Recuperarea argumentului pentru capitalism (2)

prima parte

Neplăcerile capitalismului

Nu există în prezent şi probabil nu a existat niciodată o critică economică serioasă a principiilor fundamentale ale capitalismului. Există doar critici morale. Chiar şi acei adversari ai capitalismului care au propus sisteme alternative – precum socialiştii şi comuniştii din secolele trecute – au oferit în general sisteme de morală şi nu teorii economice reale.

Criticile morale la adresa capitalismului au avut tendinţa să cadă în două categorii. Una, populară printre socialişti şi comunişti pre-cum şi în rândul criticilor liberali mai puţin ostili, constă în acuzaţia “capitalismul este nedrept pentru săraci”. Acest lucru a însemnat iniţial “capitalismul degradează condiţia săracilor”: unii critici timpurii ai capitalismului au susţinut că situaţia materială a muncitorilor, în special cei din meseriile manufacturiere, s-a înrăutăţit faţă de ceea ce a existat înainte de apariţia economiei de piaţă şi de revoluţia industrială. Însă această situaţie nu mai poate fi invocată în prezent. Este adevărat că inegalitatea persistă, desigur, dar nivelul de trai al celor săraci a crescut dramatic în condiţiile capitalismului, iar potenţialul de a ieşi din sărăcie nu este nicăieri mai mare decât în economiile capitaliste. De aceea criticile din prezent se concentrează pe inegalitate în sine. Starea proastă a săracilor, se afirmă, nu se îmbunătăţeşte în general la fel de repede ca aceea a bogaţilor, astfel încât diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci se extinde – în detrimentul coeziunii sociale şi justiţiei elementare. Există ceva adevăr în această afirmaţie, cel puţin uneori, dar acest lucru reprezintă o incriminare morală a capitalismului doar dacă suntem dispuşi să credem că o egalitate a condiţiilor reprezintă esenţa justiţiei. În caz contrar ar fi stupid să respingem cea mai mare sursă de progres material pentru cei săraci în istoria omenirii, pe motiv că aceasta permite altora să progreseze mai rapid. În plus, este departe de a fi clar care este acea caracteristică sistemică a capitalismului care îi ţine înapoi pe săraci. Astăzi, în America, cauzele sărăciei endemice au mult mai multe de a face cu factorii culturali decât cu nedreptatea economică.

Dar exact această chestiune ne aduce la a doua critică morală, mai gravă, a capitalismului: aceea că goleşte viaţa socială de orice semnificaţie superioară şi astfel falimentează societatea din punct de vedere moral, chiar dacă bogăţia materială este în creştere. Este capitalismul, de fapt, doar un mijloc de înlocuire a sărăciei materiale cu sărăcia spirituală? Este piaţa o maşină de făcut bani al cărei car-burant constă în capital social, astfel lăsând în urma sa o societate de nihilişti opulenţi?

Această linie de criticism are un pedigriu lung atât la Stânga, cât şi la Dreapta – de la unii dintre cei mai vechi critici ai capitalismului şi până în prezent, de la romantici la moralişti, de la postmodernişti la neoconservatori. Ea reaminteşte, de asemenea, de criticile clasice şi creştine la adresa negustorilor, ca fiind lipsiţi de balamale morale şi în special de disciplină. “Comerţul care vizează profituri”, a scris Sfântul Toma de Aquino, “este cel mai condamnabil, deoarece dorinţa de câştig nu cunoaşte limite”.

Adam Smith s-a aşteptat, dimpotrivă, ca piaţa să disciplineze societatea şi să stabilească limite în jurul poftelor noastre. Dar, aşa cum se dovedeşte, era noastră capitalistă nu este, în general, o eră a disciplinei. Departe de aceasta: societatea noastră, în cele mai multe privinţe, este un obiect de studiu al apetitului fără limite. Principala noastră problemă de sănătate publică este obezitatea. Patologiile noastre sociale principale rezultă din absenţa reţinerilor sexuale şi a responsabilităţii personale. Cultura noastră populară, în majoritatea timplui, este un amestec diabolic de decadenţă babiloniană şi vulgaritate filistină. Iar viaţa noastră publică este o sărbătoare lacomă hrănindu-se din carnea viitorului: folosim mai mult decât avem nevoie, cheltuim mai mult decât avem şi împrumutăm mai mult decât putem plăti înapoi. În pofida bogăţiei noastre imense, reuşim cumva să trăiam cu mult peste mijloacele noastre. De fapt este corect să spunem că avem de toate, în afară de disciplină. Dar, aşa cum ne-ar putea spune Adam Smith, mai presus de toate avem nevoie de disciplină pentru a fi liberi. Acest lucru nu este deloc o problemă măruntă pentru un argument în favoarea capitalismului.

Deci, ce s-a întâmplat? În parte, Adam Smith desigur a înţeles – şi probabil a subestimat – dificultatea de a susţine normele morale pe fondul dinamismului economic. Aşteptările sale s-au bazat pe o supoziţie a unui consens moral şi social care nouă ne pare excepţional, dar care pentru Adam Smith a fost realitatea vieţii britanice din secolul 18 târziu. Pierderea acestui consens, cauzată nu în mică parte de însăşi economia noastră capitalistă, este o realitate definitorie a vieţii americane în secolul 21. Iar problema definitorie a economiei noastre politice este dezideratul de a susţine modul nostru de viaţă, în contextul acestei pierderi.

