Un text despre capitalism, dintr-o dublă perspectivă: a recuperării sensului originar şi a aplicării acestuia realităţilor prezente, în încercarea de a prefigura o cale de viitor viabilă.

Recuperarea argumentului pentru capitalism

Yuval Levin

Ultimii doi ani au fost neplăcuţi pentru prietenii capitalismului. Mai întâi a venit un val de calamităţi peste piaţă, parcă special concepute pentru a confirma cele mai rele clişee despre competiţia liberă. Criza a avut de toate: investitori nesăbuiţi, creditare neglijentă, datornici iresponsabili, speculaţii sălbatice, finanţatori şarlatani, semne de subreglementare, pensionari pierzând-şi economiile de-o viaţă în timp ce bogătaşii de pe Wall Street încasau prime grase şi chiar priveliştea unui Alan Greenspan cerând scuze Congresului pentru menţinerea unei conduceri prea relaxate a Rezervei Federale.

Apoi a venit răspunsul de la Washington. Pe la mijlocul anului trecut guvernul federal a ajuns, în esenţă, să ia în posesie cea mai mare bancă a naţiunii, cea mai mare companie de asigurări şi cel mai mare producător de automobile; a devenit administratorul unei părţi substanţiale din sectorul financiar şi a început să declare în mod ad-hoc învingători şi învinşi, în urma unor tranzacţii corporatiste masive. Între timp cheltuielile guvernamentale au crescut iar parlamentarii s-au ocupat de planificarea unor noi programe asistenţiale, în pofida faptului că acelea deja existente se îndreptau spre faliment.

Pentru un moment se părea că toate acestea vor determina publicul american să-şi piardă încrederea în economia de piaţă. Într-adevăr, în aprilie anul trecut firma de cercetare a opiniei publice Scott Rasmussen a constatat că doar 53% dintre americani erau de acord cu afirmaţia “capitalismul este mai bun decât socialismul”.

Acel moment a trecut în cele din urmă şi a fost înlocuit acum de un val de nemulţumire populistă, orientat în aceeaşi măsură către guvern şi piaţă. Însă apărătorii competiţiei libere nu ar trebui să fie prea flataţi de această întoarcere a opiniei publice. Chiar dacă sugerează că oamenii sunt neliniştiţi de instabilitatea din prezent, această nelinişte nu a produs un argument în apărarea capitalismului american, sau o agendă coerentă opusă intenţiilor majorităţii liberale de la Washington. Pentru a îndrepta publicul către un astfel de argument va trebui să explicăm ce este în pericol, care este miza şi de ce contează.

O astfel de explicaţie nu este o chestiune simplă. După decenii în care au apărat un copac sau altul, mulţi dintre prietenii capital-ismului au pierdut din vedere pădurea – însemnătatea capitalismului democratic, virtuţile şi viciile sale, punctele sale forte şi punctele slabe, precum şi justificările sale politice, morale şi economice. Prima noastră sarcină, prin urmare, este de a recupera înţelegerea acestor lucruri, care va clarifica atât obiecţiile noastre faţă de direcţia politicii de moment, cât şi recomandările pentru o cale mai bună.

Adam Smith şi virtuţile cumpătării

O recuperare a argumentului pentru capitalism trebuie să înceapă cu începutul. Ca întotdeauna atunci când vrem să ne refamiliarizăm cu noi înşine, noi americanii am face bine să pornim de la sfârşitul secolului 18, atunci când s-a născut modul nostru de viaţă. În acest caz, înainte de a reveni la vremurile noastre, trebuie să începem cu un plonjon în opera lui Adam Smith şi cu argumentul originar în favoarea capitalismului.

Părintele economiei moderne a fost un filozof moral, un cercetător al naturii umane şi al instituţiilor sociale. De aceea teoriile sale despre economia politică au fost un element în cadrul proiectului său mai cuprinzător, al direcţionării pasiunilor şi poftelor umane.

Smith a început cu o perspectivă intermediară asupra naturii umane, nici cinică şi nici utopică. El credea că, deşi fiinţele umane îşi urmăresc în esenţă propriile interese, putem fi ghidaţi spre compasiune şi benevolenţă. Sentimentele noastre, a spus el, încep cu o puternică grijă de sine care se exprimă în dorinţa noastră pentru atenţie, laudă şi recunoaştere, astfel motivând o mare parte a comportamentului uman. Chiar şi compasiunea noastră pentru alţii are originea în noi înşine: simţim compasiune pentru nenorocirea cuiva deoarece ne putem imagina în aceeaşi situaţie.

Dar pentru Smith faptul că grija de sine îşi găseşte expresia în dorinţa de a fi acceptaţi oferă o deschidere spre educaţia morală – pentru temperarea atât a pasiunilor, cât şi a poftelor noastre animalice, în scopul de a face posibilă viaţa civilizată. Capacitatea noastră de a intra în pielea altuia ne permite să reflectăm asupra comportamentului propriu şi să punem întrebarea: “Cum ar arăta ceea ce fac eu în ochii altcuiva care mă observă?” În această întrebare – despre imaginarul “spectator imparţial”, în formularea lui Smith – se află începutul ordinii sociale şi al autocontrolului, primul impuls al conformităţii morale şi al normelor sociale comune.

Acesta este modul în care, într-o societate care funcţionează bine, tendinţele noastre sentimentale orientate către grija de sine, devin înclinaţii către compasiune şi decenţă. Însă o societate care funcţionează bine necesită efort; necesită instituţii sociale menite să canalizeze sentimentele către acest tip de formare morală. Aceste instituţii au fost obsesia vieţii lui Smith. El a fost mai presus de toate un savant preocupat de modul în care rânduielile sociale modelează sufletele oamenilor. “Marele secret al educaţiei este de a dirija vanitatea înspre obiectele corespunzătoare”, scria el în prima sa carte, Teoria Morală a Sentimentelor, publicată în 1759. Reţineţi că el a spus educaţie. Ideea sa nu a fost de a-i păcăli pe oameni astfel încât să acţioneze în bine, sau de a pune rezultatele acţiunilor lor dăunătoare în slujba interesului public. Ideea sa a fost de a forma caracterul şi comportamentul, precum şi de a canaliza pasiunile umane către binele public.

Acesta este un fel aparte de educaţie morală. Smith a spus clar că nu există niciun folos în încercarea de a convinge oamenii să fie virtuoşi. Niciun argument raţional sau recitarea de catehisme nu vor realiza acest lucru. Mai degrabă experienţa vieţii în societate precum şi puţina compasiune şi conştiinţă care se dezvoltă în urma acestei experienţe pot crea în fiinţele umane acele virtuţi ale cumpătării, pe care el le considera esenţiale – chibzuiala, reţinerea, hărnicia, frugalitatea, sobrietatea, onestitatea, politeţea şi capacitatea de a inspira încredere. Acestea sunt virtuţile societăţii liberale. Acestea sunt virtuţi solide şi totuşi la îndemână, posibil de a fi obţinute de mai mulţi decât o minoritate nobilă. Ele permit o viaţă stabilă şi productivă, contribuind la formarea de persoane cărora le poate fi încredinţată multă libertate, astfel făcând mai puţin necesară constrângerea morală din partea statului.

Aceste virtuţi moderate sunt într-un sens doar versiuni ale unei virtuţi mai mari: autocontrolul. Acesta este ceea ce Smith a considerat drept cheia societăţii liberale. “Autocontrolul”, scria el, “nu este doar el însăşi o mare virtute, ci din acesta provine strălucirea celorlalte virtuţi.” Smith a definit autocontrolul drept capacitatea de sat-isfacţie întârziată şi de a restricţiona poftele – într-un cuvânt, disciplina.

Astfel, marele proiect al lui Smith a fost transformarea grijei de sine în autocontrol, prin intermediul unor instituţii sociale care să dirijeze vanitatea către preocupări adecvate. Prin organizarea relaţiilor umane astfel încât să poată fi obţinute laude sau beneficii de pe urma disciplinei, el a sperat să permită oamenilor să îşi exercite virtuţile şi astfel să îşi îmbunătăţească situaţia. Ambiţiile lui Smith au fost foarte practice: viaţa într-o societate liberă, scria el, constă în “efortul uniform, constant şi neîntrerupt al fiecăruia de a-şi îmbunătăţii propria stare.” Virtuţile moderate permit acest tip de ameliorare, iar legiuitorul înţelept va aranja lucrurile în aşa fel încât virtuţile moderate să fie apreciate şi răsplătite.

Smith ştia că acest aranjament nu poate fi o chestiune de constrângere directă sau administrativă. Viaţa socială este mult prea complicată pentru asta. Ca şi profesorul Adam Ferguson şi alţii ai iluminismului scoţian, Smith a fost fascinat la nesfârşit de demarcaţia dintre intenţiile care motivează acţiunile noastre şi consecinţele acestor acţiuni. Deci, mai degrabă decât prin coerciţie, un astfel de aranjament ar putea fi realizat prin ademenire – folosind forme instituţionale care stabilesc reguli ce au scopul de a atrage persoanele ce-şi urmăresc propriile interese spre mijloace decente de promovare a intereselor lor, dar fără a forţa rezultate anume.

