mi-am găsit iubirea, m-am căsătorit, și după puțin timp ne-am urmat repartiția într-un orășel de provincie.

Era 1981, tocmai anul în care Ceaușescu a mai făcut un pas pe calea “revoluției culturale” și ne-a închis în nas tuturora posibilitatea stagiului într-un oraș mare, adică în meserie. Împreună cu colegii proaspăt ingineri, mergeam la centrala telefonică de lîngă Dunăre, semnam condica și ardeam gazul. Noi ne făceam că muncim, ei se făceau că ne plătesc.

Aici traseul vieții mi s-a despărțit de cel al prietenilor mei “etnici români”. Ei și-au pus în funcțiune pilele și unul câte unul și-au obținut transferul în București.

Eu și soția ne-am hotărât să ne transferăm unde vedem cu ochii, și singurul țărm pe care-l vedeam să ieșim din izbeliste era și a rămas cel al Israelului. Un an după absolvire am aterizat la Tel Aviv.

Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, începutul anilor 1980

De-atunci a curs ceva apă pe Dâmbovița și pe Iordan. Ne-am realizat în viața și în meserie. Azi avem 3 copii la casele lor și 5 nepoți în aceste case. Nevasta-mea s-a pensionat de curând, eu încă lucrez ca proiectant pentru o multinațională.

După ce a venit pandemia am lucrat cu toții numai de acasă; de când lumea e vaccinată, lucrăm 1-2 zile pe săptămână la birou.

Astăzi vă scriu ca să vă povestesc o zi de viață:

“O zi din viața lui Ștefan”

Și nu oricare zi, ci ultimele 24 de ore (11-12 mai 2012, n.ed.).

Poate vă dați cu părerea la intrebările care mă frământă.

Azi dimineață trebuia să fiu birou, cursant la o perfecționare. Ieri seară, după bombardamentul de la 9, am fost anunțați că instructorul a fost convocat de urgență în serviciul militar de rezervă.

Așa că oricum am rămas acasă, mi-e frică.

Israelieni se adăpostesc la sunetul sirenelor care anunță că se apropie rachete lansate din Fâșia Gaza, Ierusalim, 10 mai, 2021. Photo by Flash90 sursa și alte foto: timeofisrael

Ce fac dacă bombardamentul următor mă prinde pe drum, în mașină? Dar ce fac dacă mă prinde la serviciu? Habar n-am unde e adăpostul.

În orașul meu, la 15 km sud de Tel Aviv, am cam un minut și jumătate de când alarma sună până când ar putea cădea racheta lansată din Gaza. Dacă racheta este înterceptată de Iron Dome, încă nu inseamna că ai scapat. Tot s-ar putea să-ți cadă niște fiare ferbinți în cap.

Tot mai bine e acasă, în camera blindată (camera-adăpost). Asta-mi servește și de cameră de lucru, unde stau acum și scriu.

Chiar dacă ne pică o rachetă direct pe casă, avem șanse bune să ieșim întregi și nevătămați.

Pentru noi, războiul a început alaltăieri seara. Până atunci, auzisem doar niste bubuituri înfundate, probabil Iron Dome lansat contra unor rachete de rază mai mică, ce ținteau spre Ashdod și Ashkelon, orașe aflate 20-30 km mai la sud.

Israelieni care se îndreaptă spre un adăpost la sunetul sirenelor care anunță rachete în drum spre Ashkelon, 9 iulie, 2014. REUTERS/Baz Ratner

Parte a războiului psihologic, Hamasul anunțase că va bombarda Tel Avivul la 9 seara, dar parcă poți să-i crezi?

La 9 fără zece, când au sunat sirenele, am aflat că trebuie să-i crezi.

Eu și Lidia am intrat repede în camera-adăpost, am tras ușa blindată și am mai apucat să închidem și oblonul blindat, o placă metalică groasă care se trage în lungul ferestrei.

Și atunci a început circul.

La fiecare câteva secunde, câte un bum asurzitor, sunând de aproape, probabil “ieșire” de Iron Dome.

Întrețesute cu “bum”, auzeai ropotul de “pacuri”. Explozii de rachete interceptate sau de rachete explodând la pămțnt? 

Cum să știi? Și daca dă, trebuie să mă intereseze?

Cât timp e numai sunet și nu-mi cade ceva în cap, sunt mulțumit.

În timpul ăsta, șuiera sirena afară și pe smartphone, în aplicația “Culoarea Roșie”, numele de cod pentru alarmă de rachete.

Pe ecran se perinda lista de sate și orașe unde este acționată sirena.

Uneori sirena încetează, iar “bumurile” și “pacurile” sunt mai slabe, semn că orașul sau satul atacate sunt ceva mai departe.

După care sirena de lângă casa noastră sună din nou și scena se repetă de aproape.

După, vre-o oră, liniște. Mergem la culcare.

La ora 3 dimineața, scenariul se repetă. Iar “bum” și “pac”, timp de vre-o jumătate de oră. Mergem la culcare.

La 5 dimineața, alarma din nou, dară fără cine știe ce zgomot. Într-un sfert de oră, suntem înapoi în pat.

Citesc pe internet că în orașul meu a fost ucisă o femeie. La Lod, oraș amestecat, au fost uciși de rachete 2 adulți și 2 copiii, din întâmplare arabi. Rachetele nu disting între evrei și arabi. Că-s “de-ai noștri” sau “de-ai lor”, pe Hamas nu-i interesează.

Important e să ucidă.

Bombardament în Ashkelon, Israel, 12 mai 2021

Important e și ca d-na Jean Psaki, papagalul lui Biden, să-și poată recita poezia, să îndemne “ambele părți”, atacatori și atacați, ucigași și victime, la “reținere și dezescaladare”. De parcă cineva o ascultă.

Acum, bezmetic de somn, încerc să mă concentrez la lucru.

Nevastă-mea a plecat la fiică-mea, la casa cu 3 fete, între care una bebelușă sugace.

Dumnezeu să le ocrotească, acasă și pe drum.

Puțin înainte de 7, Lidia se întoarce, grăbită să ajungă acasă pe lumină, câtă vreme teroriștii se mai ascund de drone și de aviatorii Tzahalului.

Hamasul anunța că va ataca seara la 7. A întârziat, sirenele au sunat 7 și un sfert. Nu cine știe ce tevatură. Câteva bubuituri și după 20 de minute am ieșit în salon să ne aerisim.

M-am intors în biroul-adăpost, am scris un raport pentru serviciu și acum vă scriu vouă.

Ce să fac: să mă duc la culcare, sau tot degeaba, că sună alarma imediat?

Al vostru,
Ștefan

Rachete lansate spre Israel din Rafah, în sudul Fâșiei Gaza, controlată de Hamas, pe 12 mai, 2021. (foto: SAID KHATIB / AFP)

Ștefan Kranzdorf este un israelian născut, crescut și educat în România, un vechi prieten al ILD

Doamna Elsa Anca-Bărbuș (1927-2021) – seninătatea și curajul date de credința în Hristos

2

În această noapte, doamna Elsa Anca-Bărbuș a trecut la cele veșnice. Cu seninătate și curaj date de o credință puternică în Dumnezeu, doamna Elsa Anca-Bărbuș a înfruntat ororile secolului trecut: războiul, ocupația sovietică, dictatura comunistă, închisoarea, așteptarea timp de 17 ani a logodnicului ei, Ioan Bărbuș, arestat în 1947 și cu care s-a căsătorit în 1964, și a tatălui ei – fruntașul țărănist Victor Anca întemnițat și el pentru 15 ani.

„M-am născut într-o familie de ţărănişti. Am auzit de politică o viaţă întreagă şi am simţit la fel cu ei, pentru că aşa era atmosfera în societatea în care trăiam noi. Oameni simpli, dar ţineau cu ţara.” Așa își începea doamna Elsa Anca-Bărbuș mărturia despre 8 noiembrie 1945, prima manifestație anticomunistă de amploare din Europa după ocupația sovietică.

A fost printre sutele de studenți arestați cu care comuniștii l-au șantajat pe Regele Mihai la abdicare. „Noi ştiam despre religie, despre credinţă, (…) pe când acum, sentimentele astea nu mai există chiar atât de bine; când sunt proclamate de oportunişti, ele nu mai conving pe nimeni, deci nimeni nu mai crede că poate de-adevărat să-şi iubească ţara, pentru că cei care spun că o iubesc se vede bine că sunt mincinoşi.”

Doamna Elsa Anca-Bărbuș a contribuit după 1989 la renașterea PNȚ, a Bisericii Române Unite cu Roma și a României. A fost un model de curaj, discreție și fidelitate și întărire pentru toți cei fericiți să o cunoască.

Trecerea de la întuneric la Lumină

„Este o explozie de primăvară în Cișmigiu!”, scria doamna Elsa Anca-Bărbuș acum patru ani, în apropierea Paștilor. (De la întuneric la lumină)

„Avem, noi bucureștenii, o inimă de flori și de verdeață în mijlocul nostru, la îndemâna noastră, sub ochii noștri… și-i ținem strâns închiși, încruntați și ne plângem de milă. Chiar asta făceam eu, acum vreo două zile, trecând îngândurată, în fotoliul rulant, pe lângă covorul de iarbă verde și crudă, împânzit cu ghiocei și, ici și colo, cu câte un pâlc de lalele. Și iată că inima mea, mai tânără decât rațiunea!, și-a amintit dintr-o dată de o altă plimbare prin Cișmigiu. Eram în clasa a doua primară, și arboram primii mei ochelari! Pentru acest eveniment, mama mă trimisese, cu o verișoară mai mare, la o plimbare prin Cișmigiu, parcul făcut de grădinarul Regelui Carol I, ca să mă obișnuiesc cu noii mei „auxiliari”. Era tocmai un început de primăvară, ca acum. Și m-am înseninat dintr-o dată.

Și m-au năpădit, cum se spune, amintirile. Eram în al doilea an de școala, și devenisem o mică intelectuală – o gânditoare – prin forța împrejurărilor. Școala – mai ușoară la început – devenise pentru mine un efort: ca și mama și bunica mea, eram mioapă. Dar nu știam. Învățam bine, dar nu vedeam la tablă, iar asta mă copleșea. Din fericire, mama și-a dat seama – poate trecuse și ea prin astfel de încercări, m-a dus la un oculist (cel mai bun, se spunea). Și așa s-a făcut că am ajuns în Cișmigiu, cu primii mei ochelari.

Cum aș putea să descriu minunea care s-a arătat înaintea ochilor mei? Natura – care până atunci nu-mi spusese nimic, și-a descoperit toată splendoarea! Verdeața, ghioceii și lalelele, dar chiar și ceilalți copii, toate mi se păreau înveșmântate în strălucire și frumusețe. Era o nouă viață și o bucurie copleșitoare pentru copilul care eram atunci. Abia ani de zile mai târziu, când am făcut cunoștință cu Psalmii, mi-am putut găsi cuvinte pentru a-mi exprima aceste sentimente. „Cât de mărit este Domnul în Sion! Toate de bucurie le-ai umplut!” Era o trecere de la întuneric la lumină. (…)

O, Doamne, dacă amintirea bucuriei pe care mi-a dat-o întâlnirea cu lumina pământească poate dăinui până la adânci bătrânețe – în pragul celor nouăzeci de ani ai mei – ce va fi când voi da ochii cu „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume”?

Oare nu acesta este scopul vieții? Și știm cine este Cel care este Lumina Lumii.

Și cred că pot să spun acum; cu siguranța pe care mi-o dă experiența: Cred cu tărie, așa cum spun la Crez, aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie.

Ajuta-ne, Doamne, să ne pregătim pentru această întâlnire acum, în preajma Sfintelor Paști, printr-o bună spovadă și Sfântă Împărtășanie! Și să venim la Tine, să luăm lumina!

Dumnezeu să o odihnească și să îi facă parte cu drepții!

CEDO despre practicile din procesele staliniste

1

Chiar dacă Avram Bunaciu şi Alexandru Drăghici nu au fost judecaţi, faptele lor vor reveni în actualitate până când se va face lumină asupra lor. Până acum tema a fost tratată foarte greşit, astfel că manipulatorii istoriei au reuşit de fiecare dată să aducă discordia între români şi să îi îndepărteze de trecutul lor, ca într-o aplicaţie drăcească a dictonului care ne-a rămas de la Orwell, „cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le refuzi şi să le distrugi înţelegerea pe care o au ei asupra istoriei”.

ILD s-a ocupat foarte mult de trecutul recent, de eroii anticomunişti (v. aici, aici și aici, de aspectele morale ale crimelor comuniste, de rolul de lider al PNŢ în rezistenţa anticomunistă (v. aici, aici și aici) de mesajul Mişcării legionare şi de evoluţia neuniformă al susţinătorilor săi (v. aici, aici și aici). Am relatat şedinţele procesului lui Vişinescu şi am reacţionat atunci când am considerat că unii responsabili ai IICMER sau AFDPR (v. aici, aici și aici) nu sunt la înălţimea misiunii lor. Nu renunţăm la ce am spus şi îi îndemnăm pe cititori să arunce o privire asupra articolelor în care am tratat mai pe larg aceste teme în ultimii zece ani.

Ne-am ales cu tot felul de epitete pentru poziţiile noastre, deşi ce am spus noi se verifică, iar cei care ne târăsc în noroi se dovedesc a fi radicali şi incompetenţi. Lucrurile nu sunt simple, dar nici cvadratura cercului. Noi nu le-am tratat „în vrac”, ci am încercat să fim nunaţaţi şi proproţionali. Am avut dreptate, chiar dacă încă nu am reuşit să ne despărţim de destinul Casandrei. Ne pare foarte rău că şi agitaţia legată de cererea de înlăturare a bustului lui Mircea Vulcănescu dintr-un parc din sectorul 2 confirmă ce spunem noi de ani de zile: “elitele” nu cunosc date elementare despre trecutul nostru recent, nu pot purta o discuţie morală echilibrată pe această temă şi nu înţeleg miză sa uriaşă în războiul informaţional actual. Oportuniştii şi trădătorii domină dezbaterea asupra trecutului recent pentru că „elitele” s-au înstrăinat de tradiţia democratică a ţării.

Nu am intervenit când spiritele erau încinse, dar credem că discuţia este foarte importantă şi se poate lămuri, pentru că istoria este a tuturor oamenilor, nu proprietatea experţilor. Din experienţa personală în timpul procesului lui Vişinescu, avem motive să credem că majoritatea românilor au atitudini normale faţă de trecut, adică resping crima şi teroarea şi apreciază eroismul şi înţelepciunea. Ei, cei normali şi înţelepţi, ar putea profita de câteva idei ce se desprind dintr-o opinie a CEDO în care s-au atins, între altele, problemele pe care le ridică modul de desfăşurare a unui proces stalinist.

Cazul Ludmila Polednová împotriva Republicii Cehe

Ludmila Brožová-Polednová (1921-2015)

ILD a mai scris despre procesul fostei procuroare comuniste Ludmila Polednová (1921-2015). Aceasta a fost dactilografă, a urmat un curs scurt muncitoresc de drept (cum se făceau pe timpul stalinismului) şi, la sfârşitul anilor ’40, a ajuns procuroare în Cehoslovacia. În această calitate a participat la condamnarea Miladei Horáková (1901-1950), un membru marcant al partidului lui Edvard Beneš (apropiat de PNŢ-ul lui Iuliu Maniu). Doamna Horáková era un jurist eminent, avusese o atitudine clar antifascistă, fiind toturată de nazişti şi petrecând aproape tot războiul într-un lagăr.

După 1945, şi-a reluat activitatea politică, însă a fost din nou arestată, condamnată şi executată pentru spionaj în cadrul unei farse juridice staliniste, care a avut loc în primăvara anului 1950. În procesul său au mai fost pronunţate şi aduse la îndeplinire alte trei comndamnări la moarte. Opt inculpaţi au primit pedepse între 15 ani de închisoare şi închisoare pe viaţă. În 1969, după Primăvara de la Praga, verdictul a fost anulat, dar datorită ocupaţiei sovietice a Cehoslovaciei, Horákova nu a fost reabilitată.

La 11 septembrie 2008, justiţia cehă a condamnat-o pe Ludmila Brožová-Polednová la şase ani de închisoare pentru rolul său în procesul din 1950, însă ea nu a acceptat sentinţa şi s-a adresat la CEDO, deoarece a considerat că a respectat legislaţia în vigoare în perioada procesului lui Horákova şi că nu a avut suficiente posibilităţi de apărare în timpul procesului în care a fost inculpată ea.

Milada Horáková

Condamnarea Miladei Horáková se aseamănă cu cea al lui Mircea Vulcănescu doar prin trăsăturile generale ale proceselor staliniste. Spre deosebire de Horáková, Vulcănescu nu a fost condamnat la moarte în mod formal şi nu s-a împotrivit, ci a acceptat dictatura. Opinia CEDO este însă interesantă şi pentru noi, deoarece nu a analizat o vinovăţie individuală (de care CEDO nu se ocupă), ci respectarea de către tribunalele cehe a drepturilor şi libertăţilor pe care le apără Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului (Convenţia) pe durata procesului fostei procuroare.

Pentru cunoaşterea cazului Ludmila Polednová contra Republicii Cehe este necesară buna credinţă, informarea asupra procesului Miladei Horáková, consultarea întregului text al hotărârii CEDO şi a celorlalte documente menţionate în hotărârea CEDO. Compliaţia prezentată aici nu are în niciun caz pretenţia unui comentariu juridic, ci doreşte numai să scoată în evidenţă, în mod empiric, câteva idei legate de modul în care CEDO (şi statul ceh) au pus problema corectitudinii paşilor care preced pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti în societăţile civilizate, adică cele care respectă statul de drept.

Decizia CEDO privind admisibilitatea Cererii nr. 2615/10, adresate de Ludmila Polednová împotriva Republicii Cehe are trei părţi:

  • Prezentarea în Fapt a împrejurărilor cazului (contextul cazului şi procedura penală împotriva Ludmilei Polednová) şi legislația și practica internă în materie (legislaţia în vigoare la momentul procesului lui Milada Horáková și a celorlalţi şi Dreptul și practica internă după 1989).
  • Plângerile formulate de Ludmila Polednová s-au referit la încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, mai precis prevederile Articolelor 7 (“Nici o pedeapsă fără lege”) şi 6 (“Dreptul la un proces echitabil”), dar şi la alte fapte pe care le-a considerat încălcări ale drepturilor sale.
  • În Drept, CEDO s-a pronunţat asupra pretinsei încălcări a Articolelor 7 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a răspuns celorlalte plângeri.

În secţiunea în care descrie faptele, hotărârea CEDO aminteşte câteva raţionamente ale instanţelor cehe, dintre care amintim:

  • Toți cei care acceptaseră să participe în calitate de judecători și procurori se aflau într-o poziție similară, cea a executorilor cheie ai voinței unui organ politic.
  • Reclamanta fusese aleasă după îşi dovedise capacitatea în altele procese politice, făcuse parte din grupul principal de procurori care pregătise urmărirea penală, participase la ședințele politice și pronunțase discursul de încheiere al procurorului, semnase evaluarea procesului și participase la executarea celor condamnați şi a arătat în ce măsură s-a identificat cu scopul procesului, și anume eliminarea fizică a victimelor nevinovate.
  • Condamnarea Miladei Horáková și a altor trei persoane nu putea fi considerată un act de justiție, deoarece a fost impusă la sfârșitul unui proces care nu îndeplinea cerințele fundamentale și imuabile ale exercitării puterii judiciare.
  • Deși recunoaște că noțiunea de justiție este întotdeauna, într-un fel, dependentă de condițiile contextului istoric sau de timp, Curtea Supremă [cehă] rămâne totuși convinsă că, cel puțin, se pot formula anumite cerințe etice fundamentale, aplicabile noțiuni de justiție și judecată loială care nu sunt supuse unor astfel de condiții temporale. Pentru a fi considerată echitabilă, o sentință trebuie să îndeplinească cel puțin cerința de a pedepsi persoana condamnată pentru o infracțiune efectiv comisă de aceasta.
  • Procedurile care au condus la pronunțarea hotărârii nu trebuie să fie simple etape care să preceadă formal și nesemnificativ o decize prestabilită. Hotărârea trebuie să rezulte cu adevărat din activitatea instanței și să nu fie impusă din exterior, cu alte cuvinte de către instituțiile din afara sistemul judiciar, cum ar fi organele politice, executivul etc. Procesul decizional al tribunalelor trebuie să implice distanțarea de orice interese legate de rezultatul procedurilor, inclusiv interesele politice. 
  • Hotărârea nu trebuie să aibă ca obiectiv unic acela de a deveni un instrument în lupta politică dusă de o parte a societății împotriva celeilalte. Nu trebuie să fie un simplu act de eliminare a indivizilor sau grupurilor de indivizi în contextul unei astfel de lupte. Valoarea acestor reguli constă în faptul că, dacă judecătorii nu le respectă, ei trădează profund principiile etice fundamentale ale vocației lor, indiferent de motiv, chiar dacă, de exemplu, au cedat influenței politice. Dacă, atunci când iau o hotărâre, judecătorii sunt expuși la influențe contextuale sau specifice vremurilor, ei nu trebuie să uite că hotărârea trebuie să rămână valabilă chiar și după dispariția acelor influențe. Judecătorii trebuie să fie conștienți de faptul că deciziile trebuie să îndeplinească cerințele fundamentale ale justiției chiar mai târziu. 
  • Este necesar să se evidențieze o anumită ierarhie a ilegalităților care a influențat hotărârea judecătorească (…). Cel mai grav caz este acela în care o hotărâre este pronunțată în circumstanțe caracterizate prin absenţa atributelor etice imuabile inerente exerciţiului funcţiei de judecător, mai ales pentru că: (a) a existat intenția premeditată de a elimina fizic o persoană; (b) judecata a fost aleasă ca instrument cu ajutorul căreia se poate elimina fizic acea persoană; (c) judecătorul s-a identificat cu acest scop al hotărârii, indiferent de motiv; (d) judecătorul a subordonat modul în care a condus procedurile sau a participat la decizii în scopul pronunțării, conform planificării, a unei hotărâri cu valoare penală; (e) judecătorul a condamnat sau a participat la condamnarea acuzatului, fără să țină cont de cursul sau rezultatul procesului; în realitate, rezultatele procedurilor nu au fost un criteriu în determinarea hotărârii – dimpotrivă, procedurile au fost adaptate obiectivului de a asigura o condamnare, ceea ce echivalează cu o faptă penală; și (f) acuzatul nu a avut nicio șansă reală de a inversa intenția premeditată de a-l elimina, chiar dacă, unui observator extern, procedurile ar fi putut da impresia că a condus la judecată (de exemplu, dacă acuzatul ar fi fost constrâns să mărturisească). În aceste condiții, decizia de a condamna pe cineva poate fi considerată o parte necesară și de neînlocuit a unui mecanism ucigaş. Nu este doar un simplu abuz de putere din partea judecătorilor, ci de ucidere. Aceasta este ceea ce se înțelege în termeni legali prin crimă judiciară. Condamnarea aici este un act complet înstrăinat de fundamentele etice pe care se bazează atribuțiile unui judecător. Judecata nu a fost un act de justiție, ci un act de lichidare a celor pe care i-a condamnat. Acest act de lichidare a avut doar înfățișarea unei judecăți. În ceea ce privește conținutul și valorile, nu a avut nimic de-a face cu justiția. A fost un caz în care persoana care a adoptat hotărârea nu era, de fapt, judecătorul de caz, ci un asistent sau coautor al celor care la acea vreme stabiliseră ca obiectiv al procesului lichidarea fizică a inculpaților.

