FUNDATIA IOAN BARBUS

Ca să avem ce alege. O platformă de principii conservatoare

Preambul

Concepția creștină autentică este incompatibilă cu fanatismul ideologic, extremismul politic sau utopiile totalitare.

Acceptarea faptului că numai Dumnezeu este Adevărul absolut contrazice pretențiile de a transforma persoane și idealuri umane, teorii sociale, filosofice sau politice, în valori supreme.

Fiind supuse exigențelor morale ale Decalogului, toate aspectele vieții sociale și umane sunt perfectibile, putând fi obiect de dezbatere și de găsire a unor soluții concrete, adaptate realității în fiecare situație.

Această viziune creștină constituie adevărata bază a pluralismului și a libertății politice.

Din această viziune creștină decurg în mod natural drepturile eterne ale omului. Ele nu pot fi legiferate înăuntrul sau în afara societății, ele țin de natura umană. Sunt strâns legate de poruncile Decalogului și de aceea pornesc de la negații: să nu ucizi – sau dreptul la viaţă, să nu furi – sau dreptul la proprietate, să nu râvnești la starea aproapelui – sau dreptul la libertate. Cultura libertății, trăsătură caracteristică a civilizației căreia îi aparținem, și instanțele concrete cum ar fi instituții legal-politice și sistemul economic, au fost dezvoltate pe acest fundament.

Dăinuirea unei societăţi presupune solidaritatea şi continuitatea dintre generaţiile aflate în viaţă în prezent, fără a se reduce însă la acestea, ca şi cum ar fi rupte de trecut şi viitor. Aşadar, naţiunea este compusă şi din generaţiile care ne-au precedat şi din cele care ne vor urma, impunându-ne o atidudine de respect faţă de trecut, de smerenie a prezentului şi de gravă răspundere faţă de generaţiile ce vor veni. Funcţionarea democraţiei în statul de drept trebuie să aibă în vedere această continuitate, datoria faţă de trecut şi angajamentul responsabil faţă de viitor, mai presus de majorităţi de circumstanţă, nepermiţând decizii nesăbuite sau experimente utopice care ar angaja generaţiile viitoare.

I. Locul României – în interiorul Civilizației Iudeo-Creştine

Apartenenţa la o anumită civilizaţie este o opţiune fundamentală, aflată mai presus şi de legi, şi de instituţii (care decurg din această apartenenţă), şi de fluctuaţiile politicii şi modei. Indiferent de manipulările, dezinformările, conflictele de tot felul, din istoria noastră recentă, dorinţa constantă a poporului român a fost să ne întoarcem în sânul Civilizaţiei Occidentale, al Lumii Libere, de unde am fost scoşi de deceniile de comunism.

Ştim că Lumea Liberă nu este perfectă pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Occidentul este, într-adevar, ros şi subminat de decadenţă şi contracultură, de ideologia de stânga care ameninţă să-l distruga dinăuntru. Dar mareţia civilizaţiei sale, cultura, libertatea, bunăstarea, nu vin de acolo, dimpotrivă, s-au construit pe moştenirea iudeo-creştină; pe Cele Zece Porunci, dintre care primele sunt cele care interzic idolatria. Acestea sunt valorile spre care se cuvine să ne îndreptăm, atunci cand ne manifestăm opţiunea pro-occidentală. Spre binele Lumii Libere şi al nostru.

La baza Civilizației Iudeo-Creștine, din care facem parte, se află, înainte de toate, moștenirea religioasă. Toate realizările acestei civilizații, atât cele din plan moral cât și cele materiale, decurg din religie, din concepția iudeo-creștină privind omul, raportul lui cu realitatea – cu Dumnezeu, și apoi cu semenii săi, cu societatea, cu întreaga Creație.

În toate domeniile vieții sociale – cultură, justiție, politică, economie, tehnologie – rezultatele obținute de Civilizația Iudeo-Creștină sunt fără egal față de cele ale altor civilizații, bazate pe orice alte religii, chiar dacă și acestea se pot mândri cu creații valoroase. Și totuși, religia creștină este cea mai atacată și mai persecutată dintre toate religiile planetei.

În țările comuniste și islamice, creștinismul este supus unor persecuții violente, ucigașe, din care nu lipsesc tortura, închisorile, lagărele de exterminare, genocidul.

În Lumea Liberă, sub presiunea ideologică a stângii, creștinismul este eliminat sistematic din viața publică, exilat în sfera privată, orice referință la religia creștină ajungând să fie privită cu ostilitate, prin secularismul impus de Stat (sau organizații supranaționale) pe diverse căi administrative, și prin ocuparea spațiilor în media, învățământ, cultură, de către propaganda marxismului cultural, ateismului, gnosticismului, neo-păgânismului și islamismului.

Iudaismul este și el o religie persecutată, în ultimele decenii ajungând să fie aproape cu totul eradicat din țările musulmane ale Orientului Mijlociu. În Occident, sub presiunea imigrației islamice și a corectitudinii politice care favorizează islamismul, comunitățile evreiești trăiesc sub amenințarea continuă a unor atacuri violente, provocări, profanări etc.

În același timp, normele morale ale Decalogului, calificate de ideologii de stânga, drept învechite, intolerante, bigote etc. sunt împinse în afara spectrului considerat oficial drept acceptabil – iar aceia care îndrăznesc să se pronunțe în apărarea vieții, împotriva avortului și eutanasiei, în apărarea familiei tradiționale, sunt prezentați drept extremiști, chiar persecutați pe căi legale. Și deși, în realitate, în foarte multe țări în care se întâmplă aceasta, creștinismul constituie încă religia majorității populației, preceptele acestuia ajung treptat să fie criminalizate, iar cetățenii care aderă la ele sunt puși tot mai mult în imposibilitatea de a le urma în deplină libertate de conștiință, fără a intra în conflict cu tot felul de reglementări legislative și fără a fi ponegriți prin mass media controlate de stânga.

Astfel, o minoritate ideologică își impune agenda, pe căi ce ocolesc mecanismele democratice, iar Statul, în loc să fie în slujba cetățenilor săi și să asculte de voința societății, se simte chemat să educe societatea, pentru a o transforma conform acestei ideologii. Majoritatea devine invizibilă, acea Europă ascunsă sau acea majoritate tăcută din America.

Stânga occidentală desfășoară în numele „toleranței” o campanie extrem de agresivă de subminare a celor mai importante concepte și instituții ale Civilizației Iudeo-Creștine.

Simbolurile religioase iudeo-creștine sunt scoase din spațiul public, Biserica este calomniată, credincioșii sunt ridiculizați, învățământul religios se lovește de tot mai multe obstacole. Statul preia controlul asupra educației copiiilor, impunându-și agenda ideologică, în ciuda convingerilor părinților. Decalogul este înlocuit de tot felul de reglementări şi norme tot mai detaliate şi mai „ştiinţific” formulate de experţii corectitudinii politice.

Instituţia milenară a familiei este supusă unui atac masiv și reinventată în dispreţul total al realităţii – de exemplu, prin legalizarea căsătoriei homosexualilor. Până și persoana umană este redefinită pentru a se justifica practici ca avortul şi eutanasia. În virtutea acestor definiții ideologice, nu toți membrii speciei sunt considerați oameni a căror viață este neprețuită și trebuie ocrotită, ci numai aceia care îndeplinesc anumite criterii de vârstă, anumite calități fizice etc.

Vidul de spiritualitate creat de secularism este rapid ocupat de islam, care pune stăpânire mai ales pe acele țări occidentale care sunt cele mai laicizate – începând cu Franța și țările nordice „post-protestante”.

Nu există niciun motiv rațional pentru a presupune ca libertatea și bunăstarea de care încă se bucură astăzi lumea occidentală ar putea continua să se mențină în condițiile suprimării din societate a religiei care le-a generat și a excluderii sau marginalizării moralității biblice din conștiința membrilor acestei societăți.

Dimpotrivă, rațional este să ne așteptăm ca toate tipurile de patologii de care suferă societatea contemporană să se amplifice – lipsa de scrupule și corupția conducătorilor vor fi și mai grave; familiile vor fi tot mai mult distruse; tinerele generații, lipsite de repere, vor cădea masiv în anomie, promiscuitate morală, alcoolism, consum de droguri, violență, sărăcie, dependență de asistența socială.

Nenumărate probleme sociale și economice vor decurge de aici, deoarece capitalismul, libertatea economică, baza pe care s-a construit prosperitatea și succesul material al Lumii Libere, s-a născut într-un cadru jalonat de moralitatea iudeo-creștină. Capitalismul de tip clasic a funcționat pe baza contractelor liber încheiate între oameni, a încrederii în cuvântul dat, încrederii într-un anume cadru juridic şi în anumite instituţii, bizuindu-se pe însușiri morale individuale precum cinstea, înțelepciunea, chibzuința, munca asiduă, curajul în asumarea riscurilor, responsabilitatea, disponibilitatea pentru a recunoaște și răspunde nevoilor celorlalți etc. În lipsa acestor condiții morale capitalismul nu poate exista, competiția liberă fiind înlocuită de jocul cinic al grupurilor de interese care se folosesc de intervenția Statului și a birocrației sale omniprezente și corupte, rezultând un sistem oligarhic ce distruge libertatea și frânează dezvoltarea.

Nu poate exista domnia legii într-o societate atomizată, indiferent cât de bune ar fi legile şi cât de performant ar fi sistemul juridic. Dacă cetățenii nu au conștiință morală, dacă nimeni nu mai respectă autoritatea şi regulile, poliţia şi justiţia nu pot să facă faţă sălbăticirii societăţii.

Nu în ultimul rând, subminarea religiei și moralității Lumii Libere are consecințe în privința securității geo-strategice a acesteia. Lumea Liberă are duşmani fanatici, puternici și sângeroși, care nu fac un secret din faptul că urăsc Occidentul și nu se sfiesc să-i adreseze amenințări explicite – Rusia, China, Venezuela, Iran și alte țări islamice.

O mențiune aparte se cuvine Rusiei, al cărei regim cleptocratic condus de Vladimir Putin încearcă în ultimul timp să-și justifice pretențiile imperialiste prin pretextul apărării tradițiilor creștine, amenințate de decadența occidentală. Moștenitoarea URSS, regim care a ucis și chinuit zeci de milioane de creștini, a distrus reperele creștine în propria societate și le-a subminat în Lumea Liberă, a susținut propaganda ateistă și a ațâțat și înarmat terorismul islamist, încearcă acum să-și aroge calitatea de „A Treia Romă” propagându-și ura față de Occident și antisemitismul printr-un discurs care reușește, din păcate, să inducă în eroare pe mulți creștini, mai ales cand este reluat de agenți de influență ai Rusiei din mediul bisericesc autohton.

Apărarea religiei pe care a fost contruită Civilizaţia Iudeo-Creștină este de o importanţă vitală pentru toţi cetăţenii Lumii Libere care vor să se mai bucure şi în viitor de binefacerile ei. Necesitatea apărării acestei religii este evidentă, iar constatarea acestei evidenţe nu ţine de adeziunea la învăţătura creştină, nici de gradul de profunzime al trăirii spirituale sau al practicii religioase personale a fiecărui cetăţean. Ţine de curajul de a privi adevărul în faţă, de luciditate şi onestitate intelectuală.

II. Repere morale

Bazându-ne pe concepţia creştină despre persoana umană, considerăm că omul are o vocaţie transcendentă. Împlinirea integrală a persoanei umane nu se poate realiza fără a se ţine seama de dimensiunea sa spirituală, religioasă. De aceea considerăm că Statul are datoria de a crea condiţiile pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini misiunea spirituală şi socială.

Deşi profund afectată de deceniile de comunism, societatea românească se bucură de o mare proporţie de cetăţeni care se consideră creştini şi îşi afirmă încrederea în Biserică.

Desigur, comparaţia dintre numărul creştinilor declaraţi şi priveliştea vieţii zilnice a românilor, atât în domeniul privat, cât mai ales în spaţiul public, arată adesea lipsă de consecvenţă şi necesitatea unui efort pentru a se pune de acord faptele cu principiile creştine proclamate. Biserica este prima chemată să îndemne la această coerenţă.

Statul trebuie să respecte Biserica şi să-i asigure deplina libertate faţă de orice presiuni politice în practicarea credinţei, pentru această independenţă fiind necesară şi lustraţia ierarhilor. Bisericilor trebuie să li se restituie proprietăţile jefuite de regimul comunist şi posibilitatea de a-şi asuma sarcinile sociale pe care le-au avut în mod tradiţional, înainte să le fie uzurpate de Stat: în educaţie, îngrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor.

Nu în ultimul rând, trebuie ca majoritatea creştină din România să urmărească atent acţiunile clasei politice din punctul de vedere al coerenţei acestora cu principiile creştine declarate. Este foarte important de observat atitudinea europarlamentarilor şi votul lor în cazul unor chestiuni cum ar fi promovarea homosexualităţii, a avortului şi alte atacuri ale corectitudinii politice asupra religiei creştine. Astfel, România ar putea contribui la păstrarea adevăratului spirit european care este ancorat în tradiția creștină și nu coincide cu mentalitatea elitelor stângiste ce domină instituțiile UE.

Într-o societate covârşitor creştină, cum este cea românească, practicarea şi mărturisirea credinţei nu pot fi exilate în sfera privată. Este firească, aşadar, prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public, predarea religiei în şcoli, pronunţarea publică şi cu autoritate a Bisericii în probleme de morală, statul fiind chemat sa-i slujeasca pe cetăţeni, nu să-i transforme sau să-i educe în alte valori decât cele pe care le mărturisesc.

Familia tradiţională, bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, este instituţia fundamentală a societăţii, în care se nasc, se educă şi se formează viitorii cetăţeni. Este purtătoarea tradiţiilor şi garanţia viitorului naţiunii.