Smith a argumentat această abordare generală în Teoria Sentimentelor Morale. Patru ani mai târziu, într-o serie de prelegeri despre jurisprudenţă, el a încercat să urmărească modul în care normele sociale create în acest fel ajung să fie formalizate în legislaţia din domenii specifice ale vieţii publice. Apoi a colectat şi extins porţiunile din aceste prelegeri care se ocupau cu probleme legate de muncă şi comerţ într-o carte despre economie politică, numită Avuţia Naţiunilor.

Teoria economică a lui Smith a fost doar un element al viziunii sale mai mari, dar unul deosebit de important. Ca un bun liberal, el credea că prosperitatea materială este esenţială pentru fericire şi de aceea ar trebui să fie în centrul filosofiei morale. El a crezut, de asemenea, că bogăţia este o condiţie prealabilă pentru o societate decentă: nu putem avea grijă de alţii dacă ne este foame. De aceea viziunea lui despre viaţa socială a necesitat o învăţătură economică extinsă, construită în jurul unor aranjamente instituţionale capabile să ajute la producerea de prosperitate, încurajând în acelaşi timp disciplina şi virtuţile moderate, prin transformarea autocontrolului într-un mijloc de îmbunătăţire a condiţiei noastre. În Avuţia Naţiunilor Smith a prezentat o astfel de abordare în linii generale şi a identificat o astfel de instituţie: piaţa.

Societatea comercială

Bogăţia Naţiunilor începe cu un fapt, nu cu un argument: faptul că diviziunea muncii, care fusese în creştere timp de secole în economiile europene, a făcut posibilă îmbunătăţiri enorme la nivelul eficienţei şi calităţii producţiei. Divizarea şi împărţirea proceselor de fabricaţie în sarcini specializate economisesc o mare parte din timp şi efort şi, mai important, crează o mai mare specializare şi expertiză. Mai degrabă decât a şti câte un pic din toate, fiecare devine un expert în ceva specific şi îşi vinde expertiza altora, pentru bani sau în schimbul expertizei altcuiva. În acest fel toată munca este efectuată de către specialişti, iar aşa iese mai bine. Fiecare persoană poate face o tranzacţie comercială cu valoarea expertizei sale şi în acest fel se adaugă un motiv pentru îmbunătăţirea priceperii şi produselor fiecăruia.

Smith a numit acest proces de schimb drept “piaţă”. Ea reprezintă arena în care forţa de muncă, mărfurile, capitalul şi serviciile sunt evaluate, tranzacţionate şi vândute, iar aceasta se află în inima economiei moderne. Dar regulile de piaţă nu se autolegiferează şi nu sunt natural evidente. Dimpotrivă, a afirmat Smith, piaţa este o instituţie publică necesitând norme impuse de către legislatori care înţeleg funcţionarea şi beneficiile sale.

Şi în acest lucru constă marea perspicacitate a lui Smith. Pe vremea sa, în conformitate cu filozofia economică cunoscută drept mercantilism, fiecare putere europeană stabilea reguli de piaţă care serveau interesele unui număr mic de producători mari de pe piaţa internă şi ale societăţilor comerciale care lucrau îndeaproape cu guvernul – punând politica economică în serviciul a ceea ce aceste entităţi considerau drept interes naţional, pentru a avansa poziţia comercială a naţiunii. Dimpotrivă, a susţinut Smith, legiuitorii ar trebui să reglementeze piaţa în interesul consumatorului comun. Scrie Smith:

Consumul este unica finalitate şi singurul scop al întregii producţii, iar interesul producătorului ar trebui să fie îngrijit numai în măsura în care interesul lui este necesar pentru promovarea interesului consumatorului. Acest precept este atât de evident, încât ar fi absurdă încercarea de a-l demonstra. Însă în sistemul mercantil interesul consumatorului este aproape constant sacrificat pentru interesul producătorului.

Prin răsturnarea completă a logicii economiei mercantiliste şi prin instituirea unei pieţi concepute pentru binele consumatorului, Smith credea că guvernele ar putea declanşa atât o productivitate imensă şi bogăţie, cât şi crea instituţii economice care să încurajeze disciplină, moderaţie şi ordine.

Servirea binelui consumatorului ar însemna impunerea de norme uniforme de concurenţă deschisă pentru toţi cumpărătorii şi vânzătorii, care ar duce la scăderea preţurilor şi la impulsionarea creşterii economice. Aceste reguli, pe care Smith le-a numit “sistemul de libertate naturală”, ar permite participanţilor la piaţă să stabilească preţurile şi valoarea prin negociere deschisă şi liberă, în care niciun participant nu este autorizat să folosească presiuni politice sau alte constrângeri pentru a impune un alt preţ decât cel determinat de libera funcţionare a pieţei.

Sistemul presupune “libertate naturală” nu în sensul că ar fi cumva o lucrare a naturii, ci mai degrabă în sensul că niciun participant sau spectator (şi mai ales nu guvernul) nu pot impune preţuri artificiale, astfel încât numai “preţul natural” poate prevala, adică preţul determinat de cumpărător şi vânzător. Acest lucru ar face stabilirea preţurilor mai eficientă, reducând costurile pentru consumatori, ar dirija capitalul mai eficient decât ar putea să o facă un legiuitor şi i-ar ajuta să prospere pe cei mai buni producători. Aceasta nu înseamnă că piaţa ar servi interesul personal al fiecărui individ: numeroşi comercianţi s-ar simţi cu siguranţă mai bine fără concurenţă. De fapt marii negustori caută adesea să îşi folosească puterea sau să facă apel la politicieni prietenoşi, tocmai pentru a-i ajuta să evite concurenţa. Dar un sistem de reguli aplicate în mod uniform, care nu îi preferă pe comercianţii mari sau puternici, ar servi mai bine pe majoritatea oamenilor, astfel sporind şi mai mai mult bogăţia naţională.

Smith a propus o definiţie neobişnuită a bogăţiei unei naţiuni. “Bogăţia unui stat”, scria el, “constă în ieftinătatea aprovizionării şi din toate celelalte necesităţi şi conforturi ale vieţii”. Deci o naţiune este bogată, de fapt, atunci când produsele de consum sunt ieftine, cel puţin în raport cu mijloacele la îndemâna oamenilor de rând. Adică o naţiune este bogată atunci când o viaţă confortabilă este la îndemâna celor mai mulţi. Aceasta este o definiţie foarte democratică, chiar populistă, a noţiunii despre scopul pieţii.

Cu cât este mai largă sfera de influenţă a pieţii, cu atât aceasta va fi mai eficientă. De aceea Smith dorea ca piaţa să cuprindă pe toată lumea, iar societatea să devină o piaţă vastă în care fiecare om “trăieşte prin schimb sau devine într-o oarecare măsură un comerciant, iar societatea însăşi creşte pentru a deveni, pe bună dreptate, o societate comercială”.

O astfel de societate comercială, a insistat Smith, ar fi şi o societate bună. Bogăţia este necesară pentru o societate bună, deoarece bogăţia reduce mizeria celor săraci şi permite tuturor să fie mai înţelegători şi generoşi. “Dacă mizeria personală ne încleştează foarte grav”, a argumentat el, “nu avem timp liber pentru a alina mizeria aproapelui nostru”. Şi, cel puţin la fel de important, piaţa nu este doar un mecanism pentru producţia de bogăţie, ci şi o instituţie civilizatoare.

Cu siguranţă piaţa prilejuieşte relaţii umane mai demne, a afirmat Smith. Sistemul de schimb, spre deosebire de sistemul aristocratic dintre proprietar şi chiriaş, permite chiar şi celor mai puţin privilegiaţi de a se raporta la societate în termenii a ceea ce au de oferit, în loc de ceea ce au nevoie. Iată cum a formulat Smith acest lucru, într-unul din pasajele sale cele mai cunoscute:

Nu din bunăvoinţa măcelarului, berarului, sau brutarului ne bizuim pe cina noastră, ci datorită aprecierii pe care aceştia o au faţă de propriul lor interes. Noi nu ne adresăm umanităţii lor, ci dragostei lor de sine, şi nu vorbim cu ei despre necesităţile nostre, ci despre avantajele lor. Numai un cerşetor alege să depindă în principal de bunăvoinţa concetăţenilor săi.

Smith nu susţinea că benevolenţa este degradantă, doar că dependenţa abjectă de bunăvoinţa altora este demoralizatoare. Extinderea normelor pieţii asupra tuturor ajută pe majoritatea oamenilor să evite soarta dependenţei şi le permite să funcţioneze ca fiinţe egale şi demne.

Caracterul fundamental popular sau democratic al sistemului pe care l-a propus a fost, de asemenea, un important punct moral pentru Smith. “Nicio societate nu poate fi cu siguranţă înfloritoare şi fericită în care marea majoritate a membrilor ei sunt săraci şi nefericiţi”, scria el. Sistemul său permite celor care trăiesc de pe urma salariilor, nu al proprietăţii, să beneficieze mai mult decât oricare alt aranjament economic.

Cel mai important, piaţa este bine concepută pentru a valorifica grija de sine în scopul producerii de autocontrol. Actorii de pe piaţă au un stimulent puternic de a lua în considerare ceea ce alţii vor gândi despre acţiunile lor, deoarece ei trebuie să facă apel la aceşti alţii, în calitate de clienţi. Virtuţile cele mai apreciate în vânzători şi cumpărători sunt precis virtuţile moderate ale lui Smith: prudenţă şi cumpătare, onestitate şi fiabilitate, politeţe şi bună rânduială – pe scurt, din nou: disciplină.

