Părinţii noştri îşi spuneau umanişti. Fuseseră crescuţi creştini, dar au trecut prin cel de-al doilea război mondial şi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeul care a permis ca aşa ceva să aibă loc. Priveau umanismul ca opţiune reziduală, singura care a mai rămas odată ce credinţa a dispărut.
Pe măsură ce statul preia conducerea nevoilor noastre şi eliberează oamenii de poverile care sunt de drept ale lor – poverile filantropiei şi a bunei vecinătăţi – sentimentul autentic se retrage. În locul lui apare un sentimentalism agresiv care caută să domine spaţiul public.
Într-o epocă a credinţei în declin, arta stă mărturie pentru foamea spirituală şi năzuinţele nemuritoare ale speciei noastre. Prin urmare, educaţia estetică este mai importantă astăzi decât în oricare altă perioadă din istorie.
Acum un secol, Marcel Duchamp a semnat cu numele “R. Mutt” un pisoar pe care l-a intitulat “Fântâna” şi l-a prezentat ca operă de artă. Un efect imediat al glumei lui Duchamp a fost iniţierea unei industrii intelectuale ce s-a dedicat aflării răspunsului la întrebarea “Ce este arta?”.
Ultimele decenii au văzut o transformare a Europei occidentale nemaiîntâlnită de la migraţiile care au distrus Imperiul Roman de Apus.
The conservative philosophy which I have developed and which I have attempted to advocate in the public sphere is a very English philosophy.