Situaţia dezastruoasă în care este împinsă familia cu copii este una dintre cele mai grave probleme a societăţii, fiind ameninţată însăşi existenţa biologică a naţiunii, lucru confirmat de declinul demografic ce se manifestă în ultimele două decenii. Sunt imperios necesare politici naționale și locale de relaxare fiscală și de susținere a familiilor cu mai mulți copii.

Viaţa umană este sacră, din momentul concepţiei până la moartea naturală. Valoarea unei vieţi umane este nepreţuită şi se cuvine a fi apărată pentru toţi membrii speciei, indiferent de vârstă, stare a sănătăţii, calităţi fizice şi intelectuale, performanţe, avere. Cu atât mai mult, trebuie protejată viaţa celor mai vulnerabili – copiii nenăscuţi, vârstnicii şi cei afectaţi de boli grave sau invalidante

III. Rolul statului

De ce este nevoie de guvernare într-o societate? Pentru apărare şi lege. Experienţa umană arată că organizarea, administrarea şi exercitarea acestor funcţii trebuie realizate uniform şi consecvent. De aceea cel mai potrivit loc în societate pentru desfăşurarea lor este la nivel central. Altfel societatea se destramă.

Aceasta fiind raţiunea ultimă a oricărei guvernări, răspunsul la întrebarea de mai sus defineşte şi rolul statului în societate: acela de a apăra societatea de calamităţi venite dinafară sau din interior şi de a impune respectarea legii pentru toţi şi în acelaşi mod. Acesta nu este statul minimal, ci statul esenţial. Fără o performanţă adecvată în aceste două domenii de responsabilitate, statul îşi pierde dreptul la existenţă. Odată cu el, societatea intră în dezagregare.

Pe de altă parte, un stat puternic în aceste privinţe este şi unul suficient. Funcţionând cu succes în rolul de garant al păcii şi justiţiei, statul asigură condiţiile absolut necesare pentru indivizi de a-şi concentra energiile creatoare asupra sarcinii eterne a omului, de a lucra la realizarea propriei împliniri şi la perfecţionarea comunităţii. Statul garantează libertatea, iar individul este cel care o adânceşte în folos propriu şi cu roade pentru toţi.

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu drepturi naturale care nu pot fi revocate sau limitate în mod arbitrar de niciun preşedinte, parlament, sau prim-ministru: la viaţă, libertate, proprietate. Această înzestrare face să dureze imboldul ce animă existenţa tuturor oamenilor care au trăit şi vor trăi: căutarea fericirii (în sensul de împlinire, de realizare a potențialului inerent în fiecare). Atunci cum se raportează statul la împlinirea umană? Ce este de preferat, să se implice activ în construirea împlinirii, sau mai degrabă în întărirea siguranţei din jurul vieţii, libertăţii şi proprietăţii? Binefăcător sau protector?

Statul asistenţial încearcă să dicteze, schimbe sau influenţeze comportamentul cetăţenilor. El este un participant activ în treburile lor, folosindu-se de puterea sa legitimă de constrângere pentru a determina felul în care trăiesc, muncesc şi se asociază membrii societăţii. Regimurile totalitare ale secolului douăzeci au folosit forţa brută şi teroarea pentru a impune un control strict asupra societăţii. Statul asistenţial foloseşte mijloace indirecte, preferând influenţarea societăţii prin manipularea de stimulente. Guvernul urmăreşte să ajungă la rezultate sau forme de comportament care corespund intereselor elitelor conducătoare. Pârghiile folosite cuprind măsuri fiscale şi de reglementare (adesea economică), cu scopul de a induce efecte urmărite în avans.

Consecinţa acestui fel de dirijism, mascat prin intenţia de a face bine, a fost descrisă de Alexis de Tocqueville în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, în avertismentul asupra soartei care îi aşteaptă pe cei ce se lasă ispitiţi de „mărinimia” statului:

„Acesta se îngrijeşte de liniştea lor, le prevede şi satisface necesităţile, le gestionează preocupările principale, conduce industria, reglementează repartiţia proprietăţii şi împarte moştenirile – ce mai rămîne, decât să îi cruţe de grija gândurilor şi de toate problemele vieţii? Voinţa oamenilor nu este spulberată, ci înmuiată, gârbovită şi constant îndrumată. Oamenii sunt rareori forţaţi să acţioneze, dar sunt în mod constant ţinuţi în frâu. O astfel de putere nu distruge, dar împiedică existenţa. Nu tiranizează, dar gâtuieşte, enervează, stinge şi năuceşte un popor, pînă când fiecare naţiune este redusă la nimic altceva decât o turmă de animale timide şi harnice, al cărei păstor este statul.”

IV. Sistemul economic

Există un singur sistem economic validat în timp drept cel mai eficient şi productiv. Se bazează pe dreptul inalienabil la proprietate privată, pe relaţii de schimb voluntare şi pe existenţa pieţelor libere. Individul (de unul singur sau în asociaţie) este liber să decidă în ce să investească, ce anume să producă sau vândă, sau ce preţuri să ceară. Piaţa transmite preferinţele consumatorilor, determină alocarea eficientă a resurselor dintr-un bazin limitat de resurse şi emite spontan şi continuu informaţii prin intermediul preţurilor.

În 1981, 70% din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare subzista pe echivalentul a mai puţin de 2 dolari pe zi, iar 42% trăiau din mai puţin de 1 dolar zilnic. În prezent primul procentaj a scăzut la 43%, iar al doilea la 14%. Ca şi cum nu ar fi suficient, acest sistem reuşeşte mai mult decât eradicarea sărăciei: treptat reuşeşte să elimine şi inegalitatea economică.

Maşina de spălat, frigiderul, iluminatul de la un simplu întrerupător, încălzirea pusă la dispoziţie de infrastructura oricărei locuinţe, apă potabilă şi menajeră la robinet, hrană variată, din abundenţă şi ieftină, medicamente şi îngrijire medicală la îndemîna marii majorităţi a populaţiei, calculatorul personal, telefonul celular, călătoria cu avionul, accesul la informaţie, cultură şi arte, precum şi numeroase alte facilităţi pe care le considerăm drept bunuri fireşti, sunt nu numai posibile datorită acestui sistem economic, dar larg răspândite şi în uzul curent al tuturor oamenilor din orice ţară cât de cât de dezvoltată.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că niciodată în trecut bunăstarea nu s-a extins dincolo de stratul social foarte restrâns al celor privilegiaţi. „Realizarea capitalistă”, scria economistul Joseph Schumpeter în 1942, „nu constă în furnizarea de mai mulţi ciorapi de mătase pentru regine, ci în a-i aduce la îndemâna fetelor din fabrică, cu un efort de producţie din ce în ce mai mic”. Într-adevăr, sistemul economic despre care vorbim se numeşte capitalism.

Capitalismul nu se reduce la relaţii economice. Se bazează pe un sistem de valori culturale, spirituale şi morale. Moralitatea şi echitatea capitalismului se sprijină pe legătura intimă dintre proprietate privată şi participare voluntară, pe de o parte, şi suveranitatea individului asupra vieţii sale, pe de altă parte. Capitalismul, departe de a-l dezumaniza pe om, i-a facilitat, prin emancipare economică, cautarea acelei individualităţi depline pe care creştinismul i-a acordat-o dintotdeauna, în virtutea statutului de făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, posesoare a unei conştiinţe morale distincte.

Nu întâmplător capitalismul a apărut într-o civilizaţie orientată de morala creştină. Spre deosebire de alte religii, religia iudaică şi cea creştină au subliniat de la început, pe lângă rugăciune, importanţa înţelepciunii, a raţiunii, cu ajutorul căreia adevărul revelat poate fi pătruns în profunzime, de-a lungul veacurilor.

Rodney Stark, în The Victory of Reason: How Christianity Led to Freedom, Capitalism and Western Success, arăta că „încurajată de scolastici şi întrupată în marile universităţi medievale întemeiate de Biserică, încrederea în puterea înţelepciunii a pătruns cultura occidentală, stimulând căutarea cunoaşterii şi dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. Ascensiunea capitalismului a fost, şi ea, o victorie a înţelepciunii inspirate de Biserică, deoarece capitalismul este în esenţă aplicarea sistematică şi susţinută a raţiunii în comerţ – ceea ce s-a petrecut mai întâi pe marile domenii mănăstireşti.”

Capitalismul este făcut posibil de morala creştină, rolul şi importanţa atribuite individului fundamentându-se pe doctrina iudeo-creştină a conştiinţei personale şi a liberului arbitru.

Liberul arbitru, libertatea, implică posibilitatea de a alege suveran între mai multe alternative şi responsabilitatea asumată în urma acestui act. Funcţia morală a societăţii se realizează atunci când societatea facilitează exercitarea acestui proces de alegere prin referinţă la cadrul cultural şi religios, permite indivizilor să se informeze în sensul alegerii celor mai bune opţiuni şi astfel oferă şansa împlinirii personale în contextul asumării răspunderii depline faţă de rezultatul opţiunilor alese.

Liber arbitru şi responsabilitate, iată binomul care formează baza morală a capitalismului. Din amândouă izvorăsc natura voluntară a participării în relaţiile de producţie şi schimb, etica muncii, respectul faţă de îndatoririle contractuale. Datorită lor este posibilă şi funcţionarea pieţelor libere, întrucât consolidează norme etice care cer să nu ne însuşim nimic prin furt sau înşelăciune.

Etosul capitalist pune preţ pe antreprenoriat, asumarea de riscuri, inovaţie şi creativitate. Capitalismul generează bogăţie datorită accentului pus pe inovaţie şi nu produce pur şi simplu „lucruri”, ci creează valoare prin mecanismul numit competiţie. Dar capitalism nu înseamnă competiţie într-o goană oarbă după profituri obţinute oricum, ci competiţie pe un teren al legalităţii imparţiale, asigurată de statul de drept şi ghidată de Decalog.

De aceea capitalismul legitim, cel al concurenţei echitabile, nu favorizează oligarhii şi pilele politice, ci pieţele libere în ansamblul lor. Capitalismul de cumetrie, sau cel al corupţiei rezultate din acordarea de favoruri şi avantaje unei clientele politice, şi capitalismul statului asistenţial, sau al redistribuţiei economice în numele unei iluzorii şi păguboase „dreptăţi sociale”, sunt două instanţe comune de pervertire a capitalismului funcţional.

România, din păcate, suferă de ambele boli. Beneficiarii acestor maladii întreţinute în mod conştient sunt o clasă politică venală cu sateliţi specializaţi în căpuşare economică. Perdanţii sunt multipli – întreprinzătorul onest şi copleşit de sistem, bugetarul amăgit, pensionarul descumpănit – toţi asmuţiţi unii împotriva altora şi expuşi unui tir continuu de demagogie.

Ieşirea din acest cerc vicios al lipsurilor, dependenţei şi resentimentului poate fi realizată prin retragerea statului din rolul economic – de arbitru şi jucător, de factor simultan de decizie, corecţie, repartiţie şi profit conform intereselor politice de moment. Tentaţia pentru politicieni şi reţelele aferente de speculanţi ar fi mult mai redusă dacă statul s-ar limita la întărirea cadrului legal optim pentru funcţionarea pieţelor libere. Atunci capitalismul românesc va realiza un potenţial demonstrat din plin în alte părţi şi ar putea deveni o dimensiune a libertăţii şi prosperităţii colective.

Frederic Bastiat, marele economist francez din secolul XIX, a surprins astfel trăsăturile definitorii ale unei ordini sociale juste şi morale:

„În care ţări se găsesc cele mai paşnice, morale şi fericite popoare? Acele popoare se află în ţările unde legea interferează cel mai puţin cu viaţa privată; unde guvernarea este cel mai puţin simţită; unde individul se bucură de cel mai larg câmp de posibilităţi, iar opinia liber exprimată se bucură de cea mai mare influenţă; unde puterea administrativă este ne-opresivă şi simplă; unde impozitele sunt cele mai uşoare şi cât se poate de uniforme; unde indivizii îşi asumă în mod activ responsabilităţile lor, şi, în consecinţă, unde moravurile… oamenilor se îmbunătăţesc în mod constant; unde comerţul, adunările reprezentative şi asociaţiile sunt cel mai puţin îngrădite; unde oamenii îşi urmează cât mai fidel înclinaţiile naturale… pe scurt, cei mai fericiţi, morali şi paşnici oameni sunt aceia care urmează acest principiu: cu toate că omenirea nu este perfectă, cea mai mare speranţă îi însoţeşte totuşi pe cei ale căror acţiuni libere şi voluntare se desfăşoară în cadrul limitelor de drept, iar exercitarea legii şi forţei se produce numai în scopul administrării dreptăţii universale.”

Istoria ulterioară a confirmat acest diagnostic. Exemple de eşec şi succes din secolul trecut demonstrează că obstacolul principal în calea unei dezvoltări economice susţinute este un mediu ostil sau ambiguu faţă de proprietatea privată, care penalizează iniţiativa individuală, descurajează investiţiile şi economisirea de către populaţie şi impune restricţii severe în calea funcţionării pieţii libere.

Se uită prea uşor faptul că în anii 1950 puterile economice de astăzi din Asia de Sud-Est (Hong Kong, Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan) erau mlaştini de corupţie şi înapoiere generală. Această regiune era mult mai săracă decât ţări latino-americane precum Argentina sau Cuba acelor timpuri. În anii ’60, speranţe mari de resuscitare economică au fost investite în Africa, însă modelul economic central-planificat adoptat de numeroase ţări africane a dus la menţinerea continentului într-o stare de subdezvoltare cronică. Asia de Sud-Est s-a încăpăţînat să continue pe calea dezvoltării capitaliste, iar în prezent, la câteva generaţii distanţă, cunoaşte o prosperitate şi stabilitate economică greu de imaginat imediat după al doilea război mondial.