Piaţa, aşa cum a văzut-o Smith, este un instrument puternic de disciplină. Solicită şi recompensează obiceiurile de ordine paşnică, iar acestea se pot răspândi astfel în largul societăţii. “Când cea mai mare parte a oamenilor sunt negustori”, a scris Smith, “ei aduc mereu probitatea şi punctualitatea la modă, iar acestea sunt virtuţile principale al naţiunilor comerciale”. Pe măsură ce piaţa transformă interesul personal în bine general ea poate transforma şi avariţia omul de rând într-o sursă de energie productivă şi disciplină. Iar pentru persoana ieşită din comun, pentru care virtuţile moderate nu sunt suficiente, piaţa răsplăteşte asumarea de riscuri şi spiritul întreprinzător combinat cu stăpânirea de sine – şi astfel îndreaptă marile ambiţii către un bine mai cuprinzător.

Este crucial să observăm că autocontrolul şi disciplina, nu libertatea, se află în centrul justificării lui Smith pentru capitalism. Da, piaţa implică concurenţă liberă, dar acest lucru înseamnă liber de influenţa nejustificată a unor competitori sau a patronilor lor politici şi nu liber în sens existenţial sau ideologic. În realitate, competitorii sunt forţaţi în ţarcul pieţei de către puterea de stat şi sunt menţinuţi acolo prin regulamente şi legi, pentru binele societăţii. Aşa cum a formulat Joseph Cropsey, de la Universitatea din Chicago, “Smith a pledat în favoarea capitalismului deoarece face posibilă libertatea, nu pentru că este libertate”. Şi face posibilă libertatea deoarece îi ghidează pe oameni să îşi înfrâneze poftele şi să respecte regulile. Ideea de libertate a lui Smith – care se află în centrul argumentaţiei sale pentru capitalism – nu a constat în autorizarea neînfrânării, ci într-o viaţă socială ordonată, în care drepturile de bază ale cetăţenilor sunt protejate de stat, iar autocontrolul oamenilor face inutilă puterea de constrângere a statului.

Întrebarea la care Smith a încercat să răspundă a fost: dat fiind faptul că oamenii sunt profund imperfecţi, pot fi ei determinaţi să dorească a face bine, astfel încât să nu fie necesar a fi forţaţi în această direcţie? Smith a insistat în scrierile sale că răspunsul este da şi că piaţa liberă este un mijloc important în acest sens. Aceasta implică dirijarea poftelor, nu declanşarea lor. Este un argument pentru posibilitatea disciplinei şi a autoconstrângerii, nu unul împotriva necesităţii lor.

Dar, aşa cum Smith ar fi primul care să recunoască, faptul că aceasta a fost intenţia sa nu garantează deloc consecinţele. Şi fără discuţie, justificarea morală pentru capitalism, în special pentru capitalism ca un sistem de disciplină, a fost mult timp obiectul unor critici serioase. Pentru a recupera argumentul în favoarea capitalismului trebuie să luăm în serios aceste critici, dincolo de formula originală lui Adam Smith.

Neplăcerile capitalismului

Nu există în prezent şi probabil nu a existat niciodată o critică economică serioasă a principiilor fundamentale ale capitalismului. Există doar critici morale. Chiar şi acei adversari ai capitalismului care au propus sisteme alternative – precum socialiştii şi comuniştii din secolele trecute – au oferit în general sisteme de morală şi nu teorii economice reale.

Criticile morale la adresa capitalismului au avut tendinţa să cadă în două categorii. Una, populară printre socialişti şi comunişti pre-cum şi în rândul criticilor liberali mai puţin ostili, constă în acuzaţia “capitalismul este nedrept pentru săraci”. Acest lucru a însemnat iniţial “capitalismul degradează condiţia săracilor”: unii critici timpurii ai capitalismului au susţinut că situaţia materială a muncitorilor, în special cei din meseriile manufacturiere, s-a înrăutăţit faţă de ceea ce a existat înainte de apariţia economiei de piaţă şi de revoluţia industrială. Însă această situaţie nu mai poate fi invocată în prezent. Este adevărat că inegalitatea persistă, desigur, dar nivelul de trai al celor săraci a crescut dramatic în condiţiile capitalismului, iar potenţialul de a ieşi din sărăcie nu este nicăieri mai mare decât în economiile capitaliste. De aceea criticile din prezent se concentrează pe inegalitate în sine. Starea proastă a săracilor, se afirmă, nu se îmbunătăţeşte în general la fel de repede ca aceea a bogaţilor, astfel încât diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci se extinde – în detrimentul coeziunii sociale şi justiţiei elementare. Există ceva adevăr în această afirmaţie, cel puţin uneori, dar acest lucru reprezintă o incriminare morală a capitalismului doar dacă suntem dispuşi să credem că o egalitate a condiţiilor reprezintă esenţa justiţiei. În caz contrar ar fi stupid să respingem cea mai mare sursă de progres material pentru cei săraci în istoria omenirii, pe motiv că aceasta permite altora să progreseze mai rapid. În plus, este departe de a fi clar care este acea caracteristică sistemică a capitalismului care îi ţine înapoi pe săraci. Astăzi, în America, cauzele sărăciei endemice au mult mai multe de a face cu factorii culturali decât cu nedreptatea economică.

Dar exact această chestiune ne aduce la a doua critică morală, mai gravă, a capitalismului: aceea că goleşte viaţa socială de orice semnificaţie superioară şi astfel falimentează societatea din punct de vedere moral, chiar dacă bogăţia materială este în creştere. Este capitalismul, de fapt, doar un mijloc de înlocuire a sărăciei materiale cu sărăcia spirituală? Este piaţa o maşină de făcut bani al cărei car-burant constă în capital social, astfel lăsând în urma sa o societate de nihilişti opulenţi?

Această linie de criticism are un pedigriu lung atât la Stânga, cât şi la Dreapta – de la unii dintre cei mai vechi critici ai capitalismului şi până în prezent, de la romantici la moralişti, de la postmodernişti la neoconservatori. Ea reaminteşte, de asemenea, de criticile clasice şi creştine la adresa negustorilor, ca fiind lipsiţi de balamale morale şi în special de disciplină. “Comerţul care vizează profituri”, a scris Sfântul Toma de Aquino, “este cel mai condamnabil, deoarece dorinţa de câştig nu cunoaşte limite”.

Adam Smith s-a aşteptat, dimpotrivă, ca piaţa să disciplineze societatea şi să stabilească limite în jurul poftelor noastre. Dar, aşa cum se dovedeşte, era noastră capitalistă nu este, în general, o eră a disciplinei. Departe de aceasta: societatea noastră, în cele mai multe privinţe, este un obiect de studiu al apetitului fără limite. Principala noastră problemă de sănătate publică este obezitatea. Patologiile noastre sociale principale rezultă din absenţa reţinerilor sexuale şi a responsabilităţii personale. Cultura noastră populară, în majoritatea timplui, este un amestec diabolic de decadenţă babiloniană şi vulgaritate filistină. Iar viaţa noastră publică este o sărbătoare lacomă hrănindu-se din carnea viitorului: folosim mai mult decât avem nevoie, cheltuim mai mult decât avem şi împrumutăm mai mult decât putem plăti înapoi. În pofida bogăţiei noastre imense, reuşim cumva să trăiam cu mult peste mijloacele noastre. De fapt este corect să spunem că avem de toate, în afară de disciplină. Dar, aşa cum ne-ar putea spune Adam Smith, mai presus de toate avem nevoie de disciplină pentru a fi liberi. Acest lucru nu este deloc o problemă măruntă pentru un argument în favoarea capitalismului.

Deci, ce s-a întâmplat? În parte, Adam Smith desigur a înţeles – şi probabil a subestimat – dificultatea de a susţine normele morale pe fondul dinamismului economic. Aşteptările sale s-au bazat pe o supoziţie a unui consens moral şi social care nouă ne pare excepţional, dar care pentru Adam Smith a fost realitatea vieţii britanice din secolul 18 târziu. Pierderea acestui consens, cauzată nu în mică parte de însăşi economia noastră capitalistă, este o realitate definitorie a vieţii americane în secolul 21. Iar problema definitorie a economiei noastre politice este dezideratul de a susţine modul nostru de viaţă, în contextul acestei pierderi.

În plus, o economie a dezvoltării rapide şi o etică a cumpătării constituie o împerechere incomodă, iar semnalele de disciplinare ale pieţei nu sunt suficiente pentru a elimina decalajul. Într-adevăr, etica producătorului capitalist şi cea a consumatorului capitalist sunt, în unele privinţe, separate la extrem. Motorul prosperităţii capitaliste depinde de dorinţe ale consumatorilor care depăşesc nevoile, de un spirit de exces care trebuie să fie temperat de un spirit al cumpătării.

În cel mai modest caz Smith a greşit în presupunerea că sistemul capitalist ar putea produce suficientă autoritate morală pentru a oferi acest echilibru pe cont propriu. O astfel de autoritate trebuie să vină de la instituţii tradiţionale cu efect moral şi cultural din afara pieţei. Argumentul nostru în favoarea capitalismului trebuie, de aceea, să fie şi un argument în favoarea acestor instituţii – în favoarea familei, religiei şi tradiţiei. Capitalismul democratic, la parametri optimi de funcţionare, combină punctele forte ale acestor instituţii cu puterea pieţei – niciodată un amestec uşor de obţinut, dar pe care America l-a reuşit de multe ori.

