Dupa ce am citit Parfum de cale(ndele) grecesti, am avut intenţia să las un scurt comentariu pe Andreanum.org, dar pentru că deviam serios şi nu dădeam semne că îl voi termina prea curand, am hotărât că imi voi vărsa năduful în ograda proprie, într-un articol pe care îl voi lega de cel scris de Mutsunake. Tema? Aparent, falsa retragere din lumea politică a lui Ion Iliescu, dar de facto Ion Iliescu şi a sa Românie.

To’ar’şul Ion Iliescu, dezlănţuitCetăţeanul Ion Iliescu, preşedinte al naţiei în vreo 3 mandate, face parte dintr-o categorie aparte de oameni: a acelora care stârnesc tot ce este mai rau în mine. Dacă mă aflam doar în imposibilitatea de a-l simpatiza, nu era nici o problemă, nu ar fi fost nici primul, nici ultimul pe care îl tolerez, dar aversiunea pe care o resimt faţă de acest individ depăşeşte normalul. Nici nu cred că am cum să o înfrânez. În galeria demonilor naţionali ai ultimei jumătăţi de secol, Ilici se clasează în primele locuri, fiind depăşit în prezent doar de to’ar’şul Vladimir Voronin, cneazul sovietic de peste Prut. Inginerul de la ape este mult mai dăunător chiar decât Corneliu Vadim Tudor, întrucât Tribunul Alcibiade, în demenţa sa, nu poate să îşi ascundă adevarata faţă. Iliescu, pe de altă parte, reuşeşte cu succes să pară altceva decât este în realitate. Înfăţişarea de bunic simpatic, zâmbetul larg şi tonul calm, de mare întelept, toate astea au sucit minţile multor naivi din această ţară.

Totusi, cel care se uită cu mai multă atenție la individ şi priveste dincolo de masca Iliescu apare, soarele răsare, îşi dă lesne seama că are în faţă un farsor de mare clasă. Sărac şi cinstit? O glumă pentru sărăcimea comunistă. Da, Iliescu nu s-a îmbogăţit, dar cine a zis, stimaţi compatrioţi, că trebuie să fure personal pentru a i se putea reproşa ceva? Las’ că au avut alţii ce „instrăina”, sub înaltul său patronaj. Mandatele lui Ion Iliescu seamănă cu reclama de la Petrom, aia cu fiecare face ce ştie mai bine: ei cu furtul, eu – tov. Ion Iliescu – cu sărăcia, cinstea, dar mai ales puterea.

Înainte de a continua, o scurtă paranteză. Conform unei observaţii care se află la îndemâna oricui, în revoluţii, sângele martirilor sanctifică, sângele dă legitimitate; cu cât e mai mult, cu atat e mai bine pentru conducatorii revoluţionari – câţi morti, tot atâtea motive pentru a continua; cu cât inamicul este mai puternic şi reacţiunea mai violentă, cu atât unitatea în jurul revoluţionarilor se intensifică.

Şi acum putem trece mai departe, pentru un scurt exerciţiu de memorie. În Bucureşti, în apropiere de Parcul Tineretului, se află Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Cei care au vreodată vreo îndoială cu privire la caracterul personajului Iliescu, n-au decât să treacă pe acolo şi să privească pietrele funerare, citind cine, când şi cum. Elevi, studenți, profesori, muncitori – împuşcati pentru ca un comunist marginalizat să ajungă la putere graţie ajutorului sovietic și manevrării magistrale a unor mituri politice de bază (mitul conspiraţiei + mitul unităţii + mitul eroului salvator + mitul vârstei de aur).

Fiecare decembrie se derulează la fel: 1 Decembrie şi parada militară, goana după brazi, mâncare si cadouri, 21-22 şi un frig năprasnic. O trecere prin Cimitirul Eroilor Revoluţiei şi îţi dai seama că pentru unii dintre noi, durerea e la fel de mare şi astăzi ca atunci, când “teroriştii” au tras nestingheriţi în oameni: câte un părinte, fiu/fiică, frate/soră se reculege la un mormânt. Lumânări ard în întuneric, unele morminte au chiar și podoabe de Crăciun, aduse pentru cei căzuţi în acele zile de tristă amintire. Şi apoi te întorci acasă şi vezi cum politicienii, descendenţi direcţi ai regimului de atunci, îi demonstrează lui C. R-Motru cât de puţine s-au schimbat în 100 de ani, de când a introdus el “politicianismul” în vocabularul românesc.

