Valeriu Dulgheru: 72 de ani de la al doilea val de deportări din Basarabia (6–7 iulie 1949)

0

„Ştiu, de bujori de câmp / Însângerat mi-e plaiul/.
Ici pe pământ străin / Mă tem să nu-mi uit graiul”
(Simion Plămădeală. Cântec de dor. Karaganda, Kazahstan, 5.05.1986)

Pe 6 iunie s-au împlinit 72 de ani de la al doilea val de deportări, cel mai mare, al celor mai buni basarabeni în înghețurile Siberiei. A fost o „operațiune” planificată din timp, scopul a fost decapitarea acestei așchii de popor român din Basarabia.

Pe când rănile foametei nu fuseseră încă lecuite, începu o altă mare dramă a ţărănimii basarabene – deportările în masă ale gospodarilor de frunte ai satelor. De fapt, această dezrădăcinare a ţărănimii basarabene şi izgonirea ei în Siberia era după război o reluare a procesului început în ajunul lui. La indicaţiile exprese ale Biroului Politic al CC al PCUS, Consililui de Miniştri al URSS şi al Ministerului Securităţii de Stat al URSS, maşina totalitară sovietică de tocat oameni şi popoare va mai lovi încă o dată, în plină forţă, în populaţia din RSS Moldovenească. Isteria organelor de partid şi securitate ale RSSM în jurul aşa-numitei probleme a „culacilor” şi altor „elemente antisovietice” ajunge la apogeu spre sfârşitul anului 1948.

Deja la 12 octombrie 1948, MAI al RSSM, în persoana ministrului Tutuşkin, se adresează către MAI URSS Kruglov S.N. cu o notă de serviciu, în care „argumentează” necesitatea deportării din Moldova în locuri îndepărtate ale URSS a „culacilor”, depistând circa 15000 familii. Într-o altă notă de serviciu a altui demnitar (ministrul MSS al RSSM I. Mordoveţ), trimisă cu o lună mai târziu, apare cifra de 33.640, dintre care culaci – 23084 familii. La 17 februarie 1949, Iosif Mordoveţ informa Moscova că în evidenţele Securităţii moldoveneşti figurează 40.854 de „culaci şi alte elemente duşmănoase” care ar trebui deportate. În petiţia biroului politic al CC al PC(b)M şi consiliului de miniştri al RSSM din 17 martie 1949, adresată consiliului de miniştri al URSS, figurează cifra de 39.091 oameni.

La 6 aprilie 1949, Sovietul Miniştrilor al URSS a adoptat hotărârea cu privire la exilarea din RSSM a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai „ocupanţilor”. Ultimii erau stigmatizaţi drept „colaboraţionişti”. Astfel se prevedea deportarea a 11280 de familii (40.850 de persoane). A fost stabilit şi timpul desfăşurării operaţiei denumite „Iug” („Sud”) – începutul de la 6 iulie 1949, ora 2:00 şi sfârşind la 7 iulie, ora 20:00. Astfel, soarta a peste 40.000 de oameni, între care mai mult de 1/3 copii până la 17 ani, a fost pecetluită printr-o singură trăsătură de condei. Începe o pregătire furibundă pentru organizarea deportării celor circa 40.000 oameni [49]. La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509 (bun cadou pentru românii basarabeni!) „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSSM a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor, care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”, la care se anexează 67 de liste cuprinzând 11.342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”.

Operaţia sub denumirea codificată „Iug” („Sud”)” era pregătită în mare taină (pentru a exclude la maxim eschivarea de la deportare). În final, la 6 iulie 1949 a început al doilea val al deportărilor. Toţi membrii familiilor urmau „să fie deportaţi pe viaţă în regiuni îndepărtate ale Uniunii RSS”. În hotărârea respectivă se stipula că celor deportaţi li se permitea „să ia cu sine valori, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, veselă şi alte obiecte casnice, inventar agricol, meşteşugăresc şi casnic precum şi o rezervă de produse alimentare în volum total de 1500 kilograme de fiecare familie”, scrie istoricul Ion Țurcanu. În realitate, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate „pe vecie” în cadrul Operaţiunii „Iug” („Sud”) în jur de 36.000 persoane (9.864 bărbaţi, 14.300 femei şi 11.889 copii). Basarabenii au fost deportaţi în diverse lagăre ale Gulagului sovietic Siberia (Kurgan, Tiumeni, Irkutsk, Habarovsk) şi în Kazahstan (Aktiubinsk, Jambul şi Kazahstanul de Sud).

Documentele de arhiva denotă că la desfăşurarea acestei operaţiuni au participat 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi şi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova. Pentru realizarea acestor deportări în masă au fost mobilizate 4.069 autovehicule şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1.573 de vagoane pentru vite pentru a-i duce pe aceşti nefericiţi în Siberia.