În plus, o economie a dezvoltării rapide şi o etică a cumpătării constituie o împerechere incomodă, iar semnalele de disciplinare ale pieţei nu sunt suficiente pentru a elimina decalajul. Într-adevăr, etica producătorului capitalist şi cea a consumatorului capitalist sunt, în unele privinţe, separate la extrem. Motorul prosperităţii capitaliste depinde de dorinţe ale consumatorilor care depăşesc nevoile, de un spirit de exces care trebuie să fie temperat de un spirit al cumpătării.

În cel mai modest caz Smith a greşit în presupunerea că sistemul capitalist ar putea produce suficientă autoritate morală pentru a oferi acest echilibru pe cont propriu. O astfel de autoritate trebuie să vină de la instituţii tradiţionale cu efect moral şi cultural din afara pieţei. Argumentul nostru în favoarea capitalismului trebuie, de aceea, să fie şi un argument în favoarea acestor instituţii – în favoarea familei, religiei şi tradiţiei. Capitalismul democratic, la parametri optimi de funcţionare, combină punctele forte ale acestor instituţii cu puterea pieţei – niciodată un amestec uşor de obţinut, dar pe care America l-a reuşit de multe ori.

Însă, parţial, noi am corupt viziunea lui Smith asupra capitalismului în moduri care subminează tocmai competenţele sale civilizatoare, iar acest lucru face din ce în ce mai dificil pentru noi să profităm de beneficiile sistemului de piaţă şi în acelaşi timp să-i corectăm deficienţele. Cele două caracteristici morale cheie ale economiei politice elaborate de Smith – caracterul democratic, sau popular, şi efectul disciplinator – se află în prezent sub asediu: prima de o complicitate în creştere între guvern şi marile corporaţii, iar a doua de către un stat asistenţial extinzându-şi sfera de acţiune cu mult dincolo de nevoiaşi. Argumentul în favoarea capitalismului trebuie să fie un argument împotriva acestor două tendinţe ruinătoare – tendinţe care sunt de mult timp cu noi, dar care s-au combinat în mod periculos şi s-au intensificat în epoca Obama.

Cotitura tehnocratică

Niciuna din aceste două tendinţe nu l-ar fi şocat pe Adam Smith. El ştia că unii dintre cei bogaţi şi puternici vor căuta întotdeauna scutiri de la rigorile concurenţei şi a cerut legislatorilor să reziste presiunii de a acorda astfel de scutiri. Deşi a fost un cam-pion al pieţelor libere, Smith nu a fost un susţinător al marilor afacerişti. Marii negustori şi directorii de “societăţi pe acţiuni” (sau corporaţii), scrie Smith, sunt “un grup de oameni ale cărui interese nu sunt niciodată identice cu cele ale publicului, care au în general interesul de a induce în eroare şi chiar să persecute publicul şi care, în consecinţă, au înşelat şi oprimat publicul în numeroase rânduri”. Acest lucru nu înseamnă că aceştia ar trebui să fie asupriţi în schimb, doar că ar trebui să fie supuşi regulilor de concurenţă deschisă, fără excepţie – reguli care, la rândul lor, vor canaliza interesul personal spre traiectorii mai constructive. În caz contrar, atât eficienţa pieţei cât şi încrederea publicului în corectitudinea şi legitimitatea sistemului se vor deprecia în mod periculos. Capitalismul este o întreprindere fundamental populistă, reglementată în interesul masei de consumatori şi depinde de o separare clară între guvern şi mediul de afaceri. Dacă această linie este neclară, multe dintre beneficiile sistemului – atât economice, cât şi morale – sunt grav subminate.

De asemenea Smith face clar şi faptul că universalitatea pieţei este esenţială pentru efectele sale civilizatoare asupra lucrătorilor individuali, precum şi asupra marilor companii. Cu cât creşte numărul indivizilor protejaţi sau excluşi de pe piaţă, puterea de a organiza şi disciplina a sistemului va scădea în mod dramatic, lăsând un vid care va fi umplut de legislatori înfocaţi şi plini de idei proaste. Statul asistenţial modern are exact acest efect.

Asistenţa socială a apărut ca o reacţie de înţeles la dislocările cauzate de capitalism şi de sărăcia pe care nu o vom eradica nicio-dată complet. Iar când vine vorba de cei mai săraci dintre săraci, care nu ar putea subzista fără ajutor, o societate decentă nu are numai dreptate, este chiar obligată să ofere ajutor. Dar statul asistenţial modern se extinde cu mult dincolo de nevoiaşi.

