Acum o săptămână lumea a privit şocată cum statul Israel, fără să fie presat de o urgenţă politică, a negociat şi a consimţit să dea drumul unor prizonieri fioroşi pentru coşciugele în care se aflau cei doi soldaţi evrei care fuseseră răpiţi de gherilele ”Partidului lui Allah” în urmă cu doi ani.

În cele ce urmează vă prezentăm un articol scris de Herb Keinon ce a apărut în cotidianul The Jerusalem Post (ediţia online) la data de 17 iulie 2008.

Termeni folosiţi:

  • IDF – Israel Defence Force, Armata statului Israel.
  • Hizbullah – grupare armată teroristă şiită din Liban, sprijinită moral, politic şi material de Iran. “Partidul lui Allah”.

Numai israelienii pot să înţeleagă

Herb Keinon

Mult din ceea ce face ca Israelul să fie unic şi diferit trebuie să fie înţeles pentru a explica sinistrul schimb de prizonieri care a avut loc miercuri 17 iulie.

Israelul a eliberat un asasin de copil şi patru prizonieri de război, împreună cu trupurile neînsufleţite a aproape 200 de terorişti sau persoane care au încercat să se infiltreze, în schimbul a două coşciuge cu ceea ce a mai rămas din doi rezervişti IDF.

Acest ”schimb” asimetric precum şi posibilitatea ca el să încurajeze alte răpiri, sau să mărească preţul cerut de Hamas pentru Gilat Shalit şi nu în ultimul rând să elimine orice interes al inamicului pentru a ţine captivii israelieni în viaţă, toate acestea nu sunt uşor de explicat în străinătate.

Ministerul de externe şi IDF încearcă să explice că schimbul pune în lumină diferenţa de moralitate şi de valori între Israel şi Hizbullah, că Libanul şi Hizbullah-ul îl ridică la rangul de stea a rockului pe un om care a zdrobit craniul unui copil de 4 ani şi că libanezii vor trebui să se întrebe pe ei înşişi dacă merita Samir Kuntar distrugerile provocate ţării lor de Hizbullah.

Toate acestea sunt explicaţii potrivite care pot fi considerate ca o opinie comună. Dar de ce Israelul a realizat acest acord nu poate fi explicat în 30 de secunde, deoarece motivul are de-a face cu războiul următor, şi cu ceea ce se petrece în inimile şi minţile părinţilor şi ofiţerilor care îşi trimit la luptă pe cei pe care îi au în grijă, dar este vorba şi despre lecţiile Holocaustului – da, ale Holocaustului – care au penetrat adânc, foarte adânc în subconştientul colectiv israelian.

Nici o altă ţară din lume n-ar fi făcut un astfel de acord, asta au spus criticii schimbului. Iar ei au dreptate. Dar nici o altă ţara din lume nu poartă cicatricile pe care le are Israelul, în acelaşi timp cu conştiinţa că vor fi alte războaie de purtat în această generaţie, alte sacrificii care trebuiesc făcute şi că oameni pe care îi cunoaştem vor fi chemaţi ca să le înfăptuiască.

Contrar a ceea ce s-a repetat miercuri, acest schimb nu “inchide cercul”. Desigur, a adus alinare familiilor Goldwasser şi Regev, care vor putea – cel puţin în parte – să depăşească un moment greu. Schimbul a produs o încheiere a a acelui capitol numit Al Doilea Război Libanez din istoria ţării, un război declanşat tocmai pentru a-i aduce acasă pe captivi.

Dar schimbul nu produce un sfârşit al bătăliei Israelului cu Hizbullah-ul. Nu se va deschide un capitol nou şi pozitiv în relaţiile dintre Israel şi Hizbullah pentru că s-a închis acest episod nefericit. Hizbullah-ul nu îşi va înceta activităţile ostile împotriva Israelului acum când eroul său Kuntar este din nou pe pământ libanez, după cum nu se va opri dacă se va rezolva diferendul privind Fermele Shaba/Muntele Dov.

Chiar dacă toate aceste probleme vor fi rezolvate, tot mai rămâne statutul celor şapte sate reclamate de Liban din Galileia. Iar când ar fi rezolvată şi această problemă, o alta se va coace pe măsură ce Hizbullah-ul continuă să-şi avanseze punctele de reper. Nu, nu s-a ajuns la încheiere cu Hizbullah-ul, este doar o pregătire pentru confruntarea viitoare.