Corupţie şi înapoiere aparent endemice… sună familiar. România dispune de resurse naturale mai mari decât Taiwan şi de un capital uman cu nimic inferior. Ne trebuie instituţii şi politici ferm orientate spre capitalism. În câteva decenii putem clădi un renume de invidiat pentru ţara noastră.

Se spune: criza financiară care a început în 2008 şi a devenit o criză economică deplină este o criză profundă a capitalismului. Dar criza din prezent este de fapt o criză a socialismului. Pentru a înţelege de ce, e nevoie de altă observaţie neconvenţională: competiţia economică postbelică dintre Est şi Vest a fost între două tipuri de socialism, între socialismul totalitar fundamentat pe marxism-leninism şi socialismul democratic fundamentat pe capitalism.

Primul a schimbat din temelii relaţiile economice şi a optat pentru centralizare totală. Al doilea a parazitat capitalismul cu scopul de a realiza o redistribuţie „justă” a bunăstării în societate. Primul s-a prăbuşit ca un castel de cartele la ulei şi zahăr. Al doilea se destramă în prezent, iar motivul este tot penuria, chiar dacă pe alt plan: sistemul capitalist nu poate produce atâtea subvenţii, programe sociale gratis şi bilete de odihnă garantată cât au fost convinse populaţiile occidentale că li se cuvin de drept, precum aerul de respirat.

Formula fermecată folosită de politicienii la guvernare pentru a redistribui bunăstarea în mod echitabil s-a dovedit a fi o fraudă perpetuată din generaţie în generaţie. Dacă socialismul totalitar a înjunghiat vaca satului şi a înlocuit-o cu un comitet central, socialismul democratic a muls-o pînă la extenuare. Moarte bruscă sau leşin treptat, socialismul are acelaşi deznodământ: colaps civilizaţional.

România a suferit enorm de pe urma deceniilor de socialism totalitar. Apoi, în cele două decenii care s-au scurs după Revoluţia din 1989 s-a încercat, indiferent de numele partidelor care s-au perindat la guvernare, recuperarea handicapului faţă de socialismul democratic al Uniunii Europene. Este o strategie falimentară. În primul rând a fost prematur: România nu avea maturitatea capitalistă a Occidentului, iar ceea ce s-a realizat în acest sens a fost ezitant şi sufocat de parazitism politic, birocraţie şi demagogie socială. În al doilea rând este prea târziu: modelul socialismului democratic, care ne-a fost inaccesibil în timp ce „construiam” socialismul dur, s-a epuizat. Lumea occidentală a ajuns la un capăt de drum. Nota de plată nu va fi uşoară, dar Occidentul se va dezmetici din iluzia că există ospăţ fără notă de plată. Noi suntem printre ultimii la masă şi putem să ne ridicăm printre primii. Am plătit destul pentru iluziile socialismului.

V. Guvernul și economia. Direcţii de reformă

În gîndirea de dreapta schimbarea este considerată o lege a firii. Trebuie să urmarească, însă, păstrarea libertăţii cetăţenilor, nu subjugarea lor de către stat. E o schimbare inteligentă, prudentă, fermă. În sensul evoluţiei societătii, nu al revoluţiei care neagă natura umană şi încearcă să o reinventeze, inclusiv prin teroare şi crimă, dacă subiecţii nu cedează.

Politica de centru e „a treia cale”, chipurile nici socialism, nici capitalism. De fapt, aşa cum explică devastator Ludwig Von Mises, a treia cale înseamnă „socialism în rate”. Asocierea dreptei cu centrul e asocierea cu socialismul în rate, făcut treptat, pas cu pas.

Dreapta nu se poate asocia decât cu libertatea economică – o stare de fapt care conferă autonomie persoanei în activitatea economică. Ea este o dimensiune a libertăţii omului. Într-o societate liberă din punct de vedere economic, indivizii reuşesc sau eşuează în funcţie de efort şi aptitudini, instituţiile societăţii nu favorizează pe unii în detrimentul altora, iar deciziile guvernamentale sunt transparente şi promotoare ale egalităţii de şanse. Puterea de decizie economică este larg distribuită, iar alocarea de resurse pentru producţie şi consum are loc în baza competiţiei deschise şi libere, astfel încât orice individ sau firmă are o şansă cinstită de a reuşi. Libertatea de acțiune recunoscută individului, absența oricăror favoritisme şi competiţia deschisă stau la baza noţiunii de libertate economică.

Ea poate fi măsurată pe domenii specifice. Dreptul de proprietate, nivelul de corupţie, povara fiscală, cheltuielile guvernamentale, dimensiunile si caracterul birocraţiei guvernamentale, mediul de afaceri, libertatea muncii, libertatea monetară, libertatea comercială, libertatea investiţiilor şi libertatea financiară sunt domenii distincte care luate împreună determină gradul de libertate economică generală.

Libertatea economică măsurată pe aceste coordonate, urmărită în timp şi corelată cu alţi indicatori economici are un impact clar. Raportul PIB pe cap de locuitor al celor mai libere ţări din lume este considerabil mai mare decât al celor mai puţin libere, ţările mai libere au mai puţină sărăcie, discrepanţele de venituri pe categorii sociale sunt mai mici în ţările mai libere, diferenţa medie de venituri între femei şi bărbaţi este mai mică în ţările mai libere, chiar şi poluarea este mult mai redusă.

Aceste date sunt disponibile în rapoartele anuale întocmite de institutele Fraser, Cato şi Heritage din Canada şi SUA. Se desprinde o relaţie generală de cauzalitate: cu cât o ţară este mai liberă din punct de vedere economic, cu atât va fi mai prosperă, iar calitatea generală a vieţii va fi mai mare.

România nu figurează în topul celor mai libere ţări din lume din punct de vedere economic. Studiul Fraser-Cato pentru anul 2010 plasează ţara noastră pe locul 36 din 144 de ţări, iar studiul Heritage pentru anul 2012 plasează România pe locul 64 într-un clasament de 179 ţări. În ambele studii locul 20 este ocupat de Cipru. În 2011 Cipru a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 29,100 USD. În 2011 România a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 12,300 USD, adică de aproape două ori şi jumătate mai mic. Putem intra în top 20 al celor mai libere economii din lume? Tot respectul faţă de talentul cipriot, dar nici resursele noastre nu sunt de lepădat. Trebuie doar să le folosim în sensul lărgirii libertăţii economice a României.

Așadar de ce nu am avea un stat care, în loc funcționeze ca administrator al societății, să își asume pe deplin numai rolul de apărător al drepturilor naturale ale cetățenilor săi – rol pentru care a și fost, de altfel, creat? Iată o listă de propuneri concrete în acest sens, orientate spre creșterea libertății economice:

Respectarea și întărirea dreptului la proprietate. În studiul realizat de institutul Heritage România a primit nota 4 la acest capitol. Nu este o întâmplare. În perioada 1998-2008 statul român a pierdut la C.E.D.O, în litigii legate de proprietate, peste 240 de procese. România, spre deosebire de majoritatea statelor din Uniunea Europeană, nu dispune de un cadastru general al fondului funciar, care să înregistreze precis și exhaustiv toate unitățile de proprietate publică și privată. Proiectul demarat în urma adoptării legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7 din 1996 se mișcă încet. Adevăratul motiv pentru această stare de fapt nu se regăsește în justificările oficiale (nu sunt fonduri suficiente, întâmpinăm dificultăți din partea populației), ci în faptul că nu există voință politică pentru reglementarea definitivă a proprietății funciare. Motivul este simplu: cei care dețin pârghiile prin care se garantează dreptul la proprietate pot manevra în folos propriu un spectru larg de decizii juridice, economice și sociale. Și o consecință concretă: numeroase proprietăți agricole din România sunt de dimensiuni mici, iar (printre altele) proprietarii nu le exploatează deoarece nu are sens să investească efort și capital pentru ca în final recolta sau investițiile tehnologice să le fie furate sau distruse. Cum apără statul român proprietatea țăranului?

Toleranţă zero faţă de corupţie. Studiul citat mai sus acordă României nota 3.7 la capitolul libertate față de corupție. Asanarea poliției și justiției este obligatorie.

Simplificarea și eficientizarea regimului fiscal. Media națională a impozitării muncii în România se ridică la peste 40% din bugetul alocat de angajator pentru salarii. Statisticile Eurostat arată că în România se practică o impozitare a muncii mai mare decât în Suedia. Suntem în top zece european. Așa ceva este absurd pentru o țară cu un PIB pe cap de locuitor de 4.5 ori mai mic decât Suedia. În loc să stimulăm crearea de locuri de muncă în sectorul privat, îl gâtuim cu impozite care fac munca scumpă pentru angajator și prea slab plătită pentru angajat. Fiscalitatea trebuie limitată și simplificată drastic. Mutarea accentului de la impozitarea veniturilor și profitului la o taxă unică pe consum (fair tax) poate ajuta la realizarea acestui deziderat. Ar reduce evaziunea fiscală, ar fi echitabilă şi ar atrage masiv companiile străine.

Limitarea, prin lege, a datoriei publice guvernamentale destinată cheltuielilor sociale sau de funcţionare şi a deficitului bugetar anual. Astfel împiedicăm ruinarea economică a țării prin acumularea iresponsabilă de datorii în contul generațiilor viitoare și ținem în frâu tentația partidelor politice de a cumpăra voturi.

Un executiv cu numai cinci ministere: apărare, interne, justiţie, externe şi finanţe. Acestea acoperă atributele esențiale ale statului. O astfel de recalibrare necesită un timp, dar este perfect posibilă pe parcursul unei generații sau a trei guvernări consecutive din partea unei forțe politice hotărâte să aducă statul în matca sa firească.

Privatizarea pensiilor. Pensiile de stat sunt scheme piramidale. Obligatorii. Pensiile private sunt fonduri de investiţii, nu escrocherie şi batjocură la scară naţională.

Privatizarea medicinei. Cetăţenii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu: o dată la stat, prin impozite, şi o dată la privat, ca să scape cu viaţă. Şpaga e o formă inevitabilă de plată privată în medicina de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte până la nivelul aşteptărilor – atunci când performanţa medicală răspunde aşteptărilor pacienţilor.

Privatizarea învăţământului. Părinţii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu: o dată la stat, prin impozite, şi o dată la privat, ca să nu le rămână copiii ignoranţi. Meditaţiile sunt o formă inevitabilă de învăţământ privat în învăţământul de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte până la nivelul aşteptărilor – atunci când performanţa didactică răspunde aşteptărilor părinţilor. Restituirea libertății de dezvoltare a învățământului confesional, care stă la baza întregii tradiții a învățământului românesc, ar putea asigura educație de cea mai bună calitate și copiilor proveniți din familii cu venituri modeste.

Ar dispărea multe, chiar foarte multe, ministere şi agenţii. Fermitatea în aplicarea planului e esenţială, dar schimbarea brutală, tip „darwinism social”, este exclusă. Prudenţa, tactul şi compasiunea sunt, în schimb, obligatorii.

Adoptarea Euro şi integrarea politică în „Statele Unite ale Europei” ar face imposibilă aplicarea programului – şi politica de dreapta, în general. Un Leu puternic, garantat în aur, şi păstrarea independenţei politice reprezintă varianta câştigătoare.

În orice activitate economică din capitalismul funcțional statul asigură aplicarea legii. Adica statul joacă rolul șerifului imparțial și ferm care aplica legea prompt, dur dacă e nevoie. Acest lucru este posibil numai atunci când puterea legislativă este suficient de matură pentru a promulga legile necesare pentru o bună reglementare a oricărei activități private pe scară largă, care determină bunul (sau prostul) mers al întregii societăți. O reglementare „bună” înseamnă asigurarea unei competiții cât mai largi, dar în condițiile în care legile și statul nu privilegiază nici între consumatori și nici între furnizorii de servicii.

De aceea se tot zice că statul nu trebuie să fie arbitru și jucător în același timp; dacă își asumă ambele roluri este clar că va avea grijă să măsluiască reglementarea pe care o impune în rol de arbitru, astfel încât să își favorizeze interesul de jucător aflat în competiție cu alți participanți la joc. Rezultă o competiție trucată, cu câștigători și perdanți prestabiliți.

Abundența de reglementări din România, pe de o parte, favorizează actori economici conectați politic și, pe de altă parte, poate fi folosită ca mijloc de presiune împotriva acelor întreprinzători care nu sunt pe placul puterii politice sau care pot pune în pericol interesele Sistemului. Față de felul cum stau lucrurile în țara noastră în prezent, cuvântul de ordine in acest domeniu ar trebui să fie DEREGLEMENTARE.

VI. Politica externă

Traian Băsescu: „Direcţia este Vest. (…) Nu avem drumuri înapoi şi drumul nostru nu este spre Est; nici cultural, nici din punctul de vedere al interesului naţional.”

Apartenenţa României la spaţiul european şi nord-atlantic este o realitate de ordin istoric, religios şi cultural: România aparţine Civilizaţiei Iudeo-Creştine. Aceasta civilizaţie are duşmani puternici şi fanatici, iar apărarea ei este o necesitate vitală. De solidaritatea şi loialitatea statelor membre NATO depinde supravieţuirea Lumii Libere. Apartenenţa României la acest efort de apărare nu este un element de negociere la schimbarea unui guvern sau a raporturilor de forţe în lume.

România are obligaţia de a a-şi întări capabilităţile pentru a susţine acţiunile NATO, fie că discutăm de intervenţii militare, fie că discutăm de operaţiuni post-conflict. În faţa ameninţărilor globale, statele sunt incapabile să îşi asigure unilateral securitatea, naţiunile comunităţii nord-atlantice fiind obligate să coopereze, pentru a contracara pericolele create de regimurile totalitare, islamismul radical şi terorismul de orice fel. În cadrul NATO, România consideră Statele Unite drept aliat primordial.