Însă, parţial, noi am corupt viziunea lui Smith asupra capitalismului în moduri care subminează tocmai competenţele sale civilizatoare, iar acest lucru face din ce în ce mai dificil pentru noi să profităm de beneficiile sistemului de piaţă şi în acelaşi timp să-i corectăm deficienţele. Cele două caracteristici morale cheie ale economiei politice elaborate de Smith – caracterul democratic, sau popular, şi efectul disciplinator – se află în prezent sub asediu: prima de o complicitate în creştere între guvern şi marile corporaţii, iar a doua de către un stat asistenţial extinzându-şi sfera de acţiune cu mult dincolo de nevoiaşi. Argumentul în favoarea capitalismului trebuie să fie un argument împotriva acestor două tendinţe ruinătoare – tendinţe care sunt de mult timp cu noi, dar care s-au combinat în mod periculos şi s-au intensificat în epoca Obama.

Cotitura tehnocratică

Niciuna din aceste două tendinţe nu l-ar fi şocat pe Adam Smith. El ştia că unii dintre cei bogaţi şi puternici vor căuta întotdeauna scutiri de la rigorile concurenţei şi a cerut legislatorilor să reziste presiunii de a acorda astfel de scutiri. Deşi a fost un cam-pion al pieţelor libere, Smith nu a fost un susţinător al marilor afacerişti. Marii negustori şi directorii de “societăţi pe acţiuni” (sau corporaţii), scrie Smith, sunt “un grup de oameni ale cărui interese nu sunt niciodată identice cu cele ale publicului, care au în general interesul de a induce în eroare şi chiar să persecute publicul şi care, în consecinţă, au înşelat şi oprimat publicul în numeroase rânduri”. Acest lucru nu înseamnă că aceştia ar trebui să fie asupriţi în schimb, doar că ar trebui să fie supuşi regulilor de concurenţă deschisă, fără excepţie – reguli care, la rândul lor, vor canaliza interesul personal spre traiectorii mai constructive. În caz contrar, atât eficienţa pieţei cât şi încrederea publicului în corectitudinea şi legitimitatea sistemului se vor deprecia în mod periculos. Capitalismul este o întreprindere fundamental populistă, reglementată în interesul masei de consumatori şi depinde de o separare clară între guvern şi mediul de afaceri. Dacă această linie este neclară, multe dintre beneficiile sistemului – atât economice, cât şi morale – sunt grav subminate.

De asemenea Smith face clar şi faptul că universalitatea pieţei este esenţială pentru efectele sale civilizatoare asupra lucrătorilor individuali, precum şi asupra marilor companii. Cu cât creşte numărul indivizilor protejaţi sau excluşi de pe piaţă, puterea de a organiza şi disciplina a sistemului va scădea în mod dramatic, lăsând un vid care va fi umplut de legislatori înfocaţi şi plini de idei proaste. Statul asistenţial modern are exact acest efect.

Asistenţa socială a apărut ca o reacţie de înţeles la dislocările cauzate de capitalism şi de sărăcia pe care nu o vom eradica nicio-dată complet. Iar când vine vorba de cei mai săraci dintre săraci, care nu ar putea subzista fără ajutor, o societate decentă nu are numai dreptate, este chiar obligată să ofere ajutor. Dar statul asistenţial modern se extinde cu mult dincolo de nevoiaşi.

Cea mai mare parte a sistemului nostru de ajutor este, de de-parte, direcţionată către persoanele în vârstă şi nu este calibrată pentru a asigura că numai cei care au nevoie de ajutor îl primesc. Alte îndreptăţiri de ajutorare abundă şi pentru clasa de mijloc, iar factorii de decizie politică de la Washington sunt ocupaţi cu proiectarea a şi mai multe. Datorită modului în care sunt construite acum, aceste îndreptăţiri enorme nu sunt achitate, iar falimentul lor iminent (Siguranţa Socială, de exemplu, va începe să ruleze deficite în acest an) aruncă o umbră gigantică asupra viitorului ţării noastre. Însă chiar dacă ar fi plătite – aşa cum se va întâmpla probabil într-o zi, printr-o povară fiscală enorm de extinsă – acestea tot ar submina logica de bază a economiei capitaliste: cetăţenii vor da din ce în ce mai mult din bogăţia lor pe mâna legislatorilor care decid apoi cum să fie alocată, mai degrabă decât să lase piaţa să joace rolul de mediator.

Nu este vorba despre ajutoare publice pentru nevoiaşi. Avem de aface cu o transformare treptată, dar uşor de recunoscut, a caracterului economiei noastre politice. Aceasta este, cel puţin implicit, o reacţie împotriva însăşi esenţei capitalismului: un sistem care lasă deciziile economice în mâinile masei de consumatori şi supune pe aproape toată lumea rigorilor uniforme ale normelor de piaţă. Atât convergenţa dintre stat şi marii afacerişti, cât şi expansiunea statului asistenţial pentru clasa de mijloc, sunt expresii ale antipatiei tehnocratice vechi a Stângii faţă de economia de piaţă, în special faţă de caracterul democratic al capitalismului. Acestea sunt încercări de a distribui capitalul mai eficient decât capriciile preferinţelor consumatorilor şi de a oferi avantaje materiale pentru public, fără disciplina regulilor pieţei. Smith a fost plin de dispreţ faţă de omul de stat care este convins că ştie mai bine:

El pare să-şi imagineze că îi poate aranja pe diferiţii membri ai unei societăţi cu aceeaşi uşurinţă cu care mâna aranjează diferitele piese pe o tablă de şah. El nu consideră faptul că piesele unui joc de şah nu au alt principiu de mişcare în afara mâinii care le mută; şi nici faptul că, în marele joc de şah al umanităţii, fiecare piesă are un principiu de mişcare propriu, cu totul diferit de mişcarea pe care legiuitorul ar vrea să o imprime.

Legislatorii pur şi simplu nu au cum să ştie suficient şi nu pot evita influenţa intereselor şi a motivelor politice, pentru a microadministra piaţa cu succes. Însă mâncărimea tehnocratică persistă, deoarece capitalismul nu este niciodată suficient de ferchezuit pentru a satisface impulsul progresist al controlului raţional.

Aceasta este o poveste veche. Epoca modernă, de la începuturile sale, a implicat două mari forţe trăgând în direcţii diferite: le-am putea numi, foarte grosier, ştiinţa şi democraţia. Ştiinţa spune că există cunoştinţe verificabile la dispoziţia noastră care ne explică funcţionarea lumii materiale şi că lumea materială este tot ce există, aşadar cea mai bună modalitate de a ne satisface nevoile este să ne lăsăm ghidaţi de expertiza tehnică. Democraţia spune că ar trebui să ne lăsăm ghidaţi de preferinţele şi dorinţele oamenilor şi mai ales să îi lăsăm pe indivizi să îşi urmărească fericirea aşa cum doresc. Aceste două forţe sunt înrădăcinate în unele adevăruri de bază, desigur, iar fiecare a fost extrem de benefică, dar uneori şi extrem de problematică. Ele nu sunt mereu în opoziţie, dar adesea sunt. În lupta dintre ele capitalismul este cu siguranţă de partea democraţiei şi a intuiţiei stranii, improbabile, dar evident adevărate că haosul pe temeiuri legale – mai degrabă decât ordinea administrată – este modul de a echilibra libertatea şi prosperitatea, dreptatea şi bunăstarea.

În pofida tuturor variabilelor cuantificabile aflate la dispoziţia economiei moderne, capitalismul nu este un sistem tehnic sau ştiinţific. El este, în esenţă, un sistem de răspândire a autorităţii şi a puterii de decizie, permiţând oamenilor să aibe ceea ce doresc. Capitalismul susţine că, întrucât succesul pe piaţă este o chestiune de a satisface preferinţele oamenilor, a lăsa deciziile la nivelul schimbului individual va funcţiona aproape întotdeauna mai bine – va produce mai multă bogăţie şi mai multă fericire. Aceasta nu înseamnă că societatea trebuie să trăiască la discreţia preferinţelor degradante şi josnice; înseamnă că trebuie să le depăşim prin educarea preferinţelor şi discernământului oamenilor, nu prin acapararea lor – prin educaţie morală, nu prin control raţional.

În apărarea pieţii

Oricât de sumbră ar pare această poveste, ne dă şi motiv de speranţă. Înţelegerea punctelor forte ale economiei de piaţă ne permite să construim pe această platformă. Observarea defectelor şi ameninţărilor la adresa economiei de piaţă ne permite să le rezolvăm.

America are rezerve considerabile, pe care se poate bizui pentru a realiza ambele lucruri. Pentru început este crucial să recunoaştem că, în pofida tuturor problemelor, sistemul economic al liberei iniţiative funcţionează şi funcţionează bine. De exemplu, produce o bogăţie imensă. Chiar şi în mijlocul unei recesiuni productivitatea şi prosperitatea ţării noastre este uluitoare – şi, aşa cum şi-a imaginat Adam Smith, această bogăţie ne permite să avem grijă de nevoiaşi, acasă şi în lume. Americanii au donat organizaţiilor caritabile mai mult de 300 miliarde dolari anul trecut, iar zeci de milioane fac voluntariat pentru ajutorarea celor săraci.