Nici unul din aleşii neamului care acum îs în vacanţă parlamentară nu îşi aduce aminte ce şi cât datorează morţilor din decembrie. Nu, numai că eşaloanele 2 si 3 nu cred în lacrimi, dar nici măcar nu se prefac. Nu îi interesează defel. Politicianismul e singura icoană la care se închină, singurul sfânt pe care îl respectă: câştigul fără muncă şi pe seama celorlalţi. Spiritul de castă îşi face simţită prezenţa de fiecare dată când vreunul dintre ei este ameninţat de justiţie. Diferenţele inter-partidice dispar subit şi se prezintă monolitic, „uniţi în cuget şi-n simţiri”, ca o mare famiglie în faţa inamicului comun. „Antiparlamentarism totalitar!” vor striga mârlanii cocoţaţi în fotoliile Casei Poporului. Să mă slabească ipocriţii natiei!

Lecţia este aceeaşi şi o putem întâlni peste tot acolo unde the bad guys pierd: Binele se lasă prostit, iar foştii prosperă şi în noua lume. Pierd bătălia, dar câştigă războiul. Revenirea comuniştilor în toate ţările care au început trecerea la democraţie in 1989, islamiştii care se folosesc de sistemul judiciar din Vest pentru a-i da în judecată pe cei care îi împiedică a-şi duce la îndeplinire planurile – tot atâtea exemple ale incapacităţii de a merge până la capăt cu aplicarea medicamentului. Ce concluzie tristă: trebuie sa devii ca ei, măcar în parte, altfel nu ai nici o şansă a-i învinge.

Dacă noi făceam o revolutie adevărată, cu R (Revoluţie), la sfârşit aveam aliniaţi în fața plutonului toţi tovarăşii cu funcţii, totul terminându-se cu un „Soldati, ochiţi, FOC!”. Fără regrete şi, mai ales, fără milă, modelul Ungaria 1956, ală cu securiştii vânaţi şi spânzuraţi de copaci. Aduceţi-vă aminte: Securitatea maghiară (Államvédelmi Hatóság – Autoritatea de protecţie a statului) a fost aproape desfiinţată în acele zile, fiind nevoie de ajutor tovărăşesc din România pentru a o repune pe picioare. Sună bine o ţară fără foşti, un parlament fără peremişti securişti şi alţi roţii, dar noi suntem un popor mai puţin vărsător de sânge: ştim să încasăm, dar nu prea le avem cu datul. Memoria e slabă, iar pedepsirea vinovaţilor nu e stilul nostru, din păcate. Drept urmare, am primit ce am meritat pentru slăbiciunea noastra: o Românie iliesciană. Şi mai exact ce?

Ceva extraordinar, fără îndoială. Pentru nomenclaturişti, o nouă viaţă, lipsită de privaţiunile la care erau condamnaţi de socialism, binecuvântată de capitalismul pe care ni l-au interzis decenii la rând; pentru noi, o viaţă mai bună, dar în anumite limite şi cu condiţia de accepta liniştiţi deciziile politice şi afacerile primilor.

Totul a început cu tovarăşul Ion Iliescu, cel care imediat după Revoluție proclamă desfiinţarea PCR şi urlă plin de indignare că „ei (ceauşiştii şi subordonaţii lor n.r.) nu au nimic de a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific! Au întinat numai numele Partidului Comunist Român! Au intinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.” Urmează apoi diversiunea securistă din Tg. Mureş (strigătele de „Ungurii vor sa fure Ardealul!!”, instigarea românilor și ungurilor la violență interetnică pentru reînfiinţarea Securităţii sub alt nume), obţinerea a peste 85% din voturi în primele alegeri post-1989 (Duminica Orbului), intervenţia minerilor împotriva Pieţii Universităţii şi folosirea lor împotriva propriului guvern și multe altele. La toate acestea putem adăuga alte doua mandate ilisciene (complet anticonstituționale) în timpul cărora jaful din banul public a devenit o adevărată artă şi s-a născut şi a prosperat ceea ce însuşi tatăl FSN-ului a numit „capitalismul de cumetrie”. Epoca Iliescu este o farsă sinistră, în care actorii perioadei ceauşiste – unii dintre ei principali, cei mai mulţi dintre ei secundari sau episodici – au devenit vioara întâi a „tranziţiei” româneşti.