Proiectul european pe care-l sprijinim este unul eurorealist. Ramâne fidel proiectului fondatorilor UE: o comunitate de naţiuni suverane, angajate într-o Piaţă Comună, care facilitează schimburile spontane de servicii şi marfuri, şi conlucrarea în interes comun, unite de preţuirea demnităţii persoanei umane şi a drepturilor ei naturale, de respectarea statului de drept, economiei de piaţă, democraţiei şi libertăţii individuale.

Considerăm că doar reînnoirea angajamentelor pentru principiile de funcţionare care au stat la temelia formării UE – Piaţa Comună şi subsidiaritatea, în opoziţie cu proiectul eurofederalist şi de inginerie socială, dominant după Tratatul de la Maastricht -, pot asigura supravieţuirea Europei, bunăstarea naţiunilor, democraţia şi libertatea în cadrul statelor membre.

Există situaţii în care UE poate şi chiar este chemată a da un răspuns adecvat unor probleme care nu pot fi soluţionate exclusiv de statele membre – de exemplu, securitatea energetică, combaterea imigraţiei ilegale, contracararea ofensivei în sectoare strategice (precum energia) a unor state autoritare sau regimuri totalitare, întărirea statului de drept în ţări în care persistă încă puternica influenţă a oligarhiei securisto-comuniste, sprijinul acordat tinerelor democraţii din Balcani sau spaţiul ex-sovietic (Moldova, Georgia). De aceea, considerăm necesară concentrarea eforturilor instituţiilor europene asupra acestor domenii, în locul promovării contraculturii, a corectitudinii politice, destrămării ţesutului social ori ravagiilor economice produse de proiecte utopice impuse de sus în jos, în dispreţul culturilor naţionale sau realităţilor economice.

Lipsa de realism în abordarea integrării fostelor state comuniste, care în procesul de aderare au fost supuse aceloraşi criterii ca şi statele apusene fără trecut totalitar comunist, a făcut ca cele mai grave patologii sociale din aceste societăţi să rămână nerezolvate (şi chiar să beneficieze de noi oportunităţi): corupţia, crima organizată, aservirea justiţiei, violenţa politică şi dominarea mass-media şi vieţii economice de catre oligarhia post-comunistă. Dar elitele de stânga din UE au preferat sa nu încurajeze lustraţia şi decomunizarea. Liderii europeni au fost nevoiţi să se confrunte cu gravele consecinţe ale aceste abordări cu ocazia tentativei de puci USL din România.

România trebuie să acorde prioritate Parteneriatului Strategic pentru Secolul XXI semnat cu SUA şi celorlalte parteneriate strategice semnate cu aliaţii noştri occidentali, în special cu Marea Britanie, Franţa. Cooperarea cu Polonia şi Ungaria, cu care avem parteneriate strategice, şi cu statele Baltice este esenţială în faţa agresivității crescânde a Rusiei, care a luat proporțiile unei adevărate ofensive neo-imperiale.

România trebuie să manifeste o atenţie specială pentru asigurarea securităţii şi capacitatii de auto-apărare a Israelului, avanpost al Lumii Libere în Orientul Mijlociu. Dincolo de faptul că este inadmisibil că existenţa unei naţiuni democratice să fie nerecunoscută şi ameninţată la mai bine de 60 de ani de la recunoaşterea ei de către ONU, destinele SUA, Europei şi ale Israelului sunt intrinsec legate.

În cuvintele premierului Beniamin Netanyahu, „această ură fanatică împotriva civilizaţiei occidentale precede înfiinţarea Israelului cu peste o mie de ani. Islamul militant nu urăşte Occidentul pentru Israel. Urăşte Israelul datorită Occidentului – pentru că vede Israelul ca pe un avanpost al libertăţii şi democraţiei care îl împiedicăsă cotropească total Orientul Mijlociu. (…) în ochii acestor fanatici, noi suntem voi şi voi sunteţi noi.”

Jose Maria Aznar, prim-ministru al Spaniei în perioada 1996-2004:

„Israelul este o parte fundamentală a Occidentului. Occidentul este ceea ce este datorită rădăcinilor sale iudeo-creştine. Dacă elementul evreiesc al acestor rădăcini este răsturnat şi este pierdut Israelul, atunci suntem şi noi pierduţi.”

VII. Securitatea energetică

Securitatea energetică a României este una dintre componentele esenţiale ale securităţii naţionale.

România trebuie să susţină în special proiectele energetice occidentale, precum Nabucco şi să respinga fracturarea consensului european în acest domeniu – prin decizii ca acelea luate socialiştii din Ungaria şi Germania, ori Italia sub Berlusconi, ce au favorizat astfel dependența energetică a Europei de Rusia.

Obiectivul principal al României este diversificarea surselor de energie. După cum am văzut mai ales din 2005 încoace, orice stat european poate cădea cu uşurinţă victimă Rusiei, care sub Vladimir Putin a arătat că îşi foloseşte resursele de hidrocarburi ca pe un instrument de presiune în politica externă. Drept urmare, interesele energetice ale României îi obligă pe responsabilii politici să decidă cât mai repede explorarea şi, ulterior, exploatarea gazelor de şist. În mod obligatoriu exploatarea trebuie făcută de firme occidentale, iar tehnologia cea mai avansată, cea mai sigură şi cea mai curată aparţine firmelor americane.

Securitatea energetică a ţării şi a altor naţiuni europene riscă sa fie compromisă de adoptarea fără discernământ a aşa-ziselor surse de „energie verde”. Experienţa din ultimele două decenii arată că mirajul „energiei sustenabile” înseamnă de fapt sustenabilitate prin proptele masive din partea statului. Chiar şi aşa, preţul pe kilowatt/oră de electricitate pentru consumatori a crescut în toate ţările dezvoltate care au încercat impunerea pe scară largă a fermelor eoliene sau solare.

Sprijinul logistic masiv de subvenţii financiare şi facilităţile speciale acordate producătorilor nu pot atenua un handicap fizic major: randamentul energetic al soarelui, vântului şi geotermalelor este inferior faţă de combustibilii fosili şi nucleari. Există un handicap de randament şi rentabilitate pe care nici măcar cele mai avansate tehnologii la ora de faţă nu îl pot depăşi.

De aceea, sursele de energie tradiţionale – fosil, hidro şi nuclear – rămân cele mai sigure şi eficiente pentru prezent şi viitorul previzibil. Întrebuinţarea tehnologiilor solar-eoliene rămâne la nivel de preferinţă privată, fără ca statul să intervină în favoarea furnizorilor acestui gen de energie. Superioritatea „energiei verzi” trebuie dovedită în condiţii de competiţie netrucată.

VIII. Patriotism. Suveranitate. Interes naţional

Trebuie restituit sensul noțiunii de patriotism, noțiune confiscată si pângărită în anii comunismului și, după 1989, de propaganda anti-occidentală postcomunistă.

Patriotismul nu trebuie abandonat în mâinile demagogilor de sorginte securistă. La rândul ei, stânga liberală occidentală combate toate formele tradiționale de identitate cu care se identifică majoritatea covârșitoare – familia, națiunea, religia. Acestea sunt prezentate drept cauză a tuturor relelor, cum ar fi intoleranța, șovinismul, extremismul, care duc la conflicte, violențe și războaie, propunând în schimb concepte utopice și fără legătură cu realitatea – bunăoară „noul cetățean european”, fără o apartenență națională specifică. Sau, în spiritul revoluției culturale stângiste, promovarea cu orice preț a minorităților sexuale. Altă tactică folosită constă în inventarea unor identități regionale artificiale, vizând fragmentarea statelor naționale.

Bronislaw Wildstein, jurnalist și intelectual polonez:

„Națiunea este cea mai largă și mai abstractă comunitate față de care [omul] se poate lega emoțional. Și numai în urma unor astfel de legături apare loialitatea reală, adică simțul obligațiilor. […] respingerea comunităților omenești naturale (între care și a celei naționale) […] produce ființe umane reduse, singuratice, egoiste și nefericite, nelegate de nimeni și lipsite de simțul loialității.”

Desigur, noțiunea de patriotism poate fi pervertită, ajungând a sluji drept pretext, inclusiv pentru justificarea unor politici criminale. Foarte multe lucruri bune, valoroase, importante, pot fi pervertite, dar aceasta nu înseamnă că ar fi mai bine ca ele să fie abandonate. Patriotismul nu se definește împotriva nimănui. Este conștiința apartenenței la o comunitate de destin, mai mult decât o apartenență strict etnică. Un atașament pozitiv, profund, sincer, față de România ca spațiu, națiune, istorie, cultură, tradiții. Este respectul fată de înaintași, eroi, cărturari, făuritori ai țării, respectul pentru lupta, lucrarea și jertfa lor. Este preocuparea și sentimentul de răspundere pentru binele comun, pentru prezentul și viitorul țării.

România este moștenirea comună a tuturor cetățenilor ei, inclusiv a celor aparținând minorităților naționale. Este necesară cultivarea patriotismului în rândul tinerelor generații, o mare importanță având politica istorică – învățământul istoriei, monumente, muzeele, sărbătorirea și comemorarea unor evenimente istorice.

Este îngrijorătoare ușurința și seninătatea cu care intelectualii și politicienii vorbesc astăzi despre lucruri ca „cedarea de suveranitate”. Aceasta denotă o gravă lipsă de seriozitate, în privința unor chestiuni de viață și de moarte – la propriu – deoarece suveranitatea națională a României a costat nenumărate vieți pierdute pe câmpul de luptă, în închisori și lagăre, și sânge vărsat de cei mai buni fii ai acestei națiuni. Construită cu atâtea jertfe, de-a lungul secolelor, poate să fie pierdută doar o dată, printr-un singur act iresponsabil ce se va răsfrânge și asupra generațiilor viitoare.

Interesul național nu îl poate defini și nu îl va apăra nimeni în locul nostru. Nu îl putem preda instituțiilor suprastatale sau marilor puteri, sperând că acestea ne vor lua în grijă, veghind la siguranța și bunăstarea noastră, cu prețul suveranității noastre – în definitiv, al libertății. Marile puteri își au interesele lor naționale proprii.

Chiar dacă, în anumite circumstanțe istorico-politice concrete, de pildă, cu ocazia loviturii de stat din vara 2012, UE – de fapt, Germania – ne-a adus un sprijin important pentru păstrarea statului de drept în țara noastră și pentru a ne împiedica să basculăm în sfera de infuență a Rusiei, nu există nicio garanție că aceasta se va întâmpla întotdeauna, indiferent cine va guverna Germania, în ce circumstanțe și cu ce agendă.

Alianțele la care aderă România în scopul asigurării securității ei și participării la apărarea Civilizației din care face parte – ne referim la Comunitatea Nord-Atlantică – sunt încheiate tocmai pentru promovarea interesului național, nu presupun nicidecum renunțarea la acesta.

România trebuie să aibă o relaţie privilegiată cu Republica Moldova – cea de a doua ţară din lume locuită în cea mai mare parte de români – pentru a asigura independenţa acesteia faţă de Rusia şi susţinerea integrării ei europene. România trebuie sa se asigure că statele membre ale comunităţii euro-atlantice resping ideea sferelor de influenţă, declaraţiile recente în acest sens făcute de Joe Biden la Bucureşti şi Angela Merkel la Chişinau fiind încurajatoare. Considerăm existenţa a două state româneşti drept o situaţie temporară, dar rămâne la decizia Republicii Moldova ca după instaurarea statului de drept şi consolidarea independenţei să hotărască în cunoştinţă de cauză să întreprindă eventuale demersuri pentru înlaturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov.

Statul român are datoria să sprijine și să apere identitatea națională a tuturor românilor din afara granițelor.

IX. Primenirea clasei politice. Decomunizarea. Lustraţia

Auzim adesea exprimări ca „electoratul e prost”, „nu suntem pregătiți pentru Europa” sau auzim vorbindu-se de „campanii de educare”, de obicei finanțate de la buget și de la UE, menite să-i transforme pe români, să-i facă „toleranți” și „multiculturali”. Este o atitudine tipic elitistă prin care conducătorii nației, care se consideră superiori poporului de rând, își propun să-l modeleze după diferite tipare ideologice, în dispreț total față de valorile și aspirațiile acestuia.

Atitudinea normală de așteptat de la oamenii politici nu este însă aceea de aroganță, de „inginerie socială”, cu atât mai puțin de urmărire a unor interese meschine sau penale, ci aceea de slujire a comunității. Slujirea înseamnă respect pentru credința și simțămintele națiunii, ascultarea smerită a dorințelor ei și efortul de a-i duce la îndeplinire voința.

Dacă ar pleca urechea să-l asculte, politicienii ar afla că poporul se declară creștin, că nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că are respect pentru Biserică, școală, armată, că ține la familie, că și-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea, că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public, că nu vrea întoarcerea spre Rusia, că preferă modelul occidental, dar nu este atras de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei etc. Din păcate însă, contactul dintre oamenii politici, chiar cei onești și bine-intenționați, și popor se face prin mass-media, prin sondaje, nu direct, prin întâlniri personale.

Un exemplu revoltător de dispreț manifestat față de voința națiunii, deși aceasta era exprimată după toate criteriile legale, este faptul că încă nu s-a trecut la parlamentul unicameral, cu 300 de parlamentari, și nici nu există vreun demers serios în acest sens. Este o chestiune de o deosebită importanță și în care se manifestă o atitudine tipică a clasei politice, care consideră că interesele sale proprii au prioritate față de cele ale societății.

Calitatea clasei politice din România nu reflectă calitatea societății. Componența ei rezultă dintr-un proces de selecție negativă. Întreaga viață politică, economică și socială din ultimele decenii este profund marcată de prezența unui sistem de interese și relații provenite din vechile structuri ale regimului comunist. Acest sistem s-a manifestat ca adevăratul centru de putere efectivă, indiferent de cine exercita, nominal, guvernarea.