Piaţa continuă să funcţioneze ca o instituţie civilizatoare care inculcă virtuţile cumpătării, chiar dacă gradul de eficacitate este restrâns de statul asistenţial şi de capitalismul de cumetrie şi chiar dacă efectul pieţii nu va fi niciodată suficient pentru a civiliza societatea. Libertatea de a inova şi de a risca face posibilă prosperitatea noastră. Iar presiunea de a fi cinstit, responsabil, ordonat, politicos şi decent pentru a fi în stare să câştigi un client sau pentru a menţine o slujbă înseamnă enorm de mult în viaţa americană – ajută la menţinerea unei societăţi plăcute, libere, organizate în jurul legii. Piaţa s-a dovedit importantă în privinţa îmbunătăţirii vieţii celor săraci – cum putem vedea, de exemplu, în succesul reformei de asistenţă socială, care în ultimele două decenii a transferat milioane de oameni în câmpul muncii şi i-a ajutat pe mulţi să înlocuiască dependenţa cu autonomia. Avem foarte multe de construit şi de apărat.

Evident, în sprijinul capitalismului trebuie să reversăm politicile care au distorsionat capacitatea pieţii de a produce bogăţie şi de a cultiva aceste virtuţi. Statul asistenţial american trebuie redus dramatic şi reformat – îndreptat către sprijinirea celor nevoiaşi pentru a deveni independenţi, în loc de a crea dependenţă pentru clasa de mijloc. Relaţiile confortabile dintre stat şi mediul de afaceri trebuie reversate de asemenea, altfel sistemul va înceta să îl servească pe consumator, iar acesta îşi va pierde încrederea. Prietenii capitalismului încep să devină din ce în ce mai vigilenţi la acest pericol, mai ales în urma crizei economice recente şi au început să formuleze argumente şi să dezvolte mijloace prin care să reziste acestei tendinţe. Distincţia dintre “pro-piaţă” şi “pro-afaceri” va fi un important argument pentru capitalism în anii ce vor veni, iar istoria americană oferă exemple utile despre felul în care poate ea fi utilizată responsabil.

Înţeles corect, argumentul în favoarea capitalismului nu este un argument pentru dreptul de a face orice şi pentru laissez faire. Este un argument pentru bogăţia naţională ca un bun moral; pentru interesul masei de consumatori ca un ghid politic; pentru reguli de competiţie clare şi uniforme, impuse tuturor; pentru preţuri stabilite de piaţă, pentru a-i lăsa pe cumpărători să aleagă, pe producători să experimenteze, să inoveze şi să producă tot ceea ce cred că pot vinde – toate acestea, în acelaşi timp cu protejarea consumatorilor şi pedepsirea abuzurilor. Este un argument pentru evitarea concentrării de putere, pentru menţinerea separată a statului faţă de mediul de afaceri şi pentru a-i lăsa în pace pe cei care se descurcă pe cont propriu. Este un argument pentru smerenie în faţa capacităţii noastre de a cunoaşte şi, de aceea, în faţa capacităţii noastre de acţiune.

Este şi un argument în favoarea virtuţilor cumpătării, încurajate de presiunile pieţii, dar în ultimă instanţă provenite din izvoare mai adânci – din înţelepciunea tradiţiei, dragostea familiei şi din susţinerea divină şi misterioasă a unei iubiri dincolo de dragoste; toate acestea trebuie încurajate şi întărite. Aceasta este probabil cea mai intimidantă provocare care îi confruntă în prezent pe prietenii capitalismului.

Adam Smith avea dreptate să spună că virtuţile autocontrolului şi ale disciplinei sunt esenţiale pentru capitalism şi, în general, pentru societatea liberală. Însă el a greşit atunci când a gândit că acestea pot fi produse de capitalismul democratic pe cont propriu. De fapt aceste virtuţi sunt uneori în răspărul culturii noastre liberal capitaliste şi de aceea trebuie susţinute de o rezistenţă constantă şi de o constantă revenire la sursele de înţelepciune mai vechi, ante-liberale. Acest lucru poate fi neplăcut şi este o datorie a tuturor, de la care ne eschivăm prea uşor. Cauza reţinerii, a frugalităţii şi a disciplinei nu are o forţă de atracţie viscerală. Chiar şi mulţi dintre cei care în societatea noastră sunt cei mai atraşi de o astfel de cauză – conservatorii sociali şi religioşi – au fost tentaţi în anii recenţi de a o evita, în favoarea unor misiuni umanitare mai pregnante şi mai eroice, cum ar fi remedierea suferinţelor celor săraci şi bolnavi, mai ales de peste graniţe. Acestea sunt chemări nobile şi necesare, dar nu ar trebui să înlocuiască rezistenţa comună la decadenţa timpurilor noastre. Fără această rezistenţă nu putem spera să ne menţinem suficient de puternici şi bogaţi pentru a fi de vreun ajutor săracilor din lume. Societăţile libere şi prospere au constantă nevoie de un conservatorism social prozaic, care să le reamintească despre adevărul mai puţin evident că libertatea şi prosperitatea depind de sobrietate şi autocontrol.

Chiar şi pe acest front ţara noastră este bine poziţionată pentru a face faţă provocărilor. Americanii sunt un popor religios, cu o lungă tradiţie de conservatorism social şi o istorie de renaşteri morale orientate spre susţinerea modestiei şi autocontrolului. Indicatorii noştri sociali nu sunt doar o călătorie cu sens unic spre abis – am observat îmbunătăţirea unor indicatori importanţi, cum ar fi scăderea consumului de droguri şi a numărului de tinere însărcinate în rândul adolescenţilor şi ştim că schimbările în bine sunt posibile. Trebuie să căutăm modalităţi de a încuraja astfel de schimbări, însă trebuie să înţelegem şi că, de cele mai multe ori, aceste schimbări nu vor fi o chestiune de prescripţii politice, ci de progres moral şi cultural. Desigur, nu putem provoca din senin o renaştere morală. Dar putem să pregătim terenul şi putem să încurajăm sursele posibile – care, dacă istoria statului şi culturii noastre sunt un ghid util, vor include în special bisericile evanghelice şi mesajul lor de reţinere umilă şi întrajutorare pioasă.

Un astfel de mesaj nu va produce o revoluţie socială, dar ar putea furniza o contragreutate discretă. În cele din urmă simţim cu toţii nevoia de echilibru, nu de transformare – de asigurare şi revitalizare a ceea ce avem, nu de căutarea unui nou ideal. Adevărul este că argumentul american în favoarea capitalismului, pe toate faţetele sale şi chiar şi în această perioadă dificilă, este mai degrabă un argument pentru prezervare decât pentru schimbare. Este un argument conservator – economic şi moral, unul care ar trebui să-i ajute pe conservatorii fiscali şi sociali să înţeleagă că se află în aceeaşi luptă, de aceeaşi parte a baricadei.

Capitalismul american are necazuri în prezent deoarece treptat am uitat cum să-l justificam. Este asediat nu numai de ideologi socialişti, ci şi de tehnocraţi nechibzuiţi. Publicul este nemulţumit, chiar furios, la vederea a atâta nesocotinţă. Însă doar furia nu va fi de ajuns, aceasta poate fi la fel de uşor de întors atât împotriva pieţei, cât şi în apărarea ei. Ultragiaţi cum suntem, trebuie totuşi să fim clari în privinţa scopului nostru.

Scopul nostru este să protejăm şi întărim modul nostru de viaţă, să ne ridicăm în apărarea unui sistem economic care a elevat miliarde de oameni din sărăcie şi a îmbunătăţit lumea noastră în nenumărate feluri şi să evităm o alunecare neglijentă în melancolie social-democratică şi declin. Acest scop general trebuie, bineînţeles, să capete formă în instanţe şi opţiuni specifice, iar felul precis în care argumentul conceptual larg va fi tradus în măsuri politice rămâne mereu o chestiune de prudenţă, funcţie de caz. Însă aceasta nu înseamnă că ne putem descurca fără un argument pe scară largă – argumentul dezvoltat mai întâi de Adam Smith şi apoi rafinat de-a lungul a două secole de teorie şi practică, în special în această ţară. Este un argument pentru libertate individuală în cadrul unei ordini morale, pentru prosperitate susţinută de compasiune şi disciplină. Este un hibrid modern ciudat: un argument conservator pentru o societate liberală. În acest fel este şi o parte a pledoariei în favoarea Americii.


În original icon-caret-right Recovering the Case for Capitalism

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentKatyn: Adevar vs minciuna (Ramunas Bogdanas)
Articolul următorZece principii conservatoare
Emil Borcean
În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

56 COMENTARII

  1. OFF TOPIC EXPLOZIV:

    Alt Lewinsky-gate pe cale sa explodeze la Casa Alba…
    Se pare ca Messia Obama (cel fara de pata, perfectiunea umana intruchipata) are (sau a a avut pina de curind) o relatie extra-conjugala cu una dintre lucratoarele din campania sa electorala Senatoriala din 2004.
    Articolul a aparut in National Enquirer. Da, stiu ca-i o revista de scandal insa sa nu uitam ca si infidelitatile lui Clinton si Edwards au fost expuse in premiera tot de aceiasi revista. Iar in cazul lui Edwards, a durat mai mult de o luna pina presa “serioasa” de partid si de stat a preluat stiirea, asa ca am de 1000 de ori mai multa incredere in National Enquirer decit in New York Slimes.