Ce spune CEDO despre încălcarea de către tribunalele cehe a Articolului 7 – Nici o pedeapsă fără lege:

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată criminală potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează că este legitim ca un Stat de drept să efectueze proceduri de urmărire penală împotriva persoanelor care s-au făcut vinovate de crime sub un regim anterior. De asemenea, nu s-ar putea reproşa instanţelor unui astfel de Stat, care au succedat celor care existau anterior, să aplice şi să interpreteze dispoziţiile legale existente la momentul faptelor în lumina principiilor după care se conduce un Stat de drept (a se vedea cauza Streletz, Kessler și Krenz c. Germaniei [GC], nos 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, § 81, CEDO 2001-II).

Articolul 7 al Convenţiei nu se mărgineşte să interzică aplicarea retroactivă a dreptului penal în dezavantajul acuzatului, ci consacră astfel, în mod mai general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi pe acela care impune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă de aici că o infracţiune trebuie să fie definită clar în lege. Cu toate acestea, oricât de clară ar fi formularea unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, inclusiv în cel de drept penal, există în mod inevitabil un element de interpretare juridică şi va trebui totdeauna să se elucideze punctele asupra cărora există îndoieli şi totdeauna va fi necesară o adaptare la situaţie. Sigur, această noţiune se aplică evoluţiei progresive a jurisprudenţei într-unul şi acelaşi Stat de drept şi sub un regim democratic, însă îşi păstrează întreaga valoare când a avut loc, de exemplu, o succesiune între două State (a se vedea cauza Streletz, Kessler și Krenz, citată anterior, §§ 49 şi 81-82 ; şi K.-H.W. c. Germaniei [GC], no 37201/97, §§ 44 şi 84-85, CEDO 2001-II (extrase)).

Instanţele cehe au condamnat-o pe petentă pentru omor, în temeiul Codului Penal no 117/1852 aplicat la momentul faptelor. Reclamantei i s-a reproşat că a participat în calitate de procuroare în procesul împotriva Miladei Horáková şi a celorlalţi, care se derulase în 1950 sub controlul direct al autorităţilor politice al epocii şi care se soldase cu mai multe pedepse capitale aplicate unor persoane nevinovate. Cu ajutorul a numeroase probe scrise, tribunalele au stabilit că procesul nu fusese decât o formalitate menită să creeze o aparenţă de legalitate pentru lichidarea fizică a opozanţilor regimului comunist, şi că desfăşurarea şi rezultatul său fuseseră stabilite dinainte de către organul politic al partidului comunist în cooperare cu Securitatea Statului. Potrivit tribunalelor cehe, citate de CEDO, în acest proces au fost dispreţuite principiile fundamentale de echitate a procedurilor, precum şi exigenţele etice permanente proprii puterii judecătoreşti. Prin urmare, hotărârea rezultată astfel nu poate fi considerată un act de justiţie şi actorii acestui proces, între care reclamanta este ultima supravieţuitoare, nu puteau să se descarce de responsabilitatea lor penală susţinând că nu au făcut decât să îşi exercite funcţiile.

Întrucât procesul, care a culminat cu condamnarea la moarte şi executarea condamnaţilor, constituia un mecanism ucigaș, tribunalele au concluzionat că petenta în calitate de procuroare, făcând parte din aparatul de justiţie, fusese coautoare a acestui omor cvadruplu. Reclamantei i s-a reproşat că a abuzat de funcţia sa de procuroare şi că nu a exercitat-o potrivit reglementărilor din acel timp referitoare la obligaţia autorităţilor de a cerceta probe incriminatorii şi exoneratorii, de a apăra interesul Statului şi de a face uz de toate mijloacele disponibile pentru a stabili adevărul. Tribunalele au considerat că probele administrate respingeau şi apărarea petentei care pretindea că ar fi ignorat orice fel de manipulare, ci demonstrau că ea participase la reuniunile de instruire politică, că ajutase la pregătirea unui proces-verbal preliminar ce alcătuia un fel de scenariu al procesului şi că trebuia să ştie că pedepsele capitale fuseseră stabilite dinainte de către autorităţile politice.

Faţă de aceste elemente, Curtea apreciază că aplicarea şi interpretarea de către tribunalele interne cehe a dispoziţiilor de drept penal nu a fost deloc arbitrară şi că interpretarea strictă a legislației cehoslovace respective a fost conformă cu Articolul 7, alin. 1 al Convenţiei. Consideră că practica lichidării opozanţilor unui regimului politic prin pedepse capitale impuse în urma unor procese care încălcau în mod flagrant dreptul la un proces echitabil şi mai ales dreptul la viaţă, nu poate fi protejată de Articolul 7 § 1 al Convenţiei. În acest caz, această practică a golit de substanţă Constituţia şi legislaţia epocii pe care trebuia să se întemeieze şi, prin urmare, nu poate fi considerată „drept” în sensul Articolului 7 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler și Krenz citat mai înainte, §§ 85 şi 87 ; K.-H.W. împotriva Germaniei [GC], no 37201/97, §§ 88 et 90, CEDO 2001-II (extrase)) (…).

Curtea nu poate accepta nici argumentul petentei potrivit căruia ea nu a făcut decât să se supună instrucţiunilor superiorilor în care avea încredere deplină.

Notează mai întâi că reclamanta nu susţine că textele Constituţiei şi ale legilor în materie nu îi erau accesibile. Adagiul « nimeni nu trebuie să ignore legea » se aplică deci şi persoanei sale. Pe urmă, constatându-se deja că nici măcar un simplu soldat nu poate asculta complet şi orbeşte ordine care violează în mod flagrant nu doar principiile legislaţiei naţionale, ci şi drepturile omului pe plan internaţional, mai ales dreptul la viaţă (a se vedea K.-H.W. citat mai înainte, § 75) (…). Curtea consideră că această constatare este valabilă pe deplin în cazul petentei care a acţionat în calitate de procuroare, după ce a urmat studii pregătitoare de drept şi a dobândit o anumită experienţă practică a proceselor. Pe baza probelor, tribunalele naţionale au conchis, de altfel, că reclamanta ar fi trebuit să fie conştientă că aspectele legate de vinovăţie şi pedeapsă fuseseră stabilite de autorităţile politice mult înainte de proces şi că principiile fundamentale ale dreptului fuseseră cu totul batjocorite.

În aceste împrejurări, Curtea consideră că petenta care, ca procuroare, a contribuit la crearea unei aparenţe de legalitate în procesul politic intentat Miladei Horáková şi celorlalţi şi s-a identificat cu această practică inacceptabilă nu se poate prevala de protecţia Articolului 7 al Convenţiei. A raţiona în alt fel înseamnă a nu cunoaşte obiectul şi scopul acestei dispoziţii, anume că nimeni nu trebuie să fie supus la cercetări, condamnări sau sancţiuni arbitrare. De altfel, faptul că nu a fost deranjată în fosta Cehoslovacie comunistă şi că a fost cercetată şi condamnată de tribunalele cehe numai după reinstaurarea regimului democratic nu înseamnă deloc că acţiunea sa nu constituia o infracţiune potrivit dreptului cehoslovac în vigoare la momentul faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Streletz, Kessler et Krenz citat mai sus, §§ 79 și 88).

Curtea aminteşte, de asemenea că a hotărât deja că, în contextul succesiunii dintre două State guvernate de regimuri diferite, condamnarea – pentru complicitate la violarea deliberată a legii şi la privarea de libertate – a unui reclamant ce participase ca procuror la un proces intentat în Republica Democrată Germană (RDG) împotriva unui disident care fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea având semnificaţia unei violări a principiului proporţionalităţii şi al stabilirii pedepselor enunţate în legislaţia RDG, nu era contrară Articolului 7 al Convenţiei (Glässner împotriva Germaniei (dec.), no 46362/99, CEDO 2001-VII).

După opinia Curţii, în această speţă tribunalele cehe au respectat principiul că numai legea poate să definească delictele şi să stabilească pedepse, consacrat prin Articolul 7, alin. 1. Aşadar, plângerea este neîntemeiată în sensul Articolului 35, alin. 3, lit. a), al Convenţiei.

Ce spune CEDO despre încălcarea de către tribunalele cehe a Articolului 6 din Convenţie – Dreptul la un proces echitabil:

« Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. »

Polednová s-a plâns şi că, după ce a renunţat e bună voie să participe la audierea ţinută în faţa tribunalului de primă instanţă, tribunalul de apel nu a admis cererea sa de a fi audiată în timpul şedinţei, şi că nici Curtea Constituţională nu a audiat-o. În această privinţă, ea subliniază că, întemeindu-se numai de documente scrise datând de aproape şaizeci de ani, instanţele nu au putut căpăta certitudinea că ea ştia că procesul împotriva Miladei Horáková şi a celorlalţi a fost manipulat, şi nu au fost conduse de voinţa de a stabili adevărul. Petenta a invocat astfel dreptul la un proces echitabil garantat de Articolul 6, alin. 1, al Convenţiei.

Guvernul ceh, citat de CEDO, a arătat mai întâi că Polednová a fost reprezentată adecvat de un avocat de-a lungul întregii proceduri. De asemenea, nu era indispensabilă o şedinţă publică în faţa Curţii Constituţionale, dat fiind caracterul particular al procedurii acestei jurisdicţii, iar faptul că cercetările penale fuseseră iniţiate după relativ multă vreme de la săvârşirea faptelor nu aduce cu sine o violare a dreptului la un proces echitabil. Potrivit CEDO, nu se poate spune că, în circumstanţele particulare ale speţei, apărarea nu s-a bucurat de o posibilitate veritabilă de a comenta acuzaţiile şi probele pe care s-au întemeiat hotărârile instanţelor interne. Mai mult, nu este rolul CEDO să le înlocuiască pe acestea şi să facă aprecieri asupra elementelor aduse la cunoştinţa lor. Ca atare, CEDO a considerat că şi această plângere a Polednovei a fost neîntemeiată în sensul Articolului 35, alin. 3, lit. a) al Convenţiei, care stabileşte Condiţiile de admisibilitate („Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea Articolului 34 (referitor Cereri individuale), atunci când consideră că: a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă”).

Cu privire la alte pretinse violări ale drepturilor apărate de Convenţie, Polednová s-a plâns că soluţia în cazul său a fost diferită de cea pronunţată în cazul altui procuror şi că nu s-a putut apăra pentru că muriseră alţi martori ai procesului şi pentru că ea era deja în vârstă. De asemenea, a reclamat campania de presă, care ar fi desemnat-o drept criminală încă de la începutul cercetărilor penale, ca şi modul în care au fost aplicate diferite amnistii prezidențiale pentru ea. Curtea nu a notat nici o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției şi a apreciat că nu poate califica drept discriminatoriu faptul că tribunalele naționale au ajuns la o concluzie diferită în altă cauză penală, bazată pe fapte și pe o calificare juridică diferite. De asemenea, având în vedere că procesul petentei își avea originea în evenimente care făcuseră de multă vreme obiectul unor discuții intense în societate, nu era de așteptat ca procesul însuși să aibă loc într-o atmosferă senină, iar reclamanta nu a demonstrat că a existat împotriva ei o campanie mediatică atât de virulentă încât ar fi putut să influențeze formarea opiniei judecătorilor în această cauză (vezi, mutatis mutandis, Papon contra Franței (no 2) (dec.), no 54210/00,CEDO 2001-XII (extrase)). Curtea a considerat, în sfârşit, că plângerile privind deciziile de amnistie, respectiv de grațiere, ies din domeniul de aplicare al Articolului 8 al Convenției. Prin urmare şi aceste plângeri au fost respinse în temeiul Articolului 35, alin. 3 a) și 4 din Convenție.

* * *

Cum am mai spus, nu facem nicio comparaţie de fond între cazurile individuale ale Miladei Horáková şi Mircea Vulcănescu. Amintim însă că procesul lui Vulcănescu a fost un proces-spectacol stalinist, la care au participat slugi ale represiunii comuniste, precum Avram Bunaciu, Ion Raiciu, Vasile Stoican, M.Mayo, Constantin Vicol, Stroe Botez, Ioan I.Ioan, Petre Grozdea, Mihail Popilian, C.Mocanu , H.Leibovici, Camil Surdu, Alexandru Drăghici, Dumitru Săracu.

Observăm, de asemenea, că la rejudecarea procesului lui Mircea Vulcănescu, în 2019, Curtea de Apel a susţinut că instanţa inferioară (Tribunalul Bucureşti, care considerase că Mircea Vulcănescu fusese condamnat politic) nu a reuşit să arăte „în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cuprins şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate sau expunerea unor texte de lege, fiind insuficiente pentru a satisface standardele normei a căror încălcare va conduce la desfiinţarea hotărârii, fiind vorba de o lipsă a motivării. Totodată, a precizat că „reparaţia morală urmărită, constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnării autorului ei, nu poate fi realizată pe această cale, ci, eventual, prin achitarea inculpatului Mircea Vulcănescu astfel cum s-a procedat în privinţa inculpatului Netta Gheron, condamnat prin aceleaşi hotărâri penale şi in baza aceleiaşi legi”.

E greu de înţeles de ce avocatul care a lucrat la acest caz nu a făcut conexiunea cu dosarul lui Gheron Netta, singurul ministru din guvernul Antonescu care a fost achitat. E drept că paralelismul cu Mircea Vulcănescu e destul de complicat. Profesorul Netta (1891-1955) a fost ministru de finanţe numai între aprilie-august 1944 şi a avut o formare intelectuală şi culturală diferită de cea a lui Mircea Vulcănescu, astfel că opţiunile lor nu au fost chiar identice. Poate că avocatul a fost emoţionat de importanţa cazului, dar nu exclud că s-a aflat pur şi simplu în treabă (ca în cazul recursului în anulare declarat de Alexandru Vişinescu), doar ca să facă vânzoleală în presă şi să mai alimenteze puţin confuzia şi vrajba.

În orice caz, e evident că agitaţiile legate de rejudecarea procesului lui Mircea Vulcănescu şi de bustul său nu au contribuit la cinstirea eroilor, ci doar au dat apă la moară celor care susţin că rezistenţa anticomunistă românescă a fost de inspiraţie legionară şi că regimul comunist a fost o conspiraţie a evreilor. E inadmisibil ca aiuriţii şi cozile de topor să mai întreţină aceste minciuni doar pentru că „elitele” nu fac niciun efort să iasă din anchiloza morală şi intelectuală în care se află în privinţa trecutului recent. Nu se poate accepta nici ca preşedintele AFDPR să aibă pretenţia că este „al tuturor” şi în acelaşi timp să arate o preferinţă netă pentru memoria legionarilor, uitând de deţinuţii politici democraţi şi alegând astfel o politică istorică extrem de defavorabilă ţării.

Este în interesul adevărului, al reconcilierii între români şi al câştigării războiului informaţional actual să afirmăm că rezistenţa anticomunistă a fost condusă de PNŢ şi PNL, care erau formaţiuni democrate, pro-occidentale, care se bucurau de legitimitate şi sprijin popular şi că nu Ana Pauker, ci Dr. Wilhem Fildermann a fost liderul incontestabil al comunităţii evreieşti, care şi-a slujit cu abnegaţie fraţii în timpul prigoanei şi care a fost considerat de comunişti „în primele rânduri ale reacţiunii, alături de Maniu, Brătianu şi Rădescu”.

Ce cred românii din țară despre Trump?

5

În România de azi, dacă spui ceva de bine despre Trump ești privit, de regulă, cu un dispreț total. ”Cum, îți place urangutanul ăla oranj? Face doar scandal! Nu e în stare de nimic bun!”. Și tot așa… Inutil să vii cu argumente. Sentința a fost dată înainte de a fi audiate părțile! Presa românească a fabricat o imagine total negativă a (acum) fostului președinte american. Sunt chiar comentatori de dreapta, absolut remarcabili, care se feresc să-l privească pozitiv, așa că vorbesc (sau scriu) despre ce se întâmplă acum în America fără să-i pomenească numele. Eu îmi asum acest risc și, drept urmare, am scris textul care urmează.

Ce vrea, de fapt, Trump?

Cred că orice discuție despre Trump trebuie să înceapă de la un fapt incontestabil. La alegerile din 2016, care păreau deja câștigate de Hillary Clinton, Trump, deși avea un handicap imens în toate sondajele, a fost omul providențial care le-a câștigat pentru republicani! Nu era nici cel mai frumos, nici cel mai deștept, nici cel mai bine pregătit candidat republican, dar … el a intrat pe teren și a obținut victoria. Cum se zice între microbiști: ”- Nu-mi place cum joacă X! – Bun, și pe cine propui în locul lui? – Pe oricare! – Ei bine, Oricare nu joacă!” Așa și cu Trump: el a jucat! A fost omul potrivit la locul potrivit!

De fapt, Trump a schimbat cu 180 de grade direcția spre care se îndrepta America de ani buni (sub președinții Bush Sr., Clinton, Bush Jr., Obama, asemănători, nu identici, deși unii erau democrați, iar alții republicanii) și a revenit la susținerea valorilor tradiționale. Adică a promovat politici care să oprească asaltul Coaliției globaliste asupra Familiei, Bisericii, Culturii și Statului național. Trumpismul (să numim așa curentul politic creat de Trump) înseamnă: a) întărirea familiei tradiționale, prin respingerea căsătoriilor între persoane de același sex și mai ales a adopțiilor făcute de astfel de cupluri, prin frânarea tendințelor stângiste la nivelul educării copiilor, b) asigurarea desfășurării în condiții normale a serviciilor religioase de orice fel, c) stoparea curentelor care își propun să distrugă cultura tradițională (”Political Correctness”, ”Cancel Culture”, ”Woke” etc.) și d) re-construirea unui stat național puternic (MAGA – Make America Great Again, adică o revigorare a conceputului de națiune, în contradicție cu globalismul), care să asigure condiții normale de viață pentru toți cetățenii, protejându-i în fața fluxurilor necontrolate de imigranți și păstrând forța economiei naționale prin respingerea unor măsuri cu caracter așa zis ecologic.

Sunt doar câteva dintre caracteristicile trumpismului, așa cum s-a manifestat el în cei patru ani de mandat Trump. În ceea ce privește politica externă, aș menționa retragerea SUA din unele organizații internaționale pe care le finanțau majoritar dar în folosul altora (care contribuiau mult mai puțin) și, mai ales, încetarea unor războaie regionale în care SUA fuseseră antrenate în ultimii 20 de ani. Este primul președinte american din ultimii ani care nu pornește nici un război nou, ci pacifică zone care păreau de necontrolat (acesta să fie președintele care face ”doar scandal”?).

Cum se poziționează românii față de Trump?