Acei oameni politici, puțini la număr, care au avut curajul să se opună acestui sistem și-au asumat și consecințele: nenumărate atacuri, zvonuri, calomnii, insulte, în primul rând, din partea mass media dominate de acest sistem, dar și o rezistență deosebit de înverșunată a aparatului birocratic și administrativ, la nivel central și local, față de orice reformă care amenințat statutul și privilegiile acestei caste provenite din comunism.

Mulți dintre politicienii care aspirau la o carieră, fără a fi provenit din rândurile PCR sau Securității, au ajuns la concluzia că își pot atinge mai ușor scopurile și interesele personale, intrând, sub o formă sau alta, în colaborare cu acest sistem. De aceea, prima condiție pentru primenirea clasei politice din România este demontarea sistemului, decomunizarea și lustrația.

Lipsa decomunizării și a lustrației constituie sursa celor mai grave probleme cu care se confruntă în prezent România.

Aspectul complet deformat al clasei politice în raport cu restul societății provine din faptul că s-a presupus, ca o convenție, încă din anii 1990 (prin compromisul acceptat de opoziția de atunci) frauda conform căreia FSN – PDSR – PSD ar fi un partid normal, ca oricare altul, dintre cele prezente în competiția politică, și nu moștenitorul PCR, cu averile sale, cu rețelele sale de influență, cu posibilitățile sale de șantaj, cu centrele sale de putere efectivă, la toate nivelurile societății. Realitatea a contrazis în felul cel mai grav și mai serios, această ficțiune, de la mineriadele 1990-1999 până la Partidul-Stat de pe vremea lui Iliescu-Năstase și la puciul parlamentar USL din 2012.

O altă consecință a lipsei lustrației și decomunizării este, în cea mai mare măsură, corupția manifestată în toate domeniile. După cum se știe, toate marile scandaluri de corupție din ultimii douăzeci de ani au avut ca actori principali oameni legați de vechiul regim. Pierderile suferite de societatea românească din cauza ne-aplicării punctului 8 al Proclamației de la Timișoara sunt imense, incalculabile.

O influență devastatoare pentru economia națională este dată de modul mafiot în care mulți așa-ziși „antreprenori” proveniți din nomenclatura comunistă au pervertit și distorsionat mediul de afaceri din România, începând chiar din 1990. Etica de afaceri și aplicarea moralei creștine in relațiile de afaceri, elemente normale și indispensabile pentru funcționarea economiei libere, s-au născut cu malformații grave în România. Ca dovadă, le vedem și astăzi ca și în anii ’90, cu aceleași infirmități, parcă mai vizibile decât oricând: privatizări frauduloase sau demagogice, contracte ale „baieților deștepți”, căpușe, atât pe lângă companiile de stat cât și pe lângă multinaționale, șpagă, manageri care se luptă să falimenteze companiile private pe care le conduc în favoarea unor interese obscure, scheme piramidale de câștig care au compromis pentru multe generații încrederea în piața de capital și în instituțiile acesteia, bănci conduse de securiști care au acordat credite neperformante, și multe altele.

Și mai rău este faptul că progeniturile acestor întreprinzători falși au deprins apucăturile de sorginte securisto-comunistă ale părinților (pătrunși de învățătura marxistă conform căreia rețeta succesului în capitalism este jaful, iar profitul se obține din exploatare și fraudă), le perpetuează și aplică rețete similare, câteodata chiar mai rafinate și mai diabolice.

La rândul ei, mass-media, aflată în cea mai mare parte în mâinile unor moguli proveniți din comunism, creează distorsiuni grave în comunicarea informațiilor către societate, instigând la conflicte sociale, chiar la violență, în scopul apărării intereselor vechilor structuri. Așa cum s-a văzut cu ocazia loviturii de stat din 2012, persistența și puterea acestor structuri pot oricând pune în pericol existența statului de drept și pot arunca țara noastră din Lumea Liberă în sfera de influență rusească.

Prin urmare, lustrația și decomunizarea, departe de a-și fi pierdut actualitatea, constituie o necesitate practică, urgentă, inclusiv pentru siguranța națională și apărarea ordinii constituționale.

Desigur, aspectul moral al judecării crimelor comunismului este primordial. Suprimarea justiției în acest domeniu, sau abținerea de la exercitarea ei, au un efect moral deosebit de distructiv asupra societății. Asistăm în continuare la spectacolul scandalos al succesului celor vinovați (al celor care se bucură de rezultate de pe urma răului comis în timpul comunismului) și continuă batjocorirea victimelor, care încă suferă de pe urma faptului că s-au opus regimului comunist.

Este semnificativ faptul că a trebuit să se aștepte până în 2006 ca un șef de Stat român să declare comunismul drept un sistem ilegitim și criminal – condamnare făcută în urma prezentării raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, și că abia atunci, sub presiunea exercitată de Președintele Băsescu, SRI a cedat CNSAS dosarele Securității. Reacția violentă a sistemului postcomunist față de aceste măsuri arată cât de reală este amenințarea dezvăluirii crimelor comunismului pentru cei care au făcut parte din vechile structuri.

Aceasta nu face decât să confirme necesitatea continuării unor eforturi efective pentru cercetarea și dezvăluirea crimelor comunismului, inclusiv a celor de la Revoluția din 1989 și de la mineriade, expunerea lor și a vinovaților în văzul întregii societăți; pentru pedepsirea vinovaților care mai sunt printre noi și, în orice caz, pentru evitarea situațiilor grotești în care aceștia sunt răsplătiți cu pensii și tot felul de sporuri, în contul crimelor comise; pentru repararea, pe cât posibil, a consecințelor crimelor comunismului, inclusiv retrocedarea bunurilor jefuite de comuniști și despăgubirea vicimelor. Cinstirea memoriei celor care s-au opus totalitarismului este de mare importanță.

Nu în ultimul rând, este necesară o politică istorică susținută în privința memoriei totalitarismului, în așa fel încât prin prezentarea consecințelor lor reale să fie prevenită tentația aderării la ideologii totalitare și, implicit, riscul ca distrugerile și crimele provocate de acestea să se repete în viitor.

Peisajul pare dezolant, dar să nu uităm că „diavolul este iluzionist” (J. Danielou), iar tatăl minciunii face adesea ca lucrurile să pară mai grele decât sunt în realitate. Puterea lui este reală, dar limitată. Paralizia în fața răului, fascinația față de puterea acestuia devine un act religios, idolatru (Olavo de Carvalho). Dar Adevărul are forță în sine. Avându-l de partea noastră, nu trebuie decât să ne apărăm, să nu acceptăm să ni se impună constrângeri, să ne educăm curajul de a-l mărturisi. Simpla rostire a adevărului are darul de a spulbera eșafodaje de minciună complicate și costisitoare.

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

Redacţia

Redacţia

Conservatori români

54 de comentarii

  1. John Galt
    14 noiembrie 2012

    Extremismul in apararea libertatii nu e viciu. Moderatia in infaptuirea justitiei nu e o virtute (Goldwater 1964). Cand e vorba despre dreptul la proprietate, la viata, libertate si cautarea fericirii, NU MAI E LOC DE NICI UN COMPROMIS.

  2. Toiu
    14 noiembrie 2012

    Foarte bun acest manifest-program. Cei din ARD ar trebui sa si-l insuseasca pana la vigula. Ma tem insa, vazand fauna din ARD ca sunt prea putini cei care au idei politice apropiate cu cele exprimate in articol. Un Papahagi, Neamtu, poate si Baconschi.

    O mica observatie. Cred ca s-ar putea insista mai mult pe explicarea cauzelor acestei crize care a lovit lumea libera. Autorii remarca si amintesc de aceste cauze dar cred ca trebuie sa insistam cu obstinatie in a explica radacinile crizei si mai ales a demonta retorica mincinoasa a stangii. Nu prea mult capitalism a generat criza, ci dimpotriva, prea putin . Nu liberalismul politic si economic ci prea multe reglementari si coruptia generata de politicile de stanga au adancit criza. Nu prezenta unei „minima moralia” (inclusiv in relatiile economice) ci, dimpotriva absenta acesteia si inlocuirea unor norme morale cu un libertinaj care infesteaza toate structurile unui stat normal stau la baza acestei crize. Mai sunt si alte cauze (supraproductia, miscarile de capital, piata de energie, conflictele din Orientul Mijlociu, interferenta unor economii capitaliste cu economii dirijate-vezi China si controlul yuan-ului) dar acestea nu sunt specifice doar acestei perioade si nu au fost determinante in declansarea crizei.

    Una peste alta un articol-program foarte bun.

  3. mateifl
    14 noiembrie 2012

    Un bullshit in stil clasic inliniedreapta.
    Tot nu ati apucat sa aflati ca asta e tara in care 40% din populatie e la tara, iar acolo trebuie sa predai
    chestii basic cum ar fi asocierea si diviziunea muncii. Adica nivelul Adam Smith, nu Ludwig von Mises sau mai stiu eu ce.

    Executiv cu 5 ministere?? Privatizarea invatamantului, a sanatatii? Cat de rupt de realitate sa fii sa vii cu solutii aproape libertariene,
    neimplementate in forma asta in nicio tara UE, in tara in care ai un Oltchim in propietatea statului? Plus alte nu stiu
    cate intreprinderi de stat?

    Descentralizare administrativa, nu. Privatizare de ce trebuie, nu. Reducerea subventiilor prezente peste tot, nu.
    In schimb, euroscepticism. Euroscepticism dupa ce s-a intamplat asta vara la referendum. :)))

    De fapt, faceti ce ati facut intotdeuna. Preluare de teme din spatiul conservator anglo-saxon,
    si trantite aici fara sa tineti seama de diferentele (imense) de istorie, mentalitate etc.

  4. Vlad M.
    14 noiembrie 2012

    Un bullshit in stil clasic Matei Florescu sau daca taceai, filosof ramaneai. Am impresia ca te crezi pe Facebook. Newsflash: nu esti pe Facebook.

    In document scrie cat se poate de clar ca modificarea sistemului trebuie facuta in etape, progresiv, dar avandu-se in vedere renuntarea la statul social falimentar.

    Fermitatea în aplicarea planului este esenţială, dar schimbarea brutală, tip “darwinism social”, este exclusă. Prudenţa, tactul şi compasiunea sunt, în schimb, obligatorii.

    Fermitate, intelegi? Ai un scop si il urmaresti, cu „prudenta”, cu „tact” si cu „compasiune”, dar il urmaresti.

    Pare-se ca la tine n-a ajuns informatia: vei fi martorul falimentului statului social. Cheltuieli sociale cresc (indiferent de cum merge economia), sursele bugetare sunt tot mai putine (sistem pagubos de taxe) si populatia imbatraneste. Nu vei apuca pensia, maestre, pentru ca nu va mai exista o pensie cand vei fi ajuns la varsta necesara. Scopul documentului nu era sa iti spuna „privatizeaza Oltchim”, ci sa ofere cateva principii cu care sa poti construi ceva durabil. Este evident ca vei privatiza Oltchim daca ai in vedere renuntarea la statul socialist.

    In ceea ce priveste euroscepticismul, dupa cum il numesti cu dispret, te anunt ca este o optiune cat se poate de legitima si nu isi pierde cu nimic importanta doar pentru ca in vara asta birocratia europenista si-au manifestat nelinistea privitor la ce se intampla in Romania. Europenistii s-au acomodat foarte bine cu regimul Adrian Nastase si te asigur ca se vor acomoda la fel de bine si cu un regim uselist. Poate ca nu imediat, dar numai un naiv ar putea crede ca UE se impiedica de un ciot numit Romania.

    Germania, de exemplu, este statul european cel mai legat de Federatia Rusa si influenta Rusiei la Berlin este foarte mare. Atat de mare ca Germania s-a opus candidaturilor Georgiei si Ucrainei la NATO si practic i-a invitat pe rusi invadeze Georgia in 2008 si sa schimbe conducerea Ucrainei. Germania nici macar nu a participat la funerariile presedintelui Kaczinsky, alaturi de toate marile stat vest-europene, si tu crezi ca astia se vor bate pentru tine. Acum au avut alte interese, atata tot, si nu poti sa iti construiesti viitorul pe asa ceva.

    Spui ca sunt teme din spatiul conservator anglo-saxon, trantite fara a se tine seama de diferentele locale. Afirmatia ta este falsa. Documentul tine cont de diferentele locale, numai ca interpretezi specificul local dupa cum doresti: romanii-s fundamental tampiti, fundamental socialisti, fundamental incapabili sa-si organizeze propria viata. Cu exceptia ta, desigur, care esti mai destept. E ridicol.

  5. Costin Andrieş
    14 noiembrie 2012

    Din „Nicolae Steinhardt si paradoxurile libertatii”, cartea lui George Ardeleanu:


    Nicolae Steinhardt este adeptul statului minimal, dar al guvernelor puternice. (George Ardeleanu)

    “Cel care invoca azi statul puternic (in sensul de „stat social” n.e.), este un om beat care cerer mai mult vin. Adevarata slabiciune a statelor moderne este puterea lor” (Steinhardt)

    Astfel de idei ar trebui aparate cu o “moderatiune violenta”, cu un echilibru incandescent si entuziast, care se opune “caldicelului” de care vorbeste Apocalipsa. N. Steinhardt lanseaza in 1937 un concept care da astazi titlul unei rubrici din Dilema Veche – “extremist de centru”. Numai ca el ii da o alta semnificatie decit Radu Cosasu. Pentru el centrul nu este o solutie de mijloc, nu e treia solutie. (George Ardeleanu)

    Nu exista ‘a treia solutie’. Da sau nu, pro sau contra, negativ sau pozitiv, bine sau rau. Tertium non datur. Centrul nu e a treia posibilitate, nu e o tranzactie, e una dintre cele doua solutii, cea buna.”(Steinhardt)

  6. Apolodor
    14 noiembrie 2012

    Dragilor, vă mulţumesc mult. După numărul incredibil de mare de dezamăgiri politice majore din ultima vreme, citesc cele de mai sus şi-mi aduc aminte că nu s-au stins toate luminile. Ţineţi-o tot aşa!