Cea mai mare parte a sistemului nostru de ajutor este, de de-parte, direcţionată către persoanele în vârstă şi nu este calibrată pentru a asigura că numai cei care au nevoie de ajutor îl primesc. Alte îndreptăţiri de ajutorare abundă şi pentru clasa de mijloc, iar factorii de decizie politică de la Washington sunt ocupaţi cu proiectarea a şi mai multe. Datorită modului în care sunt construite acum, aceste îndreptăţiri enorme nu sunt achitate, iar falimentul lor iminent (Siguranţa Socială, de exemplu, va începe să ruleze deficite în acest an) aruncă o umbră gigantică asupra viitorului ţării noastre. Însă chiar dacă ar fi plătite – aşa cum se va întâmpla probabil într-o zi, printr-o povară fiscală enorm de extinsă – acestea tot ar submina logica de bază a economiei capitaliste: cetăţenii vor da din ce în ce mai mult din bogăţia lor pe mâna legislatorilor care decid apoi cum să fie alocată, mai degrabă decât să lase piaţa să joace rolul de mediator.

Nu este vorba despre ajutoare publice pentru nevoiaşi. Avem de aface cu o transformare treptată, dar uşor de recunoscut, a caracterului economiei noastre politice. Aceasta este, cel puţin implicit, o reacţie împotriva însăşi esenţei capitalismului: un sistem care lasă deciziile economice în mâinile masei de consumatori şi supune pe aproape toată lumea rigorilor uniforme ale normelor de piaţă. Atât convergenţa dintre stat şi marii afacerişti, cât şi expansiunea statului asistenţial pentru clasa de mijloc, sunt expresii ale antipatiei tehnocratice vechi a Stângii faţă de economia de piaţă, în special faţă de caracterul democratic al capitalismului. Acestea sunt încercări de a distribui capitalul mai eficient decât capriciile preferinţelor consumatorilor şi de a oferi avantaje materiale pentru public, fără disciplina regulilor pieţei. Smith a fost plin de dispreţ faţă de omul de stat care este convins că ştie mai bine:

El pare să-şi imagineze că îi poate aranja pe diferiţii membri ai unei societăţi cu aceeaşi uşurinţă cu care mâna aranjează diferitele piese pe o tablă de şah. El nu consideră faptul că piesele unui joc de şah nu au alt principiu de mişcare în afara mâinii care le mută; şi nici faptul că, în marele joc de şah al umanităţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, cu totul diferit de mişcarea pe care legiuitorul ar vrea să o imprime.

Legislatorii pur şi simplu nu au cum să ştie suficient şi nu pot evita influenţa intereselor şi a motivelor politice, pentru a microadministra piaţa cu succes. Însă mâncărimea tehnocratică persistă, deoarece capitalismul nu este niciodată suficient de ferchezuit pentru a satisface impulsul progresist al controlului raţional.

Aceasta este o poveste veche. Epoca modernă, de la începuturile sale, a implicat două mari forţe trăgând în direcţii diferite: le-am putea numi, foarte grosier, ştiinţa şi democraţia. Ştiinţa spune că există cunoştinţe verificabile la dispoziţia noastră care ne explică funcţionarea lumii materiale şi că lumea materială este tot ce există, aşadar cea mai bună modalitate de a ne satisface nevoile este să ne lăsăm ghidaţi de expertiza tehnică. Democraţia spune că ar trebui să ne lăsăm ghidaţi de preferinţele şi dorinţele oamenilor şi mai ales să îi lăsăm pe indivizi să îşi urmărească fericirea aşa cum doresc. Aceste două forţe sunt înrădăcinate în unele adevăruri de bază, desigur, iar fiecare a fost extrem de benefică, dar uneori şi extrem de problematică. Ele nu sunt mereu în opoziţie, dar adesea sunt. În lupta dintre ele capitalismul este cu siguranţă de partea democraţiei şi a intuiţiei stranii, improbabile, dar evident adevărate că haosul pe temeiuri legale – mai degrabă decât ordinea administrată – este modul de a echilibra libertatea şi prosperitatea, dreptatea şi bunăstarea.

În pofida tuturor variabilelor cuantificabile aflate la dispoziţia economiei moderne, capitalismul nu este un sistem tehnic sau ştiinţific. El este, în esenţă, un sistem de răspândire a autorităţii şi a puterii de decizie, permiţând oamenilor să aibe ceea ce doresc. Capitalismul susţine că, întrucât succesul pe piaţă este o chestiune de a satisface preferinţele oamenilor, a lăsa deciziile la nivelul schimbului individual va funcţiona aproape întotdeauna mai bine – va produce mai multă bogăţie şi mai multă fericire. Aceasta nu înseamnă că societatea trebuie să trăiască la discreţia preferinţelor degradante şi josnice; înseamnă că trebuie să le depăşim prin educarea preferinţelor şi discernământului oamenilor, nu prin acapararea lor – prin educaţie morală, nu prin control raţional.

În apărarea pieţii

Oricât de sumbră ar pare această poveste, ne dă şi motiv de speranţă. Înţelegerea punctelor forte ale economiei de piaţă ne permite să construim pe această platformă. Observarea defectelor şi ameninţărilor la adresa economiei de piaţă ne permite să le rezolvăm.

America are rezerve considerabile, pe care se poate bizui pentru a realiza ambele lucruri. Pentru început este crucial să recunoaştem că, în pofida tuturor problemelor, sistemul economic al liberei iniţiative funcţionează şi funcţionează bine. De exemplu, produce o bogăţie imensă. Chiar şi în mijlocul unei recesiuni productivitatea şi prosperitatea ţării noastre este uluitoare – şi, aşa cum şi-a imaginat Adam Smith, această bogăţie ne permite să avem grijă de nevoiaşi, acasă şi în lume. Americanii au donat organizaţiilor caritabile mai mult de 300 miliarde dolari anul trecut, iar zeci de milioane fac voluntariat pentru ajutorarea celor săraci.