Presa română (ca și cea din SUA sau UE), în marea ei majoritate, a fost preocupată în cei patru ani de mandat Trump exclusiv să critice acțiunile președintelui SUA, să-i ridiculizeze orice gest, să-l prezinte ca pe un personaj conflictual, care e pus mereu pe ceartă și nu e în stare de nimic bun. Astfel încât publicul românesc știe multe despre viața lui personală, dar nimic (sau foarte puțin) despre ce a făcut el cât a fost la Casa Albă. Este ceea ce s-a dorit de către cei care permanent, zi de zi, începând cu momentul în care a câștigat alegerile, nu l-au slăbit din focul criticilor, justificate sau nu. Și așa se face că mulți dintre români îl detestă sincer și total pe Trump, când în realitate gândesc la fel cu el în ceea ce privește multe dintre politicile promovate de fostul președinte, dar fără ca ei să știe asta. De aceea, dacă facem o analiză a modului în care a fost și este receptat Trump de români, trebuie să începem cu identificarea în România a trei grupuri mari:

  • Anti-Trump și anti-trumpism: cei care nu-l susțin nici pe Trump ca persoană, nici politicile promovate de el;
  • Anti-Trump, dar pro-trumpism: cei care susțin unele dintre (sau chiar toate) politicile promovate de Trump, dar nu pe el ca persoană (nevăzând, de fapt, legătura dintre Trump și trumpism);
  • Pro-Trump și pro-trumpism: cei care îl susțin atât pe Trump, cât și politicile promovate de el.

Grupul care este anti-Trump și anti-trumpism 

Ei sunt cei care urmează neabătut agenda Coaliției globaliste. Intră aici în primul rând oengiștii cu scop ecologist (sigur, aș sublinia aici că unii sunt de bună credință și urmăresc obiective corecte, dar subiectul este folosit de multe ori în scop manipulator) sau cei care doresc promovarea drepturilor LGBTQ. Toți aceștia sunt de regulă foarte vocali și folosesc cu abilitate cele mai diverse și moderne mijloace de acțiune (fiind finanțați de multe ori din proiecte pe bani europeni), astfel încât devin extrem de vizibili și par mult mai mulți decât sunt de fapt.

Tot aici intră mulți corporatiști, pentru că la noi ”corporatist” înseamnă în mare măsură să lucrezi în IT, la filiale românești, iar șefii lor din America fac parte din Big Tech, fiind aproape toți de partea Coaliției globaliste. De fapt, corporatiștii încearcă să fie oameni moderni (după părerea lor influențată de filme americane de doi bani), adică deloc interesați de politică. Se preocupă în special de meserie: cum să obțină un job care să le placă și să fie și bănos! Sunt gata oricând să plece peste mări și țări, dacă asta înseamnă bani în plus, acces la tehnică înaltă, dar și posibilități mult mai bune de dezvoltare pentru copii. În ceea ce privește acest ultim aspect, s-ar putea să se păcălească, pentru că mediul universitar american, de exemplu, este deja aproape în întregime comunist, așa că odraslele vor dezvolta rapid o aversiune totală față de capitalism, deci și de marile corporații. Este ceea ce experimentează deja, cu durere, mulți dintre românii ajunși în America în ultimii 20-30 de ani și ai căror copii cred că părinții lor sunt rasiști, fasciști și … demni de dispreț. Acel ”Generation Gap”, apărut în anii ʹ60, e nimic față de ce se întâmplă acum!

Nu e un secret pentru nimeni: acest grup votează aproape unanim USR-PLUS.

Grupul care este anti-Trump, dar pro-trumpism

Acesta este grupul cel mai important numeric. Sunt persoane care nu fac efortul de a se informa din mai multe surse, astfel încât să poată ajunge la adevăr. Nu se uită pe site-uri de știri, nici la telejurnale. La televizor privesc doar posturi ”intelectuale” (Discovery, Travel Channel, TV5 etc.). Trump e un caraghios, un bufon. Face doar gălăgie, bine că s-a scăpat de el. Ei nu știu detalii, dar nici nu doresc să le afle. Din păcate!

Acum, când apar știri despre aberațiile apărute în ultimii ani în America, multe dintre ele legiferate cu mare grăbire de administrația Biden, cei din acest grup le comentează cu indignare. Dar nu le leagă de schimbarea lui Trump, pentru că refuză să vadă întregul tablou. Astfel încât sunt foarte multe persoane care râd sau se enervează la auzul năstrușniciilor promovate în educație și cultură, dar le consideră doar fapte disparate, apărute din cauza unor caraghioși. Ei, nu e așa! Ăsta e viitorul, chiar și al nostru, în România! Dacă îl vom accepta în tăcere, privind doar la Animal Planet…

Intră în acest grup și mulți comentatori politici, care nu înțeleg (sau se fac că nu înțeleg) că aici nu e vorba de excese locale, ci de o ofensivă masivă. Cum e vorba despre o ofensivă a stângii, iar acești comentatori sunt funciarmente oameni de stânga, ei preferă să se rezume la o critică ”pe bucăți”. Ura pentru capitaliști e foarte puternică (da, în 2021 mai avem mulți oameni, chiar ziariști, care gândesc așa!). Trump e un capitalist, deci e rău. Sigur, și cei care sunt contra lui sunt tot capitaliști, dar cine mai stă să vadă asta? Sau cine știe că Trump nu și-a luat deloc salariul de președinte în cei 4 ani petrecuți la Casa Albă. Astea sunt fapte care ar putea schimba percepția despre Trump, așa că sunt ocultate cu grijă.

Cei din acest grup fac parte dintre votanții PNL sau PSD. Dintre cei mai puțin informați, pentru că ceilalți sunt în grupul care urmează.

Grupul care este pro-Trump și pro-trumpism

În primul rând, aici intră oamenii de dreapta, adică cei care au fost și sunt apropiați de partidele istorice. Ei au votat mereu, din 1990 încoace, PNL sau PNȚCD (atunci când încă nu fusese acaparat de impostorul Pavelescu) și, cum sunt pasionați de politică, urmăresc cu atenție mai multe surse străine și sunt capabili să citească dincolo de știrile și articolele din presa românească de azi. Susțin valorile tradiționale, deci sunt în consonanță cu trumpismul. În plus, ei înțeleg că Trump este astăzi cel mai important punct de sprijin pentru valorile conservatoare (ca să nu le spunem liberale, pentru că în America asta înseamnă democrate). De fapt, votanții actuali ai PNL (pentru că despre ei este vorba) sunt susținătorii naturali din România ai lui Trump și ai trumpismului. Sigur, sunt unii dintre ei care, deși se alătură trumpismului, nu înțeleg ce înseamnă Trump, intrând astfel în categoria precedentă. Sunt convins că pe măsură ce vor acumula informații corecte, vor trece în grupul despre care discutam.

Tot în acest grup se mai află o serie de comentatori politici de bună calitate, care însă, de regulă, nu au acces la emisiuni TV din ”mainstream media”. Cu toate acestea, influența lor mi se pare a fi în creștere, cu amendamentul că oricând pot interveni restricții din partea rețelelor sociale pe care mulți dintre ei postează.

Apoi, în mod neașteptat (Trump fiind un om de dreapta), intră în acest grup și mulți dintre cei de stânga, votanți ai PSD. Sunt mai multe explicații pentru această opțiune, doar aparent surprinzătoare. În primul rând, PSD este un partid aflat acum în căutarea identității. A început în 1990, sub Ion Iliescu, prin a fi urmașul PCR și susținătorul pensionarilor și al celor dependenți de stat, poziție pe care, în general, și-a cam păstrat-o, dar cu multe nuanțe. Cu Adrian Năstase premier, PSD a devenit un partid al oamenilor bogați, de fapt îmbogățiți pe bani publici. Perioada lui Mircea Geoană a fost un intermezzo în care PSD a încercat să se apropie de valorile social-democrate europene (să ne amintim că Geoană este cel care schimbat culoarea albastră a PSD – cei trei celebri trandafiri albaștri – cu culoarea roșie, cea a social-democrației europene). A urmat Victor Ponta, care a revenit la linia Năstase, în timp ce venirea la conducere a lui Liviu Dragnea a însemnat o degringoladă absolută în ceea ce privește doctrina. Îndepărtarea de social-democrația europeană a fost maximă (se știu detaliile), Dragnea fiind practic exclus din curentul european.

De fapt, Liviu Dragnea nu-și dorea decât să scape de pușcărie, având mai multe procese în perspectivă, așa că a mers pe două linii ”doctrinare”: legi al Justiției cât mai permisive pentru corupții ca el, respectiv bani aruncați spre popor (chiar cu riscul deteriorării echilibrelor economice) pentru a-i câștiga bunăvoința. În plus, să ne amintim că, înainte de 20 ianuarie 2017, Dragnea s-a dus de mânuță cu premierul Grindeanu la New York, la masa de restaurant a lui Trump, încercând să cerșească o protecție. Probabil o fi încercat să profite și de alte două circumstanțe favorabile; culoarea roșie este și culoarea republicanilor americani, iar democrații americani sunt numiți liberali! Până la urmă a fost evident că n-a reușit, pentru că președinții americani sunt bine informați. Atât de bine informați, încât ambasadorul trimis de Trump la București a susținut, uneori vehement, pozițiile liberalilor români. Deci pista Trump a cam fost închisă PSD-ului.

Dar votanții PSD au rămas cu impresia că Trump ar fi putut ca președinte să ajute partidul lor, după o logică simplă. Uniunea Europeană (UE) nu permitea furturile din bani publici ale PSD și era dominată de Partidul Popular. Trump părea să fie contra UE, deci era bun! În plus, Trump era contra globalismului și a LGBTQ, iar PSD avea un puternic curent naționalist și anti-LGBTQ în rândurile sale. Ceea ce e iarăși derutant, pentru că partidele de stânga sunt globaliste. Dar astăzi PSD nu mai știe nici el ce mai e. Drept dovadă, Marcel Ciolacu s-a apropiat de ONG-urile de mediu, iar zilele trecute se arăta încântat că măsurile economice preconizate de Biden sunt cele pe care le-a luat și PSD. Cât pe-aici să-l acuze pe Biden de plagiat! De fapt, asta e tot o formă de a se gudura pe lângă președintele american, oricare ar fi el, arătând totodată ”limpezimea doctrinară” a PSD.

Câteva comentarii finale

Sigur, o să mi se reproșeze că i-am pus în aceleași grupuri pe votanții PNL și PSD, adică un nou USL. Nici vorbă de așa ceva. Sper că am explicat cât de poate de clar că PSD a fost doar în mod conjunctural alături de Trump. De fapt, acum se pare că nu mai este. Iar votanții PSD sunt disciplinați: vor înțelege în curând că Biden e ceea ce le trebuie. Dar echipa Biden se va lăsa, oare, păcălită de conducerea PSD?

Cât privește votanții UDMR, nu mă hazardez în a vorbi despre poziția lor față de Trump, pentru că nu am suficiente informații despre ei. Cu scuzele de rigoare.

Dacă tragem linie și adunăm suporterii sau adversarii lui Trump dintre cei ai partidelor parlamentare din România, este evident că încă nu am identificat ce poziție față de Trump au votanții AUR. De fapt, ei sunt o masă destul de puțin omogenă, provenind din diferite orientări doctrinare. Probabil peste un an vom vedea câți dintre parlamentarii actuali ai lor au rămas în AUR și ce vor ei. Deocamdată, lupta ”fratricidă” din AUR abia a început!

Asociația Medicilor Catolici din București solicită deputaților să respingă educația sexuală fără acordul părinților propusă de președintele Iohannis

2

Educația sexuală vizează schimbarea normelor sociale, culturale și juridice privind sexualitatea, precum și alterarea comportamentului bărbatului și al femeii. Ea urmărește înlocuirea eticii sexuale creștine cu agenda reducerii populației. E o inginerie socială. Prin urmare, educația sexuală fără acordul părinților  trebuie respinsă, iar educația sanitară cu acordul parinților, menținută. 

Pe 15 martie 2021, Camera Deputaților urmează să dezbată și să decidă dacă articolul de lege care stabilește educația sanitară în școli cu acordul părinților va rămâne în forma trimisă inițial spre promulgare și validată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 644 din 24 septembrie 2020 sau dacă aceasta va fi modificată în sensul dorit de Președintele Iohannis.

La cererea unor ONG-uri interesate în realizarea acestui tip de inginerie socială, Președintele Iohannis a solicitat, printr-o cerere de reexaminare din 11 noiembrie 2020, ca « educația sanitară » să fie inlocuită cu cea « sexuală », iar acordul părinților să fie eliminat. În scrisoarea sa adresată Parlamentului, Președintele a afirmat că acordul părinților « restrânge accesul copiilor la o educație adecvată », « statul [având] obligația de a asigura accesul la informațiile corespunzătoare domenului sănatății sexuale ». Cu alte cuvinte, statul e cel care știe cel mai bine ceea ce este bine pentru un copil și nu părinții acestuia. Statul e cel care are autorite asupra copiilor și nu părinții, căci copiii aparțin statului, în viziunea Președintelui. O astfel de prevedere legală este contrară tratatelor internaționale la care România este parte și care consacră dreptul părinților de a-și educa copiii conform convingerilor acestora, dar și dreptului copiilor la educație.

Articolul care a fost inițial trimis spre promulgare este formulat astfel:

« Derularea sistematică in unitațile școlare, cu acordul scris al părinților sau reprezentanților legali ai copiilor, de programe de educație pentru viață, inclusiv educație sanitară, in vederea prevenirii contractării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor » (articolul 46 (3) i) din Legea nr. 272/2004, așa cum a fost acesta modificat prin articolul 1 punctul 10 al actului normativ supus in prezent reexaminarii L318/2019).

Cererea președintelui Iohannis:

“Cu privire la obligativitatea existenței acordului din partea părinților/reprezentanților legali în vederea derulării, cu caracter sistematic în unitățile școlare, a acestor programe de educație, apreciem că aceasta are ca efect restrângerea accesului copiilor la o educație adecvată, cu atât mai mult cu cât această limitare nu se aplică și în cazul altor tipuri de programe. Această măsură legislativă este de natură să creeze un obstacol în realizarea interesului superior al copilului, astfel cum acesta este prevăzut de convențiile internaționale la care România este parte și care trebuie să primeze dreptului părintelui de a decide pentru copilul său.

„Întotdeauna, o acțiune legislativă care reglementează accesul copiilor la orele de educație pentru sănătate, inclusiv de educație sexuală, nu trebuie să îngreuneze și mai mult eforturile României de a înlătura cauzele ce produc inegalitate, excludere socială, economică și culturală, precum și renunțarea la frecventarea studiilor. Printre aceste cauze, un rol însemnat îl au cazurile, în continuă creștere, de nașteri din rândul mamelor minore din țara noastră. Aceasta reprezintă un factor de risc determinant de declanșare și menținere a sărăciei în cazul respectivelor mame și copii lor.

De aceea, statul are obligația de a asigura accesul la informațiile corespunzătoare domeniului sănătății sexuale, ca o componentă esențială a dreptului la sănătate și la educație. În vederea abordării unor atitudini sănătoase care să îi mențină în siguranță, tinerii trebuie să beneficieze de o educație adecvată. În acest context, este mai mult decât vitală necesitatea reglementării în programa școlară a educației pentru sănătate, cu componenta educației sexuale, adaptate vârstei, de o manieră obiectivă, care să prezinte informații corecte, adaptate nivelului elevilor de dezvoltare și înțelegere.”

Asociația Medicilor Catolici din București solicită deputaților:

1. Să respingă educația sexuală fără acordul părinților
2. Să mențină educația sanitară cu acordul părinților

1. Educația sexuală fără acordul părinților trebuie respinsă din mai multe considerente:

a) Scopul educației sexuale este schimbarea normelor sociale, culturale și juridice privind sexualitatea prin reeducare și îndoctrinare

Educația sexuală, așa cum este aceasta predată în școlile publice unde este permisă,
adică după standardele OMS și UNESCO mai nou, nu a fost concepută și introdusă pentru a educa despre sexualitatea umană, ci pentru a reduce populația.

Singurul scop al educației sexuale este acela de a schimba normele sociale, culturale și juridice privind sexualitatea și de a altera comportamentul bărbatului și al femeii, pentru că doar în felul acesta se poate realiza o reducere drastică a populației.

În concret, este vorba despre o înlocuire a eticii sexuale creștine, învățată în familie sau la biserică, cu agenda de reducere a populației a marilor fundații internaționale și cu cea de distrugere a familiei naturale promovată de feministele marxiste care consideră că familia bazată pe căsătorie oprimă femeia și copiii.

1992 poster from the India Ministry of Health and Family Welfare Courtesy of the Medical Materials Clearinghouse at the Johns Hopkins University Bloomberg School of Public Health/Center for Communication Programs
Kingsley Davis

Ideea îi apartine la origine lui Kingsley Davis, sociolog al Fundației Rockefeller, care într-un articol din 1967 (1) spunea marilor fundații internaționale că pentru a reduce drastic populația nu este suficientă răspândirea metodelor de planning familial (avortul, contracepția și sterilizarea), ci trebuie schimbată structura societătii prin modificarea uzanțelor, a cutumelor, a legilor și a instituțiilor. Cu alte cuvinte, nu e suficient să li se distribuie femeilor contraceptive, ci este necesar să se umble la motivația acestora de a avea copii. Iar acest lucru se poate realiza prin schimbarea structurii familiei, a rolului femeii, a eticii sexuale, dar mai ales prin alterarea complementarității dintre bărbat și femeie, adică prin modificarea comportamentului și rolului acestora.

Acestea, continuă Davis, nu trebuie să se realizeze prin coerciție din partea statului, ci
prin educație, căci astfel pot fi schimbate eficient valorile și comportamentele.

Această idee a fost preluată de marile fundații internaționale, precum Rockefeller și Ford, care au inclus educația sexuală în strategia lor de acțiune pentru anii 1990 (*). Iar împreună cu feministele marxiste au promovat educația sexuală în școli, în scopuri strict de reeducare și îndoctrinare a tinerei generații.

Astfel că această materie, “educația sexuală”, nu este altceva decât unul din mijloacele prin care sunt schimbate viziunea, valorile, motivațiile și comportamentele copiilor și ale tinerilor, învățate în familie sau la biserică, despre sexualitatea umană, feminitate, maternitate, masculinitate, paternitate, familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, respectul pentru viața umana etc. Dacă sexualitatea umană este promovata ca fiind o simpla distracție, în care orice este permis, în care se permite orice tip de relație, iar relațiile dintre bărbat și femeie sunt efemere, cine și-ar mai dori să aibă copii? Iar dacă în aceste condiții apare totusi o sarcină nedorită, ce credeți că i se va propune mamei, cu atât mai mult cu cât aceasta înca nu și-a terminat studiile? În mod evident avortul, contracepția și sterilizarea.

b) ONU nu menționează sau stabilește vreun drept la educație sexuală.

În același timp în care marile fundații internaționle adoptau o nouă strategie de acțiune pentru anii 1990, incluzând educația sexuală ca mijloc de acțiune în vederea reducerii populației, acestea s-au coalizat în acțiunea lor cu feministele marxiste, care erau interesate de introducerea educației sexuale în școli, căci pentru ele aceasta era o armă de distrugere a familiei naturale. Pasul următor al acestei coaliții, formată din marile fundații și ONG-uri feministe (existente sau create la nivel local cu finanțarea marilor fundații), era că împreună să influenteze ONU pentru ca aceasta instituție să integreze agenda lor ideologică în documentele și acțiunea sa, pentru ca mai apoi, rețelele locale ale acestor fundații internaționale, invocând documentele ONU, să pună presiune asupra statelor pentru ca acestea să adopte sau să modifice norme și să finanțeze programe și proiecte prin care să fie implementată agenda ideologică a acestor ONG-uri.

Un exemplu în acest sens este Conferința Internațională de la Cairo privind populația și dezvoltarea din 1994. Marile fundatți, prin Joan Dunlop (mâna dreaptă a lui Rockefeller în fundația cu același nume) și Adrienne Germaine (președinte a International Women’s Health Coalition, angajată la Fundatia Ford, strateg și consilier a delegație SUA la Conferintă Internațională de la Cairo privind populația și dezvoltarea din 1994) au pregătit aceasta conferința cu doi ani înainte. În 1992, au reunit la Londra 20 de persoane din diferite regiuni ale lumii pentru a se pune de acord asupra unui limbaj și conținut privind politicile populaționale (Declarația Femeilor privind politicile populaționale) care urma să fie transmis și insusit de rețelele locale de ONG-uri. În 1993, 92 de reprezentanti de ONG-uri s-au întâlnit la Rio pentru a perfecționa declarația și pentru a forma “lobby-ul de la Cairo”, care urma să intervină la Conferința de la Cairo, dar și în prealabil în cele 4 comitete pregătitoare ale acesteia. Acest lobby a rescris documentul de lucru al conferinței, reușind să schimbe formularea politicilor populaționale din “politici centrate pe demografie” în “politici centrate pe femeie” și sa introducă noi concepte menite să accelereze reducerea populației (**).