Ion Iliescu, mulţumindu-le minerilor: „Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitoarească; oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu.” (minutul 2:04)

Dar uite că ajungem în 2008 şi „omul pentru liniştea noastră” a zis că nu mai candidează pentru un loc în Parlament. Îşi face cineva iluzia că to’ar’şul Iliescu se retrage din viata politică? Nu poate, doamnelor şi domnilor, politica este viaţa lui, doar o face de aproape 60 de ani, de când a devenit bolșevic.

Tovarăşul Ion IliescuCariera politică pre-1989
1949 – membru CC al UTM
19 august 1956 – presedinte al Comitetului de Organizare a Asociatiilor Studentesti
Martie 1957 – presedinte al Consiliului Asociatiilor Studentesti
1965 – 1984 membru al CC al PCR
1965 – sef de sectie a CC al PCR
1968 – 1971 ministru al tineretului
1971 – 1984 Secretar al CC al PCR Timis, ulterior al CC al PCR Iasi
1979 – 1984 presedinte al Consiliului National al Apelor

Tov. Ion Iliescu - Ilici, pentru cunoscatori

Neobolşevicii hidroenergeticieni care nu au întinat nobilele idealuri ale comunismului ştiinţific salută clasa muncitoare, în curând şi din afara Casei Poporului! Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Vorba lui Mircea Dinescu, Ilici n-a muncit în viaţa lui, făcând politică de la cea mai fragedă vârstă. Dacă după următoarele alegeri nu va mai fi în Parlament, pentru Ion Iliescu nu va fi nici o tragedie. Influenţa Înţeleptului bolşevic convertit formal la social-democraţie se poate manifesta la fel de bine şi în afara „intâiului for democratic al naţiunii”. Retragerea din politică nu va avea loc cât vreme încă mai respiră, doar a zis-o chiar el acum câţiva ani: „voi ieşi din politică doar cu picioarele înainte.”

Profit de maxima iliesciană pentru a încheia. Până când Iliescu nu trece pe lumea ailaltă, unde cineva de acolo de sus îi va reaminti că are ceva păcate de plătit, demonstrându-i că şi-a luat o mare ţeapă când a pariat liber-cugetătorismul tovărăşesc, nu avem nici un motiv să ne declarăm mulţumiţi, doar justiţia umană a dat greş şi un călău odios simulează pensia alături de nevastă.

P.S. Îi rog pe cei care au mai multe informaţii despre activitatea pre-1989 a tov. Ion Iliescu să semnaleze eventualele greşeli. Wikipedia nu este tocmai Enciclopedia Britannica, înţelegeţi ce vreau să spun…

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

8 COMENTARII

  1. “Cetăţeanul Ion Iliescu, preşedinte al naţiei în vreo 3 mandate, face parte dintr-o categorie aparte de oameni: a acelora care stârnesc tot ce este mai rau în mine.”

    ei bine, nu puteam s-o spun mai bine.

  2. Iliescu e cu noi – Traian Ungureanu

    Marile potlogării produc ştiri mărunte. Retragerea lui Ion Iliescu e una dintre acele banalităţi desăvârşite, pe care presa le confundă cu momentele istorice şi le preface în preludiu de necrolog. Nu e cazul. De fapt, ştirea e palidă ca o foaie de parametri.

    Proiectul lui Iliescu a reuşit şi istoria s-a încheiat. În România nu mai e nimic de făcut, ci numai de refăcut. Iar ţara e obosită, sleită de iniţiative şi perfect pregătită să îşi exprime indiferenţa, rulând, prin vot, orice formulă de corupţie suficient recomandată mediatic şi cât de cât drapată democratic. Necrologul ne aparţine.