    Acuma ce sa zic…pe de-o parte am toata intelegerea pentru Hussein Barak…cu o pocitanie de nevasta ca a lui care concureaza la capitolele uritzenie si rautate cu Lena lu’ Ceasca, nu pot sa-l condamn ca a calcat pe-a laturi.
    Insa Doamne fereste, ginditi-va la ce se poate intimpla daca Muma-Padurii ii pune lui Barak un glonte in cap sau o pastila de cianura in castronul cu cereale cu lapte. Ne procopsim cu nea’ Bideu care-i idiot cu patalama la mina ca presedinte al Americii pentru cel putin doi ani.

  2. Haide acuma, Michelle e mult mai de calitate ca sinistra noastră. Ai spus şi de răutate? Asta ar trebui demonstrat.
    Deci să aşteptăm să mai curgă ceva dezvăluiri despre faţa ascunsă a lui BHO.

  3. Bună Ziua
    Eu sunt Vlad, unul dintre membrii Radio Whisper, un radio anti-manele dedicat bloggerilor şi nu numai.
    Am vizionat cu atenţie blogul tău şi vreau să spun că am fost foarte fascinat de ceea ce am găsit. Am fost atras de subiectele interesante şi de originalitatea articolelor. Felicitări ! Încep să îl citesc cu drag.
    Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău ; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doreşti, poţi să ne recomanzi orice articol şi noi îl vom promova.
    Ne-ar face plăcere, de asemenea, să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
    Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piesele necenzurate, avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă numeroasă, de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că, poate, ai vrea să ni te alături şi să colaborăm, binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place. Dorim, de asemenea, să ne acorzi un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultătorilor noştri.
    Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, iar acum îţi propun să adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul radiowhisper_com sau un email radiowhisper_com@yahoo.com pentru a discuta mai multe.
    Mulţumesc,
    Cu stimă Vlad!

  4. Vlad, multumim. Iti raspund deocamdata foarte in graba… te rog, alege-ti un alt pseudonim 🙂 “vlad” e deja unul din amicii care posteaza aici… revin; inca o data, multumiri pentru apreciere.

  5. Bag samă mi-au trebuit peste 60 de ani să aflu cîți de Vlad conțin împreună Istoria românilor și cea universalâ:

    Vlad is a male given name, sometimes short for Vladislav, non-Russians usually use it to shorten the name of Vladimir (roughly: “ruler of peace”, cf. German “Friedrich”, Hebrew “Salomon”), though it’s not correct.
    and may refer to:
    Vlad I of Wallachia, also known as “Uzurpatorul”
    Vlad II Dracul, a Wallachian duke who ruled from 1436 to 1442
    Vlad III Dracula, also known as “Vlad Ţepeş” or “Vlad the Impaler”
    Vlad Călugărul, half-brother of Vlad III
    Vlad cel Tânăr
    Vlad Kolarov, a Canadian cartoonist
    Vlad Miriţă, a Romanian singer
    Vlad (musician), a recording artist on Orpheus Records
    Vlad, the nickname of Vladimir Guerrero
    Vlad may also refer to the following fictious or contrived characters:
    Vladimir Vodka, a discount spirit
    Vlad, a 2003 movie, written and directed by Michael D. Sellers
    Vlad Vladikoff, a character who appears in Seussical and Horton Hears a Who!
    Vlad Plasmius, a villain in the Nickelodeon television series Danny Phantom
    Vlad (Comics), a character for Hack/Slash comic series
    Vlad, a character in Grand Theft Auto IV
    Vlad a character in the Ender’s Game Series
    Vlad Taltos, a character in Steven Brust’s Dragaera novels

    Eheeeei, sigur alta era situația dacă vă numeați Louis, de pildă… mai sînt disponibile multe numere de cel puțin două cifre 🙂

  6. @Pataphyl: Dom’ profesor… una din premise era că First Lady e o persoană rea… dar, iarăşi, mă tem că şi asta ar trebui demonstrat… 😀
    În ultimele ore, printre alte lucruri, mi-am plimbat privirea pe mai multe poze cu dânsa şi pot să spun că a fost o încântare. E drept, cele ce o au în rolul de “soţie şi mamă model” pot fi acuzate de prea multă regie, e destul de evident.

  7. @C.K.

    Adică e de insinuat că e rea da’ bună? În cazul ăsta avem gusturi diferite. 🙁
    Pe partea telectuală e o țoapă cu ifose de la bun început, avea o slujbă numai pentru ea de cînd Hussein s-a ales senator, măcar Leanța lu’ Gîngavu’ a așteptat dăștul dă mulți ani pîn-să se bage savantă!

    De fapt n-am contestat afirmația de la 5, numa’ un spirit de glumă, bine? 😉

  8. emil:

    Posteaza, te rog, discutia, in 5 parti, dintre Milton Friedman si Phil Donahue din 1979, cind Chrysler era insolvabil. Inveti mai mult de la Milton ca din o mie de carti:

    http://www.youtube.com/watch?v=E1lWk4TCe4U

    Milton se distreaza copios cu Donahue in timp ce-i face logica praf. In tot acelasi timp, geniul flirteaza dulce cu publicul si TV-ul …

    Aluzia la cravata Adam Smith, pe care Milton o purta peste tot in public, are o explicatie aici:
    http://www.leadershipinstitute.org/AdamSmith/

  9. doc

    cred că el a scris scrisoarea aceea de la Regină 🙂

    emil e cu e de la Elisabeth, nu cu p de la poporu’ patruped 😉

  10. (on topic) panseluța, mulțumesc mult, Friedman e realmente fenomenal! am citit cîte ceva de și mai ales despre el, dar nu cred că am văzut multe documente video – unele convenționale acum 3 ani și ceva cînd a murit. Știu că am trecut și prin Rahway NJ unde a absolvit liceul și de vreo două ori și pe la Rutgers University în New Brunswick unde se mîndresc că a absolvit ca undergraduate înainte de a împlini 20 de ani. Părinții lui veniseră înainte de WWI din Austro-Ungaria aceea care e acum în Ucraina (Beregovo, la nord de Satu Mare). Îmi amintesc că-mi vorbea despre el strălucitul profesor de la Cluj Ferenc Radó, acum circa 30 de ani, cînd mă luptam cu doctoratul.

  11. Desigur, Panseluta. Deci, despre capitalism si societate in termeni practici, cu Thomas Friedman intr-o emisiune din 1979, cu care ocazie acesta matura elegant podeaua cu conceptia progresista despre lume si viata.















  12. sunt 100% de partea lui friedman si discutiile pe care le’am ascultat acum cred ca le’am avut de o mie de ori si de o mie de ori am dat gres in a ma face inteles.
    pe vremea cand a pornit tavalugul bailout-urilor eu tot sustineam ca este cea mai mare greseala.
    argumentul partii opuse era ca – ce’o sa faca lumea de acolo? or sa ramana pe drumuri?
    nu, nu o sa ramana pe drumuri. dar daca se inchide acel mastodont si sa zicem ca vin cei de la tesla si cumpara o linie de productie cu tot ce inseamna ea ( practic trebuie sa modifice sasiul pentru un motor electric) si angajeaza muncitorii care se dezic de sindicate si in loc sa ii plateasca $40-$50/h din care jumatate se duc in conturile mafiei sindicale si scot pe piata un automobil electric la un pret de sa zicem $10,000 – $12,000 – or sa sparga nu numai piata interna dar si pe cea europeana si pe cea chinezeasca samd.
    sau protectia pietei interne – mi se pare o alta aberatie.
    cu cat ai o varietate mai mica din acelasi produs cu atat mai mult scade competitia ca apoi sa scada calitatea si sa creasca pretul.
    si exemplele pot continua la nesfirsit.
    ma rog, s’a ajuns la concluzia ca sunt gica contra :),

  13. # 17 Pataphyl:

    Ma bucur ca ti-au placut videourile. Placerea a fost, de fapt, a mea. Cind ma simt inecata in prostia politica si economica care domina elitele mediatice, fac o baie de “Milton”, cu un video sau cu un capitol din “Free to Choose: A Personal Statement” (Milton a facut o serie de videouri pe temele abordate in cartea asta fundamentala).

    In plus, trebuie sa recunosti ca omul e delicios de simpatic. Exuda, prin toti porii, libertate–de gindire, de asezare in mijlocul tainelor si valurilor vietii, de bucurie de a le naviga fara a-si pierde cirma, aservit nimanui, responsabil doar in fata Logos-ului (si, probabil, a adoratei neveste, Rose).

    Gaudeate cit poti, dragule!

  14. Un PS:

    Sabia lui Milton cade, implacabil, in videoul #3, cind e provocat sa abordeze “lacomia capitalista” si, raspunde, corect, ca nu exista lacomie mai mare ca cea politica/statista.

