33 de motive pentru care merită să citeşti „Partea nevăzută decide totul”

Ordinea motivelor care vor fi enumerate mai jos este strict matermatică; nu e o ierarhie, e un inventar. Desigur, semnificativ incomplet. Dar un fel de inventar pe care îl voi etala cu cea mai mare plăcere şi, faţă de autorul cărţii în discuţie, cu prietenie şi nezminţită solidaritate.

patapievici

1. Pentru că, după mai mulţi ani, avem în raftul de bibliotecă şi, desigur, în librării, un nou Haş-eR-Pe! Penultima carte  a lui Horia-Roman Patapievici este o minunăţie despre „Ultimul Culianu” – apărută în urmă cu cinci ani, în 2010. Altfel, pînă la acest volum publicat într-o cochetă – perfect meritată de altfel apariţia în „straie” editoriale de gală – ediţie în urmă cu cîteva luni, a mai fost încă un volum de autor – „De ce nu avem o piaţă a ideilor” (Humanitas, 2013; reeditare, cu o nouă prefaţă şi sub un alt titlu, a cărţii „Despre idei şi blocaje”, Humanitas, 2007), dar şi un volum (aproape deloc comentat; aşadar, cu o soartă publicistică nedreaptă prin raportare la miza imensă care îl subîntinde) scris la „şase mîini” – „O idee care ne suceşte minţile” (H.R. Parapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Humanitas, 2014).

2.Un nou Haş-eR-Pe din „seria” despre care, într-un text care însoţea „Cerul văzut prin lentila de sticlă”, Virgil Ierunca spunea: „Cînd am citit primele două texte ale lui H.-R. Patapievici în «Contrapunct» – era un timp al speranţei – am avut un şoc intelectual atît de neobişnuit încît am început să mă bucur (parcă uitasem de măsura străină a bucuriei). Revenindu-mi în fire, am început o anchetă imaginară: cine se ascunde sub acest nume? m-am întrebat. Întrebare nefolositoare, am epuizat repede «posibilii» şi m-am certat pentru invocarea «corespondenţelor». H.-R. Patapievici era de fapt H.-R. Patapievici. Original, fără să cultive superstiţia originalităţii, ştiutor de carte (înspăimîntător), refuzînd însă mitizarea vicioasă a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalităţi greu de situat din cauza harului plural ce o chezăşuieşte. Eseurile sale sunt nişte semne (adeverite) şi niste pariuri: pariezi pe gînditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (dacă poţi) în alb pentru omul de ştiinţă, pentru teologul nemărturisit, pentru moralistul neşovăitor.” 

3. Un nou Haş-eR-Pe despre care, tot ca text-însoţitor al „Cerului văzut prin lentila de sticlă”, Dan C. Mihăilescu scria în acest fel: „Patapievici este o investiţie spirituală de rang european. Practic, el ar putea oricînd să predea istoria ideilor la orice universitate din lume, să facă tomuri savante de filosofia culturii, să conducă instituţii de prognoză economică ori socială. Disociază impecabil şi asociază şocant-revelator, face chirurgie de idei, însă nu gîndeşte în «halat alb», ci cu un sensorium luxuriant. Impregnat de spirit matematic, de pasiunea corporalizării geometrice a raţionamentului, el dispune însă de acel spirit de fineţe ce pune în acord tăietura profesională cu emoţia pură. Savant cu gesturi de copil. Şi invers.” 

4. Pentru că, fie şi dacă facem media afirmaţiilor de la punctul 2) şi 3), este suficient pentru a înţelege ce tip de raportare personală la HRP au sau pot avea o bună parte a releelor toxice din spaţiul public autohton, secţiunea culturală.  Adică – aceia şi acelea care, fără să îl fi citit sau, dacă l-au citit, fără să îl fi înţeles pe Horia-Roman Patapievici, se grăbesc să îl conteste şi, des, să îl „radă”, să îl distrugă: dincolo de fapte, de argumente, de bun-simţ şamd. Cred că acesta este un motiv puternic pentru a citi „Partea nevăzută decide totul”: pentru a vedea încă o dată la lucru un gînditor profund şi autentic.  