Piaţa continuă să funcţioneze ca o instituţie civilizatoare care inculcă virtuţile cumpătării, chiar dacă gradul de eficacitate este restrâns de statul asistenţial şi de capitalismul de cumetrie şi chiar dacă efectul pieţii nu va fi niciodată suficient pentru a civiliza societatea. Libertatea de a inova şi de a risca face posibilă prosperitatea noastră. Iar presiunea de a fi cinstit, responsabil, ordonat, politicos şi decent pentru a fi în stare să câştigi un client sau pentru a menţine o slujbă înseamnă enorm de mult în viaţa americană – ajută la menţinerea unei societăţi plăcute, libere, organizate în jurul legii. Piaţa s-a dovedit importantă în privinţa îmbunătăţirii vieţii celor săraci – cum putem vedea, de exemplu, în succesul reformei de asistenţă socială, care în ultimele două decenii a transferat milioane de oameni în câmpul muncii şi i-a ajutat pe mulţi să înlocuiască dependenţa cu autonomia. Avem foarte multe de construit şi de apărat.

Evident, în sprijinul capitalismului trebuie să reversăm politicile care au distorsionat capacitatea pieţii de a produce bogăţie şi de a cultiva aceste virtuţi. Statul asistenţial american trebuie redus dramatic şi reformat – îndreptat către sprijinirea celor nevoiaşi pentru a deveni independenţi, în loc de a crea dependenţă pentru clasa de mijloc. Relaţiile confortabile dintre stat şi mediul de afaceri trebuie reversate de asemenea, altfel sistemul va înceta să îl servească pe consumator, iar acesta îşi va pierde încrederea. Prietenii capitalismului încep să devină din ce în ce mai vigilenţi la acest pericol, mai ales în urma crizei economice recente şi au început să formuleze argumente şi să dezvolte mijloace prin care să reziste acestei tendinţe. Distincţia dintre “pro-piaţă” şi “pro-afaceri” va fi un important argument pentru capitalism în anii ce vor veni, iar istoria americană oferă exemple utile despre felul în care poate ea fi utilizată responsabil.

Înţeles corect, argumentul în favoarea capitalismului nu este un argument pentru dreptul de a face orice şi pentru laissez faire. Este un argument pentru bogăţia naţională ca un bun moral; pentru interesul masei de consumatori ca un ghid politic; pentru reguli de competiţie clare şi uniforme, impuse tuturor; pentru preţuri stabilite de piaţă, pentru a-i lăsa pe cumpărători să aleagă, pe producători să experimenteze, să inoveze şi să producă tot ceea ce cred că pot vinde – toate acestea, în acelaşi timp cu protejarea consumatorilor şi pedepsirea abuzurilor. Este un argument pentru evitarea concentrării de putere, pentru menţinerea separată a statului faţă de mediul de afaceri şi pentru a-i lăsa în pace pe cei care se descurcă pe cont propriu. Este un argument pentru smerenie în faţa capacităţii noastre de a cunoaşte şi, de aceea, în faţa capacităţii noastre de acţiune.

Este şi un argument în favoarea virtuţilor cumpătării, încurajate de presiunile pieţii, dar în ultimă instanţă provenite din izvoare mai adânci – din înţelepciunea tradiţiei, dragostea familiei şi din susţinerea divină şi misterioasă a unei iubiri dincolo de dragoste; toate acestea trebuie încurajate şi întărite. Aceasta este probabil cea mai intimidantă provocare care îi confruntă în prezent pe prietenii capitalismului.

Adam Smith avea dreptate să spună că virtuţile autocontrolului şi ale disciplinei sunt esenţiale pentru capitalism şi, în general, pentru societatea liberală. Însă el a greşit atunci când a gândit că acestea pot fi produse de capitalismul democratic pe cont propriu. De fapt aceste virtuţi sunt uneori în răspărul culturii noastre liberal capitaliste şi de aceea trebuie susţinute de o rezistenţă constantă şi de o constantă revenire la sursele de înţelepciune mai vechi, ante-liberale. Acest lucru poate fi neplăcut şi este o datorie a tuturor, de la care ne eschivăm prea uşor. Cauza reţinerii, a frugalităţii şi a disciplinei nu are o forţă de atracţie viscerală. Chiar şi mulţi dintre cei care în societatea noastră sunt cei mai atraşi de o astfel de cauză – conservatorii sociali şi religioşi – au fost tentaţi în anii recenţi de a o evita, în favoarea unor misiuni umanitare mai pregnante şi mai eroice, cum ar fi remedierea suferinţelor celor săraci şi bolnavi, mai ales de peste graniţe. Acestea sunt chemări nobile şi necesare, dar nu ar trebui să înlocuiască rezistenţa comună la decadenţa timpurilor noastre. Fără această rezistenţă nu putem spera să ne menţinem suficient de puternici şi bogaţi pentru a fi de vreun ajutor săracilor din lume. Societăţile libere şi prospere au constantă nevoie de un conservatorism social prozaic, care să le reamintească despre adevărul mai puţin evident că libertatea şi prosperitatea depind de sobrietate şi autocontrol.