  7. Ciprian
    14 noiembrie 2012

    Doamne Ajută. Unde semnez, unde donez, cum ajut ? Sacii sînt plini de vorbe.

  8. Riddick
    14 noiembrie 2012

    Am postat textul la mine.

    Alt text, din 2009, al unui conservator american:

    LET’S TRY SOMETHING DIFFERENT

    Those of you who are of my generation remember the Cuban Missile Crisis, the drills in our schools where we got under our desks to shield ourselves against a Russian nuclear attack, the seemingly overnight erection of the Berlin Wall, and the War in Vietnam fought to stop the “domino” spreading of Communism.

    I remember the turbulent sixties where cities burned, national leaders where assassinated, schools taught a love for America, and young men married the girls they impregnated. The nation has changed and we never saw it coming.

    The radical Left was a fringe movement in the 60s, comprised of politically marginalized and socially outcast hippies. Their joke-of-an army consisted of racial minorities, militant feminists, out-of-the-closet homosexuals, environmentalists, student radicals, atheistic intellectuals, counter-cultural revolutionaries and the antiwar movement. Now, four decades later, their once marginal far-left views are normal, mainstream, a cultural majority, and the philosophy of the Obama White House. How did they do it?

    They were more faithful to no god than we were to our God. They gained power through persistence and resistance, perversion and conversion, indoctrination and inoculation, organizing and mobilizing, imitation and humiliation, elections and defections, associations and regulations, and infiltration and manipulation. While the “right” voted for candidates, the left became candidates. While the religious argued over Truth, the left re-wrote the truth. While “conservatives” gave to their kids, liberals gave to their causes. The election of Barack Hussein Obama symbolizes the long march of 60’s anti-Americanism sold as “change.” The radical left, birthed from the idea that you couldn’t trust those in power, have seized power.

    „Şi ce mă-sa ar fi de făcut ?”

    So, Pilgrim, what’s a mother to do?

    Look, I am simply a life-long Coach in the midst of fly-over country, so what I have to say will not resonate with the Ivy League crowd. But I’ve lost enough games in my career to admit that it is time to change game plans. What we have done has not worked. Is it okay if I scribble a few X’s and O’s on the chalk board? Sometimes folks won’t listen until they get tired of having their face rubbed in the mud. Had enough yet? Are you ready to trade in the old defense for a new offense?

    First, get our Christian leadership to get rid of the nicer-than-Jesus image. Clean out the pulpit and get rid of the hirelings who are more concerned about butts and bucks than they are about truth and justice. Demand that your churches begin to organize politically…across denominational lines and raise up, run, and support men of character and integrity who will put an end to the self-serving foolishness going on in America today. I say enough already of the effeminized Christianity.

    Bring back the tell-it-like-it-is mentality. No more pussy footing around the issues for fear of “offending” somebody. Silence is the muzzle of dissent. Bring back that “old time language” because words are the weapons in this new “sanitized” warfare. Start speaking the words “homo, communist, pervert, liar, thief, border jumper, sissy, traitor, sodomite, idiot, bum, queer,” and the rest of the words that the NEA and their mafia has declared illegal. Do it often and in public.

    Take it to the streets. Every anti-American deviant lifestyle proudly marches down our streets in their latest version of perversion on parade. It is time for the new “counter culture” to flood the streets with gun-toting concealed-carry holders, flag waving veterans, and home school moms chanting “Hey Hey, Ho Ho, Political Correctness has to go.”

    http://www.newswithviews.com/Daubenmire/dave173.htm

  9. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    @3 mateifl
    THIS IS A BULLSHIT-FREE SPACE
    bullshit free space
    adică, aici nu e pentru tine,
    dacă vrei bullshit, e plină blogosfera de soluții marxiste,
    nu că vrem să te discriminăm, dar…

  10. Dan Pana
    14 noiembrie 2012

    Si cu specialistii aia care au industrializat Romania ce faceti ? La gunoi ? Si cu resursele naturale ? Si cu regimul fiscal care discrimineaza IMM-urile ? …………………..

  11. Vlad M.
    14 noiembrie 2012

    Dane, de curiozitate, faci diferenta intre o platforma de principii si un program de guvernare? Asta e observatie. Si a doua: daca dorim abolirea statului socialist, ce crezi ca am face cu regimul fiscal pentru imm-uri? ???? Ideea noastra era, repet, sa oferim un punct de pornire, nu sa scriem un program de guvernare. Ne-am dori ca si altii sa se gandeasca la aceste principii si sa le aiba in vedere atunci cand vor sa candideze sau vor sa voteze un anumit politician.

  12. Dan Pana
    14 noiembrie 2012

    Vlad M – platforma este buna dar nu cred ca-i completa . Nu cred sa fie om normal sa nu adere la ea .

    Si a doua: daca dorim abolirea statului socialist, ce crezi ca am face cu regimul fiscal pentru imm-uri? – poti sa le distrugi sau sa le lasi sa infloreasca . Depinde de prioritati – IMM sau Corporatie ????

  13. emil borcean
    14 noiembrie 2012

    Dan, multumim pentru aprecieri.

  14. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Imi place programul; am pus bookmark pt. ca n-am apucat sa-l citesc pe tot. Insa asta e o intrebare pe care demult voiam sa o pun: dat fiind ca incepe cu funamentele crestine, decalogul, etc., nu este mai degraba un program crestin-democrat, decat unul conservator? Stiu ca poate parea otioasa intrebarea, la momentul asta, inainte de alegeri, dar as vrea va rog daca se poate sa-mi dea si mie cineva un raspuns. Conservatorism versus Crestin-Democratie – de fapt, care sunt asemanarile intre aceste doua orientari (banuiesc ca de fapt exista multe asemanari)? Care sunt deosebirile dintre ele? Marturisesc ca nu stiu raspunsul la niciuna din cele 3 intrebari. Va multumesc anticipat.

  15. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    Liv, întrebarea e legitimă și îți mulțumesc că ai pus-o. Încerc să răspund pe scurt – deci scuze, pt unele simplificări și shortcuts.
    În prezent, creștin democrația nu este decât o ramură a stângii. Dacă te uiți, de exemplu, cum PPE (Partidul Popular European, reunind partidele creștin–democrate din UE) s-a aflat printre inițiatorii rezoluției „împotriva homofobiei” votate astă-vară de Parlamentul European, este evident că această creștin-democrație nu se mai deosebește cu nimic de celelalte curente de stânga, mai comunistoide sau mai liberaloide, din mainstreamul gramscist al UE. De vreme ce, acum 20 de ani, s-a căzut de acord, și au acceptat asta chiar și comuniștii, că o anumită libertate economică trebuie să existe, de vreme ce, în materie de principii morale și instituții fundamentale ale societății, toți acceptă relativismul, revoluția culturală stângistă, dogmele corectitudinii politice, etc, etichetele de liberal, creștin-democrat, social-democrat, euro-comunist, nu mai reprezintă deosebiri de esență, cel mult chestii de culoare folclorică.
    În prezent, la caracterul stângist revoluționar și utopic al creștin-democrației PPE se adaugă și avântul total nesăbuit, ca să nu fiu mai drastică, în construcția Turnului Babel al UE, adeziunea fără rezerve la ingineria socială continentală și la idolatria birocrației europene atât de puternic marcate de ideologia stângistă.
    Practic, nu există actualmente obsesie ideologică de stânga, la care CD, de ex PPE, să nu subscrie – ecologism, dezarmare-pace, islamofilie, propaganda gay, etc etc.
    Dar problemele cu creștin-democrația nu țin doar de vremea noastră. Decepția e mai veche. Pe vremea când eram eu la PNȚ, toată lumea citea o cărțulie de Rafael Caldera, și diferite alte cărțulii de la italieni, nemți sau francezi, în care ți se explica faptul că noi, CD, nu vrem nici socialism, nici liberalism (până aici, e ok, zic eu), dar ne aflăm oarecum la mijloc. În sensul că am vrea ca Satul să intervină – spre deosebire de liberali, care nu vor asta – si să combată nedreptățile din societate, sărăcia, excluziunea, dar nu vrem ca Statul să intervină chiar de tot, ca la comuniști. Astfel, CD se situa cu baza între două luntri. Chipurile, CD e mai la stânga decât liberalii, și mai la dreapta decât comuniștii, adică e la mijloc. Cel puțin, din punct de vedere economic (pt că liberalismul nu era criticat atât pentru lipsa sa de principii, și, în fond, pt stângismul său cultural, ci pentru că ar fi prea capitalist în economie).
    CD era deci chestie de mijloc, centristă. Centristă, dar spre stânga. Nu e doar o vorbă. Partidele CD din America Latină sunt notorii pt stângismul lor și pentru felul cum au servit de instrument stângii pentru a distruge democrația, sub lozinci de justiție socială – v. de ex. Chile, unde CD a contribuit la revoluția lui Allende, Venezuela, unde a contribuit la revoluția lui Chavez.
    Istoriile din Italia și din Germania nu sunt mult mai glorioase, dar sunt poate mai puțin spectaculoase. CD în aceste țări a slujt instaurării hegemoniei culturale a stângii pe cale gramsciană, soft, așa cum în America Latină, au fost instrumente pentru revoluții de tip mai bolșevic, hard.
    Ideea e, Liv, că ceea ce numim curent „creștin-democrat” e un anumit curent politic, foarte recent, născut în timpul și după cel de-al 2-lea Război Mondial, din intenția de aggiornamento, de updatare a mesajului creștin la lume, ca să sune progresist. Indiferent de intențiile fondatorilor, nu le discut aici valoarea (era vorba atunci și de o încercare de a stăvili expansiunea comunismului în Europa), curentul CD a devenit curând un compromis, prin care milioanele de creștini cu vederi, natural și normal, conservatoare, au rămas fără reprezentare politică adecvată, trezindu-se luați pe sus și aduși la stângism.
    Nu orice platformă care face referire la creștinism și la democrație e creștin-democrată în acest sens al termenilor.
    Platforma noastră nu e creștin democrată.
    E conservatoare.
    Face referire la principii vechi și perene.
    Decalogul nu a fost inventat de creștin-democrați. Civilizația Iudeo-Creștină e mult mai veche decât CD, și va mai trăi mult timp după ce CD și alte surate de-ale ei stângiste vor fi încetat să mai însemne ceva. Deja au cam încetat.

  16. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Multumesc, Anca, pt. raspunsul amplu, dar foarte la obiect. Mi-as dori mult ca sa apara mai des oameni ca voi la moguliziuni, ca sa explice lucrurile astea- eu sunt in fond o exceptie, ca am rabdare sa-mi iau informatiile de pe net, majoritatea românilor se uită la tv, şi sunt manipulaţi (sau luminaţi) de el.
    Apropo de

    curentul CD a devenit în curând un compromis, prin care milioanele de creștini cu vederi, natural și normal, conservatoare, au rămas fără reprezentare politică adecvată, trezindu-se luați pe sus și aduși la stângism.

    -asta cu, i-aş spune, „metoda aspiratorului” e practicata as we speak de gaşca lui a lu’ Căcă (pt că PNL nu pot să-i mai spun), şi, indirect, prin interpus-Căcă (fie-i numele des rostit), de PSD. Aşa-s stângiştii, mai leneşi – sigur că e mai greu să convingi alegătorii om cu om, să te voteze.
    Îţi-vă urez succes în convingerea ARD-iştilor să preia măcar câteva din ideile de mai sus, pentru că, vorba cuiva de pe forumul ăsta, trebuie să fii dement ca să nu fii 100% de acord cu ele (desi, vorba mea, multi dementi in nostra patria estem, in acest moment de timp).
    Probabil că le confundam eu – în fond datorită vouă am ajuns să merg şi eu pe la biserică din nou, in a veeery long while. Si să continui să merg. Şi poate că de aceea- sau poate pur şi simplu lipsa de informaţii.
    Şi ar mai fi multe de spus, dar sunt offtopic, poate ne mai auzim telefon/vedem.

  17. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    legat de @12

    IMM sau Corporatie

    la mine in familie pare sa existe o repulsie, uneori aproape fizica, fata de notiunea „de dreapta”-adica „partid/formatiune/idei/principii „de dreapta”” (enfin, cu familia mea e o alta poveste, prea lunga pt. postul asta). Eu cred ca de acolo si ideea asta- ca noi, conservatorii, sau ca „dreptacii” in general, am prefera corporatismul, Big Government, etatismul, etc caetera. E fals. Ca adica ne-am trage putin de la Mussolini, care „era de dreapta” (alta minciuna care e raspandita intentionat, nu ma refer aici la dl Pana), ca adica am vrea si noi dictatura, dar mai putin, asa, mai prin culise, mai soft, si cu nitica aroma de capitalism, dar tot dictatura. Este total fals, insa stangistii uzeaza de stratagema asta, si nu de azi-ieri, de a ne picta pe noi in movul şi căcăniul (i seem to like that color…i wonder why? ???? ) care le apartin de fapt in totalitate. De fapt socialistii au inventat comunismul, si cauta de multa vreme sa-l arunce in spatele oricui nu le convine.
    Nu, nu suntem unii care sa incurajeze corporatismul, Big Business s-a practicat la greu in USA, se incurajeaza inca, si vedem bine ce efecte nefaste are.

  18. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Ma regasesc aici.

    Perdanţii sunt multipli – întreprinzătorul onest şi copleşit de sistem, bugetarul amăgit, pensionarul descumpănit – toţi asmuţiţi unii împotriva altora şi expuşi unui tir continuu de demagogie.