5. Pentru splendoarea formulărilor – foarte multe, antologice – din acestă carte. Iată una dintre ele: „frumuseţea exprimă profundul prin absenţa lui. Iar din această frumuseţe ne hrănim, exact la fel cum paradisul din noi se hrăneşte – hămesit, înfometat – cu absenţa paradisului din lume. Nu pentru că în lume nu mai există paradis, ci pentru că, fiind cum e, lumea nu îl mai încape. Suntem debordaţi de paradis, pentru că lumea ne inundă. Iar din aceste două revărsăsi se hrănesc, deopotrivă, şi imposibilitatea de a-l avea, şi setea de a nu ne mulţumi decît cu fericirea pe care numai el ne-ar putea-o aduce”.

6. Pentru că…Rob Riemen. Două treimi – şi, totodată, cele mai ample – eseuri care compun această carte sînt publicate în revista olandeză Nexus, condusă de cel pe care HRP îl consideră „omul-orchestră, unul dintre ultimii umaniști europeni și un critic nemilos al urii de sine europene”, Rob Riemen. A propos de eseistul şi editorul olandez: în perioada în care ICR-ul era condus de Horia-Roman Patapievici şi se ocupa cu adevărat de cultură şi nu, cum a fost cazul des în ultimii ani, de egourile umflate ale unor jalnici resentimentari ori de pişcotarii culturali, Rob Riemen a fost în România şi trecerea sa pe aici a fost una memorabilă. A lansat şi o carte, minunata „Nobleţea spiritului – un ideal uitat”. Despre aşa ceva este vorba, în fond, şi în eseurile celei mai recente cărţi a lui Horia – Roman Patapievici: nobleţea spiritului, idealuri, idealuri uitate. Despre cartea în ediţie românească a lui Rob Riemen, HRP scria că „Demnitatea, libertatea, respectul, căutarea sub semnul adevărului, al pietăţii şi al divinităţii – acestea sunt, potrivit lui Riemen, coordonatele umanismului ca mod de viaţă. ”. Încă o dată: despre toate aceastea enumerate în fraza precedentă este vorba şi în „Partea nevăzută decide totul”. Penultimul eseu din volum şi, totodată, cel mai amplu – „Spiritul şi legea” –  îi este, de altfel, dedicat lui Rob Riemen.

7. Pentru forţa imaginilor pe care Horia-Roman Patapievici le convoacă în spijinul ideilor pe care le argumentează. Iată una dintre acestea: „La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor.
Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.

8. Pentru fiecare dintre cele 9 eseuri incluse în acest volum şi pentru „duhul” care le animă pe toate aceasta. Le enumăr, cu plăcere şi în ordinea în care sînt plasate în carte, titlurile şi adaug invitaţia de a le acorda cea mai mare atenţie cu putiinţă:  „Conversaţia neîntreruptă”; „Magia din mintea fiecăruia”; „Imaginaţia lui Don Quijote”; „Ultimul dar al umanismului european”; „Noua Europă şi vocea care lipseşte creştinismul”; „Agonia creştinismului”; „Cît timp nu se întunecă Apusul”; „Spiritul şi legea”; „Unicul principiu absolut al politicii sau despre instabilitatea tuturor aranjamentelor omeneşti”. Şi, desigur, pentru cuvîntul înainte, el însuşi un mic, dens şi minunat eseu – „Văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.  9 plus 1: o carte de nota 10 plus!

9. Pentru cît de ingenios readuce în actualitate forţa lui Don Quijote, personajul principal al uneia dintre marile naraţiuni ale umanităţii. Despre Don Quijote, HRP spune, în finalul demonstraţiei sale: „datorită faptului că imaginaţia, ca facultate cognitivă în care divinul se poate uni cu umanul, este permanent discriminată de criteriul modern de realitate, noi, modernii suntem nişte Cavaleri ai Tristei Figuri. Şi de aceea Don Quijote continuă să fie atît de epistemologic actual, la 400 de ani de la crearea sa de către Cervantes”.

10. Pentru că, în răspăr cu „spiritul vremii”, Horia-Roman Patapievici are nevoie, în ceea ce spune, scrie, gîndeşte de „ipoteza Dumnezeu”. În „Partea nevăzută decide totul” este vorba, în multe rînduri, despre religie, despre Dumnezeu, despre re-ligio.  

11. Pentru că nu fuge de fundamentele creştine ale lumi din care, fie şi de la margine/ periferie, facem şi noi parte. Dimpotrivă – cu calm, cu căldură, invitaţia subcutanată a pasajelor (multe) în care pune această problemă este să le redescoperim. Două dintre textele incluse în aces volum au în titlu cuvîntul „creştin”.