Chiar şi pe acest front ţara noastră este bine poziţionată pentru a face faţă provocărilor. Americanii sunt un popor religios, cu o lungă tradiţie de conservatorism social şi o istorie de renaşteri morale orientate spre susţinerea modestiei şi autocontrolului. Indicatorii noştri sociali nu sunt doar o călătorie cu sens unic spre abis – am observat îmbunătăţirea unor indicatori importanţi, cum ar fi scăderea consumului de droguri şi a numărului de tinere însărcinate în rândul adolescenţilor şi ştim că schimbările în bine sunt posibile. Trebuie să căutăm modalităţi de a încuraja astfel de schimbări, însă trebuie să înţelegem şi că, de cele mai multe ori, aceste schimbări nu vor fi o chestiune de prescripţii politice, ci de progres moral şi cultural. Desigur, nu putem provoca din senin o renaştere morală. Dar putem să pregătim terenul şi putem să încurajăm sursele posibile – care, dacă istoria statului şi culturii noastre sunt un ghid util, vor include în special bisericile evanghelice şi mesajul lor de reţinere umilă şi întrajutorare pioasă.

Un astfel de mesaj nu va produce o revoluţie socială, dar ar putea furniza o contragreutate discretă. În cele din urmă simţim cu toţii nevoia de echilibru, nu de transformare – de asigurare şi revitalizare a ceea ce avem, nu de căutarea unui nou ideal. Adevărul este că argumentul american în favoarea capitalismului, pe toate faţetele sale şi chiar şi în această perioadă dificilă, este mai degrabă un argument pentru prezervare decât pentru schimbare. Este un argument conservator – economic şi moral, unul care ar trebui să-i ajute pe conservatorii fiscali şi sociali să înţeleagă că se află în aceeaşi luptă, de aceeaşi parte a baricadei.

Capitalismul american are necazuri în prezent deoarece treptat am uitat cum să-l justificam. Este asediat nu numai de ideologi socialişti, ci şi de tehnocraţi nechibzuiţi. Publicul este nemulţumit, chiar furios, la vederea a atâta nesocotinţă. Însă doar furia nu va fi de ajuns, aceasta poate fi la fel de uşor de întors atât împotriva pieţei, cât şi în apărarea ei. Ultragiaţi cum suntem, trebuie totuşi să fim clari în privinţa scopului nostru.

Scopul nostru este să protejăm şi întărim modul nostru de viaţă, să ne ridicăm în apărarea unui sistem economic care a elevat miliarde de oameni din sărăcie şi a îmbunătăţit lumea noastră în nenumărate feluri şi să evităm o alunecare neglijentă în melancolie social-democratică şi declin. Acest scop general trebuie, bineînţeles, să capete formă în instanţe şi opţiuni specifice, iar felul precis în care argumentul conceptual larg va fi tradus în măsuri politice rămâne mereu o chestiune de prudenţă, funcţie de caz. Însă aceasta nu înseamnă că ne putem descurca fără un argument pe scară largă – argumentul mai întâi încadrat de Adam Smith şi apoi rafinat de-a lungul a două secole de teorie şi practică, în special în această ţară. Este un argument pentru libertate individuală în cadrul unei ordini morale, pentru prosperitate susţinută de compasiune şi disciplină. Este un hibrid modern ciudat: un argument conservator pentru o societate liberală. În acest fel este şi o parte a argumentului în favoarea Americii.


În original:
Recovering the Case for Capitalism

33 de gânduri despre “Recuperarea argumentului pentru capitalism (2)

  1. In timp ce scriam am ascultat aceasta piesa, la un moment dat. Am prins putin din versuri, apoi le-am cautat si totul se potriveste bine… music & all.

    You won’t forget me

    You won’t forget me though you may try
    I’m part of memories, too wonderful to die
    And it will happen that now and then
    You’ll fall to wonderin’ if we shouldn’t have tried again



  2. costin

    mi-ar plăcea să aflu ce fel de muzică dorești! poate stabilim via em(a)il 🙂

  3. Oare ce tre’ sa se intimple ca sa vedem ca nu e o solutie buna capitalismul !
    Daca ai fi destinatarul cel mai de jos si nu beneficiarul capitalismului probabil ca nu ai tine acesta pledoarie care parca ignora realitatea !
    A nu se intelege ca as considera comunismul mai mult decat o aberatie la fel de periculoasa ca si capitalismul !

    Propaganda „să evităm o alunecare neglijentă către melancolia social-democratică şi declin ” este la fel de „bine intentionata” ca cea folosita de comunisti !
    Cu bine !

  4. Neuronos, defineste, te rog, ce intelegi prin capitalism. Multumesc anticipat.

  5. Ma asteptam la ”neuronărodule , defineşte…” 😉

    Tu probabil trăieşti pe altă planetă sau în altă lume şi probabil nu cunoşti realitatea care e suficientă…nu mă inţelege şi răstălmacii greşit, eu ar trebui să fiu ultimul care condamnă capitalismul, salariul meu face parte din cele ”nesimţite” şi lucrez în mediul privat în Romania ! E prea multă nedreptate doar că eu fac parte din cei care beneficiază si recunosc !