Şi ca urmare a acestor pregătiri are loc schimbul. A devenit aproape un clişeu să spui că fiecare soldat trebuie să ştie că atunci când merge la bătălie, ţara va face orice, chiar orice îi stă în puteri ca să-l aducă acasă în caz că se întâmplă ceva nefericit.

Dar să-i lăsăm la o parte pe soldaţi – ei nu se gândesc în aceşti termeni. Cea mai mare parte a soldaţilor de 18, 19 sau 20 de ani continuă să-şi trăiască sentimental juvenil al invincibilităţii, acela care spune că nu va fi sau că nu ar putea să li se întâmple ceva. Ei sunt ocupaţi să se antreneze sau să se lupte şi nu vor fi mai mult sau mai puţin motivaţi să o facă prin acest acord.

A spune că ”fiecare soldat trebuie să ştie…” este bun pentru ziar. Dar acolo pe teren, în corturi, în mijlocul soldaţilor obişnuiţi, nu este un lucru prea grozav.

Unde este un lucru grozav este printre ofiţeri. Deoarece ofiţerii au nevoie de încrederea soldaţilor lor. Ei au nevoie să ştie că atunci când se avântă în bătălie, vor fi urmaţi de către soldaţi. Şi pentru aceasta au nevoie de încrederea soldaţilor lor, încredere pe care au câştigat-o dacă ceea ce spun este vrednic de crezare.

De generaţii ofiţerii au spus că IDF nu lasă nici un soldat în urmă, viu sau mort. Şi până când această convingere se va fi schimbat, ofiţerii au nevoie să ştie că acestea nu sunt doar vorbe goale. Această este ceea ce le spun soldaţilor, şi de aceea este esenţial pentru confruntările viitoare ca să fie crezuţi de soldaţi.
Asta explică de ce şeful Statului Major, generalul-locotenent Gabi Ashkenazi a fost un aşa teribil avocat al acordului, chiar dacă el – mai mult decât oricine altcineva – cunoaşte riscurile pe care acordul îl poate pune viitorilor soldaţi. Ashkenazi are nevoie de încrederea acelora pe care îi comandă, iar aceasta poate fi câştigată dacă şi vorbele şi intenţia formează o unitate, iar vorbele IDF-ului au fost de generaţii că nimeni nu este lăsat în urmă.

Există şi aceia care susţin faptul că ţara nu a ştiut cu siguranţă că Goldwasser şi Regev erau morţi până când sicriele negre au fost aduse de maşinile Hizbullah-ului în ziua de miercuri 17 iulie demonstrează un imens eşec al structurilor de informaţii israeliene.

Dar asta depăşeşte deja cazul în discuţie. Aprecierile structurilor de securitate şi ale Biroului Primului-Ministru au fost de luni de zile că soldaţii erau morţi – într-adevăr, aceata a fost şi aprecierea Corpului Medical al armatei chiar din cea de a doua zi a războiului. Dar puţini au vrut să spună acest lucru cu voce tare, iar media a menţinut flacăra speranţei.

Când cabinetul a votat în urmă cu două săptămâni pentru aprobarea liniilor directoare ale acordului, miniştrii ştiau că se negociază pentru două corpuri moarte. Şi totuşi au votat pentru acord. Iar acesta este punctual precis în care intră în joc traumele colective ale Holocaustului.

Etosul israelian de a nu lasă niciodată un soldat în urmă nu este doar ca să se asigure că soldaţii ţării vor fi temători când merg în bătălia următoare, ci şi – într-o mare măsură – dintr-un simţământ al obligaţiei comunitare ce a urmat Holocaustului – un sentiment că atunci când evreii sunt în primejdie, orice, dar chiar orice, trebuie să fie făcut pentru a încerca să fie salvaţi, numai pentru că atât de puţin a fost făcut atunci în trecut.

Oare acest lucru înseamnă că Israelul a forţat acordul pentru Goldwasser şi Regev deoarece există un sentiment de vină în legătură cu Holocaustul? Desigur că nu. Dar trauma Holocaustului este gravată în subconştientul colectiv al ţării, şi produce decizii cu impact.