Educația sexuală a adolescenților a fost introdusa pentru prima data intr-un document ONU de acest lobby în Programul de acțiune al Conferintei de la Cairo privind populația și dezvoltarea din 1994. Totusi, acesta nu a reușit să înlăture dreptul părinților de a decide în legătură cu o astfel de educație și obligația statelor de a respecta valorile culturale și credințele religioase, mentiuni obtinute in timpul negocierilor textului:

7.45 Recunoscand drepturile, îndatoririle și responsabilitățile părinților, precum și ale altor reprezentanti legali ai adolescenților, de a le oferi acestora, ținând cont de capacitățile adolescentului, o îndrumare și o orientare adecvate în materie sexuală și reproductivă, statele trebuie să se asigure că programele și atitudinile furnizorilor de servicii medicale nu restrictionează accesul adolescenților la servicii adecvate și la informația de care au nevoie, inclusiv cu privire la bolile cu transmitere sexuală și abuzul sexual. Procedând astfel și pentru că, între altele, să abordeze abuzurile sexuale, aceste servicii trebuie să garanteze drepturile adolescenților la viata privata, la confidențialitate, la respect și la consimțământ informat, respectând valorile culturale și credințele religioase. În acest context, țările ar trebui, după caz, să înlăture barierele legale, de reglementare și sociale impuse informațiilor privind sănătatea reproducerii și a îngrijirii adolescenților. 

Totodată, trebuie precizat că, până în prezent, nici un document sau tratat ONU nu menționează sau stabilește vreun drept la educație sexuală a copiilor și a tinerilor.

Cu excepția tratatelor care sunt obligatorii pentru state, rezoluțiile, dar și declarațiile unui organ ONU care organizează o conferință internațională pe o anumită temă, nu sunt obligatorii pentru acestea. Declarațiile rezultate la sfârșitul unei conferințe internaționale ONU exprimă doar intenția instituțională, ele având impact doar asupra deciziilor referitoare la stabilirea prioritătilor viitoare și la alocarea bugetului. Cu toate acestea, ONG-urile feministe (marxiste sau care urmăresc reducerea populației) se folosesc de aceste declarații pentru a afirma că ele stabilesc obligații pentru state.

Sursa: National Council for Population and Development, undated, via Lexi Krock, “Population Campaigns,” _NOVA_, April 20, 2004

c) ONU a finanțat și publicat programe de educație sexuală controversate și
contrare drepturilor parinților

Deși nu a stabilit un drept la educație sexuală în școli, ONU a finanțat și publicat programe de educație sexuală care însă au un conținut foarte controversat și care sunt o violare a drepturilor părinților. Aceste programe sunt de fapt o promovare a avortului, a promiscuității sexuale și a drepturilor LGBT.

În mod concret, ele îi învață în mod explicit pe copii și pe adolescenți despre:

• orgasm;
• diferite tipuri de acte sexuale, inclusiv despre sexul anal și oral;
• explorarea identității de gen la copii, aceștia fiind îndemnați să verifice dacă
genul lor corespunde cu sexul;
• dreptul de a fi activ sexual;
• dreptul de a fi instruit cu privire la placărea sexuală, masturbare, homosexualitate;
• dreptul la avort;
• dreptul de a promova toate aceste lucruri ca « drepturi sexuale » în legislație și
politici.

Câteva exemple din conținutul progamului OMS « Standardele europene privind
educația sexuală », dar care pot fi regăsite și în programul UNESCO « Orientări
tehnice internaționale privind educația sexuală »:

Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 0 și 4 ani:
• « să primească informații despre bucuria și plăcerea de a-și atinge corpul, și
despre masturbarea timpurie la copii »;
• « să li se permită copiilor să fie sensibilizați despre identitatea de gen »;
• « să li se dea dreptul să exploreze identitățile de gen »;

Pentru copiii cu vârsta cuprinsa între 4 și 6 ani:
• « să primească informații despre masturbarea precoce la copii »;
• « să primească informații despre relațiile de același sex »;
• « să fie ajutați copiii să dezvolte respectul pentru diferite norme referitoare
la sexualitate »;

Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 6 și 9 ani: 
• « să primească informații despre diferite metode contraceptive »;
• « să primeasca informații despre bucuria și plăcerea de a-și atinge corpul, și
despre masturbarea precoce la copii »;
• « să primească informații despre prietenie și iubire fața de persoanele de
același sex »;

Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 9 și 12 ani: 
• « să primească informații despre diferitele tipuri de contraceptive (…), să li se permită copiilor să folosească în mod efectiv în viitor prezervative și contracepție » ;
• « să primească informații despre plăcere, masturbație, orgasm »;
• « să primească informații despre drepturile sexuale așa cum sunt ele definite de Federația Internațională a Planing-ului Familial și de Asociația Mondială pentru Sănătatea Sexuală »;

Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 12 și 15 ani: 
• « să primească informații despre identitatea de gen și orientarea sexuală, inclusiv despre commingout și homosexualitate;
• « să primească informații despre plăcere, masturbare, orgasm »;
• « să li se permită adolescenților să obțina și să folosească în mod efectiv prezervative și contracepție »;

Pentru copiii cu vârsta de la 15 ani în sus: 
• « să fie ajutați adolescenții să dezvolte o viziune critică despre diferitele norme culturale/religioase referitoare la sarcină și părinți »
• « să fie ajutați adolescenții să dezvolte o schimbare de la posibile sentimente negative, dezgust și ură față de homosexualitate la acceptare și celebrare a diferențelor sexuale ».

Așadar, vedem că aceste programe nu previn nici sarcinile la adolescente, nici bolile cu transmitere sexuală, nici violența împotriva femeii și nici discriminarea. Ele există pentru a schimba normele privind sexualitatea și pentru a profita organizațiile și mediul de afaceri care oferă consiliere sexuală, pilule contraceptive, prezervative, avort etc.

Jocuri puzzle prin care copiii sunt invitați în școlile din Franța să realizeze imaginea « diferitelor tipuri de familii moderne » care cuprinde și cupluri de același sex și cupluri de rase diferite. detalii

2. Educația sanitară cu acordul părinților trebuie menținută din următoarele motive:

a) Articolul trimis spre promulgare, cel pe care președintele Iohannis vrea îl modifice  – Articolul 46 (3) i) – este o transpunere a dreptului la educație al copilului, precum și a dreptului natural și primordial al părinților de a-și educa copiii conform convingerilor religioase și filozofice, așa cum sunt acestea consacrate în toate tratatele internaționale:

Articolul 26 din Declarația universală a drepturilor omului din 1948 care a proclamat pentru prima dată dreptul la educație, precizează că scopul educației este « dezvoltarea deplină a personalității umane », părinții având «dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori»;

Articolul 13 § 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966 consacră dreptul părinților «de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri»;

Articolul 18 § 4 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 indică faptul că «Statele (…) se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor.

Articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului stabilește foarte clar că, în măsura în care statul își asumă vreun rol în educația sau instruirea copiilor, acesta trebuie să respecte convingerile părinților:

« Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care şi le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a
asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și
filozofice ». 

Curtea europeană a drepturilor omului a reamintit de nenumărate ori că dreptul copilului la educație și instruire este exercitat în primul rând de către părinții acestuia, în virtutea îndatoririi lor naturale, părinții putând cere statului să le fie respectate convingerile:

« Achitându-se de o îndatorire naturală fața de copiii lor, aceea de a avea în primul rând responsabilitatea ‘asigurării educației și instruirii acestora’, părinții pot cere statului să le fie respectate convingerile religioase și filozofice. Dreptul acestora corespunde așadar unei responsabilități strâns legate de exercițiul dreptului la educație ». (2)

Convingerile părinților sunt respectate atunci când acestea nu sunt ignorate (3), atunci
când informațiile și cunoștințele din programa școlară sunt difuzate în mod obiectiv, critic și pluralist, precum și atunci când acestea nu urmăresc un scop de indoctrinare (4).

b) Articolul 46 (3) i) este o garanție impotriva folosirii educației și învățământului în scopuri de îndoctrinare și propagandă ideologică.

Asociația Medicilor Catolici din București reamintește faptul că singurul scop al recunoașterii acestui drept al părinților la nivel internațional a fost acela de a limita puterea statelor, acolo unde acestea își asuma vreun rol în educație și instruire, pentru a le impiedica, în special pe cele totalitare, să folosească învățământul în scopuri de indoctrinare: pentru a « impiedica reproducerea situațiilor în care era posibil unor dictatori să interzică părinților să își instruiască copiii asa cum aceștia voiau ». (5)

Lucrarile pregatitoare ale articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului exprima și acesta foarte limpede care este scopul acestui articol:

« ceea ce noi revendicăm pentru părinți este pur și simplu libertatea, dreptul de a-și indeplini o datorie sacră» (6); « Regimurile totalitare (…) caută să supună copiii la propaganda lor
ideologică sistematică sustrăgându-i de la influența legitimă a părinților lor. » (7)


(1)  Kingsley Davis, « Population Policy : Will Current Programs Succeed ? », Science, 1967;
(2) Kjeldsen, Busk Madsen si Pedersen c. Danemarca, no. 5095/71, 5920/72, 5926/72, hotararea din 7 decembrie 1976, § 52;
(3) Idem., § 54;
(4) Idem., § 53;
(5) Charles Malik (Liban), indica in lucrarile pregatitoare ale articolului 26 din Declaratia universala a drepturilor omului, ca acest drept al parintilor a fost introdus in acest scop, cu sustinerea altor delegatii : E/CN.4/SR.67 cité dans Rapport mondial sur l’éducation 2000 de l’UNESCO, p. 108;
(6) M. Pernot, France, Recueuil IV, pp. 919-921; C.R. crit., pp. 899, 901 si 903;
(7) M. Pernot, France, Recueuil IV, pp. 919-921; C.R. crit., pp. 899, 901 si 903;
(*) Ford Foundation, “Reproductive Health: A Strategy for the 1990s”, 1992, Pg. 10, 20 si 31)
(**) a se vedea Ford Foundation, “Reproductive Health: A Strategy for the 1990s”, 1992, Pg. 8, 10, 18, 20, 24; Population and Reproductive Health Oral History Project, Sophia Smith Collection, Smith College Northampton, MA Joan Dunlop April 14–15, 2004, Pg; 93 si urm. https://www.smith.edu/libraries/libs/ssc/prh/transcripts/dunlop-trans.pdf

Andreea Popescu pentru AMCB

Puteți citi și:

O revoluție împotriva bunului simț

4

Introducere 

Da, America trece azi printr-o veritabilă revoluție! Asta se vede și din determinarea grupării din spatele lui Joe Biden, care l-a pus să semneze în primele 20 de zile de mandat nu mai puțin de 52 de ordine executive (un fel de OUG-uri de la noi), dintre care 19 chiar în prima zi! Ca să ne dăm seama de grozăvia acestei acțiuni, iată câte ordine executive au semnat în primele săptămâni de mandat președinții precedenți: Trump – 4 (deși venea după 8 ani de mandat Obama, deci se presupune că ar fi avut ce să schimbe), Obama – 5, Bush Jr. – 0, Clinton – 1. Să ne amintim spusele aceluiași Biden, într-un discurs din 15 octombrie 2020: ”Nu poți emite legi prin ordine executive decât dacă ești un dictator!”. 

Sigur, Biden nu poate fi bănuit că e dictator pentru că el e cel căruia i se dictează, nu cel care dictează! Lăsând gluma la o parte, multitudinea de ordine executive te duce cu gândul mai degrabă la Lenin ajuns la cârma țării lui, grăbit să rezolve promisiunile făcute celor care îl transportaseră din Elveția în Rusia. Drept care, primul decret semnat a fost cel privind retragerea Rusiei din război (bucurie mare pentru germani, evident!). Au urmat apoi multe alte decrete, toate revoluționare. Dl. Biden e mai modest, el nu le declară revoluționare, doar tace și semnează! De ce nu le-o fi trecut prin Congres. Oricum, are majoritatea în ambele camere? Să fi fost urgența atât de mare?

Acest articol prezintă o analiză a revoluției aflate în curs din America, așa cum am putut-o citi, printre rânduri, în presa din țară, la care am adăugat informații culese, destul de greu, din presa independentă americană. Fac asta întrucât am constatat că foarte mulți români din țară se lasă duși de nas de cele mai multe articole din presa românească (în proporție de 90% aservită stângii globaliste), care le-au creat convingerea simplistă, dar foarte puternică: Trump – rău, Biden – bun! Pe de altă parte, românii din SUA (chiar și o mare parte dintre cei care lucrează la companii din Silicon Valley) sunt perfect lămuriți și au votat în proporție covârșitoare cu Trump la alegerile din 2020. Acest text (care este doar o sinteză, cu foarte multe trimiteri la diferite articole) este un pas în direcția unei informări corecte a românilor din țară, astfel încât să înțeleagă mai bine ce se întâmplă acum în America, cu repercusiuni majore în politica mondială!

Precizez: aceasta nu este o analiză exhaustivă! Sunt convins că unele aspecte mi-au scăpat, altele poate le-am interpretat greșit. Dar cred că ideea generală e valabilă și, deci, analiza poate ajuta la formarea unei opinii corecte despre subiect.

Coaliția Globalistă

Primele zile ale mandatului Biden arată clar că America se duce într-o direcție care pare mai degrabă cea a unui scenariu horror de la Hollywood. Asta pentru oamenii de bun simț, pentru alții, această direcție înseamnă îndeplinirea unor obiective la care visează de mult.

Ca să fie mai clar, voi defini acum ce înseamnă din punctul meu de vedere oamenii de bun simț. Ei sunt cei care consideră că America este o țară a libertății, bazată pe valorile fundamentale: Familie, Biserică, Cultură, Stat național. O țară care a reușit să depășească prejudecățile rasiale din trecut, o țară în care orice om are posibilitatea să-și valorifice potențialul propriu și să-și pună în practică ideile. În fapt, o societate meritocratică, în care cei mai buni ajung, în piramida socială, acolo unde trebuie să fie! Pe baza acestei selecții naturale a cadrelor (nu prin selecția făcută de serviciile de cadre, ca în comunism) America a progresat atât de mult, până la a deveni cea mai mare putere economică din lume. Libertatea de gândire și libertatea cuvântului au fost alte ingrediente care au permis corectarea din mers a eventualelor erori, pe baza criticilor formulate de o presă care era cu adevărat ”câinele de pază al democrației”. Din punctul de vedere al doctrinelor politice, America era mult mai de dreapta decât restul lumii. Chiar Partidul Democrat (considerat liberal, deci de stânga în limbajul politic american) era mult mai la dreapta decât mult partide europene de dreapta!

Dar, de la un timp încoace, această mașinărie bine pusă la punct încă de la părinții fondatori ai Americii a început să se gripeze. Unii, ”nu spun cine, persoane însemnate” au început să-i pună bețe în roate! Evident, cei care nu simțeau că sunt la putere, oamenii de stânga! Nucleul fondator al lor (mult dezvoltat apoi în timp) a fost intelectualitatea tehnică, dar și umanistă care migrase în SUA din Europa ocupată de Hitler. Dacă vorbim despre filozofi, erau cei din Școala de la Frankfurt. Dar erau mulți alți intelectuali, de toate profesiile, care au intrat în universitățile americane și au propovăduit, ani de zile, ideile stângiste pe care le aveau. Țelul lor era să înlăture ”supremația albă” (adică pe cei care au adus prosperitatea în America și au făcut-o să fie ținta preferată a emigranților de pretutindeni, inclusiv din Europa de Vest). Bunul simț spune să nu te atingi de ceva care merge bine! Iar atunci când o țară devine un adevărat magnet pentru cei din alte țări, să o păstrezi așa cum e, să o iei drept exemplu, nu să o distrugi!

Așa ar fi normal, dar niște oameni de stânga din America au gândit altfel. În cei 8 ani ai lui Obama, din punctul lor de vedere, s-a pregătit terenul pentru schimbări majore, revoluționare, care, probabil din motive tactice, ar fi trebuit să fie făcute în mandatul lui Hillary Clinton, deci al unui președinte alb.

Trump le-a stricat socoteala prin alegerea lui, neprevăzută de Sistem. Apoi, în primii trei ani de mandat, s-a dovedit o ”nucă foarte tare”, promovând cu insistență mișcarea ”Make America Great Again (MAGA)”, de mare succes la publicul american și care a înlesnit apariția unui boom economic, conjugat cu acordarea unor facilități pentru minoritățile de culoare. Așa se face că în ianuarie 2020 Trump era practic sigur de realegere.

Probleme mari pentru Democrați, care nu-și mai permiteau să aștepte alți patru ani. Și atunci Coaliția Globalistă (s-o numim așa) a dat cărțile pe față. Lângă Democrați și universitari s-au aliniat în primul rând marile corporații Big Tech, care aveau avantajul de a controla rețelele sociale, așa numitele Social Media, devenite astăzi, de fapt, ”Socialist Media”. Mulți magnați Big Tech au o aversiune față de Trump din interese economice, cum este cazul lui Bill Gates. Apoi, ca să continuăm lista membrilor Coaliției Globaliste, aici se află aproape întreaga presa scrisă și audio-vizuală americană (și pentru că ziariștii au trecut prin universități americane), un mare număr de instituții ale statului american, o puzderie de ONG-uri cu tot felul de scopuri declarate și multe altele nedeclarate, dar și … unele puteri străine, începând cu Uniunea Europeană, în frunte cu Germania, ceea ce înseamnă că și Rusia s-a alăturat, date fiind interesele lor comune. Dar piesa principală a Coaliției Globaliste, dintre statele străine, este China, rămasă, pe glob, cea mai mare forță economică de tip comunist, deci direct interesată în îndreptarea spre stânga a Americii.

Participarea activă a Chinei la Coaliție e probată și prin invitarea președintelui Chinei, Xi Jinping (ca oaspete de onoare!) la Forumul de la Davos, din ianuarie 2021, unde s-a declarat a fi un adept al multilateralismului și globalizării (cuvinte cheie pentru Coaliția Globalistă). De notat că el fusese invitat la acest forum și cu patru ani în urmă, atunci când se spera că președinte al SUA va deveni Hillary Clinton.

Țelul si strategiile principale ale Coaliției Globaliste

Poate nu știți, dar deviza lui Biden în alegeri a fost ”Build Back Better”, asemănătoare cu titlul volumului lui Klaus Schwab, președintele Forumului Economic Mondial: ”The Great Reset”.

Această Mare Resetare înseamnă de fapt distrugerea societății tradiționale, cu cei patru piloni importanți ai ei: Familia, Biserica, Cultura și Statul național. Acesta este țelul lor principal. Ce vor să pună în loc? O țară care să nu mai fie creștină, de fapt deloc religioasă, cu din ce în ce mai multe ”familii” LGBTQ, o țară în care să intre foarte mulți migranți, în special dintre cei care nu sunt albi. Cu alte cuvinte o resetare a Americii. Care să nu mai semene deloc cu cea actuală. De fapt, o țară care să voteze mereu majoritar cu Stânga! Va fi o țară mult mai puțin eficientă economic, cu mult mai puțini profesioniști? Și ce dacă? Produce China tot ce trebuie pentru întreaga planetă! Va fi un monopol chinezesc, deci al unui stat comunist? Cu atât mai bine: Stânga va fi la putere peste tot în lume. Coșmarul lui Orwell, un ”1984”, devenit realitate? Chiar așa!

Pentru a-și atinge acest scop, Coaliția Globalistă a stabilit strategii speciale pentru distrugerea fiecăruia dintre cei patru piloni ai societății tradiționale, nu doar în America, ci chiar în întreaga lume, având în vedere interconectarea actuală la nivel global.

Familia se urmărește a fi distrusă prin favorizarea minorităților sexuale (LGBTQ) și, mai ales, prin oficializarea căsătoriilor între persoane de același sex, care vor putea să adopte copii. O altă direcție de acțiune a Stângii este instruirea copiilor astfel încât să devină oameni de tip nou, atât la nivel universitar, unde, după cum declara Andrei Șerban despre universitățile americane, există niște adevărate ”comitete neo-bolșevice”, cât și la nivelul învățământului preuniversitar.

Este interesant de remarcat că acțiunile de promovare a transgenderilor au dus la proteste din partea organizațiilor de femei. Biden a semnat deja un ordin executiv care impune, în vestiarele femeilor din universitățile de stat, prezența transgenderilor care s-au născut bărbați, dar aleg să fie femei! Desigur ei (ele) vor concura cu femeile în competițiile sportive studențești. E primul pas în direcția poluării sportului feminin! Bărbații care devin femei au totuși niște caracteristici (musculatură, forță) tipic masculine, ceea ce înseamnă că femeile născute femei nu vor mai avea nicio șansă de victorie! Orice lucru aberant naște lucruri și mai aberante!

Biserica a făcut și face obiectul unei adevărate ofensive stângiste, începând de la Revoluția franceză, continuând cu cea din Rusia anului 1917 și apoi cu cele întâmplate în statele comuniste europene sau asiatice. O nouă ofensivă are loc, în ultimii ani, în statele vest-europene, începând cu refuzul ferm de a menționa în preambulul Tratatului UE rădăcinile europene ale Europei, indiscutabile dacă ne gândim că prima construcție europeană de după prăbușirea Imperiului Roman a fost cea reușită de Carol cel Mare, cu crucea în mână!