    Cu respect !

  6. Esti culmea!

    Eu te-am invitat politicos sa definesti un termen pe care il folosesti. Daca esti in stare, imi mentin invitatia. Daca nu, nu, si cu asta basta.

    Sunt satul de oameni care condamna capitalismul fara a fi in stare sa spuna ce inseamna.

  7. neuronos, decat sa te rusinezi de salariul tau „nesimtit” ai putea sa incerci sa faci un pic de dreptate in mediul in care te invarti: familie, prieteni, vecini, comunitate. Dupa aceea, daca mai ai vreme, poti sa bocesti cat vrei la capataiul nedereptatii.

  8. Pe situl ECOL (Centrul pentru Economie si Libertate) a aparut in traducerea lui Anda-Cristina Radu articolul Etica modestă a capitalismului de William Niskanen de la Cato Institute (titlu original: The Undemanding Ethics of Capitalism). Titlul ales de traducatoare este oarecum nefericit, deoarece pentru undemanding s-a ales „modest”, cand „lipsit de pretentii”, spune cu totul altceva desi pare egal cu modest.
    Ar mai fi vorba de cateva ajustari, dar in ansamblu este de apreciat efortul traducatoarei precum si implicarea ECOL in aceasta dezbatere contemporana privind denigrarea sistemului capitalist.

    Am sa redau doar un fragment din traducere, :

    „Toate formele interacţiunii umane implică una sau mai multe din următoarele trei tipuri de relaţii: grija, schimb şi ameninţare. Într-o relaţie de grija, o persoană face ceea ce cealaltă persoană doreşte (sau necesită) pentru că el (ea) ţine la acea persoană. Într-o relaţie de schimb, fiecare persoană face ceea ce cealaltă persoană îşi doreşte. Într-o relaţie de ameninţare, o persoană ameninţă să facă ceva ce altă persoană nu doreste pana cand cea de a doua persoana (cea amenintata) face ceea ce i-a cerut persoana care ameninta.

    „O economie de piaţă, prin opoziţie, depinde foarte mult de un nivel minimal de ameninţare, îndeosebi pentru a asigura dreptul de proprietate şi contractarea. În acest sens, după cum Adam Smith constata în Avuţia Naţiunilor, fiecare firmă este dependentă „de braţul puternic al judecătorului civic” (Smith [1776] 1937: 670). Alte câteva roluri ale guvernelor ar putea îmbunătăţi bunăstarea economică, însă sunt mai puţin critice cu privire la succesul capitalismului.

    Din aceste motive, am descris această etică a capitalismului ca fiind lipsită de pretenţii, pentru că operează în primul rând cu o ofertă abundentă de interese personale”.

    De aici am sa continui traducerea asa cum o vad eu:

    „O economie capitalistă lasa loc unei anumite parti a ofertei de grija, însă nu depinde de această formă de relaţie care este mult mai apreciată în tipurile mai intime ale interacţiunilor inter-umane, în acelaşi timp minimizând dependenţa necesară pentru instrumentele teribile ale ameninţării”.

  9. Răspunsul care poate fi dat lui Neuronos este relativ simplu: soluţia capitalismului nu e destul de bună, dar nu s-a inventat altă soluţie viabilă. Ştiu că e un truism acesta, dar peste el nu putem trece.

  10. undemanding etics poate fi interpretat ca etica junglei, si prefer jungla, caci „coltii sunt ascutiti” dar vine o vreme cand „orice cal ajunge gloaba” si in asociatie cu „ce semeni aia culegi” ma face sa actionez azi avand in vedere ziua de maine !
    Definitia oarecum superficiala a capitalismului si comunismului este (vezi blog pag. „despre” ) :
    „Capitalism
    Mă folosesc de o parte din resursele tale pentru a-mi fi mai bine şi te conving că de fapt e în interesul tău !

    Comunism
    Din efortul şi sacrificul unora pe de-o parte şi dezinteresul altora pe de altă parte se naşte interesul comun !”

  11. din panseurile neurotice:

    Exceptand cateva fapte si actiuni ale unuia sau altuia, Ultimul Mare Presedinte al Romaniei a fost impuscat la ’89 !

    neuronos, in ce capitalism muncesti tu?
    capitalismul lu’ tovarasu’ ilici?

  12. dr. pepper

    corect ie: panseuri nevrotice 😉 (iar nu mai am nimic de baut si asa ajung pe aici)

    Daca am spus ca e mare nu inseamna ca nu e vinovat de crimele facute de ex. prin interzicerea avortului !

    hhhmmm, mai draga, derbedeule

    Serios, e trasa de par intentionat, pentru a scoate in evidenta micimea indivizilor ce au urmat in postul de presedinte !

    Cred ca am mai intilnit o asemenea dezbatere in urma cu fro’ cateva sute de ani la renuntarea la sclavie si gasirea unei alte solutii !
    Tu ai lipsit atunci ?