Israelul este o ţară cu sute de mii de supravieţuitori ai Holocaustului, iar experienţele lor – pe care le-au transmis copiilor şi nepoţilor – dau o anume formă a percepţiei cu care publicul priveşte către lume.

Iar printre aceşti supravieţuitori există sute de mii de oameni cărora le-au fost ucişi membrii familiilor, nimeni neştiind unde sunt îngropaţi.

Print Friendly, PDF & Email

12 COMENTARII

  1. Mulţi au spus de-a lungul ultimilor câteva zile că ”o ţară normală” nu ar fi făcut un asemenea schimb asimetric pentru două coşciuge. Poate. Dar ţările normale nu au sute de mii de oameni în viaţă care nu ştiu unde le sunt îngropate rudele, şi de aceea noi dăm valoare chiar unui mormânt simplu.

    Dintr-un popor de citeva milioane, Israelul a pierdut 6 in doar citiva ani in Holocaust.. cred ca ce i-a impins sa fac acest schimb “asimetric” este valoare care a capatat-o viata unui evreu pentru Israel.

    Israelul a eliberat un asasin de copil şi patru prizonieri de război, împreună cu trupurile neînsufleţite a aproape 200 de terorişti sau persoane care au încercat să se infiltreze, în schimbul a două coşciuge cu ceea ce a mai rămas din doi rezervişti IDF.

    Este evident si ca a fost mentinerea increderii soldatilor si a armatei, dar asta spune mult despre cit pret pune Israelul hulit de Eruopa pe viata unui om, chiar si pe corpul lui, in comparatie cu luptatorii pentru libertate Hisbullah, Liban si restul vecinilor.
    m-am cam repetat. dar impresionant oricum. tot respectul!

  2. Despre acest Samir Kuntar, libanez druz, sarbatorit in lumea araba ca un erou:

    Kuntar was sentenced in 1979 to life in prison for committing a horrifying terror attack that is seared on the Israeli collective consciousness. Shortly after midnight on April 22, 1979, Kuntar, who was then 16 years old, slipped into Israeli territorial waters on a rubber dinghy, accompanied by three fighters from the Popular Front for the Liberation of Palestine. The four men landed on an Israeli beach in the town of Nahariya, just 10 kilometers (6 miles) south of Lebanon.

    After killing a police officer that came upon them by chance, the men broke into the apartment of the Haran family, located just two blocks from the beach. While Smadar Haran hid in a crawlspace with her 2 year-old daughter Yael, Kuntar dragged her husband Danny and their 4 year-old daughter Einat to the beach. Kuntar then shot Danny Haran in front of his daughter’s eyes, and then used the butt of his rifle to smash the girl’s head against the rocks. Meanwhile, Smadar discovered that she had accidentally smothered her daughter [Yael] to death while covering her mouth to stop her from crying out and alerting the terrorists to their hiding place.

    MidEast Swap Triggers Controversy, Painful Memories

    Mama fetitei ucise de Kuntar povesteste cele petrecute in
    The World Should Know What He Did to My Family

  3. Eu înţeleg ce spune autorul articolului, dar ce va face Israelul în viitoarele cazuri dacă ceilalţi vor pretinde condiţii şi mai inechitabile de schimburi decât cel recent, care e oricum aproape de necrezut din cauza “asimetriei” ?

    Niciodată nu poate fi bine să declari că eşti gata să faci ORICE pentru un lucru, în condiţiile în care ai de gând să negociezi.

  4. Tiberiu si eu cred ca acest schimb e cu doua taisuri. In lumea araba, un astfel de compromis e inteles drept un semn de slabiciune. Pe de alta parte, ratiunea israeliana are si ea meritele ei clare.

    In alta ordine de idei, am observat ca exista si voci libaneze care au criticat sarbatorile obscene puse la cale de Hezbollah si guvernul libanez in onoarea teroristilor eliberati, in frunte cu Samir Kuntar.