  15. Eu sînt realmente încîntat, Panseluța! Evident am găsit aseară tone de videouri pe Iutub, chiar mă săturasem de mult prea multele măgăriile politicianiste plasate strategic peste tot ca atracțiile… naturale pentru muște, gen rahat în drum 🙂

  16. Din nou, din videoul # 3, pentru edificarea marxist-leninistilor, vechi sau noi:

    Donahue: “But it [free enterprise] seems to reward not so much virtue but the ability to manipulate the system …”

    Friedman: “And what does reward virtue? Do you think the communist commissar rewards virtue? You think a Hitler rewards virtue? Excuse me, if pardon me, do you think American presidents reward virtue? Do they choose their appointees on the basis of the virtue of the appointed people or on the basis of their political clout? Is it really true that political self-interest is somehow nobler than economic self-interest?”

  17. Doctore la # 19:

    Brava! Ti-as trimite o cravata “Adam Smith” in onoarea lui Milton — la pret redus, avind in vedere legaturile institutionale de prietenie dintre organizatia mea si the Leardership Institute, care vinde cravatele — dar mi-e teama ca ma vei acuza din nou ca fac comertz cu insemne conservatoare …

  18. OT–cumva, pe linie Woland, de viata sexuala sanatoasa si productiva:

    Un panseu de zile mari, via Editura Paralela 45, pe marginea noii carti a Ioanei Nicolaie cu titlul neverosimil “Cerul din burta”(un fel de jurnal, inteleg, al sarcinii cu copilul lui Cartarescu):

    “Una dintre trasaturile de capetenie ale poeziei Ioanei Nicolaie – vizibile in insasi structura volumului “Cerul din burta” – este dezinvoltura cu care secvente de memorie afectiva se reformuleaza, intr-o libertate asumata, cu o usurinta a figurarii, care controleaza organicul. Desi fracturata in felul suprarealist, poetica Ioanei Nicolaie jongleaza registre complementare transsubstantializand paradoxal dezvoltari/secrete, pictural/estompare, degradari/constructii.

  19. In timp ce scriam am ascultat aceasta piesa, la un moment dat. Am prins putin din versuri, apoi le-am cautat si totul se potriveste bine… music & all.

    You won’t forget me

    You won’t forget me though you may try
    I’m part of memories, too wonderful to die
    And it will happen that now and then
    You’ll fall to wonderin’ if we shouldn’t have tried again



  20. costin

    mi-ar plăcea să aflu ce fel de muzică dorești! poate stabilim via em(a)il 🙂

  21. Oare ce tre’ sa se intimple ca sa vedem ca nu e o solutie buna capitalismul !
    Daca ai fi destinatarul cel mai de jos si nu beneficiarul capitalismului probabil ca nu ai tine acesta pledoarie care parca ignora realitatea !
    A nu se intelege ca as considera comunismul mai mult decat o aberatie la fel de periculoasa ca si capitalismul !

    Propaganda “să evităm o alunecare neglijentă către melancolia social-democratică şi declin ” este la fel de “bine intentionata” ca cea folosita de comunisti !
    Cu bine !

  22. Neuronos, defineste, te rog, ce intelegi prin capitalism. Multumesc anticipat.

  23. Ma asteptam la ”neuronărodule , defineşte…” 😉

    Tu probabil trăieşti pe altă planetă sau în altă lume şi probabil nu cunoşti realitatea care e suficientă…nu mă inţelege şi răstălmacii greşit, eu ar trebui să fiu ultimul care condamnă capitalismul, salariul meu face parte din cele ”nesimţite” şi lucrez în mediul privat în Romania ! E prea multă nedreptate doar că eu fac parte din cei care beneficiază si recunosc !

    Cu respect !

  24. Esti culmea!

    Eu te-am invitat politicos sa definesti un termen pe care il folosesti. Daca esti in stare, imi mentin invitatia. Daca nu, nu, si cu asta basta.

    Sunt satul de oameni care condamna capitalismul fara a fi in stare sa spuna ce inseamna.

  25. neuronos, decat sa te rusinezi de salariul tau “nesimtit” ai putea sa incerci sa faci un pic de dreptate in mediul in care te invarti: familie, prieteni, vecini, comunitate. Dupa aceea, daca mai ai vreme, poti sa bocesti cat vrei la capataiul nedereptatii.

  26. Pe situl ECOL (Centrul pentru Economie si Libertate) a aparut in traducerea lui Anda-Cristina Radu articolul Etica modestă a capitalismului de William Niskanen de la Cato Institute (titlu original: The Undemanding Ethics of Capitalism). Titlul ales de traducatoare este oarecum nefericit, deoarece pentru undemanding s-a ales “modest”, cand “lipsit de pretentii”, spune cu totul altceva desi pare egal cu modest.
    Ar mai fi vorba de cateva ajustari, dar in ansamblu este de apreciat efortul traducatoarei precum si implicarea ECOL in aceasta dezbatere contemporana privind denigrarea sistemului capitalist.

    Am sa redau doar un fragment din traducere, :

    “Toate formele interacţiunii umane implică una sau mai multe din următoarele trei tipuri de relaţii: grija, schimb şi ameninţare. Într-o relaţie de grija, o persoană face ceea ce cealaltă persoană doreşte (sau necesită) pentru că el (ea) ţine la acea persoană. Într-o relaţie de schimb, fiecare persoană face ceea ce cealaltă persoană îşi doreşte. Într-o relaţie de ameninţare, o persoană ameninţă să facă ceva ce altă persoană nu doreste pana cand cea de a doua persoana (cea amenintata) face ceea ce i-a cerut persoana care ameninta.

    “O economie de piaţă, prin opoziţie, depinde foarte mult de un nivel minimal de ameninţare, îndeosebi pentru a asigura dreptul de proprietate şi contractarea. În acest sens, după cum Adam Smith constata în Avuţia Naţiunilor, fiecare firmă este dependentă „de braţul puternic al judecătorului civic” (Smith [1776] 1937: 670). Alte câteva roluri ale guvernelor ar putea îmbunătăţi bunăstarea economică, însă sunt mai puţin critice cu privire la succesul capitalismului.

    Din aceste motive, am descris această etică a capitalismului ca fiind lipsită de pretenţii, pentru că operează în primul rând cu o ofertă abundentă de interese personale”.

    De aici am sa continui traducerea asa cum o vad eu:

    “O economie capitalistă lasa loc unei anumite parti a ofertei de grija, însă nu depinde de această formă de relaţie care este mult mai apreciată în tipurile mai intime ale interacţiunilor inter-umane, în acelaşi timp minimizând dependenţa necesară pentru instrumentele teribile ale ameninţării”.

  27. Răspunsul care poate fi dat lui Neuronos este relativ simplu: soluţia capitalismului nu e destul de bună, dar nu s-a inventat altă soluţie viabilă. Ştiu că e un truism acesta, dar peste el nu putem trece.

  28. undemanding etics poate fi interpretat ca etica junglei, si prefer jungla, caci “coltii sunt ascutiti” dar vine o vreme cand “orice cal ajunge gloaba” si in asociatie cu “ce semeni aia culegi” ma face sa actionez azi avand in vedere ziua de maine !
    Definitia oarecum superficiala a capitalismului si comunismului este (vezi blog pag. “despre” ) :
    “Capitalism
    Mă folosesc de o parte din resursele tale pentru a-mi fi mai bine şi te conving că de fapt e în interesul tău !

    Comunism
    Din efortul şi sacrificul unora pe de-o parte şi dezinteresul altora pe de altă parte se naşte interesul comun !”

  29. din panseurile neurotice:

    Exceptand cateva fapte si actiuni ale unuia sau altuia, Ultimul Mare Presedinte al Romaniei a fost impuscat la ’89 !

    neuronos, in ce capitalism muncesti tu?
    capitalismul lu’ tovarasu’ ilici?

  30. dr. pepper

    corect ie: panseuri nevrotice 😉 (iar nu mai am nimic de baut si asa ajung pe aici)

    Daca am spus ca e mare nu inseamna ca nu e vinovat de crimele facute de ex. prin interzicerea avortului !

    hhhmmm, mai draga, derbedeule

    Serios, e trasa de par intentionat, pentru a scoate in evidenta micimea indivizilor ce au urmat in postul de presedinte !

    Cred ca am mai intilnit o asemenea dezbatere in urma cu fro’ cateva sute de ani la renuntarea la sclavie si gasirea unei alte solutii !
    Tu ai lipsit atunci ?

  31. “Cand ii rogi frumos sa iasa de sub maslin si sa puna osul la munca, singura solutie reala de iesire din criza, bugetarii greci raspund cu pietre si sticle incendiare. Doua decenii de lenevie finantata de stat sau de la bugetul UE, trandavie hranita politic intensiv cu populisme si iluzii stangiste, au nascut est-europeanul asistat, lenes, cleptoman, dar extrem de harnic si guraliv cand e sa-si apere lenea si placerea banilor castigati usor. El, lenesul-descurcaret, este supravietuirea si transformarea sub capitalism a lui homo-sovieticus, stramosul indiferent si perfect inutil al noii specii de est-european somnolent in munca, dar sprinten la furat.”

    Asa isi incepe Dan Tapalaga articolul Lenea, criza si populismul stangist de pe Hotnews din data de 6 mai.