Dacă facem un calcul simplu, fiecărui bărbat, femeie sau copil îi revenea câte 1,5 soldaţi, lucrători operativi, activişti. De câtă risipă de mijloace şi forţe umane a dat dovadă regimul sovietic pentru a nenoroci o parte (cea mai bună) din propriul popor (aşa considerau ei, cu toate că majoritatea absolută erau străini de neamul basarabenilor, nu-l cunoşteau şi nici nu doreau să-l cunoască, comportându-se ca nişte ocupanţi cruzi, care-şi extermină prizonierii). De notat că acestor „deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să ia cu ei bunuri materiale. Astfel era „rezolvată” nu numai problema deschiaburirii, ci şi aceea a deznaţionalizării Basarabiei (Stalin spusese la un moment dat că „problema ţărănească este baza, chintesenţa problemei naţionale”).

Pe data de 30 iunie 1949 a fost adoptată decizia Consiliului de Miniştri al RSSM „privind confiscarea şi comercializarea de bunuri ale deportaţilor de pe teritoriul RSSM”. La 14 iulie 1949, Ministerul Agriculturii al RSSM a publicat „Dispoziţia privind reglementarea legalizării bunurilor chiaburilor predate gratuit kolhozurilor”. Estimarea acestor bunuri era făcută de o comisie specială, dar actul evaluărilor era aprobat de adunarea generală a kolhoznicilor. Cu toate directivele Comitetului Central al PC(b) al Moldovei şi Consiliului de Miniştri privind urgenţa acţiunilor programate, comitetele executive raionale au amânat evaluarea şi comercializarea bunurilor până în august, creând astfel condiţii favorabile pentru furtul şi delapidarea acestor bunuri. Raportul din 10 iulie 1950 prezentat lui Leonid Brejnev, secretar al CC al PCM, de către N. Korneev, supleant al preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, la un an după derularea Operaţiunii Sud, precizează că „în virtutea hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM din 30 iunie 1949 N-883-ss (ss: strict secret), comitetele executive orăşeneşti şi cele raionale ale sovietelor de deputaţi ai poporului au confiscat bunuri ale deportaţilor în valoare de 50 537 502 de ruble”.

Conform rapoartelor ştabilor „operaţiunea a decurs normal, fără excese”.

Cât cinism se ascunde în această frază. Doamne, câte râuri de lacrimi s-au scurs, câte familii distruse, câte suflete mutilate de copii se ascund în spatele acestor cifre şi rapoarte seci. Câţi dintre aceşti copii ar fi putut deveni învăţători, medici, ingineri sau pur şi simplu buni gospodari, ca şi părinţii lor dacă n-ar fi căzut această urgie comunistă pe capul lor? Executorii acestor crime împotriva umanităţii trebuie să fie cunoscuţi publicului larg. Potrivit unui document dat publicităţii după moartea lui Stalin, la 1 iulie 1953, de I.A. Serov, ministrul adjunct de Interne al URSS, în evidenţa ministerului se mai aflau 46.616 persoane deportate din RSSM în „speţposelenia” („localităţile speciale”) din Rusia şi Kazahstan. 10.386 se aflau acolo încă din 1941, iar 36.147 din 1949. Mulţi dintre cei deportaţi muriseră între timp în condiţiile transportului şi detenţiei. Apare întrebarea dacă ţăranii aveau ştire de „surpriza”, pe care le-o pregăteau criminalii sovietici. Conform istoriografiei tradiţionale, deportarea zecilor de mii de ţărani s-a facut pe neașteptate. În realitate nu a fost aşa. Există o serie de documente, care confirmă acest lucru.

În pofida caracterului strict secret al acestei operaţiuni, totuşi scurgeri de informaţii au avut loc, ceea ce a constituit obiectul unei hotărâri a MSS al URSS. Din documentele arhivei Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, care încep să fie valorificate abia acum, cunoaştem că mulţi basarabeni au intrat în formaţiunile de luptă împotriva sovieticilor tocmai pentru că erau informaţi că urmau să fie izgoniţi pentru totdeauna din satele lor.

Prin iunie 1949, ţăranul Gavril Andronovici din satul Condrăteşti, raionul Corneşti, mărturisea într-un cerc de prieteni, care la scurt timp după aceea vor constitui nucleul organizaţiei „Armata Neagra”, că fusese inclus în lista chiaburilor şi că mâine-poimâine va fi ridicat şi trimis în Siberia. Această ştire a fost confirmată şi de alţi participanţi la acea întrunire din casa lui Andronovici. Tribunalul militar din Odesa menţiona că în 1949 mulţi ţărani din raioanele Corneşti, Chişcăreni şi Bravicea au aflat din timp despre ridicările ce se pregăteau, de aceea au părăsit satele şi s-au ascuns prin păduri. Marea majoritate însă nu a întreprins nimic, din neştiinţă sau resemnându-se în faţa acestei urgii.