  5. Israel: prejudecata si paradox!

    Prejudecata: mergi acolo avand in minte imagini cliseu livrate de media, cu tancuri IDF atacate cu pietre de “inocenti” palestinieni;
    Paradox: dupa atentate comise de kamikaze palestinieni in spatii publice, oamenii merg in acele locuri, unde au fost atentatele, in semn de sfidare, nu toloereaza si nu accepta acte de revolta, firesti si de inteles, ale populatiei evreiesti asupra concetatenilor arabi; isi judeca aspru proprii soldati pentru acte care contravin regulamentelor militare IDF, chiar daca asupra acelor soldati se trage sau se arunca cu cocktailuri Molotov; anunata civili prin telefon, rugandu/i sa paraseasca zona pentru ca in cateva ore armata urmeaza sa bombardeze (cum s/a intamplat la ultimul razboi din Liban) si, in fine, face un schimb, de neinteles pentru multe popoare, eliberand un terorist pentru doi soldati, in cosciug.
    Acesta este Israelul!

  6. Prejudecata: mergi acolo avand in minte imagini cliseu livrate de media, cu tancuri IDF atacate cu pietre de “inocenti” palestinieni

    Majoritatea cunoscuţilor mei care au fost în vacanţă sau cu alte treburi în Israel (eu n-am ajuns încă) nu erau preocupaţi prea tare de tancuri şi politică. Se aşteptau să vadă o ţară modernă, prosperă şi primitoare, cu o economie înfloritoare. Şi în general n-au fost dezamăgiţi. Tocmai de asta autorul recentului articol “Dear Mr. Obama” din TNR îi cerea candidatului american să vadă mai departe de aparenţe.

    De un singur lucru s-a plâns lumea. Că după călătoria în Israel e necesar să-ţi schimbi paşaportul ca să poţi merge în siguranţă în ţările lumii arabe…

  7. @Tiberiu: Pentru marea majoritate a oamenilor Israelul este ceea ce vad la la jurnalele de stiri (si aici vad de regula ce am spus in comentariu anterior), Ca mai sunt unii, nu multi, care au mai pus man pe o carte, mai citesc un ziar strain, si au habar cat de cat despre Israel, este altceva.

    Lumea care s/a plans despre schimbarea pasaportului nu stia ca nu poti intra in nici o tara musulmana daca ai viza de Israel, la fel, nu poti intra in ISR daca ai viza de stat arab. Sunt unele exceptii, cum ar fi Iordania sau Egipt, state cu care ISR are tratate de pace semnate si vizele acestor state pe pasaportul tau sunt oarecum tolerate la intrarea in ISR.
    Oricum, daca esti ca turist in ISR si vrei , de exemplu, sa mergi la Petra in Iordania, vamesii isrealieni te sfatuiesc sa completezi un formular aux pe care se va aplica viza de intrare in Iordania, tocmai in ideea de a nu avea probleme ca ai o viza araba pe pasaportul tau.

  8. Elvis Obama e in zona. Dupa ce a declarat prin Afganistan ca in urmatorii opt – zece ani va purta discutii intense cu liderii globali (citatul complet aici), la conferinta de presa din Aman, Iordania, a intervenit cu vigoare in favoarea Israelului:

    Let me be absolutely clear, Israel is a strong friend of Israel’s. It will be a strong friend of Israel’s under a McCain…administration. It will be a strong friend of Israel’s under an Obama administration. So that policy is not going to change.

    Obama Wants To Be Absolutely Clear on Who Is Israel’s Friend

    Elvis has left the building.

  9. si lumea ride de gafele lui Bush. Din cit am vazut pina acuma Obama, in cele citeva luni de campanie l-a intrecut pe Bush in cei 8 ani de facut gafe. dar bineinteles ca nimeni nu o sa observe. si democratii/liberalii/socialistii sint inteligenti si subtili selectiv. cu cine le convine. aud ca si pe Ronal Reagan il faceau prost si cowboy grosolan pe vremea cind era presedinte.
    socialistii sint cameleoni.
    acuma tin cu si lupta pentru clasa muncitoare (ca sa ajunga la putere)…clasa mucitoare isi cam da seama cu cine are de aface si devine in ochii progresistilor noul burghez putin retard si asupritor.
    apoi incep sa caute alt grup pe care il conving sa se vitimizeze. asa incep sa lupte pentru drepturile homosexualilor si libertatea neingradita de exprimare (pornografizarea (asa s-o scrie?) societatii fiind libertatea de exprimare manifestata in ochii progresistului) iar in momentul cind si acestia incep sa inteleaga ca de fapt scopul socialistilor nu este apararea drepturilor lor ci sa puna mina pe putere cu orice pret, socialistul deja a reusit sa umple tara cu noua categorie de defavorizati de care se vor folosi. de musulmani. Libertatea neingradita de exprimare manifestata prin parade gay si dreptul de a face sex in parcuri publice va deveni mai apoi noul moft burghez si va trebui extirpat pentru a fi decenti si a nu jigni noile sensibilitati. noii victimizati achizitionati.
    este un ciclu continu care inevitabil va duce la disiparea totala a religiei, natiunii, valorilor, societatii, a tuturor lucrurilor care contin o urma cit de vaga de bun simt. acel common sense. nu ai voie sa intelegi ceva din ce se intimpla in jurul tau. statul va avea grija de totu’ pentru tine.
    vorbeam de obama.. nu mai stiu ce vroiam sa zic