    Cica egalitate de sanse, ziceau ei. Puah. Prefer sa emigrez la Malmo, sa educ arabii ce-nseamna aia democratie, decat s-o visez aici, si sa raman cu visul. Glumesc, dar glumesc serios.

  19. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Corupţie şi înapoiere aparent endemice… sună familiar. România dispune de resurse naturale mai mari decât Taiwan şi de un capital uman cu nimic inferior. Ne trebuie instituţii şi politici ferm orientate spre capitalism. În câteva decenii putem clădi un renume de invidiat pentru ţara noastră.

    Din pacate, va trebui sa ne fie mult mai rau, inainte de a ne fi mai bine. Nu vreau sa demobilizez, incerc doar sa fiu realist – dar sansele ca un program ca asta sa fie aplicat imediat dupa 9 dec. sunt destul de mici, dupa mine. Insa da, cred si eu (cred/sper) ca Romania se va trezi la realitate, in 2-3 ani (si internetul n-o sa dispara, totusi). E offtopic sa scriu aici de ce cred ca trebuie sa ne fie mai rau, inainte sa ne fie mai bine – comunismul romanesc mult mai rau decat cel cehoslovac/polonez, etc.

  20. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Dar criza din prezent este de fapt o criză a socialismului.

    Eu zic ca e suficient, ca sa ne dam seama de asta, sa-l auzim pe Putin cum il sfatuieste pe Obama sa „nu mearga pe calea Marxismului”. Acea propozitie, spusa de Putin, ar trebui scrisa pe bannere si pe pancarte mari cat Intercontinentalul.

  21. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Simplificarea și eficientizarea regimului fiscal. Media națională a impozitării muncii în România se ridică la peste 40% din bugetul alocat de angajator pentru salarii. Statisticile Eurostat arată că în România se practică o impozitare a muncii mai mare decât în Suedia. Suntem în top zece european. Așa ceva este absurd pentru o țară cu un PIB pe cap de locuitor de 4.5 ori mai mic decât Suedia. În loc să stimulăm crearea de locuri de muncă în sectorul privat, îl gâtuim cu impozite care fac munca scumpă pentru angajator și prea slab plătită pentru angajat. Fiscalitatea trebuie limitată și simplificată drastic.

    De-aia bulgarii ne dau acum lectii.

  22. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    La ei e TVA 9%, si cand l-au ridicat de la 8% au facut manifestatii in fata parlamentului. N-or avea ei holde manoase ca ale noastre (ba au!), nici doine saltarete (ba iarasi!), insa minte mai mare decat a noastra, la cap. economic au avut.

  23. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Privatizarea pensiilor.
    • Privatizarea medicinei.
    • Privatizarea învăţământului.+guvern de 5 ministere
    -exista exemple de tari care sa fi aplicat modelul asta, sau unul macar foarte apropiat? daca da, care tari?

  24. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”-de unde e citatul?

  25. emil borcean
    14 noiembrie 2012

    Liv. Elvetia are un sistem privat de sanatate. Statul il reglementeaza.
    http://inliniedreapta.net/un-om-are-o-nedumerire/

    Anul 1900, guvern de 7 ministere in SUA (din care doua erau War si Navy). Timp de mai bine de un secol SUA s-a descurcat bine mersi cu un guvern federal suplu si eficient. In secolul 20 a inceput obezitatea…

    Cabinet Departments. There were seven cabinet level departments in 1900: State, Treasury, War, Navy, Justice, Interior and Agriculture. All but Interior (1849) and Agriculture (1889) were established prior to 1790.

    In 2000 there were 14 cabinet departments, including 9 created after 1900: State, Treasury, Justice, Interior, Agriculture, Commerce (1903), Labor (1913), Defense (1947), Health & Human Services (1953), Housing and Urban Development (1965), Transportation (1966), Energy (1977), Education (1979), and Veterans Affairs (1988).

    http://www.americanthinker.com/2008/04/the_taxpayer_frogs_in_the_irs.html

    Nu cunosc in prezent vreo tara cu un sistem de invatamant complet privat. Problema cu invatamantul public este ca a devenit un dinozaur „one size fits all”, pe mana sindicatelor si birocratilor de la minister. Fabrici de prostie institutionalizata. Un sistem privat incurajeaza competitia, iar in final castiga cei care beneficiaza de actul educational.

  26. emil borcean
    14 noiembrie 2012

    Liv. Citatul final este din Evanghelia dupa Ioan.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=16&id=35

  27. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Multumesc mult, Emil. SUA-5 ministere-wow! O tara de ditai suprafata, si vreo suta mil. locuitori probabil, deja pe vremea aia! Wow. Si Iliescu la 22 mil. si S/12-13(cred) avea 25 de ministri. Re-wow!
    Da, dar Elvetia e o exceptie in Europa a carei emulare cu greu cred ca va fi acceptata (nu imposibil). Elvetia are una din cele mai bune situatii, privind arabii (din cate stiu), are….da, la capitolul stat minimal/esential e un exemplu de urmat. Nu cred insa ca vom avea balls sa-l urmam pina la capat. Si 1/2 ar fi bun.
    Again, multumesc mult de raspuns.

  28. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    Pun aici un filmuleț în care Olavo de Carvalho arată, printre altele, că big business, sau metacapitaliștii, cum îi numește el, pot pune în pericol libertatea economică. Și mai arată că soluția acestei probleme nu este nicidecum intervenția Statului. Avem aici, explicată în 10 min, perspectiva normală (cum ar veni, „punctul de vedere conservator”) asupra relației dintre economia liberă, Stat și societate, precum și asupra importanței fundamentale a religiei și culturii pentru păstrarea libertății.


    PS. Cât de departe este această perspectivă de clișeele „centriste” ale creștin-democrației!…

  29. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Multumesc Anca. Lucrurile astea sunt prea importante, e pacat ca atat de putina lume le intelege cu adevarat. As vrea sa pot face bancuri despre asta, dar nu pot. Pt. ca repet, eu unul cred ca problemele, in Israel, nu s-au terminat (stiu, maica-mea ma bate la cap ca dureaza de 3000 de ani….dar nu ma refer la acele probleme). Comportamentul statului Isr., de la prim-ministru pana la ultima opinca, mi se pare impecabil, in timp ce arabii din Gaza….pfffff. Incerc sa inteleg rational de ce continua sa le dea electricitate/apa/gud-food, si cred ca inteleg. O fac pentru ca singura solutie vazuta de ei e re-ajungerea la o stare anterioara, in care intelegerea evrei-arabi era posibila (banui ca a existat in Israel o asemenea stare). Voi sunteti de acord, exista o asemenea posibilitate? Pana la coada, ideea de a ajunge la o stare anterioara de pace, oricat de fragila, mi se pare profund…..conservatoare ????

  30. emil borcean
    14 noiembrie 2012

    Liv, un stat palestinian va fi recunoscut de catre Israel cu o singura conditie: ca acel stat sa isi asume oficial, in scris, angajamentul ca respecta dreptul la existenta al statului evreu. Israel va cere garantii in acest sens. E simplu, dar palestinienii nu au recunoscut niciodata dreptul la existenta al Israelului si nu se intrevede ca il vor recunoaste vreodata.

  31. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Re-intrebare: a existat, in istorie, vreo perioada cand evreii si arabii (cei post-Mohammed) s-au inteles unii cu altii in mod suportabil? Ca eu ma laud ca citesc Poliakov, dar nu prea am timp sa „aprofundez”.

  32. emil borcean
    14 noiembrie 2012

    In perioada otomana. A existat o pace relativa, punctata (mai rar) de pogromuri. Ce este de retinut, totusi: „intelegerea” s-a bazat pe acceptarea statutului de cetatean inferior (dhimmi) al evreilor si pe situatia demografica: o Palestina istorica slab populata, cu putini evrei. Odata ce influxul de evrei a devenit semnificativ si s-a intarit activitatea lor economica, arabii au devenit din ce in ce mai nervosi, iar gradul de animozitate a crescut corespunzator. Pogromurile si revoltele arabe s-au intensificat semnificativ dupa 1920. Simplificat, situatia e cam asa: evrei putini si supusi – arabii se inteleg cu ei; evrei multi si independenti – arabii nu se mai inteleg cu ei.

  33. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Cam nasol. In conditiile astea, eu zic ca „the Ghaza conflict” nu se va incheia, sau nu in urmatorii 5-600 de ani, pana cand toti arabii nu vor invata sa scrie, sa citeasca si sa se stearga cu hartie la po. Pana atunci, trebuie tinuti la respect, si singura solutie e frica. Iar Bam ar merita demis prin revolutie numai pt. asta-nu USA a incurajat crearea statului Isr. dintru bun inceput, inclusiv cu fonduri, inclusiv militar? Ba da. Pai daca „ba da”, atunci Bam ar trebui sa-si faca drq datoria si sa ajute Isr. si in momentul asta neplacut, ca sa fiu delicat. Pana si Ion Iliescu ar fi inteles asta, si un presedinte USA mai bou decat Ilici e, sa recunoastem, un record care NU se cerea depasit. Eu urlu aici degeaba, de fapt, ca nu prea imi dau seama cine/daca ma citeste.

  34. ioana h
    14 noiembrie 2012

    bun, bun, bun. Insa, pana una alta, ca sa mai avem un pic de libertate ( inclusiv de exprimare, ca doar asa putem sa informam, sa formam opinii si sa schimba in timp – in generatii – mentalitati) , pana una alta, va trebui sa alegem din ce avem si sa votam. De ce? uite de ce ( foarte scurt si cat se poate de simplu):
    http://ihincu.wordpress.com/2012/11/23/fara-subtilitati-despre-votul-din-9-decembrie/
    Si, de asemenea, ca sa nu ne intoarcem si sa ramanem pt mult mai multa vreme decat ne imaginam, aici:
    http://ihincu.wordpress.com/2012/08/11/guvernare-folcloric-cutumiara-mituri-si-legende/

  35. Silvapro
    14 noiembrie 2012

    Eu imi amintesc ca mai demult, la intrebarea mea despre cu cine e cel mai bine de votat, mi s-a raspuns pe ILD ca nu exista o varianta optima si ca trebuie de ales ce este mai putin rau. Pe timpul acela era vorba de PDL.

    Acum nu mai e vorba de PDL ci de ARD care contine si PDL, nu-i asa?

    Sind de acord ca nu este educational sa-i alegi pe cei care au deceptionat, astfel stiindu-te oricum in buzunarul lor deoarece n-ai alte optii, nu-si vor da silinta destul nici pe viitor. Si inteleg ca omul este tentat sa le dea o lectie.

    Dar in situatia in care se gaseste acum Romania, nu cred ca ne da mina sa se piarda voturi. Fiecare vot pierdut e in favoarea oponentilor politici, intr-un fel e ca si cum ii sprijini pe ei in mod indirect. Oricum preferati ARD si nu USL si asta trebuie exprimat prin vot. Sint prea multe in joc de data asta.

    Care este indemnul vostru?

  36. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    @ 35 Silva
    The best lack all conviction, while the worst
    Are full of passionate intensity.

  37. Silvapro
    14 noiembrie 2012

    The Second Coming / W. B. Yeats

    Turning and turning in the widening gyre
    The falcon cannot hear the falconer;
    Things fall apart; the centre cannot hold;
    Mere anarchy is loosed upon the world,
    The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
    The ceremony of innocence is drowned;
    The best lack all conviction, while the worst
    Are full of passionate intensity.

    Surely some revelation is at hand;
    Surely the Second Coming is at hand.
    The Second Coming! Hardly are those words out
    When a vast image out of Spiritus Mundi
    Troubles my sight: somewhere in sands of the desert
    A shape with lion body and the head of a man,
    A gaze blank and pitiless as the sun,
    Is moving its slow thighs, while all about it
    Reel shadows of the indignant desert birds.
    The darkness drops again; but now I know
    That twenty centuries of stony sleep
    Were vexed to nightmare by a rocking cradle,
    And what rough beast, its hour come round at last,
    Slouches towards Bethlehem to be born?

  38. Silvapro
    14 noiembrie 2012

    A propos, Anca si ILD.
    E ciudat ca n-am primit la email-box comentariul tau. Daca nu ma uitam la sectia Comentarii, nu l-as fi vazut.

  39. dorin valeriu
    14 noiembrie 2012

    Vor trece si alegerile astea, la care nu avem ce alege, doar iar si iar „raul cel mai mic”.Hai sa-l mai citam si pe Marx : „Teoria devine o forta materiala indata ce cuprinde masele”(citat din memorie). Ce faceti ,pe termen lung, desigur , ca teoria voastra – corecta, cuprinzatoare si morala – sa ajunga la oamenii de rand, la votanti ? Si ce optiune de vot le veti oferi ?

  40. Silvapro
    14 noiembrie 2012

    Anca Cernea si ILD,

    Ce trebuie facut? Inca putin sint alegerile si masele de dreapta nu stiu ce au de facut.

    A propos, la alegerile astea am voie sa particip ca cetateanca romana cu domiciliu in strainatate?

    Si mai am o intrebare importanta: am pasaport in vigoare pina in 2016. Dar l-am reinnoit inainte de aderarea Romaniei la EU. Intre timp s-au schimbat pasapoartele? Asta insemnind ca trebuie sa-l schimb si eu?

  41. Vlad M.
    14 noiembrie 2012

    O sa publicam un punct de vedere in cateva zile, Silva. Cat despre intrebarile tale legate de posibilitatea de a vota, nu vad nici o problema. Pasaportul trebuie sa fie in continuare cat se poate de valabil. ????

  42. Silvapro
    14 noiembrie 2012

    Multumesc Vlad.

    Sper sa-mi dea voie sa votez. E clar cu cine, dar mai putin clar cum. Este o alta metoda decit la noii.
    Se introduce o singura hirtie? Scrie pe ea ARD?