Pe de altă parte, pentru că Papa Ioan Paul al II-lea s-a dovedit a fi fost un element important în lupta împotriva comunismului, s-au depus eforturi teribile de a se instala un Papă cu vederi de stânga. Cum succesorul lui Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea, ajuns Papă în 2005, s-a dovedit a fi mult mai intransigent cu Stânga, s-a produs o mișcare aiuritoare, fără precedent: el a fost schimbat după numai 8 ani, în timpul vieții (de altfel, încă trăiește!), dovadă că era o urgență teribilă să ajungă să conducă la Vatican actualul Papă, Francisc, probabil cel mai de stânga papă din istorie (de altfel, cu o tinerețe revoluționară în Argentina), care s-a declarat deja de acord cu căsătoriile între persoane de același sex. Cu toate astea, catolicii americani îl sprijină pe Trump.

Sunt convins că ofensiva Stângii va continua și împotriva celorlalte culte religioase. Deocamdată ea a început împotriva liderilor religioși care s-au declarat pro-Trump.

Cultura a fost domeniul în care s-a manifestat cel mai pregnant acel concept inventat de universitățile americane: ”corectitudinea politică”. O denumire tipic comunistă, care ascunde, de fapt, adevărul. În realitate, este vorba despre o cenzură în toată regula, pe baza unor criterii pe care le stabilesc acei câțiva inițiați. La început s-a râs de aceste criterii absurde, dar acum deja nu mai e de râs! S-a ajuns la retragerea unor desene animate celebre, a unor cărți celebre, dărâmarea statuilor unor personaje istorice americane și din alte țări … și multe altele, între care, mai nou, concedierea unor artiști pentru postări pe rețelele sociale. Totul se face în scopul DECLARAT al distrugerii ”culturii albe”, adică a culturii de tip european: se propune a fi cenzurați Beethoven și Shakespeare (lista e mult, mult mai lungă), iar Odiseea lui Homer este acuzată de sexism. Ce mi se pare ciudat este că diverși creatori albi se alătură acestei monstruozității, cu aerul că e ceva corect, deși mâine va veni în mod sigur rândul lor. Inconștiență sau interes personal de moment dincolo de care ei nu pot vedea? Cadrul mai larg al acestui antirasism cu idei rasiste este conceptul Woke (trezirea populației de culoare), folosită în special de gruparea Black Lives Matter (BLM), cea care a provocat tulburările din diferite orașe americane, timp de multe luni, în anul electoral 2020.

Mai nou, ”corectitudinea politică” este dezvoltată sub denumirea ”Cancel Culture”, adică o cultură a anulării. Pur și simplu, ești anulat pe criterii rasiste sau de altă natură! Și aproape nimeni nu se opune! De fapt, încă din 2020 au apărut primele reacții la conceptele Cancel Culture și Woke, considerate o cultură a cenzurii. Să sperăm că vor urma și altele…

Statul național este și el o țintă importantă a Coaliției Globaliste, pentru că ei vor să instituie un stat mondial, în care ei să decidă cum se desfășoară viața supușilor, adică a întregii populații a globului! Desființarea sau măcar slăbirea statelor naționale este dorită în perspectiva viitorului Guvern Mondial, ”visul de aur” al Coaliției Globalizatoare. În această direcție se militează asiduu pentru acceptarea unor fluxuri masive de migranți, care să schimbe pur și simplu componența populației din țara respectivă (SUA, dar și multe țări europene).

Biden a oprit deja construirea zidului început de Trump la frontiera cu Mexicul, așa că drumul e deschis! În schimb, cei care vor să emigreze în America din țările Europei de Est trebuie, pentru obținerea aprobărilor, să treacă prin aceleași dure furci caudine ca până acum. Ghinionul lor că sunt albi!

Pe de altă parte, statul național este subminat și prin atacarea economiei, sub pretextul unor măsuri ecologiste. Se desființează locuri de muncă, deci bunăstarea unor oameni este afectată. Un exemplu, alături de multe altele, este cazul conductei Keystone XL, pentru transportul țițeiului din Canada până în Texas. Unul dintre ordinele executive semnate de Biden cu mare urgență este cel prin care se blochează dezvoltarea acestui proiect, care ar micșora dependența SUA de petrolul din Golf! În plus, se creează pierderi uriașe Canadei, care are petrol, dar nu-l poate trimite rapid în sudul SUA, la rafinăriile din Texas, decât prin această conductă.

Această oprire a construirii unei conducte foarte necesare este un gest cu atât mai ciudat, cu cât ecologiștii nu protestează deloc împotriva conductei Nord Stream 2, pe care Rusia o construiește pe fundul Mării Baltice pentru a transporta gaz în Germania fără a mai trece prin Polonia. Cum e clar că Biden va relaxa sancțiunile împotriva Rusiei, deja se reiau lucrările (întrerupte la presiunile lui Trump) pentru realizarea acestei conducte, care va accentua dependența Germaniei și a întregii Europe de Vest de gazul rusesc.

Revenind la conducta Keystone XL, s-a pus întrebarea ce vor face muncitorii care lucrau la construcția și apoi la asigurarea transportului țițeiului prin conductă? Un mare ecologist democrat, John Kerry, a propus o soluție: muncitorii să se apuce să confecționeze panouri solare. Citind această știre nu știi dacă să râzi sau să plângi!

Situația la zi

Poate că, după ce au parcurs cele de mai sus, unii dintre Dumneavoastră vor zice că acestea sunt teme inventate de o presă anti-Biden. Iată un argument că nu e așa. Revista Time (puternic democrată!) publică pe 4 februarie 2021 un articol cinic despre ”campania din umbră care a salvat alegerile din 2020”.

Pur și simplu se povestește cum s-a creat o coaliție care ar include Congresul, Silicon Valley (Big Tech) și legislativele de stat, dar și multe ONG-uri (care au colectat sumele de bani uriașe necesare pentru acțiunile coaliției). S-au creat grupuri de lucru pe diferite subiecte. De exemplu, un front juridic unificat a luptat pentru ”a schimba sistemele și legile de vot” la nivel de stat, ocolind adesea neconstituțional legile statului și transferând puterea statelor către guvernatori. Se dau detalii despre cum s-a reușit impunerea votului prin corespondență, crucial pentru câștigarea alegerilor de către Biden, după cum se recunoaște. Sunt multe detalii interesante în acest articol, cum ar fi acela că a existat un coordonator al tuturor acțiunilor, Mike Podhorzer (un activist sindical), care controla inclusiv acțiunile grupurilor Antifa, Black Lives Matter și altele, care au protestat violent pe tot parcursul anului electoral. Pe site-ul web, acum defunct, al grupului exista o hartă cu peste 400 de demonstrații post-electorale planificate care să fie activate prin mesaj text imediat după 4 noiembrie, dacă ar fi fost cazul. Nu a fost! Ar fi de comentat de ce, oare, liderii Campaniei din Umbră vor acum ca toți să știe ce au făcut. Să fie o demonstrație de forță? Greu de spus.

Am analizat în alt articol alegerile americane din 2020. După instalarea lui Biden, Coaliția Globalistă și-a dorit să ducă lucrurile până la capăt și să-l anihileze pe numărul 1, Donald Trump. Nu le-a ieșit! Procesul din Senat a dat chix și, deocamdată, Trump poate candida în 2024. Asta este o mare nerealizare a Coaliției.

O altă problemă pe care o vor avea Globaliștii Stângiști după victorie ar fi dimensiunea prea mare a construcției lor, deci posibilitatea ca interese divergente să iasă la iveală și să producă fracturi. În fond, orice revoluție și-a devorat copiii, după cum bine se știe din istorie. Deja unele semne au apărut destul de repede. Chiar la Forumul de la Davos, din ianuarie 2021, Angel Merkel a manifestat câteva rezerve față de noțiunea de ”mare resetare”. Iar Emmanuel Macron s-a distanțat și el de ideologia ”Woke”. Recent (17 februarie 2021) a apărut o primă reacție la nivel înalt, în Marea Britanie. Ministrul Educației a anunțat o serie de măsuri pentru garantarea libertății de expresie în universități.

În Europa de Est, cea care a trecut prin teribila experiență comunistă, rezistența la distrugerea societății tradiționale este foarte puternică. De exemplu, guvernul polonez a decis că orice platformă socială (Facebook, Twitter etc.) care șterge conținutul unei postări aparținând unei persoane din Polonia va fi amendată cu 13,5 milioane de dolari, dacă postarea nu este ilegală conform legii poloneze!

Primul ministru al Australiei a declarat că țara sa nu se va lăsa intimidată de Big Tech (Facebook, de fapt).

Pe de altă parte, sunt comentatori care prezic o puternică reacție contra-revoluționară în America, cu consecințe la alegerile parlamentare din 2022, de la jumătatea mandatului.

Între timp, rețelele sociale (Twitter, Facebook, Instagram etc.), care au aplicat o cezură partizană dură, interzicând doar pe Trump și pe adepții săi, se confruntă cu un val uriaș de retrageri, pe măsură ce apar rețele sociale alternative. Mai întâi a apărut Parler, scos imediat din joc prin acțiunea concertată a uriașilor Big Tech (Google, Apple, Amazon), dar care a revenit ulterior. Apoi MeWe, care, se pare, este, de fapt, arondată tot Stângii. Alte rețele sociale, alternative la cele ale Big Tech, sunt Gab și Telegram.

E clar, lumea se schimbă, deocamdată într-o direcție care pare să fie autodistructivă, dar cine știe ce ne va rezerva viitorul!

Cârdăşia ruso-germană pentru eliminarea elitelor şi manipularea memoriei în Estul Europei

2

I. Distrugerea elitelor Europei de Est 

În perioada interbelică, Iuliu Maniu, Milada Horackova şi Nikola Petkov erau personalităţi publice puternice, implicate activ în viaţa politică din România, Cehoslovacia şi, respectiv, Bulgaria. Au câştigat alegeri, au fost susţinuţi de multă lume, criticaţi de inamici sau de presă. Nu au căutat merite pentru un dosar de canonizare, dar au contribuit substanţial la progresul ţărilor lor, folosindu-se de instrumente politice normale şi promovând orientarea europeană a ţărilor lor. S-au pronunţat clar şi împotriva fascismului şi împotriva ocupaţiei sovietice. Toţi trei au fost persecutaţi de nemţi şi apoi de ruşi, sau de cozile lor de topor. Astăzi memoria lor este păstrată în familiile de rezistenţi anticomunişti. La aniversări, tot soiul de experţi şi politicieni mediocri se arată publicului ca proprietari şi interpreţi unici ai memoriei lor. Foarte mulţi reţin despre ei impresiile ce le-au rămas după emisiunile de la tv sau din hăţişul internetului. Când ţările estice au fost admise în structurile europene, numele Maniu, Horackova sau Petkov au fost amintite în treacăt – sau deloc, în cazul lui Iuliu Maniu. Apărătorii istorici ai libertăţii din Estul Europei îi deranjează în continuare pe cei care se cred stăpâni pe acest continent. Ruşii şi nemţii sunt foarte vigilenţi cu „fascismul” est-europenilor, dar nu se gândesc să îşi cureţe ograda proprie.

Doi tovarăşi brutali şi expansionişti

Ruşii şi nemţii s-au crezut stăpâni pe Estul Europei, uneori ca prieteni, alteori ca duşmani. Ponoasele le-au tras est-europenii şi atunci când relaţiile dintre Moscova şi Berlin au fost bune, şi când au fost conflictuale.

Nemţii au fost mai puţin activi imediat după Primul Război Mondial, însă nu le-a scăzut niciodată apetitul expansionist. În Mein Kampf, Hitler a accentuat necesitatea orientării politice spre Răsărit. Germania nazistă era obsedată de „spaţiul vital” şi a hotărât că Estul Europei trebuie să îi satisfacă pretenţiile. Ideologia a fost amestecată cu noţiuni ştiinţifice prost înţelese, care au fost aplicate iniţial „doar” la proprii cetăţeni, pentru ca în timpul războiului nebunia criminală să fie pusă practică şi în ţările ocupate.

Ca toţi ruşii, bolşevicii au râvnit de la bun început la Europa de Est. La începutul anului 1919, pe când Rusia era măcinată de haos, asasinate şi foamete, Lenin a înfiinţat Cominternul, pentru a impune dictatura modială a proletariatului. A lansat o aventură sângeroasă împotriva Poloniei (februarie 1919 – octombrie 1920) şi a încurajat Ungaria să facă acelaşi lucru împotriva României şi Cehoslovaciei. Troțki spunea că va adăpa caii roşii din Vistula şi Rin, în timp ce Pravda anunţa că lumii muncitoare i se va aduce pacea şi fericirea cu baioneta.

În România, în 1920, episcopul greco-catolic Demetriu Radu, ministrul de justiţie Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu au fost ucişi într-un atentat produs de un anarhist instruit la Odessa. Un an mai târziu, PCdR se manifesta ca o agentură sovietică ce milita pe faţă împotriva României Mari. În acea perioadă au fost inventate „moldovenismul”, „limba moldovenească” şi Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene (1923) – nişte aiureli complet neviabile, care încă ne otrăvesc viaţa, fiind susţinute politic şi la nevoie militar de vecinul de la Est. În 1924, tot sovieticii au organizat Răscoala de la Tatar Bunar – o primă încercare de rupere a Basarabiei de statul „imperialist burghezo-moşieresc” România. Cum intelectualitatea vestică era deja majoritar de stânga, celebrităţi ca Romain Rolland, Albert Einstein, George Bernard Shaw, Louis Aragon sau Thomas Mann au sărit atunci în sprijinul ruşilor şi au atacat România.

Primele încercări de incendiere a Europei cu revoluţia proletară au fost un eşec răsunător, dar planul nu a fost abandonat, iar o parte dintre elementele sale de bază se regăsesc şi azi în agenda Moscovei şi a lacheilor săi, precum Vasile Ernu, care susţine că România e un stat „artificial”.

În toată perioada interbelică, URSS a încercat să intervină în viaţa publică europeană prin comuniştii locali, incitare la revolte, provocări la graniţă, organizarea intelectualilor, propagandă delirantă şi misiuni speciale, adică asasinate, sabotaje, răpiri etc. Manipularea mediului academic şi a vieţii culturale a fost mai slabă în România, datorită experienţei noastre directe cu ruşii şi respingerii colectivismului de către imensa majoritate a populaţiei, însă a avut rezultate nesperat de bune în mediul academic şi bisericesc occidental. În 1941, George Orwell spunea că toată intelighenția engleză avea tendinţe de stânga şi îşi prelua „bucătăria de la Paris și opiniile de la Moscova”. În anii critici dinaintea războiului, adăuga Orwell, stângiştii încercau „să răspândească o viziune fie fleşcăit pacifistă, fie violent pro-rusă, dar totdeauna anti-britanică”.

În Regatul Unit situaţia era încă bună. În Franţa sau Germania, ideile de stânga şi fascinaţia pentru Rusia erau mult mai lipsite de simţ critic, mai bine înrădăcinate şi mai răspândite. De atunci, intelectualii europeni au înghiţit toate momelile şi au călcat veseli în toate străchinile puse în calea lor de Comintern, asociaţii şi urmaşii săi. Lipsa de responsabilitate şi preferinţa pentru radicalism şi colectivism a intelighenţiei actuale nu sunt un capriciu de moment, ci o alegere foarte veche. De fapt, utopiile şi justificarea lor morală, mai grosolană sau mai sofisticată, după cum a cerut-o dialectica, au făcut casă bună cu intelectualii şi înainte de perioada interbelică.

Tratatul semnat la Moscova între sovietici şi nazişti în 1939 viza tot ţările estice, în mod specific Polonia şi Basarabia. Articolul 3 al protocolului secret precizează că „în sud-estul Europei, partea sovietică insistă asupra interesului faţă de Basarabia. Partea germană declară că este total dezinteresată de această regiune”. Departe de a fi un accident al istoriei, acordul semnat la Moscova era continuarea firească a vechii afinităţi ruso-germane. Prin graţia lui Bismark, Basarabia mai fusese lăsată ţarului la Congresul de la Berlin (1878). Tratatul din 1918 de la Brest-Litovsk dintre Rusia şi Puterile Centrale, deşi a avut pentru o scurtă perioadă consecinţe neplăcute pentru Rusia, a salvat totuşi revoluţia lui Lenin. După câţiva ani, Republica de la Weimar a încheiat cu sovieticii tratatul de la Rapallo (1922) şi acordul de neutralitate de la Berlin (1926). Aceste înţelegeri, ca şi colaborările dintre URSS şi comuniştii germani, sau decizia lui Stalin de a spijini un radical la alegerile germane din 1933, au avut un rol de seamă în tensiunile din perioada interbelică şi în pregătirea celui de-al Doilea Război Mondial. Confruntarea de după iunie 1941 nu a fost un conflict de principii sau viziuni politice, ci răfuiala dintre două state teroriste ultra-militarizate şi păgâne. În ciuda barbariilor războiului, relaţia aparte dintre Moscova şi Berlin a lăsat urme adânci şi se păstrează şi azi.

De la progres la dictatură

Cu toate dificultăţile şi păcatele lor, ţările Europei de Est au încercat să stabilească alianţe ca să reziste celor doi monştri care nu respectau nicio normă morală şi încălcau grav cele mai elementare drepturi ale statelor şi ale indivizilor. Toţi est-europenii s-au dezvoltat foarte mult în perioada interbelică. Statele est-europene care au apărut după 1918 au ales apartenenţa la civilizaţia de tip occidental, bazată pe cultura clasică, şcoli obişnuite, parlamentarism, domnia legii, libertate religioasă, inclusiv în manifestări publice. La noi, acest mesaj nu i-a deranjat decât pe duşmani. Pentru români, el a fost clar şi unificator, a rezistat vremurilor şi minciunilor. A fost înţeles de toată lumea în 1918, în 1946 şi de foarte mulţi chiar în 1990. Nu avem motive să credem că s-a perimat între timp.

Estul Europei nu a fost paradisul pe pământ; nimeni nu a susţinut aşa ceva. A existat dezordine, fanatism şi sărăcie. Totuşi, nivelul de trai şi de educaţie a crescut simţitor pentru foarte mulţi şi speranţele de mai bine erau realiste. Din păcate, în contexte diferite, apărarea militară a fost neglijată, ceea ce arată în orice caz că nu au existat intenţii agresive. (Oricum, est-europenii nu ar fi putut să se opună semnificativ terorismului de stat german şi rus, nici dacă s-ar fi înarmat mai intens.)

România Mare nu a fost o ţară realmente mare, ci una de dimensiuni medii. Termenul este folosit acum în sens peiorativ de intelectualii mancurţi şi de duşmanii ţării, pentru că vor să inducă ideea că România Mare a fost un proiect nerealist.

Nu este aşa. Argumentele în favoarea Unirii prezentate atunci de români sunt adevărate şi azi. Unitatea de limbă este un factor de coeziune foarte puternic. Unirea a fost dorită de toată lumea românească şi a fost plătită extrem de scump. În ciuda unor dificultăţi imense, s-a reuşit unificarea administrativă şi s-au făcut progrese remarcabile în aproape toate domeniile. Viaţa publică nu a fost lipsită de probleme, însă credinţa în Dumnezeu, eroii, momentele marcante din istoria ţării, limba, drapelul, imnul, orientarea europeană, tradiţiile importante respectate de toată lumea au asigurat o unitate care s-a păstrat chiar şi după venirea comuniştilor.

România interbelică a rezistat ca democraţie parlamentară mai mult decât mari ţări dezvoltate din Vestul Europei. Cele două partide istorice, PNȚ şi PNL, aveau o bază largă de susţinere (implicit, de legitimitate) în societate, cu reprezentare pană în cele mai îndepărtate sate. Nimic nu e perfect, dar alţii, cu pretenţii mult mai mari, s-au descurcat mult mai prost în aceeaşi epocă.

Mai târziu, conflictele politice, violenţa şi arbitrarul fără precedent aduse de legionari în viaţa publică au fost exploatate josnic de Carol al II-lea, care a fost silit să abdice după pierderile teritoriale din 1940. Dictatura regală a fost succedată de o altă dictatură, la fel de ilegitimă, a lui Ion Antonescu. Acesta nu a fost un lider iubit şi nici nu şi-a dorit niciodată aşa ceva, însă la început s-a bucurat de sprijinul populaţiei pentru refacerea graniţelor ţării. Fiind orgolios şi autoritar şi dorind să satisfacă Germania, a încheiat o alianţă cu legionarii, care obţinuseră 15,6% din voturi la alegerile din 1937 (faţă de PNL 35%, PNŢ 20,4%, Partidul Naţional Creştin – O. Goga 9%).

Impredictibili şi setoşi de răzbunare după dispariţia lui Codreanu, legionarii au devenit repede impopulari chiar şi pentru cei care îi susţinuseră. Asasinatele, mai ales cel al lui Nicolae Iorga şi cel al lui Virgil Madgearu, admiraţia lor oarbă pentru Germania, care participase la sfârtecarea ţării şi rebeliunea împotriva puterii din care ei înşişi făceau parte, au demonstrat că cel puţin decidenţii şi oamenii lor de încredre au preferat violenţa şi haosul în detrimentul intereselor ţării. În ciuda miturilor actuale, Mareşalul i-a dispreţuit, iar după măsurile extreme luate în urma Rebeliunii, Mişcarea legionară nu a mai contat ca structură în viaţa publică, nici măcar la nivel de ONG. 