    Spre sfarsit urmeaza un paragraf care l-ar putea interesa pe Dr. Pepper:

    “Cei mai multi dintre ministrii sai (ai lui Boc, nm) gandesc ca in anii ’90, stangist, populist si cu ochii pe sondaje. Ar lua orice masuri care sa racoreasca poporul (vezi nerozia stangista a lui Berceanu cu supraimpozitarea posesorilor de Q7), dar sa menajeze specia lenesului-descurcaret, sa-l tina in viata. Or, grija unui adevarat guvern de dreapta n-ar trebuie sa fie protectia sociala, ci productia, expandarea sectorului privat si diminuarea cheltuielilor in sectorul public. Sa se ocupe stanga de bugetari si pensionari. Insa PDL n-a schimbat inca generatia de lideri crescuti la scoala de gandire iliesciana care a dominat ultimele doua decenii. Basescienii n-au ajuns inca sa faca masa critica, iar calitatea multora lideri din noua generatie lasa de dorit.”

  32. francesco, am citit articolul si sunt intru totu’ de acord cu nea tapalaga.
    problema mea e ca daca il schimbi pe ilici cu un produs al capitalismului gen neuronos, n’ai facut mare branza.

  33. O bere pentru Imperialistu’ , va rog !

    ce simplu e “sa iasa de sub maslin si sa puna osul la munca” cand somajul e sdravan, iar bugetarii nu au productie in sensul propriu chiar daca produc ceva !

    cu toate astea masurile luate sunt un inceput bun si necesar cum si la noi masurile anuntate cred ca sunt doar inceputul si cred necesara o crestere cu maxim 3% la TVA urmata de inlocuirea cotei unice…. (mai era ceva dar nu mai merge copy-paste cu mausul 🙂 ) !
    @dr. pepper – cand au loc consultatii si vindecari de stangism ?
    – prefer – “discursuri” compensate sau gratuite 😛
    – pacientul de dreapta “global” e in coma, daca ma vindec de stangism cum ma protejez de undemanding etics a dreptei ?

    Multam de bere 😉

  34. pana la urma nu s’au lasat:

    EU ministers agree on euro defense package

    750 miliarde.
    nu mai are sens nimic.
    p’astia nu ii mai opreste nimeni sa isi bata joc de banii din taxe.

    BRUSSELS – European Union finance ministers agreed Monday on a euro750 billion EU and International Monetary Fund safety net for troubled eurozone countries, hoping it will keep markets from targeting the weaker members of the 16 countries that use the embattled euro.

    Under the three-year aid plan, the EU Commission will make euro60 billion ($75 billion) available while countries from the 16-nation eurozone would promise bilateral backing for euro440 billion ($570 billion). The IMF would contribute an additional sum of at least half of the EU’s total contribution, or euro250 billion, Spanish Finance Minister Elena Salgado said.

    “We are placing considerable sums in the interest of stability in Europe,” she said after marathon 11-hour talks in an emergency finance ministers’ meeting. The talks were called on Friday night after a eurozone summit in Brussels amid concerns that the financial crisis sparked by Greece’s runaway debt problems had begun to spread to other financially troubled eurozone countries such as Portugal and Spain.

    spania care e la pamant dupa ce a cheltuit tot ce putea din fondurile europene in vant e de acord sa isi dea bail out.
    din banii nemtilor si americanilor.
    grecia nici suc de portocale hellas nu mai produce.
    acum e tropicana peste tot, cu ce o sa isi plateasca datoriile?
    cu munca bugetarilor care muta o hartie de colo colo?
    dar spania?
    dar portugalia?
    ca toate au ramas fara productie – au numai slujbe verzi.
    iar politicienii impart sute de miliarde pe care nu au de unde sa le scoata.
    tare sunt curios ce o sa se intample in viitorul apropiat.

  35. iar bugetarii nu au productie in sensul propriu chiar daca produc ceva !

    neuronos, te pomenesti ca esti vreun “bugetar care produce” teorii climatice pe un salariu nesimtit intr’un climat capitalist original.

  36. Nu, don’ doctor!
    Dar, chiar daca ar fi fost asa, conf. def. an II ASE, daca ceva este tranzactionabil, devine “produs” !
    Teoria stringurilor de ex. e un produs, numili barbatului colubeancei este produs,(si protejat de drepturi de autor), d’aia am si evitat sa il foloses, deoarece folosesc un “produs” !
    Bugetaru’ produce organizare pentru ca societatea sa poata functiona optim..hai ca nu mai pot de ras !

    Inca o bere, baiatu !

  37. Bugetaru’ produce organizare pentru ca societatea sa poata functiona optim

    oare de ce ma bag eu in seama cu asta?
    neuronos, poate ai de lucru si eu te retin…

  38. Neuronos: “Bugetaru’ produce organizare pentru ca societatea sa poata functiona optim”

    dr. pepper: “neuronos, poate ai de lucru si eu te retin”

    Pai tocmai aia e, ca n-are de lucru si atunci isi face pe-aici… ca doar e bugetar, nu?

  39. revenind la
    asadar si prin urmare, grecii fac comert pe mare.
    prin urmare si’asa deci, este vorba despre greci.

    Paul Ryan: If we try and tax our way out of our financial problems, we will crash our economy

    it is mathematically impossible to tax our way out of this problem

    “We do not have a revenue problem in this country, we have a spending problem in this country.”

    asta app si de birocratii lui neuronos care asigura buna functionare a societatii.
    d’aia am ajuns unde am ajuns, ca ne’au napadit neuronoshii.

  40. Această linie de criticism are un pedigree lung atât la Stânga, cât şi la Dreapta – de la unii dintre cei mai vechi critici ai capitalismului şi până în prezent, de la romantici la moralişti, de la post-modernişti la neoconservatori. Reaminteşte, de asemenea, criticile clasice şi creştine la adresa negustorilor ca fiind lipsiţi de balamale morale şi în special de disciplină. “Comerţul care vizează profituri”, a scris Sfântul Toma de Aquino, “este cel mai condamnabil, deoarece dorinţa de câştig nu cunoaşte limite.”

    dar a face comert nu inseamna numai a avea profit.
    pierderile de ce nu se contorizeaza ?( pierzi, castigi, negustor te numesti).
    si cine nu isi doreste profit?
    de la taranul care ara pamantul cu plugul tras de cai ce isi doreste profit sa isi cumpere tractor la neuronos, un socialist traind intr’un capitalism de cumetrie – toti isi doresc un castig, este insasi esenta muncii.
    ma refer in capitalism – ca in comunism si socialism cuvantul de ordine e hotia.
    muncesti pentru a avea o viata mai buna, o masina mai sigura, o casa cu garaj, sa nu duci grija hranei samd.
    un profesor bun preda intr’o universitate de renume pentru un salariu generos, un doctor renumit opereaza cazuri exceptionale pe bani frumosi, un arhitect talentat isi vinde proiectele scump, un magazin va scadea preturile pentru a face fata concurentei, in america nu te poti apropia de meseria de gunoier – se castiga foarte bine, este o munca si ceea ce inseamna munca este privit cu respect spre deosebire de europa unde munca este pentru masini si calculatoare si numai prostii muncesc, baietii de baieti destepti se ocupa de jmenuri, shushanele si combinatii.
    un sistem capitalist le va permite celor care muncesc sa se bucure de produsul muncii lor,
    un sistem socialist le va fura visele si produsul muncii.
    ii va inchide pe toti in blocuri gri de beton, va recompensa prostia, lenea si hotia.

  41. un comentariu pe HotNews:

    Pentru aceasta afirmatie Basescu are nota 10+ din partea mea si aprecierea mea ca cel mai bun presedinte care a existat in ultimii 60 de ani in romania. Uitati aici o afirmatie perfecta, care arata o intelegere reala a economiei de piata:

    “Trebuie sa terminam cu demogogia si cu incuranjarea nemuncii. Romania nu poate fi un stat social. Le-am spus-o si colegilor de vreo trei ani. Nu m-am putut intelege cu Guvernul Tariceanu. Trebuie sa oprim dilema statului social. Sigur e foarte greu sa spui asta la Bruxelles unde se contruieste Europa sociala dar vedem cum e Europa sociala in Spania si in Portugalia.”

    Felicitari domnule presedinte !!!!!!!

    Cel mai capitalist presedite care l-a avut Romania. Pacat ca nimeni nu intelege in adevaratul sens al cuvantului adevaratul capitalism.

    Într-adevăr, așa președinte capitalist n-a avut România niciodată! Dor măsurile în carne vie, dar trebuie sa si ai cojones sa-ti urci un popor in cap.
    4 mil. de angajați susțin 6 mil. de pensionari. PE NAIBA!
    Din cei 4 mil, 2,5 mil. sunt bugetari! Deci schema corectă este: 6 mil. pensionari + 2,5 mil bugetari în spatele a aprox. 1,5 mil. nebugetari (practic aceștia sunt rotițele sistemului economic) Muuult prea puțini!!! De ce capitalism vorbim?

    Toți politicienii care s-au perindat până acum au amânat măsurile nepopulare. Așa a ajuns România după 20 de ani cu administrație greoaie, socialistă, birocratică, o țară furată prin pseudo-privatizări și ÎNCĂ NEREFORMATĂ!

  42. Impi, vlad – remarcabil, evident!

    @all: sînt extraordinar de ocupat, tocmai am văzut emisiunea lui Glenn Beck, mi s-a părut remarcabila și foarte on-topic, vedeți cînd se publică inregistrarea pe iutub, merită!

    (Încerc să mă uit puțin și pe PJTV, semnalez cînd e cazul)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here