    Eu n-am mai votat niciodata la ambasada romana. Credeam ca n-am dreptul, asa cum se intimpla cu cetatenii israelieni in strainatate.

    O sa am nevoie de indicatii pretioase ????

  43. john s
    14 noiembrie 2012

    Votam si ne tinem de nas! Nu avem alta sansa. Poate da Dumnezeu un polei, o ninsoare grea si USL nu face 50%. Toti cei care sunt contra USL e bine sa mearga. Ceilalti sa stea acasa. In numar cat mai mare.

  44. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    @ 40 Silva
    Vom vota ARD, ținându-ne de nas, cum zice John @43. Vom publica, poate chiar astăzi, o poziție oficială ILD în legătură cu acestre alegeri. Nu putem sta acasă, oricât am fi de dezamăgiți de ARD. Aceste alegeri sunt cam al treilea salt în gol al României, (după Duminica Orbului 20 mai 1989, când s-a votat Iliescu-FSN și 2000 când s-a consfințit prin vot sistemul securisto-infracțional Iliescu-Năstase). USL va lua multe voturi (în mare măsură din cauza prostiei și lașității ARD, dar acum nu e bine să mai insist cu asta). Situația actuală este însă mult mai gravă decât în 1989 și 2000, pentru că iar sărim în gol, dar jos nu prea mai e salteaua care ne-a salvat în primele două cazuri – înțeleg prin salteaua de salvare contextul internațional, care nu ne-a permis să ne întoarcem în lada de gunoi a istoriei, cf votului exprimat în 1990 și 2000. Acum la Washington nu mai e Bush senior, resp Bush junior. E Obama, paiața comuniștilor, întru totul flexibil la pretențiile rușilor în Europa de Est. Iar la Moscova e Putin.
    Așa că trebuie mers și votat, cu gândul că nu e exclus ca astea să fie ultimele alegeri, adică data viitoare să fie ca în Belarus, Ucraina, Rusia, modelul de democrație al USL.

    @ 39 Dorin Valeriu
    Din fericire, lucrurile pe care le susținem noi sunt deja profund înrădăcinate în „mase”. Nici comunismul, minciună și crimă sistematizată, nici cinismul și jaful ce au constituit continuarea firească a regimului de dinainte de 1989, nu au reușit să distrugă complet în nația asta anumite repere morale și anumite aspirații, pe care, în ciuda confuziei generale, le afirmă și azi. De aceea spuneam în platforma noastră:

    Dacă ar pleca urechea să-l asculte, politicienii ar afla că poporul se declară creștin, că nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că are respect pentru Biserică, școală, armată, că ține la familie, că și-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea, că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public, că nu vrea întoarcerea spre Rusia, că preferă modelul occidental, dar nu este atras de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei etc.

    Așa cum spunea Bronislaw Wildstein într-un interviu, poporul are intuiții corecte, dar oamenii simpli nu sunt în măsură să le formuleze, să le argumenteze, atunci când sunt atacate, prin campanii mincinoase de manipulare cinică și agresivă. Acesta este rolul liderilor, politici și intelectuali, ei trebuie să dea expresie voinței națiunii, să arate cum trebuie ea concretizată într-o anumită situație. Aceasta ar fi, adică, o atitudine radical diferită de cea a clasei politice de acum, care e total „ruptă de nație”. Politicienii USL își bat joc de nație, o mint și o învrăjbesc, pentru a o jefui în continuare. Iar liderii ARD sunt fie cefe groase USL-compatibile, fie intelectuali elitiști, ce se tem de nație, consideră că trebuie să o „educe”, să o facă vrednică de ingineria socială a stângii UE și de proiectele sale utopice.
    Nimănui nu-i trece prin cap că datoria liderului e să SLUJEASCĂ societatea, nu să o sechestreze pt interese penale, nici să o revoluționeze în spiritul „progresului” și corectitudinii politice.

    Proiectele ILD pe termen lung sunt modeste, dar credem că au foarte mari șanse de succes, pentru că ele se potrivesc cât se poate de firesc cu aspirațiile nației, de care vorbeam mai sus. Nu nația e problema, problema e clasa politică, și în general, „clasa vorbitoare”, cum o numește Olavo de Carvalho. Aici e rolul nostru, în războiul cultural.
    Pentru ca să avem vreodată liderii politici pe care ni-i dorim, trebuie să existe un anumit context cultural, din care aceștia să apară. La asta lucrăm noi. Sigur că mijloacele noastre sunt total disproporționate, mult mai reduse decât ale adversarilor noștri. Dar, vorba lui Ducu Hâncu, „ADEVĂRUL ARE AVANTAJUL CĂ E ADEVĂRAT”.

  45. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    Anca @44,
    malitios fiind, nu pot sa nu observ ca si voi/noi, si USL afirmam ca „poporul are dreptate”. Exista si diferente specifice, nu numai „genul proxim”: din frazele noastre, lipseste cuv. „intotdeauna” (adica poporul are voie sa mai si greseasca, si uneori o si face); a doua ar fi diferenta intre „popoare”: poporul nostru e poporul cu punct, poporul lor e celebrul „popor USL” (si apropo de asta, culmea, se mai spune ca Basescu si „basistii” -categorie in care ne-am incadra noi – sunt/em cei care dezbina poporul…..culmea!).
    Altceva o sa vreau sa intreb….spui tu

    din cauza prostiei și lașității ARD

    …despre prostie stiu, e destula. Despre lasitate nu am informatii/nu am inteles exact si concret unde se afla; nu zic ca nu exista, zic doar ca nu stiu eu. De aceea, dupa alegeri, te voi re-intreba despre asta.

  46. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    @45 Liv

    si voi/noi, si USL afirmam ca “poporul are dreptate”

    Diferența principală e că USL minte. Vorbele USL despre popor, patrie, credință, justiție, democrație sunt direct și simplu contrazise de fapte: își bat joc de popor (cel mai bine exprimă Oprescu concepția USL despre popor, vorbind de p-ime), patria o dau la ruși, credința i-o dau când lui Becali, când lui Remus Cernea, justiția o fac praf, fiind mai toți pușcăriabili, „democrația” e furtul lor la vot (7,5 milioane de români, care, de fapt, nu sunt nici 6 milioane).

    Noi afirmăm că poporul are dreptate în privința marilor principii și aspirații, dar nu spunem că nu poate greși în cazuri și momente concrete (v. prima parte a comentariului meu @44 despre alegerile din 1990, 2000 și 2012) sau, mai bine zis, nu poate fi înșelat și trădat, astfel încât să voteze pe cei care îi fac rău, îl jefuiesc, îl târăsc în afara Civilizației, îl fac de râs în lume. Poporul nu reușește întotdeauna să identifice corect cine sunt cei care apără cu adevărat ceea ce este mai de preț – dar poporul, în general, cam știe ce este mai de preț. Elitele politice și intelectuale sunt cele care ar trebui să-l ajute să înțeleagă cine ce și cum slujește aceste lucruri. În cazul 2012, nimeni nu le slujește cum se cuvine, USL chiar le calcă în picioare, ARD le ignoră, sau nu are curajul să le asume, pt că sunt lucruri prost văzute la Bxl (credință, patriotism, familie, ce vrei mai „retrograd”?).
    Și toți, fie USL, fie ARD, disprețuiesc poporul.

  47. Liv St Omer
    14 noiembrie 2012

    @46, Anca,
    ai dreptate; cum am zis, la USL poporul „are intotdeauna dreptate”, adica este gadilat bine la orgoliu, cu varii minciuni, contra voturi. Intr-un fel, e aducator la disperare faptul ca nemernicii astia folosesc toti, practic, cele mai vechi trucuri in the book, si le iese, iar, si iar, si iar. Apropo de „poate fi înșelat și trădat, astfel încât să voteze pe cei care îi fac rău, îl jefuiesc, îl târăsc în afara Civilizației, îl fac de râs în lume” – tocmai am vorbit cu un prieten, inginer (adica intelectual, nu ultimul bou), bucurestean, care declara ca va vota USL-ul („da Liviu, chiar daca o sa te dezamagesc”). De ce? Pentru ca omul are un teren in com. Corbeanca, pe care nu reuseste sa-l vanda pt. ca nu exista drum pana la terenul ala, dar a auzit el ca a trecut Corlatzean p-acolo si a dat dezlegare primarului USL sa se faca totusi drum pe-acolo. Zic „bun, bravo, voteaza USL! succes! peste 5-6 ani, o sa-ti scriu (pe hartie, ca posibil atunci sa va interzica mailul) din Germania/Danemarca, tu vei fi aici, eu iti voi face cu mana din UE, tu imi vei face cu mana din CSI”. Zice „lasa, Liviu, nu te mai infierbanta atat”. Deci, QED-poate fi inselat si tradat, poporul. Poate totusi cam prea usor, pe gustul meu-but who am i to judge.

  48. BUFTEA Marius
    14 noiembrie 2012

    Imi permit sa obeserv cateva inadvertente ale principiilor civilizatiei iudeo crestine, cu efecte profunde in etica si moralitatea occidentala.

    6. Sa nu ucizi! Este o lege deseori ignorata, in special pentru ca a fost interpretata ca pacat „numai daca se refera la o viata umana”. De asemenea, nu se face vorbire despre violenta, fapt ce a permis interpretari si derogari de la aceasta in cazul „razboaielor sfinte”.

    Lipseste porunca privitoare la adevar, care ar putea fi „Sa nu minti”, ceea ce permite o serie de alte manifestari si comportamente dubioase. Ar putea fi porunca a 9-a, care spune „Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau” dar a fost prea des interpretata sticto sensu, la a nu marturisi stramb in fata legii (sperjur) si, mai ales, „numai” referitor la „aproapele” care, cu siguranta nu a fost inteles ca „orice fiinta umana”.

    8. Sa nu furi! Fara nici un cuvant despre simonie, un atat de raspandit obicei iudeo crstin.

    7. Sa nu preacurvesti ! Ortoxismul il traduce : „Sa nu fii desfranat” iar catolicismul, mult mai „political corect” il traduce ca „Sa nu poftesti femeia aproapelui tau”. Sunt necesare multe discutii cu duhovnici nevoitori pentru a intelege ca aceasta porunca se refera si la cuvinte si ganduri, nu numai la fapte.

    10. Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău. Aceasta este cea mai … deplina porunca, din nefericire si cea mai ignorata. Poate pentru ca e prea lunga.

  49. Vlad M.
    14 noiembrie 2012

    Fratilor, vedeti ca ne-a mai scris ceva amicul lui Ernu, Octavian Racu Legionarul, despre cum ii pute lui conceptul de civilizatie iudeo-crestina. CIne ar fi crezut ca un legionar este antisemit? :mrgreen:

  50. Anca Cernea
    14 noiembrie 2012

    dar prostiile lui Buftea Marius cum de stau acolo de un an?
    parcă nu le-am mai văzut până acum…
    le-ați deszăpezit voi?

    așadar, Șefu Mare și-a formulat greșit Poruncile alea Zece
    bine că a venit Buftea Marius (măcar că abia în feb 2013, dar mai bine mai târziu decât deloc) bine că I-a explicat ce nu era ok, și I-a dat o șansă, să le scrie din nou, pe curat, de data asta ca lumea

  51. Silvapro
    14 noiembrie 2012

    Probabil ca Buftea ar fi dorit ca in practica sa se taie mina cu care furi, sa se taie limba cu care minti …., in fine sa nu intru in toate detaliile…

    Detaliile si practicile adecvate cred ca se pot gasi cu prisosinta in tablele legii Sharya, asa ca ii recomand calduros sa o imbratiseze.

  52. observator
    14 noiembrie 2012

    un articol f bun. retin ideea:
    ”Se spune: criza financiară care a început în 2008 şi a devenit o criză economică deplină este o criză profundă a capitalismului. Dar criza din prezent este de fapt o criză a socialismului. Pentru a înţelege de ce, e nevoie de altă observaţie neconvenţională: competiţia economică postbelică dintre Est şi Vest a fost între două tipuri de socialism, între socialismul totalitar fundamentat pe marxism-leninism şi socialismul democratic fundamentat pe capitalism” f corect ati aratat.
    o intrebare totusi: si RMGC , OMV-PETROM , CHEVRON si altii , ofera statului roman redevente minore pt comorile ”privatizate” Cred ca lor le convine acest tip de stat,in care businessul lor infloreste. asa ca sa nu ne facem iluzii,tara noastra este si va ramane o colonie care va finanta bunastarea celor puternici. Carora nu o sa le convina niciodata un leu cu acoperire in aur [cand dai aurul tarii cu redeventa 4%,nu mai ai CU CE sa garantezi moneda nationala]

  53. Adi
    14 noiembrie 2012

    Felicitari pentru acest articol document! God bless the Free World!

  54. Cris
    14 noiembrie 2012

    Aceste idei trebuie raspandite pentru ca mare parte a populatiei si din pacate tineretul, nu cunoaste si nu intelege preceptele consevatoare si cat de importante sunt ele pentru viitorul nostru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Campania pentru “alegerile” la președinția Rusiei programate pentru 15-17 Martie se înfierbântă. Nu încape îndoială că Vladimir Vladimirovici va fi “reales la al N-șpelea congres”, dar întrebările pasionante care rămân sunt: 1) Câți contracandidați vor fi lăsați în cursa electorală măcar așa, de ochii lumii? 2) Cine va mai fi aruncat din tren înainte de …

Putin-stalin-1000x600-11

Comunitatea ucraineană din București invită publicul și presa să participe la un marș care marchează doi ani de la invazia Rusiei din Ucraina – „un moment greu, 24 februarie 2024, comemorarea unei zile negre din istoria noastră și din istoria Europei, momentul declanșării invaziei pe scară largă de către Federația Rusă și generarea celei mai …

protest ucraina arcul de triumf
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian