Florin Cojocariu: Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă!

Florin Cojocariu

Problema cu revoltele e tocmai asta: știm de ce vrem să scăpăm, nu prea e clar ce vrem în loc. Vedem noi după aia, mai întîi să scăpăm de jug, bir, asuprire, foame, frig, sete etc. În fond, participanții la o revoltă nu au timp să negocieze o alternativă, treaba lor e alta, eliminarea sursei revoltei. În cele ce urmează am să arăt de ce revolta, în înțelesul ei comun acceptat, nu poate fi calea reformei politice în România. După cum nici soluția “înțeleaptă”, negociată, a compromisului cu orice chip, nu poate duce nicăieri. (legat de asta, am să las pentru alt articol neliniștea pe care mi-o inspiră determinarea lui Băsescu de a păstra unitatea PDL-ului cu orice preț și felul în care-i pune la punct din ce în ce mai vizibil și public pe “dizidenți”)

1. trădători, nu adversari politici.
Politica e instituția în care grupuri de interese diferite își împart puterea potrivit unor reguli comun acceptate (sau impuse, în dictatură). Diagnoza situației în care se află România acum e mai simplă decât pare la prima vedere: Un grup reformist încearcă să schimbe regulile jocului, nu doar să profite de accesul la putere. Din perspectiva lui Iliescu, Ponta, Geoană și, mai nou, Antonescu, ceea ce fac Băsescu, Funeriu, Macovei, și compania nu face parte din regulile jocului politic, așa cum îl înțeleg primii. Ideea că politicul nu mai trebuie legat de accesul la resurse (principiu care unește atît pe plutocrații precum Patriciu cît și pe securiștii oportuniști precum Voiculescu) e percepută ca un atac sub centură, ca o lovitură nepermisă. Dacă vă amintiți problema bilețelului lui Tăriceanu, vă amintiți și nuanța importantă care răzbătea din tonul lui: “Dragă Traian” era făcut complice. De aici și reacția disproporționată care a condus la prima tentativă de suspendare: noi îți dăm acces la oala cu miere și tu vrei să ne-o iei toată? Pentru adversarii lui Băsescu, lucrurile se văd exact așa: Băsescu le bagă mîna în buzunar. (Așa se explică de ce negocierea cu acest grup nu e niciodată o opțiune)
Ceea ce conduce la prima absurditate a situației actuale: adevărații revoltați sînt ei. Poate că e comic sau tragic însă oamenii au dreptate: Puterea le bagă mîna în ceea ce ei cred că e propriul buzunar iar ei se revoltă violent. De aici vocabularul public delirant al lui Ponta – “moarte”, “sa-i terminam” etc – dar și ridicolul pozei cu Che. De aici solidaritățile neașteptate între oameni care nu au mai nimic în comun. În fond e vorba de revolta plutocraților, nu a celor flămânzi și desculți. Dar e revoltă. Iar dificultatea care rezultă nu e minoră: cum te revolți împotriva revoltaților?

2. revolta ca atribut al stîngii.
Demersul reformator înseamnă pentru România de azi în primul rând ordine și simplificare acolo unde e haos, confuzie și limbaj de lemn. Dincolo de idei e vorba de legi mai bune. Ori e greu de văzut felul în care o mișcare de revoltă poate genera coerența instituțională necesară. Mai e ceva contradictoriu aici: Reforma de care avem nevoie e una de dreapta, una care răsplătește munca și valoarea adăugată, în detrimentul asistaților. Avem nevoie de un stat din ce în ce mai stabil și predictibil. Starea de revoltă însă e un atribut definitoriu al stângii. Devine foarte greu de înțeles în ce fel ne putem “întări statul” printr-o mișcare de dărîmare și evacuare, cea specifică revoltelor.