Partidul Naţional Ţărănesc, condus moral şi politic de Iuliu Maniu, a respins dictaturile lui Carol al 2-lea şi Antonescu, precum şi agresiunile fascistă şi sovietică. Fiind un partid de mase, cu lideri puternici şi o activitate foarte intensă, PNŢ-ul nu putea evita conflictele interne şi trădările într-o perioadă atât de agitată. Cu toate acestea, prestigiul partidului a fost imens, fiind dat de contribuţia sa la realizarea României Mari şi de personalitatea conducătorilor. Hitler a cerut arestarea lui Maniu şi a lui Mihalache (spre cinstea lui, Mareşalul s-a mulţumit numai cu supravegherea lor) şi ruşii i-au izolat, calomniat sistematic, încarcerat și omorât, pentru că erau cei mai puternici adversari ai comunismului. Închiderea penitenciarelor destinate exterminării elitelor a avut loc doar după decesul lui Iuliu Maniu la Sighet şi, respectiv, al lui Ion Mihalche la Râmnicu Sărat. Gestapo-ul şi NKVD-ul au înţeles că cei doi lideri ţărănişti simbolizau România adevărată şi că numai dacă îi elimină pe ei pot subjuga ţara. Acesta este motivul pentru care nemţii şi ruşii urăsc şi acum memoria PNŢ-ului. Restul sunt minciuni criminale sau divagaţii iresponsabile.

Teroarea sovietică şi nazistă 

Germania a luat în serios religia politică a lui Hitler şi a trecut la înfăptuirea delirului lui criminal prin război de agresiune şi crime împotriva umanităţii. În 1941-1942 a fost elaborat un “Plan General pentru Est” (Generalplan Ost). Ideea de bază era o utopie, însă planul clădit pe aceasta a fost destul de detaliat, elaborat cu metode ştiinţifice, şi cuprindea o sistematizare radicală a teritoriului, constituirea de aşezări auto-suficiente (le-am putea spune „sustenabile”) inspirate din localităţile fortificate germane din Evul Mediu. Purificarea rasială era un obiectiv important şi presupunea eliminarea evreilor, muncă forţată, expulzarea slavilor, germanizarea şi colonizarea restului populaţiilor cu Wehrbauern (ţărani-soldaţi, care să apere şi să germanizeze teritoriile cucerite, în spriritul ideologiei Sânge şi Pământ – Blut und Boden. Pol Pot ar fi fost încântat. Măsurile luate de naţional-socialişti în zonele ocupate au fost în spiritul acestui plan, plan apoi abandonat pe măsură ce nemţii au înţeles că pierd războiul.

Pe lângă acţiuni de persecutare şi eliminare a evreilor, Germania a promovat programe de „purificare rasială” prin: încurajarea sau obligarea femeilor însărcinate „non-ariene” să facă avorturi, prin furnizarea de servicii de avort și eliminarea cazurilor de avort din jurisdicția instanțelor (în Polonia), prin jefuirea şi deportarea locuitorilor din ţările ocupate și relocarea „etnicilor germani” în acele zone, prin trimiterea celor care avuseseră relații sexuale „interrasiale” în lagărele de concentrare.

Soarta populației din ţările ocupate a fost cumplită. Pentru polonezi, aceasta a însemnat omoruri în masă, în rândul populației civile, muncă forţată, limitarea învăţământului la patru clase şi obligaţia obținerii aprobării de la SS pentru continuarea studiilor peste acest nivel, selectarea şi trimiterea în Germania a copiilor „valoroşi rasial” de până la 8-10 ani pentru germanizare. Se estimează că în jur de 50.000-200.000 de copii au fost răpiţi din Polonia, Cehia, Slovenia, Norvegia, Belarus şi alte ţări şi duşi în Germania pentru muncă forţată, experimente sau germanizare. Cifrele diferă dacă se includ şi copiii femeilor (de obicei violate) care au născut în timp ce se aflau la muncă forţată, cărora le-au fost luaţi copiii.

Ruşii nu s-au lăsat mai prejos. Din iunie 1940, URSS a deportat zeci de mii de oameni din Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia şi Estul Poloniei, în primul rând „elementele duşmănoase”, adică elitele, liderii politici, religioşi şi militari, ofiţeri de poliţie, proprietari de prăvălii, hoteluri, persoane cu contacte în străinătate (de la reprezentanţii unor firme străine, la filatelişti), intelectuali de seamă şi cei mai buni gospodari. Au fost deportaţi 8 foşti şefi de stat şi 38 de miniştri din Estonia, trei foşti şefi de stat şi 15 miniştri din Letonia, un preşedinte, prim-ministrul şi 25 de miniştri din Lituania. Între 1940-1949, din slab populatele Ţări Baltice au fost deportați 200.000 de oameni şi 70.000 au fost trimişi în Gulag, după unele estimări, până la 10% din populaţia activă. Ca peste tot, sovietizarea acestei regiuni nu a fost un proces politic, ci o agresiune satanică manifestată printr-un lung şir de minciuni şi crime.

În Basarabia şi Bucovina de Nord, primii au fost arestaţi membrii Sfatului Ţării care au votat Unirea din martie 1918 (dar şi cei care nu o votaseră, pentru că i-ar fi legitimat pe primii), urmaţi de zeci de mii de oameni vrednici etichetaţi drept „chiaburi”. După 1945, deportările şi decimarea elitelor au continuat pe ambele maluri ale Prutului. În fosta RSS Moldovenească, între 1946-1947, sovieticii au organizat o foamete în urma căreia au murit în jur de 300.000 de persoane. Politica de deznaţionalizare era una de teroare: „simplul fapt de a-ţi asuma identitatea românească era sancţionat, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi român în RSSM era considerat în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puţin aspră – ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se ştie, cădea sub incidenţa acţiunilor antisovietice, inclusiv după 1953. Simplu fapt de a spune că eşti român era calificat drept acţiune împotriva statului sovietic, etichetată ca naţionalism”.

Deportările sovietice din Basarabia, 1941

În Polonia, masacrul înfăptuit de sovietici la Katyn a avut victime 20.000 de ofiţeri polonezi rezervişti, care erau, de fapt, o mare parte din intelectualitatea ţării. URSS a considerat activitatea în serviciul Poloniei interbelice drept activitate antirevoluţionară, astfel că, între 1939 şi 1941 a arestat peste 500.000 de intelectuali, funcţionari publici, preoţi etc şi a deportat peste 1 milion de cetăţeni polonezi. Deplasarea graniţelor Poloniei a însemnat transformarea în cetăţeni sovietici a peste 13 milioane de foşti cetăţeni polonezi. Cei care nu au renunţat la cetăţenia poloneză pentru cea a URSS au fost duşi în Gulag, unde i-au întâlnit pe cei care, nemulţumiţi de capitalismul polonez, trecuseră fraudulos graniţa înainte de război, ca să trăiască aievea visul comunist în patria lui.

După ce Armata Roşie a asistat impasibilă la masacrul și distrugerea Varşoviei de către nemţi, URSS şi-a impus regimul în Polonia cu arma şi cu cizma. În 1944, au fost arestaţi 40.000 de militari ai Statului Subteran, care luptaseră contra naziştilor. În anul următor au fost deportate aproximativ 90.000 de persoane. Liderii antifascişti ai Statului Subteran au fost răpiţi, anchetaţi sub tortură şi condamnaţi la Moscova în „Procesul celor 16” (din iunie 1945). Nu a supravieţuit niciunul dintre ei. Anglo-americanii au protestat de formă. Un caz insuficient cunoscut este cel al lui Witold Pilecki (1901-1948), un ofiţer de cavalerie, catolic practicant, care s-a infiltrat de bunăvoie în lagărul de la Auschwitz, unde a cules informaţii şi a stabilit o reţea care transmitea aceste informaţii către Aliaţi. În 1943, a redactat Raportul Pilecki, în care a expus cele văzute la Auschwitz. Documentul a fost pus la dispoziţia guvernului britanic prin guvernul polonez din exil. Britanicii nu au reacţionat. În 1947, Pilecki a fost arestat de comunişti, acuzat de colaborare cu „imperialismul străin”, torturat şi executat în 1948. Raportul lui Witold Pilecki a fost publicat pentru prima dată în anul 2000.

Witold Pileki

În 1989, URSS a cerut scuze pentru crimele împotriva Poloniei, însă Putin a afirmat recent că ocupaţia sovietică a Estului Poloniei a fost un act de „legitimă apărare”, care „a salvat vieţi” şi că Polonia poartă o vină în declanşarea ultimului război mondial, pentru că ar fi împiedicat formarea unei colaiţii antinaziste.

Şi în Cehoslovacia, oficial aliată a URSS, au fost operate arestări şi deportări. Victimele erau prezumtivi „colaboraţionişti nazişti”, a căror vină nu fusese stabilită de vreun tribunal, sau cehi forţaţi de nemţi să lucreze la fortificaţii în Ungaria, pe care URSS i-a considerat prizonieri de război. Între deportaţi au fost însă şi rezistenţi antifascişti, inclusiv evrei de abia ieşiţi din lagăre naziste, dar şi simpatizanţi ai sovieticilor, care şi-au oferit serviciile, de exemplu, ca interpreţi şi, după ce au fost folosiţi, nu s-au mai întors la casele lor. Diplomaţia cehă a făcut eforturi foarte susţinute şi a reuşit repatrierea multora, însă din 1947 ruşii au cerut „la schimb” deportarea în URSS a cetăţenilor cehi de origine rusă şi ucraineană stabiliţi în Cehoslovacia din anii ’20. Aceştia erau civili dintr-o ţară aliată, ce au fost trataţi ca prizonieri de război şi duşmani ai URSS, fiind reţinuţi în lagăre de muncă mult după data stabilită pentru eliberarea tuturor prizonierilor de război (1948). Evident, a existat şi represiunea împotriva liderilor politici democratici şi a liderilor religioşi. Fostul preşedinte ceh Edvard Beneš a încercat să se acomodeze cu ruşii considerând că, pentru Cehoslovacia, Germania rămânea un pericol mai mare decât URSS şi l-a sfătuit şi pe Iuliu Maniu să facă la fel. Maniu a fost de părere că demersul era inutil. Din păcate, au avut dreptate amândoi. Germania controlează şi acum Estul Europei. Opera lui Beneš a fost confiscată şi batjocorită de comunişti, care au pus stăpânire pe ţară, iar pe el l-au considerat „trădător”. Beneš a murit din cauze naturale în 1948, însă colaboratorii săi au fost crunt prigoniţi.

Milada Horáková (1901-1950), jurist şi lider al partidului lui Beneš (Naţional-Socialist din Cehoslovacia – fără legătură cu Partidul Naţional Socialist al Munciorilor Germani), a militat împortiva Germaniei naziste şi în 1940 a intrat în Rezistenţă. Arestată, interogată şi condamnată, a fost închisă în fortăreaţa Terezin şi în alte închisori naziste până în 1945, când a fost eliberată de militarii SUA şi a reluat activitatea politică. În 1948, a fost arestată din nou, de astă dată de către comuniști, împreună cu alţi presupuşi complotişti, şi învinuită de „spionaj în favoarea puterilor imperialiste”. După o anchetă brutală dirijată de consilieri sovietici, a fost judecată şi condamnată într-o făcătură de proces. A fost ucisă prin spânzurare, execuţia fiind deliberat lentă – a durat 15 minute. Un martor ocular a relatat că atunci când s-a pronunţat decesul lui Horáková, procuroarea Ludmila Polednová a izbucnit în râs. Pentru rolul său în procesul din 1950, Ludmila Polednová (1921-2015) a fost judecată în 2008 şi a făcut doi ani de închisoare, în condiţii omeneşti, primind îngrijiri de geriatrie. Nu a regretat ce a făcut şi a atacat sentinţa la CEDO, care însă a stabilit că hotărârea Statului Ceh a fost corectă. A murit în libertate, la 15 ianuarie 2015 la Praga, dar decesul ei a fost făcut public abia după câteva zile, pentru ca funeraliile ei să nu devină o manifestare publică procomunistă. 27 iunie, ziua în care a murit Milada Horáková, a devenit ziua în care cehii comemorează victimele regimului comunist.

Bulgaria a fost aliată a Axei în timpul războiului. După schimbarea politicii României, la 23 august 1944, Bulgaria s-a declarat neutră şi la 9 septembrie 1944 Frontul Patriei, confiscat de comunişti, a organizat o lovitură de stat care a pus capăt monarhiei. În februarie 1945, prinţul regent Chiril, fostul prim-ministru şi alţi demnitari au fost arestaţi pentru crime de război. Până în iunie Chril, alţi regenţi şi peste 20 de miniştri fuseseră executaţi. Mii de oameni au fost arestaţi pentru conspiraţie sau trădare şi condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă. În noiembrie 1945, Gh. Dimitrov s-a întors din exil şi s-au organizat alegeri, supravegheate de o Comisie Aliată dominată de sovietici. Evident, comuniştii au avut o „victorie” zdrobitoare. Partidul agrar a refuzat să coopereze cu comuniştii. Liderul său, Nikola Petkov (1893-1947), un intelectual creştin, a dus o activitate antifascistă pentru care a fost internat de mai multe ori în lagăr. A fost unul din iniţiatorii Frontului Patriei, creat pentru a uni democraţii bulgari. În 1933, când G. Dimitrov a fost acuzat de incendierea Reichstagului, Petkov, pe atunci preşedintele biroului bulgar al Ligii Drepturilor Omului, a organizat o campanie împotriva procesului intentat de nazişti lui Dimitrov, pentru care comunistul i-a mulţumit public lui Petkov. În 1947, Petkov a fost judecat la ordinul lui Dimitrov şi executat. În Bulgaria de astăzi, Nikola Petkov este considerat sfânt, iar urmaşii comuniştilor, care deţin încă multe pârghii în viaţa publică, participă pioşi la parastase pentru eroi.

Procesul lui Nikola Petkov, 1947

Vasil Paraskevov, care a studiat represiunea comunistă împotriva partidelor agrare din Bulgaria, România şi Ungaria, a remarcat un tipar comun, ale cărui elemente principale sunt: dominarea de către sovietici a Comisiilor Aliate de Control, controlul comunist asupra ministerelor de interne și serviciilor de securitate, atacarea partidelor agrare de către presa comunistă şi aliaţii săi şi acuzarea acestora de activități subversive, șovinism, fascism, sentimente antisovietice şi răzbunare şi, în final, înscenări juridice care să discrediteze partidele agrare şi să determine interzicerea acestora.

Şi Cicerone Ioniţoiu, mult înaintea lui Paraskevov, a scos în evidenţă asemănările între metodele folosite pentru eliminarea lui Nikola Petkov şi Iuliu Maniu.

Cicerone Ioniţoiu

Iată cum descrie procesul lui Petkov:

După ce procurorii au citit rechizitoriul (…), Nikola Petkov a răspuns inepţiilor:
“Domnilor judecători, de doi ani, de la 25 iunie 1945 mai exact, se duce împotriva mea cea mai neînduplecată şi cea mai fără îndurare campanie ce a fost dusă împotriva vreunui om politic bulgar. Nu s-a cruţat nimic din viaţa mea privată sau politică. Am fost de trei ori înmormântat simbolic la Sofia şi de zece ori în provincie. Personal am citit anunţul mortuar la intrarea în cimitirul de la Sofia, în timpul acestor înmormântări. Am suportat toate acestea fără să mă plâng. La fel voi suporta cu curaj tot ce mă aşteaptă, căci aşa este inevitabilul destin al tristei realităţi politice bulgare”.

Pe 16 august 1947, când Nikola Petkov a auzit pronunţarea verdictului de condamnare la moarte prin spânzurătoare “în numele poporului bulgar”, s-a ridicat şi a strigat de a răsunat sala: Nu! Nu în numele poporului bulgar! Eu sunt trimis la moarte din ordinul stăpânilor voştri străini, al acelora de la Kremlin sau dintr-alt loc. Poporul bulgar zdrobit de tirania sângeroasă pe care voi vreţi să o mascaţi în justiţie, nu va crede niciodată în mişeliile voastre”.

Scenariul, la fel cu al lui Maniu: de câte ori nu fusese înmormântat şi coşciugul purtat prin oraşe, de câte ori nu i se ceruse moartea, de câte ori nu fusese făcut trădător (chiar al Transilvaniei, pe care o unise cu Ţara), de câte ori nu fusese făcut exploatator şi criminal, care trăsese în muncitori… ca să se audă până la Moscova, ca să ia cunoştinţă de executarea ordinului.

Iuliu Maniu și Nikola Petkov în boxa acuzaților (1947)

Fiind vorba de sute de mii de morţi, deplasări imense de oameni şi de enorme distrugeri, este clar că represiunea fusese gândită şi organizată cu mult înainte, atât de ruşi, cât şi de nemţi. Odată cu ocuparea militară a teritoriilor, ruşii au impus peste tot în mod conştient acelaşi sistem delirant de minciuni, care a fost susţinut constant de tortură, violenţă şi intimidare. Tiparul a fost comun în toate ţările cu regimuri de inspiraţie sovietică. Deşi sălbăticia a atins cotele sale extreme în anii stalinismului, aceasta nu a fost niciodată abandonată cu totul. Cine sugerează că regimul comunist a fost un „salt spre modernitate” nu poate fi decât imoral sau radical bolşevic.

II. Manipularea memoriei

Au trecut peste şapte decenii de la Procesul PNŢ-ului sau Procesul Neamului, cum l-a numit reputatul jurist şi lider liberal Aurelian Bentoiu, însă atacul împotriva fruntaşilor politici apărători ai libertăţii începuse mult înainte. Nu ştim cum ar fi fost lucrurile fără Pactul dintre Hitler şi Stalin, însă ştim că atunci a început o oroare nemaiînâlnită în Europa de Est.

Acţiunea de distrugere a iubitorilor de libertate din ţările estice a fost amplă şi la ea au participat conştient atât ruşii, cât şi nemţii. Cauza principală a fost fanatismul politic de natură religioasă (satanică, v. Religiile politice de Eric Voegelin) şi pofta de expansiune, comune ruşilor şi nemţilor. Germania a avut un rol determinant în distrugerea a milioane de vieţi de est-europeni, inclusiv români – creştini şi evrei. Totuşi, calomnierea, repimarea sălbatică şi asasinarea unui număr foarte mare de membri şi simpatizanţi ai partidelor democratice din România este legată direct de Rusia. Armata roşie nu a eliberat nimic în afară de ceasuri, paltoane, găini, biciclete – iar la nivel macroeconomic, mai toată avuţia ţării, obţinută prin munca şi jertfa românilor. Măsurile introduse de comunişti au fost menite să schimbe bazele societăţii odată cu viaţa personală şi sufletul indivizilor. Comunizarea a depăşit cu mult ceea ce se poate numi o schimbare politică, fiind fundamental anticreştină.

Acţiunile concrete ale liderilor democratici, mai ales naţional-ţărănişti, evocate de comunişti, cum ar fi măsurile politice din anii interbelici, abordarea contactelor cu anglo-americanii şi cu sovieticii, alegerea momentului ieşirii din Axă sau alte pretexte, nu pot justifica sadismul cu care au fost trataţi ţărăniştii, rudele şi prietenii lor. Ceea ce s-a numit „proces” în 1947 nu a fost un demers juridic, ci manifestarea unui delir ideologic, impus întregii societăţi prin violenţă, împotriva oamenilor şi a conştiinţei lor. Desfăşurarea şi deznodământul acţiunii au fost hotărâte la Moscova mult înainte de desfăşurarea farsei. (Situaţia s-a repetat cu variaţii nesemnificative în toate ţările ocupate de ruşi.) Acuzaţiile de atunci, repetate uneori şi astăzi, au încălcat flagrant cele mai elementare principii de logică şi de drept. Scopul a fost să creeze o nouă realitate şi să asasineze mai întâi moral şi apoi fizic liderii legitimi ai ţării.

Ruşii ştiau că românii sunt rusofobi şi că sovietizarea nu poate fi făcută decât prin eliminarea liderilor naţionali autentici. Cum condamnarea conducerii ţărăniste şi a înfăptuitorilor actului de la 23 august 1944 în procesul PNŢ nu a strivit rezistenţa, ruşii au fost nevoiţi să recurgă la măsuri barbare, astfel că au continuat cu multe alte înscenări în care au fost condamnaţi ţărăniştii şi cei bănuiţi de simpatii ţărăniste. Întotdeauna s-a aplicat pedeapsa cea mai grea. Supravieţuitorii închisorilor, bolnavi şi săraci, au fost urmăriţi şi hărţuiţi de securitate până în 1989.