A fost mare jale în Basarabia la 6 iulie 1949. A avut loc, de fapt, decapitarea satului basarabean, a întregului sistem de gospodărire la sat, în urma căreia, nici până astăzi, satul basarabean nu-şi poate reveni – acestea au fost urmările marilor deportări, care au avut un pronunţat substrat economic – lichidarea, prin izolare a fruntaşilor satului, a rezistenţei la colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti şi la crearea accelerată, pe această cale, a sistemului socialist în agricultură.

Informaţia adiţională (un fel de protocol secret), care preciza că guvernul sovietic hotarâse ca „deportarea categoriilor menţionate mai sus să se facă pentru vecie”, vorbeşte o dată în plus despre scopul regimului comunist din Basarabia. Confiscarea întregii averi a celor deportaţi demonstrează, indirect, că într-adevar această populaţie era expatriată pe vecie. Acesta era un adevăr pe care nu-l ascundea nici chiar istoriografia sovietică, şi este relevat cu destulă obiectivitate în cercetările mai noi ale istoricilor moldoveni. Te cutremuri citind mărturiile şi scrisorile nevinovate ale ţăranilor basarabeni, pentru care fapt erau judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pe care le-au găsit prin documentele secrete din arhivele, desecretizate pentru moment, cercetătorii basarabeni. Doamne, câte râuri de lacrimi s-au scurs, câte familii distruse, câte suflete mutilate de copii se ascund în spatele acestor cifre şi rapoarte seci. Executorii acestor crime împotriva umanităţii trebuie să fie cunoscuţi publicului larg. Iată doar unele nume ale celor care au planificat şi realizat acest genocid:

General-maiorul Mordoveţ Iosif Lavrentievici – ministrul securităţii de stat al RSSM; 2. General-maiorul Ermolin Ivan Ilici – responsabil al MSS al URSS; 3. Colonelul Kolotuşkin Alexandr Alexeevici – viceministrul de personal al securităţii de stat al RSSM; 4. Colonel-locotenentul Ostreakov Serghei Zaharovici – şeful statului-major al conducerii operaţiunii; 5. Maiorul Iakovlev – şeful secţiei nr.2 a MSS al RSSM; 6. Căpitanul Şvarţman Lev Zinovievici – şef de sector al secţiei nr.2 MSS al RSSM; 7. Locotenentul Mordoveţ Leonid Iosifovici – responsabilul operativ superior al secţiei nr.2 a MSS al RSSM (fiul ministrului I. Mordoveţ!).

În total – 30 de persoane, care au participat la conducerea nemijlocită a aşa-numitei „operaţiuni”.

Observaţi în această listă vreun nume de basarabean, fie şi coadă de topor? Nu. Încă o dovadă că regimul sovietic a fost unul de ocupaţie. O vină şi mai mare o poartă organele de conducere superioare de partid ale PC(b)M (secretar Kovali N.G.) şi sovietice (preşedinte al consiliului miniştrilor al RSSM, Rudi G.) ş.a.m.d.

După aceste deportări în masă, ştabii raportau o creştere considerabilă a numărului cererilor de intrare în kolhoz. Ce-i mai rămânea bietului nostru ţăran să facă? Nu avea de ales. Lacheii locali, colaboraționiștii, (preşedinţii sovietelor săteşti, activiştii de partid) le insuflau că există doar două căi: în colhoz sau în Siberia. Averea ţăranilor gospodari, în multe cazuri, a fost baza kolhozurilor nou formate. Acesta a fost motivul de bază al acestei deportări. Motivul declarat de conducerea de partid este unul camuflat: „capii acestor familii, în calitate de elemente chiabureşti şi naţionaliste, au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reacţionare române pe teritoriul fostei Basarabii, făceau parte din diferite partide burghezo-naţionaliste românesti, erau promotori ai politicii antisovietice la sat”.
Sigur că gospodarii satelor basarabene nu aveau cum agrea Sovietele, care arătau pe faţă că doreau să distrugă tot ce era mai bun în agricultura ţărănească a ţinutului. Adevărul este că masa gospodarilor de frunte ai satelor nu era implicată aproape deloc în activitatea partidelor politice din România, întrucât era absorbită complet de activităţile vieţii de zi cu zi.

Și astăzi îi mai avem la conducere pe feciorii și nepoții celora care ne-au deportat bunicii

Valeriu Dulgheru

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here