3. revolta știe întotdeauna ce vrea să dărâme și niciodată ce vrea să pună în loc.
E evident de ce se întîmplă asta dacă înțelegem că revolta, pentru a căpăta masă critică, are nevoie de un “cel mai mic numitor comun”. O catedrală e dărîmată de mase însă planul ei e e făcut de un singur om, nu negociat cu mulțimile. De aceea toate revoluțiile amînă momentul negocierii unui plan de guvernare pentru momentul ulterior preluării puterii. Altfel, dacă s-ar începe cu negocieri serioase, eșecul ar fi imediat și irevocabil. (nu e lipsit de interes să vedem cum Opoziția s-a coalizat imediat în jurul lui “jos Băsescu!” însă are dificultăți insurmontabile în a negocia o alianță politică) O primă consecință e că revolta nu are un plan pe termen lung. Ori noi tocmai de un plan pe termen lung pe care să-l urmăm nemțește avem nevoie.
Ar trebui să detestăm provizoratul, cel mai bun prieten al revoltei.

4. revolta e cel mai prost director de resurse umane.
Pentru că nu contează în primă instanță decît dărîmarea a ceva, liderii revoltei nu sînt niciodată liderii de idei (nici măcar Lenin nu a fost) ci sînt pur și simplu cei mai oportuniști indivizi care pot inspira încredere maselor revoltate. Revoltele sînt situații de criză în care se selectează lideri “revoluționari”, nu lideri buni. Aici e și pericolul ideii de revoltă împotriva politicii actuale: e foarte probabil ca dintr-o revoltă să naștem o altă garnitură de monștri. O nouă revoltă e solul fertil în care să apară un nou Ponta și un nou Crin, un nou Urban sau Bănicioiu, nu cadrul în care se pot recupera elitele tăcute, cele de care e nevoie pentru reformă.

bun, dacă nu e revoltă, atunci ce să fie?
Bănuiala mea e că ideea de revoltă vine din oboseală, mai mult decît dintr-o necesitate rațională. Imaginea pe care o am eu pentru viitor nu e cea a revoltei. Politica actuală, cu liderii ei găunoși și răi de gură, e deja o construcție strâmbă și proastă, gata să se surpe singură, fără a mai avea nevoie de mînia noastră demolatoare. Cred că obsesia noastră mai mult sau mai puțin ascunsă e nevoia de ordine. Am obosit din cauza haosului și impredictibilității unui sistem construit ca să ascundă în propria dezordine cîțiva mari profitori. Vrem să scăpăm de ei dar nu cred că vrem alt haos în loc.
Avem nevoie, de fapt, de un mecanism de accelerare a ordinii. De o tranziție de fază, de la amorf, la cristalin. Dacă e să continuăm analogia fizică, e vorba de accelerarea unui proces de cristalizare a statului de drept. Acum avem o masă amorfă – ansamblul unui stat cotropit de asistați și profitori, cu cîteva cristale – zonele în care reforma a reușit sau e pe drumul cel bun (includ aici și administrația, și economicul). Avem nevoie de un număr mai mare de centre de cristalizare. Ori asta înseamnă ca din ce în ce mai mulți dintre noi, cei obosiți, să ieșim din propriile curți (a se citi logica exclusivă a propriului interes) și să începem să luptăm cu statul amorf impunându-i ordine. Înseamnă în primul rând asociații profesionale puternice și recuperarea elitelor profesionale. Modelul nostru ar trebui să fie Funeriu, mai mult decât Isărescu: un membru al elitei profesionale, format afară, gata să se bată zi și noapte pentru reforma legilor propriei profesii.

PS: Dau dreptate, în cele din urmă, lui Stefan Vlaston. Într-un comentariu la articolul “Ce intelegem prin modernizarea Romaniei?” vorbeam despre faptul că reforma trebuie să înceapă cu politicul, pentru că politicul deține puterea și resursele. Cred în continuare în necesitatea asta absolută, de început însă, trebuie început cu elitele profesionale. De aceea www.proiectdetara.ro e un punct de plecare foarte bun pentru cei care vor schimbare.

Politic, nu avem prea multe opțiuni. Fie sprijinim un PDL care își asumă o componentă reformatoare limpede, fie sprijinim alt partid reformator care ar rezulta dintr-un puci al “vechilor” în PDL și o eventuală sciziune. Alți reformatori decît cei pe care Băsescu i-a promovat în PDL nu există. Important e însă să înțelegem că nu de la ei trebuie să așteptăm schimbarea ci de la noi. Aici văd eu sensul principal al demersului lui Stefan Vlaston.

[…]

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.