Cu toate acestea, la mai puţin de o lună de la căderea lui Ceauşescu, PNŢ-ul avea organizaţii în toate capitalele de judeţ şi în oraşele mari. Campania electorală din 1990 a fost o copie ridicolă, dar nu mai puţin perversă, a celei din 1946. S-au reluat şi vechile clişee împotriva lui Iuliu Maniu, care a fost din nou acuzat că a făcut tranzacţii cu ungurii înainte de 1918, că a reprimat greve muncitoreşti sau că s-a îmbogăţit cu bani din Vest. Distribuirea ziarului „Dreptatea” a fost împiedicată, iar pe străzi a fost plimbat coşciugul lui Corneliu Coposu. Foştii deţinuţi ţărănişti au fost ponegriţi pentru bănuiala că ar avea intenţia să se răzbune. Numai un număr infim şi-au primit înapoi bunurile confiscate şi încă şi mai puţini au putut să obţină anularea pedepselor sau să îi vadă pe torţionarii lor judecaţi.

Calomniile mai sunt vânturate şi azi, ceea ce arată cât de ignoranţi şi lipsiţi de patriotism şi omenie sunt intelectualii, oamenii politici şi diplomaţii noştri, dar şi cât e Europa de înstrăinată de propia sa istorie. La festivităţile de aderare a României la UE, nimeni, nici Băsescu, nici Barosso, nici o altă oficialitate nu a pomenit de Maniu, Mihalache şi celelalte zeci de mii care şi-au lăsat tinereţea sau viaţa în închisori pentru ca România să rămână europeană. Au tăcut şi majoritatea celor care se bat cu cărămida în piept că sunt urmaşii lui Corneliu Coposu. Nu au fost în stare să transmită ce spunea fostul preşedinte al PNŢCD cu privire la eforturile românilor de a rămâne europeni în al Doilea Război Mondial, la 23 august 1944, la procesul PNŢ, în puşcăriile politice şi după aceea (nu ştiu cât e ipocrizie şi cât e dificultatea de a reţine ce a scris Coposu).

Este de notat că Procesul PNŢ a fost rejudecat în 1998 de către o justiţie postcomunistă cosmetizată foarte superficial, într-o ţară condusă de nişte servicii care l-au doborât chiar pe preşedintele de atunci, după cum admite el însuşi. Chiar şi aşa, Curtea Supremă i-a achitat pe toţi condamnaţii din lotul Maniu, afirmând că faptele lor nu constituie infracţiuni sau nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii. A fost o slabă şi tardivă reparaţie morală, mai mult un efort de imagine, menit să convingă publicul că justiţia din 1998 nu era ca aceea din 1947. (Condamnările din celelalte înscenări intentate ţărăniştilor sunt valabile şi astăzi.)

Cei care îl acuză pe Maniu că l-a trădat pe Antonescu sau pe mai ştiu eu cine, nu au contestat procesul din 1998 şi nu au depus probe. Ei preferă şi acum să răspândească minciuna şi ura în publicaţii penibile, arătând că adevăraţii trădători sunt ei.

Aşadar, responsabilitatea morală, politică şi juridică directă a eliminării partidului în care românii îşi puseseră speranţele în 1946 o poartă URSS şi lacheii săi dâmboviţeni, Ana Pauker, V. Roman, Groza, L. Pătrăşcanu (care a deschis dinăuntru porţile în faţa barbarilor, căzându-le apoi victimă, cum era şi logic), Avram Bunaciu şi judecătorii părtaşi la crimele ruşilor. Vinovaţi de seamă sunt şi Brucan şi presa lui, care l-au condamnat pe Maniu mult înainte de proces, brutele din ministerul de interne, dar şi cei din categoria Guţă Tătărăscu. O gravă responsabilitate morală o poartă intelectualii compromişi, Sadoveanu, Călinescu, Parhon ş.a., bandele de „muncitori” bătăuşi, nenorociţii din Divizia Tudor Vladimirescu şi ticăloşii mărunţi, care şi-au turnat rudele şi vecinii, lovind în rezistenţa anticomunistă şi consolidând astfel regimul adus de tancurile sovietice. De asemenea, o mare răspundere iau asupra lor şi cei care se asociază crimei din 1947, repetând minciunile de atunci sau trecând cu vederea cele întâmplate la venirea ruşilor, în perioada comunistă, în anii ’90 şi după aceea.

Uitarea eroilor şi neglijarea proporţiilor crimelor sunt acte de colaboraţionism cu regimul trecut. Acestea sunt încurajate atât de Rusia, cât şi de Germania.

Aroganţa şi expansionismul ţarist şi sovietic au rămas neschimbate, la fel şi presiunile pentru influenţarea politicii şi a lecturii istoriei României. Nu avem timp să reamintim aici toate mojiciile liderilor de la Moscova şi ale ambasadorilor lor la Bucureşti şi Chişinău.

O oarecare noutate e că o parte din trepăduşii rusofili de pe lista lui Dughin sprijină acum AUR. Dincolo de discursul păunesciano-vadimist și de pitorescul personajelor, observăm că AUR, care se proclamă unionist, nu vorbeşte răspicat de modul în care a fost răpită Basarabia, nici de unioniştii renumiți, ca Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ilie Lazăr, Iancu Flondor sau de istoria PCdR, deportări, foamete, interzicerea limbii române etc. „Eroii” ridicați zgomotos în slăvi de numele grele din AUR sunt Codreanu și Antonescu, în aplauzele Sputnik – vocea “antifascismului” rus.

Spune-mi ce eroi cinstești, ca să-ți spun cine ești.

Cu astfel de referințe și modele, prezența AUR în viața publică românească riscă să umbrească în mod serios imaginea României în ochii celor mai importanți aliați ai noștri, Statele Unite ale Americii. Probabil că ăsta e și scopul. Altminteri, George Simion nu intra nici în ghereta portarului Parlamentului. Un partid legionarofil, ce se declara unionist şi conservator, dar nu stăpâneşte argumentele istorice ale unionismului (şi nici marile teme conservatoare actuale), nu serveşte cauza Basarabiei, ci planul ruşilor, care vor să compromită pe vecie Unirea. Acest unionism se apropie foarte mult de propunerea lui Dughin, în care unirea cu Basarabia ar urma să se facă prin ieșirea României din NATO și integrarea în lumea rusească a țării reîntregite.

Calin Georgescu, propunerea AUR pentru Premierul României

Orice manifestări nostalgice față de legionari și Antonescu semnalate în România dau apă la moară Rusiei, atât prin subminarea credibilității noastre în cadrul alianței atlantice – unde partenerii noștri se vor întreba dacă într-adevăr merită să-și pună în pericol militarii proprii pentru a apăra o țară cu simpatii fasciste, cât și prin confirmarea tezelor politicii istorice rusești, care susțin că România și, de altfel, toată Europa de Est, are prin construcție înclinații fasciste, iar ocupația sovietică a fost justificată la vremea ei, chiar binevenită, est-europenii neputându-se elibera singuri „de sub jugul fascist” și neputându-se guverna singuri fără să cadă iar în fascism.

Politica istorică rusească se întâlnește și aici cu cea germană, ale cărei teze urmăresc diluarea responsabilității pentru crimele celui de-al II-lea Război Mondial, prin acreditarea ideii că nazismul nu a fost un fenomen specific german, că est-europenii au fost și ei cât se poate de fasciști; ba mai mult, Germania consideră că s-a purificat de trecutul nazist atât de bine, încât poate să dea lecții acestor țări, care au râmas în urmă sub acest aspect.

Incepând din anii 90’, Germania face toate eforturile să desăvârşească dinspre Vest ce au început ruşii de la Est. Deşi după război părea că a redevenit un partener european, această ţară nu e conştientă de responsabilitatea grea pe care o are pentru ororile care au lovit Estul, inclusiv România, şi nu ştie nici acum să îşi folosească puterea.

O menţiune pentru anglo-americani

Acţiunea anglo-americanilor împotriva lui Hitler i-a încurajat şi ajutat pe iubitorii de libertate de pretutindeni. Simpla pronunţare a adevărului despre nazism a ajutat la zdrobirea acestuia. Cuvintele prin care Churchill şi-a arătat încrederea în victorie sunt folosite şi azi pentru a exprima încrederea în victoria bunului simţ şi a civilizaţiei împotriva barbariei.

Emisiunile de la Radio Londra i-au susţinut pe toţi cei care aşteptau vremuri bune şi revenirea la normalitate. Solidaritatea şi patriotismul englezilor, ingeniozitatea şi ataşamentul față de libertate al americanilor au lăsat o impresie atât de puternică încât est-europenii le-au crezut desăvărşite. Zecile de mii de morminte ale soldaţilor aliaţi aflate în Italia, Franţa, Belgia şi din multe alte locuri fac parte din harta Europei şi arată ce preţ uriaş au plătit oamenii de rând pentru libertate pe vremea când Vestul îşi respecta trecutul şi principiile pe care îşi întemeiase existenţa, pe vremea când voia să se apere.

După război, poziţiile curajoase ale unor lideri americani şi britanici împotriva practicilor URSS (totdeauna însoţite de criticile isterice ale intelectualilor şi deseori plătite cu pierderea popularităţii), adevărul spus de la microfoanele posturilor libere de radio, intervenţiile în favoarea unor rezistenţi anticomunişti sau a disidenţilor şi succesul general al sistemului occidental au dat speranţă şi putere celor care nu voiau să se se închine la idolii comunismului.

Aceste lucruri nu pot fi schimbate de nimic, nici de amnezia selectivă a UE, nici de corectitudinea politică, nici de zbieretele venite dinspre BLM, „woke” sau te miri ce altceva.

Totuşi, anglo-americanii nu şi-au onorat responsabilităţile morale faţă de Estul Europei. Au minţit milioane de oameni în chestiuni vitale pentru aceştia. E profund imoral să reducem totul la „pragmatism”. A fost minciună, adică violenţă împotriva conştiinţelor. Când liderii Lumii Libere nu se ţin de cuvânt, autoritatea lor morală slăbeşte în detrimentul prestigiului Lumi Libere.

Sigur, SUA şi Regatul Unit nu erau societăți de binefacere, tinerii lor nu erau obligaţi să îşi dea viaţa pentru alte ţări. Nu ei au creat Gulag-ul, tribunalele populare şi puşcăriile politice. Nu ei au violat, bătut, torturat şi jefuit. Cu toate acestea, Chruchill şi Roosevelt ştiau foarte bine că un document precum Carta Atlanticului nu trebuie să rămână, pentru jumătate din Europa, timp de 40 de ani grei, doar o acţiune de PR. Nu fuseseră obligaţi să anunţe în 1941 că „nu doresc nici o schimbare teritorială care nu ar corespunde dorințelor liber exprimate ale popoarelor interesate”, că „respectă dreptul tuturor popoarelor de a alege forma de guvernământ, sub care vor să trăiască; și doresc ca drepturile suverane și de auto-guvernare (self-governement) să fie restituite celor ce au fost spoliați cu forța de aceste drepturi” sau că „după distrugerea finală a tiraniei naziste, speră să vadă stabilirea unei păci, care va permite tuturor națiunilor să locuiască în siguranță în teritoriul propriilor lor fruntării și care va constitui pentru toți oamenii din toate țările asigurarea, că vor putea trăi în libertate”. Aceste enunţuri presupun angajamente foarte importante, nu pot fi vorbe în vânt.

Nu trebuie să uităm că decizia luată de Rege şi de Maniu la 23 august 1944 a fost datorată, între altele, şi informaţiilor venite de la britanici, care i-au încurajat pe români să treacă mai repede la fapte, pentru că ruşii nu mai doreau armistiţiul (aici). Din păcate, a fost o iniţiativă indiviuală, nu expresia atitudinii generale a Londrei faţă de noi. După publicarea volumului Încercând imposibilul. Iuliu Maniu, britanicii şi situaţia dificilă a României în timpul războiului (1940-1944) apare şi mai clar faptul că Iuliu Maniu a fost minţit de englezi, sub cuvânt de onoare, cu ştiinţă şi voinţă. Minciuna a fost hotărâtă la nivel înalt şi transmisă organizat, cu sânge rece şi seriozitate anglo-saxonă. Unii apreciază sinceritatea diplomatului care a spus că printre cele mai dificile misiuni ale sale a fost aceea de a-l minţi pe Maniu. E bine că a spus-o, dar răul făcut de minciuna răspândită (ca sarcină profesională) de el şi de alţii rămâne o violenţă împotriva conştiinţei lui Iuliu Maniu şi a poporului care l-a votat. Ce fel de sistem moral e acela în care mincinosul e considerat un pragmatic în serviciul ţării sale, iar cel care apără libertatea ţării lui cu preţul vieţii, îşi respectă cuvântul de onoare şi aşteaptă acelaşi lucru măcar de la aliaţii săi, să fie acuzat de credulitate? Cu singuranţă, nu un sistem moral european. Europa nu poate exista fără cuvânt de onoare.

Nimeni nu mai poate fi convins astăzi că atunci când vesticii sunt intransigenţi cu hitlerismul e vorba de principii, însă când se aliază cu cel mai crunt regim sclavagist al secolului 20 vorbim de „pragmatism”. Iar dacă esticii, ameninţaţi de terorismul de stat german şi rus, luptă alături de Axă, înseamnă că au fascismul în ADN, dacă rezistă împotriva comunismului sunt radicali, naţionaliști şi lipsiţi de pragmatism, şi cand vorbesc de ororile acestui regim sunt blocaţi în trecut şi răzbunători. Chiar dacă ştim că Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu şi Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu, Horia Macellariu sau Toma Arnăuţoiu ar fi mulţumiţi să ştie că România este acum în structurile Euro-Atlantice, le jignim memoria dacă sugerăm că ar accepta o astfel de judecată morală strâmbă.

Nu e vorba doar de trecutul României sau de tinereţile părinţilor şi bunicilor noştri, ci de credibilitatea ataşamentului actual al Vestului față de libertate şi de încrederea cetăţenilor de rând în alianţele pe care trebuie să conteze acum. E suficient să citim comentariile oricărei ştiri legate de apărare: indiferent cât de bună ar fi, răspândacii ne anunţă că NATO nu va da nicio ceapă degerată pe Est, care va fi oferit pe tavă ruşilor la prima ocazie. Dovada invocată constant e tocmai învoiala prin care Churchill, Roosevelt şi Stalin şi-au împărţit sferele de influenţă, dar şi numeroasele capitulări mai recente ale vesticilor în faţa ruşilor (dar şi a partidului comunist chinez şi a altor duşmani ai libertăţii).

Rusia are aceleaşi intenţii ca înainte de 1989, numai abordarea propagandei e puţin diferită. Nu mai pretinde că e „bastionul păcii”, că aduce fericirea popoarelor şi nici nu face eforturi să acopere atrocităţile lui Stalin. Dimpotrivă, chiar îi ridică statui. Nu a abandonat militarismul, şantajul şi corupţia, dar susţine că este cel puţin comparabilă cu societăţile occidentale, că societatea liberă nu dă rezultate mai bune decât cea autoritară, că oricum toată lumea e mânjită moral.

Miza disputei dintre lumea apuseană şi despotism a fost totdeauna civilizaţională, însă acum este mult mai evident că alegerea nu este între sisteme economice sau politice, ci între logos şi haos. Chiar eminenţele cenuşii ale Kremlinului afirmă acest lucru. Vladislav Surkov descrie un al cincilea război mondial în care vor lupta „toţi împotriva tuturor”, şi Alexandr Dughin anunţă Imperiul Sfârşitului, ce va reuni Internaţionala a III-a, al Treilea Reich şi a Treia Romă .

în acest timp, Germania, lidera UE, sabotează, pe termen lung, interesele politice ale sale şi ale lumii vestice pentru scopuri ce ţin de naţionalism economic, nu de dialog sau cooperare. Să dăm doar două exemple, afacerea Nordstream 2 și recentul acord cu China, cu care Germania a bătut palma în ulimele ore ale Preşedinţiei sale. Germania e departe de a accepta realitatea confruntării cu despotismul asiatic şi de a înţelege că Europa nu poate câştiga în faţa unor adversari puternici, militarişti şi cruzi, făcând compromisuri pe seama ţărilor mici şi exhibând un relativism moral demn de dispreţ pentru nişte expansionişti brutali. Vestul e întemeiat pe logos, pe sens, raţiune, ordine, încredere în Adevăr. Din acestea decurg respectul pentru viaţă, cuvânt de onoare şi reguli, care sunt necesare şi pentru politica şi afacerile Germaniei. Atâta vreme cât nu înțelege importanța acestora şi îşi leagă soarta de parteneri care le calca în picioare, ţările Europei de Est trebuie să o privească cu suspiciune şi, în situaţii de criză, ca pe un potenţial trădător.

Ultimul an din primul mandat al lui Trump

2

PREAMBUL Am constatat că românii din America sunt în proporție covârșitoare pro-Trump, în timp ce, dimpotrivă, românii din țară nu știu mai deloc ce a însemnat mandatul lui Trump și sunt prizonieri ai relatărilor puternic polarizate anti-Trump ale presei române. Textul care urmează, în care am strâns ce am aflat despre cele întâmplate în America, de la presa liberă (câtă mai e) sau de la românii de acolo, le oferă celor de bună credință posibilitatea de a se informa, dacă doresc. Dacă nu, să rămână cu informațiile ”mestecate gata” de presa noastră! 

La începutul anului 2020, Donald Trump se pregătea pentru o realegere ușoară, fără probleme. Cei trei ani la Casa Albă însemnaseră multe succes, atât pe plan intern, cât și extern. Nu sunt vorbe în vânt, ci bazate pe sondajul Gallup din februarie 2020, care arăta că Președintele a crescut la 49% acceptare de către americani, față de 45% în ianuarie (în condițiile în care același sondaj constata că mass media americane îi sunt defavorabile în proporție de 92%)! Și asta pentru că economia mergea foarte bine (condițiile economice din SUA sunt considerate excelente sau bune de 63% dintre americani!). Iar Gallup nu este deloc un institut de sondare favorabil lui Trump. Cifrele pot fi verificate aici.

Democrații nu aveau un candidat serios. Republicanii știau deja că Trump va candida din nou, în timp ce la ei abia începeau ”primarele”, cu Bernie Sanders în ”poll position” (mai ales că fusese ”șuntat” în mod mizerabil cu 4 ani în urmă de Hillary Clinton) și Joe Biden, considerat ”mână moartă”, fără mari șanse. O alegere a lui Sanders drept candidat ar fi însemnat înfrângere sigură pentru Democrați, din cauza platformei sale de stânga extremă, care nu avea cum să fie acceptată de toți votanții Democrați.

Strategii democrați erau disperați. Alți patru ani cu Trump la Casa Albă, în plus, cu perspectiva pierderii majorității la Camera Reprezentanților, ar fi însemnat îngroparea proiectului lor, ”Marea Resetare”, pregătit de cei 8 ani de administrație Obama. Care nu era doar proiectul lor, ci al unei importante părți a lumii influente: Uniunea Europeană, Canada, ba chiar și China (Rusia putea fi și ea atrasă, eventual). Și atunci, toate aceste puternice forțe mondiale puteau ele să stea cu brațele în sân? Și nu au stat!

Mai întâi, imediat după instalarea lui Trump, din ianuarie 2016, au fost lansate acuzațiile privind intervenția Rusiei în fraudarea alegerilor americane în favoarea celui ales. Presa a rostogolit cu nesaț aceste acuzații, menite să lipească de imaginea lui Trump o colaborare ascunsă cu Țarul Putin. Se înființează chiar o comisie de anchetă care ar fi trebuit să demonstreze implicarea Rusiei în alegeri. Din păcate pentru Democrați, raportul comisiei este total dezamăgitor: nimic concret!

Echipa lui Trump a încercat să contraatace prin demonstrarea corupției familiei Biden, în special a fiului Hunter, în perioada în care Biden era vicepreședintele lui Obama. Deși dovezile par să fie copleșitoare, presa nu preia nimic, iar FBI are mari rețineri în a întreprinde ceva. Și nici nu întreprinde, chiar până la sfârșitul lui 2020…

Mai mult, totul se întoarce împotriva lui Trump. Discuția lui telefonică cu președintele Ucrainei în care solicita reluarea cercetărilor privind faptele de corupție ale lui Hunter Biden (cercetări oprite pe când tatăl lui Hunter era vicepreședintele lui Obama) devine publică și presa mondială se concentrează pe intervenția lui Trump în favoarea aflării adevărului, nu pe corupția familiei Biden. Ca să nu mai vorbim despre desecretizarea neautorizată a unor convorbiri la nivel foarte înalt. Făcută oare de cine?

Se ajunge astfel la încă o lovitură democrată, pregătită îndelung și lansată în decembrie 2019: încercarea de demitere a lui Trump de către Democrați, motivul fiind discuția cu președintele Ucrainei. Democrații speră să-i diminueze popularitatea lui Trump. Încercare nereușită, pentru că în ianuarie 2020 Senatul respinge ”impeachment”-ul, iar drept efect, Trump pare imbatabil, ba chiar în creștere în sondaje (după cum am văzut mai sus).