  10. Nici o problema, am ris copios de multe din gafele lui Bush. Citeam recent o piesa despre industria de satira la adresa lui Bush. Sint citiva antreprenori care au facut bani frumosi din vinzarea de tricouri, brelocuri, calendare, stickere, afise, prezervative si alte alea satirizindu-l pe Bush. Jos palaria, bravo lor. M-a amuzat cind autorul piesei i-a intrebat pe doi dintre acesti antreprenori cind vor incepe sa produca si satira la adresa lui Obama, mai ales ca materie prima exista deja si e in crestere. Ah, pai nu se poate asa! De ce? Pai, mai intii sa-l alegem presedinte si dupa aia mai vedem. Prezervative cu Obama marimea Xtra cind scoateti pe piata? Ah, nu cred, ar fi prea rasist. Dar cu Bush nu e rasist? Nu cred, nu s-a plins nimeni pina acum. Dar am deviat prea mult de la subiect.

  11. “black hawk down” in halucinanta regie a lui ridley scott se bazeaza pe o singura idee: “no one gets left behind”.

    la rece chestia asta e un mare bogus, parca soldatilor omorati grotesc prin tarairea corpului si macetarea de catre bastinasi il va ajuta cu ceva daca va fi adus inapoi. era mai bine daca “ofitierii” (cuvant folosit cu atat larghetze in articol) nu-i bagau in rahat in primul rand.

    israelul stia ca razboiul pentru eliberarea soldatilor capturati e ipocrit pentru ca stia ca soldatii sunt morti. au fost impuscati la capturare, soldati israelieni luati ostateci nu prea am auzit.

    israelul foloseste aceleasi principii holywoodiene de doi lei, pe care si nazistii le imprastiau neprihaniti in armata lor. se pregateste pentru marele razboi, si cui i se pare ca aceasta rocada e “ciudata”, n-are o treaba cu “arta razboiului” pe care evreii au inceput sa o stapaneasca destul de bine.

    nu va mai dura mult pana cand atacurile cu adevarat decisive vor incepe, ca doar deh, atata tehnica de lupta trebuie pusa la lucru odata si odata.

    sunt personal de partea israelului, pentru ca baietii stiu sa faca o treaba, dar nu imi place cand vad astfel de lins de rani inutil.

    alooooo….au fost omorati peste 1000 de oameni in acest mini-razboi…pentru 2 vieti.
    nu loveste pe nimeni inegalitatea????????????????

  12. cyrano>
    Grozava apropierea cu filmul “Black Hawk Down” dar cred ca ar mai trebui spus ceva ce nu apare in articol lui Herb Keinon.
    Ramasitele pamantesti pentru evrei sunt sfinte/foarte importante/valoroase cum vrei sa-i spui. De-a lungul anilor am vazut la tv o multime de imagini in care locurile unde se comisesera atentate – in Israel – erau controlate foarte amanuntit. Chiar si praful era dat prin sita pentru a se recupera si cele mai mici parti din corpurile celor ucisi. In alte parti – nu spun unde – s-ar fi trecut cu buldozerul.

    Semn de pietate? Desigur.

    In legatura cu razboiul pentru soldatii capturati, da, se stie ca a fost mai mult. Hizbullah-ul era masat la granita si efectua raiduri pe teritoriul israeliean, treaba ce nu putea sa fie tolerata.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here