    Înainte de a filozofa pe tema despărţirii de Iliescu, ar trebui să remarcăm că regimul Iliescu e perfect constituit şi apt de reproducere. Cu alte cuvinte, începem prima zi post-Iliescu însoţiţi de certitudinea că regimul va supravieţui creatorului. Cu sau fără Iliescu în Parlament, starea istorică de facto rămâne aceeaşi.

    Dezlipirea lui Iliescu de privilegiile Parlamentului nu e o dramă, ci un bilanţ. Iliescu a conchis, corect, că nu mai are nevoie de imunitate juridică, întrucât crimele, fraudele şi aşezarea ilegală proiectate şi protejate de Iliescu nu mai pot fi judecate. Ele au fost complet asimilate de lumea românească, devenind, după 20 de ani, chiar lumea românească. Această neputinţă totală de obiectivare, în care nimic nu mai poate fi judecat pentru că totul a fost integrat, e o garanţie mai mult decât suficientă: Iliescu poate porni în orice direcţie, inclusiv în afara Parlamentului, fără să rişte pasul în gol.

    Însă cea mai gravă dintre iluziile pe care presupusul abandon al lui Iliescu le invită la lucru e bănuiala că liderul etern se va stinge, cuminte şi muzeal, în sala de trofee a partidului sau în volumele de memorii care vor împodobi cândva casa memorială. Nu. Ion Iliescu e condamnat la leninism, iar leninismul nu e nimic altceva decât geniul adecvării tactice la nevoile imediate ale minciunii.
    Iliescu a remarcat, aproape sigur, încheierea epocii clasice a politicii de partid în România. Sistemul şi-a consumat şi discreditat în totalitate instrumentele. Însă pierderile sunt infime faţă de câştiguri. Supraintoxicarea politică a creat o societate care detestă partidele şi e pregătită să descopere, în numele unei etici superioare, făcăturile postpoliticii: mişcările civile largi, punctajul ipocrit al agendei sociale sau ecologiste şi figuri aparent solitare de independenţi-inteligenţi-competenţi.

    Din acest punct de vedere, adevăratul gest de calibru al lui Iliescu nu e autoexcluderea din Senat, ci ticluirea şi lansarea lui Sorin Oprescu. Al doilea capitol al acestei comedii care umple scena politică de tămâie şi neutralitate e PSD – „Partidul Independent de Iliescu“. Fără Iliescu în lista de candidaţi, PSD va promova, curând, ideea că a devenit altceva, că nu mai are legătură cu trecutul şi că e la fel de oxigenant pentru România pe cât e Oprescu pentru Bucureşti. Bineînţeles, în spatele acestei mişcări se va afla Ion Iliescu, perfect poziţionat în partid pentru noua schimbare de pedală şi ton. Ştirea despre retragerea lui Ion Iliescu e prematură şi oarbă. Stăm mult mai rău. Iliescu n-a plecat şi nu revine. E tot acolo. Cu noi.

  3. Doamne, Imperialistule, ce mare dreptate are Traian Ungureanu….

    Iliescu si-a asigurat inviolabilitatea in fata legii; s-a reprodus impotriva firii, prin clone pe care le-a raspindit in tot sistemul, si-a asigurat mostenirea spirituala, si acum se “retrage” de pe scena in culisele puterii, de unde va trage de sfori pina la moarte.

    Am avut un coleg care a fost batut la singe de mineri, si care a format o organizatie de asemenea batuti si omoriti la Mineriade si familiile lor. N-au ajuns niciunde cu jalbele lor.
    Mi-e groaza sa ma gindesc ce simt ei acum.

  4. Imperialistu’.. foarte tare “omagiu” lu’ to’ar’şu’ Iliescu. si sint total de acord cu partea cu care este de acord si andreanum. Poate doar gindul la Ceausescu ma mai poate infuria atit de tare pe cit o face moaca lui de idiot cind il vad pe la televizor. Imi place postarea ta dar sa stii ca nu am reusit sa o citesc pe toata. Dupa ce am revazut secventa cu multumirile date minerilor am inchis calculatorul….

  5. Despre Ilici se vor scrie mii de pagini in continuare, si tot nu vom afla nici jumatate din adevar. Din ceea ce a facut in “viata lui politica”.

    Foarte bun articolul!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here