Ei și atunci, cum-necum (nu discutăm asta aici), pandemia indusă de noul coronavirus începe din China și lovește cel mai rău taman în SUA! Probabil, doar o coincidență fericită pentru Democrați. Pe de altă parte, pandemia e o amenințare serioasă: duce la închiderea economiei în aproape toate statele americane, iar avansul lui Trump se diminuează. În plus, rău sfătuit, Președintele adoptă o atitudine greșită, după părerea mea, de minimalizare a pandemiei, de nepurtare a măștii etc. El bănuiește că pandemia nu a apărut chiar din întâmplare, dar răspunsul lui este inadecvat, lucru care îi va fi imputat atunci când numărul deceselor ajunge la cifre impresionante. Atunci Președintele se repliază, dar este deja prea târziu: a pierdut puncte importante!

Între timp, Biden începe să fie împins puternic de la spate spre poziția de candidat democrat. Sanders pierde (iarăși) nominalizarea. Dar Biden e slab, pare complet depășit și face gafe enorme. Chiar dacă Trump are mari probleme în gestionarea pandemiei, populația continuă să îl susțină, suficient pentru a fi reales. E nevoie de încă o lovitură de imagine pentru a-l doborî!

Și atunci, apare iarăși un eveniment favorabil campaniei democrate: un interlop de culoare este arestat în mod brutal de poliție, este omorât, iar toată operațiunea este filmată (ce întâmplare!). Poliția în cauză e blamată de întreaga lume! Prilej de luni întregi (7 la număr!) în care violențe stradale ale BLM și Antifa au pricinuit pagube însemnate în multe orașe americane, coincidență, în special în statele cu guvernatori democrați. Trump încearcă să restabilească ordinea, amenință chiar să trimită Garda Națională, pentru că guvernatorii democrați sunt foarte timizi în pedepsirea vinovaților și potolirea jafurilor (da, multe magazine au fost pur și simplu jefuite, fără ca cei vinovați să plătească pentru asta). Sunt și 700 de polițiști răniți, ba chiar cel puțin 23 de victime. Presa americană și cea mondială relatează despre aceste distrugeri, dar tonul e blând, de scuză pentru că, vezi Doamne, oamenii au fost oripilați de atitudinea poliției față de interlopul de culoare. Vedetele de cinema se întrec în a mângâia pe creștet BLM și Antifa. În mai multe țări, chiar și acum, după aproape un an de la evenimentul declanșator, înaintea partidelor sportive se țin OBLIGATORIU momente de reculegere…. Să vă aduceți aminte de bilanțul celor 7 luni de evenimente și de aceste atitudini când vom ajunge la descrierea celor din ianuarie 2021, de la Capitoliu!

Purtat de valul răzbunării interlopului de culoare, Biden face câteva gesturi penibile (se duce la înmormântarea ”eroului”), dar utile electoral și încearcă să prindă avânt cățărându-se pe nenorocirea unui om. Și lucrurile încep, se pare, să se miște în favoarea sa. Sau cel puțin așa încearcă să ne convingă sondajele de opinie, care din acel moment îi sunt din ce în ce mai favorabile. Din păcate, e greu să știm adevărul, pentru că toate marile case de sondaje sunt controlate tot de Democrați (și în 2016 părea că Hillary va câștiga la mare distanță; n-a fost așa). Oricum cifrele foarte umflate, de la sfârșitul lui octombrie, în favoarea lui Biden au fost puternic infirmate de votul din 3 noiembrie.

Vin alegerile! Trump este avertizat, probabil, de experți că voturile prin corespondență vor fi folosite de Democrați pentru a truca alegerile. Încearcă să se opună, nu reușește. Presa îi este total potrivnică, cum a fost timp de 4 ani! Ziua alegerilor e ciudată, sunt multe de spus, dar nu aici. Oricum, din câștigător detașat în statele cheie (”swing states”), Trump devine peste noapte (la propriu) perdant. Chiar dacă ”marele val democrat”, mult trâmbițat de presă, nici vorbă să se întâmple (la alegerile parțiale de senatori și deputați se observă de fapt un mare echilibru, ba chiar o victorie a Republicanilor), la prezidențiale se forțează cu disperare victoria lui Biden.

De fapt, nici măcar nu se terminase numărarea voturilor peste tot când presa americană (ziare, TV, radio), urmată neabătut de cea europeană (România, inclusiv), începe să-l numească pe Biden ”președintele ales”! Mai mult, șefii de state (inclusiv al nostru) încep să-l felicite pentru alegere. Halucinant! Cred că e pentru prima dată în istorie când un președinte este declarat câștigător de .. presă! Care pare a fi astăzi prima putere, nu a patra.

Echipa Trump intentează proces după proces în statele cheie, având probe zdrobitoare că alegerile au fost fraudate (iarăși, nu e locul aici pentru a descrie probele). Dar stupoare! TOATE procesele sunt respinse pe vicii de procedură, FĂRĂ CA ÎN VREUN PROCES SĂ SE ACCEPTE PROBE! Iarăși, premieră mondială. Justiția americană a ”înfrânt”!

Mai rămânea o singură speranță: ședința de validare a voturilor din statele americane, pe 6 ianuarie, în Congresul reunit, sub conducerea președintelui Senatului, adică vicepreședintele Mike Pence. Republicanii sperau că Pence va ține cont de faptul că Justiția practic a refuzat să se pronunțe asupra corectitudinii alegerilor și va propune formarea unei comisii parlamentare de anchetă care să dea un verdict până pe 20 ianuarie. În fața acestei comisii s-ar fi putut prezenta probele, care există în număr enorm, dar n-au putut fi văzute de judecători. Practic, ședința Congresului din 6 ianuarie devenea decisivă! Așa că mulți dintre susținătorii lui Trump au străbătut întreaga țară și s-au adunat în fața Congresului. Aici intervine a doua eroare majoră a lui Trump (vă amintiți, prima a fost cu abordarea inițială a pandemiei): nu s-a gândit că mulțimea va intra în Congres. Era o clădire foarte bine păzită, nu-i așa? Și totuși! În momentul în care s-a aflat că Pence face jocul democraților, un val de mânie a străbătut mulțimea. Iar porțile Congresului s-au deschis și un val mare de manifestanți a pătruns înăuntru. Abia atunci Trump (care îndemnase mulțimea doar să vină în fața Capitoliului, nicidecum să intre înăuntru; iată dovada aici: Nu, Donald Trump nu a instigat la insurecție) a înțeles pericolul și a postat mesaje pe Twiter în care încerca să oprească mulțimea, câteva ore mai târziu, șefii Twiter îi blocaseră deja contul! De fapt, Trump a căzut în capcana întinsă de Democrați cu sprijinul Big Tech (companiile de mare tehnologie)!

Din păcate, au fost victime omenești, inclusiv o femeie (fost ofițer) împușcată la intrare! Va deveni și ea un erou, precum interlopul din primăvara trecută? Nici vorbă! Între timp, manifestanții habar n-aveau că presa mondială îi acuza că au dat o lovitură de stat și se plimbau prin Capitoliu: se pozau la diferite birouri, mai șterpeleau câte ceva. Nici vorbă să se țină de ”lovitura de stat”. În fine, au fost evacuați și ședința Congresului s-a reluat! Cei care puseseră totul la cale puteau fi mulțumiți: misiune îndeplinită! Trump, pus la zidul infamiei de opinia publică mondială! Este scos din toate rețelele sociale, se cere destituirea lui. Cu câteva zile înainte de instalarea noului Președinte. Și de ce? Pentru că ar fi încurajat o lovitură de stat! Care lovitură de stat? Să fim serioși! Și totuși, Democrații își doresc cu ardoare suspendarea doar pentru a-l împiedica pe Trump să mai candideze în 2024. Frica e mare de tot!

Cât privește suspendarea lui Trump de pe rețelele sociale, după primele momente de uluială, în care se auzeau doar vocile celor care aprobau această măsură incredibilă, absolut necompatibilă cu spiritul Internetului, o măsură caracteristică mai degrabă conducătorilor din Coreea de Nord, China sau Rusia, au început să apară mesaje de dezaprobare de la voci puternice și bine informate. Alexandr Navalnîi, oponentul cel mai puternic al lui Putin, salvat la limită dintr-o tentativă de lichidare, a spus că măsurile i se par nedemocratice, iar justificările mincinoase. El, Navalnîi, a primit zeci de mesaje de amenințare cu moartea și nimeni nu a suspendat conturile expeditorilor!

La fel, Elon Musk, poate întreprinzătorul american cel mai de succes din ultima vreme, devenit inclusiv constructor de rachete spațiale, și-a exprimat surprinderea că o asemenea măsură a fost posibilă. De altfel, el a anunțat deja că își mută afacerile din California democrată, care nu îi mai oferă un cadru adecvat, în Texasul republican (și, mai nou, poate chiar secesionist; să sperăm că sunt doar vorbe…).

Aici ne aflăm. Să recapitulăm! Un președinte american este ales în 2016, pe un val popular fără precedent, nu doar în ciuda presei americane și a marilor miliardari, IT-isti și de altă natură, dar și a altor state interesate să se continue multiglobalizarea. Apoi, nu doar că rezistă la conducerea SUA timp de 4 ani, cu toate piedicile de tot felul care i-au fost puse pe parcurs, ci chiar reușește să dirijeze un proces de revenire a țării pe plan intern și extern, cu succese care îi cresc aprecierile pozitive din partea populației. Disperați de succesele din primii 3 ani, oponenții lui Trump apasă pe accelerație. Apare pandemia, cu răspunsul șovăielnic găsit de Trump, apoi evenimentul declanșator al protestelor BLM și Antifa, care răscolesc întreaga țară timp de luni întregi. În fine, se apropie alegerile. Deși sondajele (trucate, ca și în 2016) prevestesc o mare victorie democrată, realitatea e diferită. Așa că oponenții (care cunosc adevăratele sondaje) pregătesc frauda electorală: se mizează enorm pe voturile prin corespondență (pandemia, vezi Doamne!), dar și pe mașinile de vot (se pare, ghidate din străinătate). Cum, necum, democrații reușesc să obțină victoria lui Biden.

Cât o fi de corectă această victorie? Iată o dovadă indirectă că nu a prea fost. Institutul Gallup (tot el, săracul) organizează anual un sondaj pentru a găsi personalitatea cea mai admirată în America. În ultimii 12 ani (da, chiar așa!), la bărbați a câștigat Barack Obama. Culmea, pe 29 decembrie 2020 s-a anunțat câștigătorul pe anul 2020. El este … Donald Trump, cu 39% din voturi, urmat de Barack Obama cu 15% și Joe Biden, cu 6%, Deci chiar dacă adunăm procentajele lui Obama și Biden, tot nu ajungem la cel al lui Trump. Ce ne spune asta oare? Iată linkul la articolul care anunță acest rezultat.

Voi ce părere aveți?

Iancu Ţucărman, o viaţă împlinită prin înţelepciune şi dărnicie

1

“Sunt optimist. Dacă văd un pahar pe jumătate plin cu apă, mă bucur de jumătatea pe care o am și mă întreb de ce nu-i plin. Şi caut soluția, să găsesc alt pahar cu apă. Nu mă vait.”
Iancu Ţucărman

Iancu Ţucărman (1922-2021), născut la Iași, singurul băiat din cei patru copii ai lui Iosif Samoil şi Minta Ţucărman, a fost în primul rând un copil bun. A învăţat bine şi a luat premiul l în fiecare an. Cel mai mult l-au iubit învăţătorul şi profesorul de limba română, Traian Gheorghiu. După ce îşi făcea temele, îl ajuta pe tatăl său la magazinul de fierărie al familiei şi la treburile casei. Părinţii erau credincioşi, respectau Şabatul şi sărbătorile religioase. S-au îngrijit de educaţia spirituală şi morală a copiior. Iancu era aplecat spre muzică şi tatăl său, ale cărui afaceri au avut de suferit în timpul crizei economice, a făcut efortul să îi dea posibilitatea să înveţe vioara cu un profesor particular.

Minta Ţucărman a murit de inimă în 1939 şi tatăl nu s-a mai recăsătorit. În 1941, în timpul Pogromului de la Iaşi, Iancu a fost urcat într-unul din trenurile morţii. Cu gândul la tatăl său şi la învăţăturile de la el, a încercat să reziste cât mai mult şi a reuşit. La coborârea din tren, deşi era o sursă de apă în apropiere nu s-a grăbit să bea, ca să nu îşi păteze trenciul pentru care muncise tatăl său. Acest gest i-a salvat viaţa. Dar pogromul a însemnat pentru el nu doar suferința proprie, ci și durerea pierderii în condiții groaznice a multor rude, prieteni şi colegi de şcoală.

În timpul războiului, Iancu Țucărman a continuat să înveţe, cu toate ca a fost trimis la munca obligatorie. Imediat ce și-a putut relua studiile, şi-a dat bacalaureatul şi apoi s-a înscris la facultatea de agronomie de la Iaşi, luând asupra lui şi răspunderea magazinului familiei, pentru că tatăl lui se mutase la Bucureşti. Deşi era „băiat de la oraş”, a terminat facultatea cu note mari, astfel încât a putut să aleagă un post bun, aproape de tatăl său, la moşia Prinţului Ştirbei de la Buftea. În 1949, domeniul a fost colectivizat şi la conducerea gospodăriei colective a venit un neica-nimeni, care lua decizii incompetente, exclusiv după cheful propriu. Atunci, Iancu Țucărman şi-a dat seama că nu poate face parte din noul regim. Adjunctul preşedintelui de CAP era însă un lăutar, care l-a respectat foarte mult, pentru că „tovarăşul Ţucărman ştie să cânte la vioară”.

A urmat apoi postul de la Ministerul Agricuturii, unde a lucrat la redacţiile mai multor reviste. Fiind din fire curios şi deschis noului, muncitor şi foarte discret totodată, a reuşit să îşi facă bine treaba, evitâd cu înţelepciune, pe cât s-a putut, hachiţele şi orgoliile politrucilor. Nu a fost niciodată director plin, pentru că nu era membru de partid. Fiind însă indispensabil, i s-a rezervat totdeauna un post de „adjunct” care făcea, de fapt, totul.

De la dreapta la stânga: Iancu Țucărman, soția Clarissa Kaizerman și tatăl lui, Iosif Samoil Țucărman

S-a căsătorit târziu, în 1965, cu Clarissa Kaizerman (1927-2010), inginer chimist. Clarissa a fost a 125-a tânără care i-a fost prezentată. Cu sigurananţă, ea a fost răspunsul la rugăciunile lui Iosif Ţucărman, care voia foarte mult să îşi vadă fiul însurat.

Mama mea a fost colegă cu Clarissa la Iprochim, pe vremea când mulţi membri ai familiei noastre erau în închisori şi se ştia că mama are „dosar prost”. În acea perioadă, un turnător vigilent a raportat prietenia dintre ele, relatând că, împreună cu o altă colegă, ing. Ecaterina Ghicon, vorbesc despre nişte „rugăciuni”. În plin stalinism, trei tinere sub treizeci de ani vorbeau la serviciu despre psalmi. Una din ele era catolică, alta ortodoxă şi cealaltă evreică. Au rămas prietene toată viața.

Clarissa era perfectă: inteligentă, bună, generoasă, cultivată, elegantă, statornică. Au avut împreună o căsnicie fericită. Iancu le-a adoptat cu inima deschisă pe prietenele soţiei împreună cu familiile acestora. Mama îşi aminteşte şi acum de tatăl lui Iancu, cât era de înţelept şi de respectabil.

Micul apartament al familiei Țucărman din Drumul Taberei a fost mereu deschis prietenilor. Parcă îi văd pe amândoi zâmbind larg, aşteptându-ne în prag înainte să ajungă ascensorul la etajul 6. Indiferent cât eram de obosită, uitam totul când îi vedeam atât de calzi şi primitori. Găteau amândoi foarte bine şi vişinata lui Iancu era excelentă! În sufrageria lor am râs, am făcut cu sora mea mici scenete de teatru când eram la şcoala primară, am asistat la conversațiile lor cu părinții mei, despre cultură, istorie, politică, religie, am dat teste înainte de admiterea în facultate şi am dezbătut situația internațională – mai ales după 11 septembrie 2001.

Ne-am mai văzut de Yom Kippur, la conferinţe sau concerte şi la noi acasă. Iancu a realizat emisiunea de muzică a radio Shalom, a contribuit la lansarea unor tineri muzicieni şi a participat la organizarea concertelor de Anul Nou de la centrul comunitar evreiesc din str. Popa Soare– la fel de frumoase şi antrenante ca cele de la Viena.

În ultimii ani, sprijinit cu atenţie şi afecţiune de Maria Popa, şi-a scris memoriile şi sper din tot sufletul ca acestea să vadă lumina tiparului cât mai curând.

Iancu Ţucărman ne-a părăsit acum câteva zile în urma unor complicaţii ale infecţiei cu coronavirus. Va rămâne în amintirea noastră pentru ce a făcut, pentru încurajările şi ajutorul dat celor din jurul său, dar mai ales pentru atitudinea lui faţă de viaţă, pentru înţelepciunea lui înrădăcinată în cele 10 Porunci, în care s-au reunit devotamentul pentru familie, căldura sufletească şi curiozitatea intelectuală.

Afacerile lui Bill Gates în China, între realitate și fabulațiile conspiraționiștilor români

2

Despre legăturile lui Bill Gates cu China s-a tot scris în ultimul an în România, ignorându-se principala afacere a magnatului din China și subiectul real al conflictului dintre Bill Gates și administrația republicană Trump: firma TerraPower, specializată în energie nucleară, firma în care Gates a investit în ultimii 15 ani, al cărui proprietar și președinte al consiliului de administrație este și care urma să lanseze primele reactoare comerciale în China, cu masiva sponsorizare din partea statului chinez (miliarde de dolari) și cu sprijinul politic din partea conducerii chineze.

De ce în China și de ce cu sprijin politic: nu cum ar crede conspirationiștii români, că nu mai poate Bill de dragul comunismului, ci pentru că acolo poți ocoli reglementările stricte din Vest legate de energia atomică, pentru că era mai ieftină construcția și lansarea, dar mai ales pentru că statul chinez îi asigura inițial o piață masivă prin God-power-ul de care dispune (obliga consumatorii din zone geografice întregi să se alimenteze cu energie electrică de la tine, prin decizie). De ce ar fi făcut asta partidul comunist chinez, evident că nu din mărinimie sau din dragoste față de celebrul programator multimiliardar, ci ca să pună mâna pe (probabil) următoarea generație de tehnologie nucleară.

Care sunt avantajele acestei noi generații tehnologice nucleare cu “unda de deplasare”? În special două: funcționeaza în bună măsură cu uraniu “sărăcit”, aflat în cantități enorme în depozitele de deșeuri radio-active (numai în SUA sunt depozite de deseuri radio-active care ar putea asigura combustibil pentru 100 de ani acestor tipuri de centrale – deșeuri, deci gratis), ceea ce ar duce la profituri enorme datorită sursei ieftine de combustibil, împreună cu un grad sporit de siguranță, fiind concepută după accidentul de la Fukusima, pe principii menite să evite orice posibil astfel de incident.

Războiul comercial cu China lansat de administrația republicană dar și opoziția lui Rick Perry, șeful departamentului de energie al SUA, au blocat aceste planuri ale lui Gates în China.

Motivul opoziției lui Rick Perry e simplu: energia atomică se poate folosi și militar, nu doar comercial, nu a dorit să pună în mâna Beijingului următoarea generație de tehnologie nucleară (plus, evident, războiul comercial general cu China, declanșat de administrația americană sub Trump).

Așa s-a produs ruptura și așa a devenit miliardarul Gates mare adversar al administrației republicane, nu pentru himerele visate de conspiraționiștii de la noi: chip-uri în vacin pentru monitorizare și furt de organe și ce fabulații și fantasmagorii s-au mai scris pe la noi în ultimul an, sub stresul evident al pandemiei. Altfel, prin 2016 Bill Gates era foarte favorabil și admirativ față de Trump, pe care îl compara cu J.F. Kennedy și despre care spunea că e “foarte sofisticat”.

Totul până în 2018, când administrația i-a blocat investițiile energetice nucleare în China și când Gates “s-a sucit” la 180 de grade. Contrar viziunii copilărești-conspirative, miliardarii nu antipatizează-simpatizează politicieni pe baza de ochi frumoși, ci pe bază de interese economice clare.

Deci da, e într-adevăr vorba de bani, foarte mulți bani (odată lansate, aceste centrale ar aduce încasări de sute de miliarde de dolari) și de interese economice și politice. Dar cât se poate de reale, cuantificabile și “pământești”. Nu SF-uri cu chip-uri în creiere sau vaccin, cu “furat organe” și ce minuni mai visează unii sau alții.

Între timp, Departamentul pentru Energie al SUA a acordat o subvenție (asta e, cine e miliardar primește de peste tot, ban la ban trage) firmei lui Gates să pornească în SUA primul astfel de reactor.

De urmărit ce va face administrația Biden și dacă va permite Chinei să pună mână pe această nouă generație de energie nucleară (mă tem că există un risc enorm în acest sens), Jennifer Granholm, numită de Biden la Energie este pe de o parte mare avocată green-deal, pe de altă parte, nu neaparat foarte China-friendly, comparativ cu restul liderilor democrați.

PUBLICATE RECENT

Recomandări

JURNAL