12. Pentru că numeşte şi denunţă acest fapt: „sunt două tipuri de ştiri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: ştirile care pun creştinismul într-o lumină favorabilă şi ştirile care arată persecuţiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca ştire semnificativă”.

13. Pentru ce demonstraţie poate face doar într-o singură frază – o demonstraţie cu privire la drama pe care deja o trăieşte Vestul, Europa. Iată, spre reflecţie: „tendinţa de a legifera împotriva tradiţiilor, a spiritului şi a realităţilor este tipic iacobină şi ea confundă deliberat premisa agnostică, care afirmă că statul este dator să protejeze atît libertatea religioasă, cât şi dreptul de a nu profesa vreo religie, premisă pe care sînt edificate toate constituţiile europene moderne, cu principiul laicităţii, care exclude orice referire la Dumnezeu sau religie, şi care stă la originea cîtorva constituţii europene (cea franceză şi cea italiană, de pildă)”.

14. Pentru că ia apărarea culturii generale. Adică, „ţesutului social organic  al civilizaţiei umaniste”. Adică „mediului comun al producerii şi reproducerii corpului politic al societăţilor liberal-democratice”. Adică „ultimului dar pe care umanismul european l-a mai putut face lumii globalizate de azi”.

15. Încă o dată, pentru harul stilisitic pe care îl scoate la iveală felul în care care spune ceea ce spune Horia-Roman Patapievici. Iată, din nou: „splendoarea fiinţei depăşeşte splendoarea gîndirii, iar fericirea de a fi viu rămîne neînţeleasă exaltării de a putea gîndi. Întocmai aşa cum numai cu ochii închişi putem simţi, în nevăzutul ei, toată splendoarea, măreţia şi împlinirea lumii pe care Dumnezeu a făcut-o vizibilă, atunci cînd a pus-o, ca pecete şi zăvor, pe crugul lumii invizibile”.

16. Pentru că volumul acesta, cel mai recent, este legat profund de „Omul recent”; aş spune, fără teama de a greşi, că aceste două cărţi – „Omul recent” şi „Partea nevăzută decide totul” – sînt vase comunicante. Să ne amintim: chiar dacă fiecare an  care a trecut de la apariţia cărţii despre „Omul recent” îi dă dreptate lui Horia-Roman Patapievici – şi în descriere şi detectatarea simptomelor „omului recent”, şi în ceea ce a anticipat că va urma să se întîmple cu acest om recent – volumul cu pricina a fost aprig contestat şi demolat de către cei care s-au simţit vizaţi. Ei bine, în „Partea nevăzută decide totul”, cred că Horia-Roman Patapievici este, din nou (inclusiv în sens anticipatoriu), just în ceea ce spune. Reformulat: cred că este infinit mai profitabil să citim o asemenea carte decît, bunăoară, elucubraţiile celor care refuză realitatea.

17. Pentru latura politică atît de consistentă şi atît de subtil argumentată a unor dintre aceste texte. A fi înseamnă, pare logic şi la îndemînă de observat (deşi, lucrurile, în această privinţă nu sînt chiar atît de simple), a fi în cetate. Or, a fi în cetate cu adevărat înseamnă a nu fugi de politică. În mai multe feluri, cartea aceasta este, aşadar, şi o carte politică. Iată doar o idee – profund politică – din eseul care închide cartea: „în fond, oamenii politici se împart doar în două categorii: cei care acceptă să folosească ori să admită crima pentru a-şi atinge obiectivele politice şi cei care nu o acceptă”. Pare prea tranşant spus, prea simplu, dar nu este deloc aşa. Argumentele că lucrurile stau mai degrabă aşa şi nu altfel sînt abudente. Ultimul eseu din carte este, consemnam şi mai sus, despre „unicul principiu absolut al politicii”.

18. Pentru aerul de seriozitate, pentru solemnitatea argumentelor care răzbate din fiecare paragraf şi din fiecare pagină. Aici, nici aici, HRP nu se joacă, aşa cum, nu de puţine ori, o fac cei care cultivă forme meschine de pragmatism cultural, formule lucrative de proiecte PC, relativisme pe bandă rulantă. Lucrurile sînt cu adevărat serioase şi, fiind aşa, sînt grave: asta ne spune HRP, în fiecare dintre aceste eseuri – scrise  cu mare atenţie şi cu o îngrijorare lucidă. Risc o formulare uşor poetică: sînt eseurile cuiva care stă de veghe cu iubire.

