Asa cum am promis, al doilea articol al lui Traian Ungureanu despre Olimpiadă (revista 22, numărul 946, 22 aprilie 2008 – 28 aprilie 2008). Primul poate fi găsit aici. Câteva cuvinte despre olimpismul antichităţii greceşti, rădăcinile pacifiste ale flăcării olimpice şi noua direcţie chinezo-rusească a Comitetului Olimpic Internaţional.
Imediat după 1910, America şi Europa s-au trezit dansând frenetic, la limita dintre somnambulism şi excitaţie diurnă, foxtrot şi, apoi, charleston. Noua vibraţie părea să aibă legătură cu formele hiperactive ale speranţei pe care le numim adesea optimism. În acest caz, optimism istoric. Într-adevăr, lumea occidentală consuma bulimic „anii nebuni”, epocă de trepidaţie, abandon şi nonşalanţă pe care F. Scott Fitzgerald a surprins-o fără identitate şi a arestat-o în formula „the jazz age”. Lumea occidentală simţea o nevoie irepresibilă de epuizare prin fericire şi transă entuziastă. Ştim, astăzi, retrospectiv, că mania dansantă a Occidentului era un presentiment colectiv, o premoniţie orgiastică înaintea măcelului generalizat care avea să distrugă spiritul european. O ştim retrospectiv, dar asta nu înseamnă decât că am raţionalizat post-factum acel sentiment electric pe care mulţimile din sălile de dans ale anilor 1910-1930 l-au trăit cu un amestec de nepăsare şi înverşunare veselă.
Indiferent de ce am descoperit noi, în milionul de cărţi de istorie despre războaiele europene ale secolului XX, „anii nebuni” au fost un caz autentic de expresie culturală a disperării. Anxietatea s-a infiltrat în dans şi a trecut în acel tremur fizic ritmat în care psihanaliştii vremii au văzut, de la început şi zadarnic, o formă de isterie în masă. Cultura populară, în acest caz noile dansuri ale unei epoci care deschidea, în sensul cel mai larg, artele pop, luă conturul principalei direcţii istorice şi politice a momentului. Dezmăţul iconoclast şi banditismul avântat al politicii europene se oglindeau în pasiunea populară pentru convulsie dansantă. Cultura populară, condusă de noua muzică şi de noile jocuri sportive, cucerea centrul scenei, devenea noul limbaj al modernităţii universale şi dovedea capacităţi plastice uluitoare sau, mai degrabă, o stranie sensibilitate seismică. Nimic nou. Cu un pic de deschidere şi cu ceva mai multă îndrăzneală în faţa pioaselor superstiţii olimpice ale prezentului, vom regăsi aceeaşi corespondenţă strictă şi tulburătoare între jocurile populare şi spiritul public ale Greciei arhaice.
… Continuare