  13. „Cand ii rogi frumos sa iasa de sub maslin si sa puna osul la munca, singura solutie reala de iesire din criza, bugetarii greci raspund cu pietre si sticle incendiare. Doua decenii de lenevie finantata de stat sau de la bugetul UE, trandavie hranita politic intensiv cu populisme si iluzii stangiste, au nascut est-europeanul asistat, lenes, cleptoman, dar extrem de harnic si guraliv cand e sa-si apere lenea si placerea banilor castigati usor. El, lenesul-descurcaret, este supravietuirea si transformarea sub capitalism a lui homo-sovieticus, stramosul indiferent si perfect inutil al noii specii de est-european somnolent in munca, dar sprinten la furat.”

    Asa isi incepe Dan Tapalaga articolul Lenea, criza si populismul stangist de pe Hotnews din data de 6 mai.

    Spre sfarsit urmeaza un paragraf care l-ar putea interesa pe Dr. Pepper:

    „Cei mai multi dintre ministrii sai (ai lui Boc, nm) gandesc ca in anii ’90, stangist, populist si cu ochii pe sondaje. Ar lua orice masuri care sa racoreasca poporul (vezi nerozia stangista a lui Berceanu cu supraimpozitarea posesorilor de Q7), dar sa menajeze specia lenesului-descurcaret, sa-l tina in viata. Or, grija unui adevarat guvern de dreapta n-ar trebuie sa fie protectia sociala, ci productia, expandarea sectorului privat si diminuarea cheltuielilor in sectorul public. Sa se ocupe stanga de bugetari si pensionari. Insa PDL n-a schimbat inca generatia de lideri crescuti la scoala de gandire iliesciana care a dominat ultimele doua decenii. Basescienii n-au ajuns inca sa faca masa critica, iar calitatea multora lideri din noua generatie lasa de dorit.”

  14. francesco, am citit articolul si sunt intru totu’ de acord cu nea tapalaga.
    problema mea e ca daca il schimbi pe ilici cu un produs al capitalismului gen neuronos, n’ai facut mare branza.

  15. O bere pentru Imperialistu’ , va rog !

    ce simplu e „sa iasa de sub maslin si sa puna osul la munca” cand somajul e sdravan, iar bugetarii nu au productie in sensul propriu chiar daca produc ceva !

    cu toate astea masurile luate sunt un inceput bun si necesar cum si la noi masurile anuntate cred ca sunt doar inceputul si cred necesara o crestere cu maxim 3% la TVA urmata de inlocuirea cotei unice…. (mai era ceva dar nu mai merge copy-paste cu mausul 🙂 ) !
    @dr. pepper – cand au loc consultatii si vindecari de stangism ?
    – prefer – „discursuri” compensate sau gratuite 😛
    – pacientul de dreapta „global” e in coma, daca ma vindec de stangism cum ma protejez de undemanding etics a dreptei ?

    Multam de bere 😉

  16. pana la urma nu s’au lasat:

    EU ministers agree on euro defense package

    750 miliarde.
    nu mai are sens nimic.
    p’astia nu ii mai opreste nimeni sa isi bata joc de banii din taxe.

    BRUSSELS – European Union finance ministers agreed Monday on a euro750 billion EU and International Monetary Fund safety net for troubled eurozone countries, hoping it will keep markets from targeting the weaker members of the 16 countries that use the embattled euro.

    Under the three-year aid plan, the EU Commission will make euro60 billion ($75 billion) available while countries from the 16-nation eurozone would promise bilateral backing for euro440 billion ($570 billion). The IMF would contribute an additional sum of at least half of the EU’s total contribution, or euro250 billion, Spanish Finance Minister Elena Salgado said.

    „We are placing considerable sums in the interest of stability in Europe,” she said after marathon 11-hour talks in an emergency finance ministers’ meeting. The talks were called on Friday night after a eurozone summit in Brussels amid concerns that the financial crisis sparked by Greece’s runaway debt problems had begun to spread to other financially troubled eurozone countries such as Portugal and Spain.

    spania care e la pamant dupa ce a cheltuit tot ce putea din fondurile europene in vant e de acord sa isi dea bail out.
    din banii nemtilor si americanilor.
    grecia nici suc de portocale hellas nu mai produce.
    acum e tropicana peste tot, cu ce o sa isi plateasca datoriile?
    cu munca bugetarilor care muta o hartie de colo colo?
    dar spania?
    dar portugalia?
    ca toate au ramas fara productie – au numai slujbe verzi.
    iar politicienii impart sute de miliarde pe care nu au de unde sa le scoata.
    tare sunt curios ce o sa se intample in viitorul apropiat.

  17. iar bugetarii nu au productie in sensul propriu chiar daca produc ceva !

    neuronos, te pomenesti ca esti vreun „bugetar care produce” teorii climatice pe un salariu nesimtit intr’un climat capitalist original.

  18. Nu, don’ doctor!
    Dar, chiar daca ar fi fost asa, conf. def. an II ASE, daca ceva este tranzactionabil, devine „produs” !
    Teoria stringurilor de ex. e un produs, numili barbatului colubeancei este produs,(si protejat de drepturi de autor), d’aia am si evitat sa il foloses, deoarece folosesc un „produs” !
    Bugetaru’ produce organizare pentru ca societatea sa poata functiona optim..hai ca nu mai pot de ras !

    Inca o bere, baiatu !

  19. Bugetaru’ produce organizare pentru ca societatea sa poata functiona optim

    oare de ce ma bag eu in seama cu asta?
    neuronos, poate ai de lucru si eu te retin…

  20. Neuronos: „Bugetaru’ produce organizare pentru ca societatea sa poata functiona optim”

    dr. pepper: „neuronos, poate ai de lucru si eu te retin”

    Pai tocmai aia e, ca n-are de lucru si atunci isi face pe-aici… ca doar e bugetar, nu?

  21. revenind la
    asadar si prin urmare, grecii fac comert pe mare.
    prin urmare si’asa deci, este vorba despre greci.

    Paul Ryan: If we try and tax our way out of our financial problems, we will crash our economy

    it is mathematically impossible to tax our way out of this problem

    “We do not have a revenue problem in this country, we have a spending problem in this country.”

    asta app si de birocratii lui neuronos care asigura buna functionare a societatii.
    d’aia am ajuns unde am ajuns, ca ne’au napadit neuronoshii.

  22. Această linie de criticism are un pedigree lung atât la Stânga, cât şi la Dreapta – de la unii dintre cei mai vechi critici ai capitalismului şi până în prezent, de la romantici la moralişti, de la post-modernişti la neoconservatori. Reaminteşte, de asemenea, criticile clasice şi creştine la adresa negustorilor ca fiind lipsiţi de balamale morale şi în special de disciplină. “Comerţul care vizează profituri”, a scris Sfântul Toma de Aquino, “este cel mai condamnabil, deoarece dorinţa de câştig nu cunoaşte limite.”

    dar a face comert nu inseamna numai a avea profit.
    pierderile de ce nu se contorizeaza ?( pierzi, castigi, negustor te numesti).
    si cine nu isi doreste profit?
    de la taranul care ara pamantul cu plugul tras de cai ce isi doreste profit sa isi cumpere tractor la neuronos, un socialist traind intr’un capitalism de cumetrie – toti isi doresc un castig, este insasi esenta muncii.
    ma refer in capitalism – ca in comunism si socialism cuvantul de ordine e hotia.
    muncesti pentru a avea o viata mai buna, o masina mai sigura, o casa cu garaj, sa nu duci grija hranei samd.
    un profesor bun preda intr’o universitate de renume pentru un salariu generos, un doctor renumit opereaza cazuri exceptionale pe bani frumosi, un arhitect talentat isi vinde proiectele scump, un magazin va scadea preturile pentru a face fata concurentei, in america nu te poti apropia de meseria de gunoier – se castiga foarte bine, este o munca si ceea ce inseamna munca este privit cu respect spre deosebire de europa unde munca este pentru masini si calculatoare si numai prostii muncesc, baietii de baieti destepti se ocupa de jmenuri, shushanele si combinatii.
    un sistem capitalist le va permite celor care muncesc sa se bucure de produsul muncii lor,
    un sistem socialist le va fura visele si produsul muncii.
    ii va inchide pe toti in blocuri gri de beton, va recompensa prostia, lenea si hotia.

  23. un comentariu pe HotNews:

    Pentru aceasta afirmatie Basescu are nota 10+ din partea mea si aprecierea mea ca cel mai bun presedinte care a existat in ultimii 60 de ani in romania. Uitati aici o afirmatie perfecta, care arata o intelegere reala a economiei de piata:

    “Trebuie sa terminam cu demogogia si cu incuranjarea nemuncii. Romania nu poate fi un stat social. Le-am spus-o si colegilor de vreo trei ani. Nu m-am putut intelege cu Guvernul Tariceanu. Trebuie sa oprim dilema statului social. Sigur e foarte greu sa spui asta la Bruxelles unde se contruieste Europa sociala dar vedem cum e Europa sociala in Spania si in Portugalia.”

    Felicitari domnule presedinte !!!!!!!

    Cel mai capitalist presedite care l-a avut Romania. Pacat ca nimeni nu intelege in adevaratul sens al cuvantului adevaratul capitalism.

    Într-adevăr, așa președinte capitalist n-a avut România niciodată! Dor măsurile în carne vie, dar trebuie sa si ai cojones sa-ti urci un popor in cap.
    4 mil. de angajați susțin 6 mil. de pensionari. PE NAIBA!
    Din cei 4 mil, 2,5 mil. sunt bugetari! Deci schema corectă este: 6 mil. pensionari + 2,5 mil bugetari în spatele a aprox. 1,5 mil. nebugetari (practic aceștia sunt rotițele sistemului economic) Muuult prea puțini!!! De ce capitalism vorbim?

    Toți politicienii care s-au perindat până acum au amânat măsurile nepopulare. Așa a ajuns România după 20 de ani cu administrație greoaie, socialistă, birocratică, o țară furată prin pseudo-privatizări și ÎNCĂ NEREFORMATĂ!

  24. Impi, vlad – remarcabil, evident!

    @all: sînt extraordinar de ocupat, tocmai am văzut emisiunea lui Glenn Beck, mi s-a părut remarcabila și foarte on-topic, vedeți cînd se publică inregistrarea pe iutub, merită!

    (Încerc să mă uit puțin și pe PJTV, semnalez cînd e cazul)

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.