19. Pentru că ia apărarea lecturilor publice, glosînd, de neuitat, în jurul  verbelor „a citi”, „a asculta” şi „a imagina”. „Efectul pe care îl are asupra sufletului efortul inteligenţei de a construi reprezentări însufleţite pornind de la simplul fapt al ascultării este similar procesului pe care Platon îl denumea „a scrie pe suflet”. De aici, farmecul, de aici vraja, de aici magia, de aici eficacitatea.”

20. Din nou, pentru imaginile de mare forţă cu care lucrează. Iată încă una: „pe malul rîului Ilisos, rîul pe malul căruia, în Antichitate, Socrate şi Phaidros au căutat un loc potrivit de conservaţie şi pe care, găsindu-l, s-au aşezat pentru a purta acea lungă discuţie despre frumos pe care Platon a consemnat-o în dialogul care a ajuns pînă la noi sub numele de Phaidros şi în care s-a păstrat, transpusă în scris, credinţa lui Platon că lucrurile care nu pot fi puse în scris sunt „mai de preţ” decît cele scrise.”

21. Pentru că, despre ceea ce a fost în vara lui 2012, Horia-Roman Patapievici dă, în această carte, textul fundamental. Am mai publicat un text despre „Partea nevăzută decide totul”, cu accent decisiv pe eseul care vorbeşte despre acest moment teribil pentru fragila democraţie din România. Eseul lui HRP despre 2012 poate sta, el singur, drept o carte. Cartea despre o vară de neuitat pentru România: 2012. Ar fi cartea care ne-ar aminti, o dată în plus ceea ce, la modul cel mai serios posibil, ne-a spus cîndva și Ronald Reagan – „Libertatea nu este niciodată mai departe de dispariţie decât cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să te lupţi pentru ea, să o aperi şi să le-o înmânezi pentru ca şi ei să facă la fel.”

22. Pentru că, despre vara lui 2012, HRP oferă sintagma (sic!) impecabilă: „lovitură de stat legală”. Această formulă pune cel mai bine în lumină specificul brutalității instituționale petrecute în România: folosirea legii pentru a încălca legea. Noutatea postmodernă a acestor atacuri în forță constă în ideea de a folosi legea pentru a încălca legea. Pentru mine este important de subliniat faptul că aceste atacuri sui-generis împotriva Constituției se prezintă pe sine ca fiind în perfect acord cu Constituția, jucând cinic și sofisticat spiritul împotriva legii și litera împotriva spiritului, după cum dictează interesele de moment ale celor care declanșează atacul“.

23. Pentru că nu trebuie să uităm niciodată ce a fost atunci, în vara lui 2012.  Nu în suspendarea unui președinte aflat în competiție politică cu opoziția a constat lovitura de stat.“ „Lovitura de stat legală“ a constat în modul în care, în vedea acaparării rapide, bruște și imediate a întregii puteri executive, două autorități publice (guvernul, parlamentul) dominate de o coaliție politică (USL), al cărei scop prezumabil a fost controlul asupra justiției, au organizat și dus la îndeplinire un blitzkrieg împotriva procedurilor, legilor, Constituției, autorităților și instituțiilor independente.

24. Pentru judecata imbatabilă (cred eu) despre cum a fost posibilă acţiunea teribilă din vara lui 2012: „dincolo de explicațiile specifice, care privesc trecutul și prezentul societății românești, rămâne constatarea existenței în societatea românească de astăzi a unui tip uman defect din punctul de vedere al sistemului de valori. Defecțiunea se manifestă ca incapacitate de a disocia moral și cognitiv între spiritul și litera unui fenomen. În mod normal, oamenii disting între spirit și literă, între grad de rezonabilitate și nivel de minciună și disting între gradele de realitate ale diferitelor interpretări. Dimpotrivă, a pune adevărul între paranteze, a accepta minciuna, a nega faptele sunt lucruri nefirești. Când devin firești, în psihologie se spune că avem de-a face cu o disonanță cognitivă. În termeni morali, disonanța cognitivă implică o distorsiune a sistemului de valori“.

25. Pentru acest detaliu esenţial cu privire la cei care au operaţionalizat lovitura de stat legală din vara lui 2012, un detaliu pe care, încă o dată, nu avem voie să îl uităm: între cei care au stat în fruntea asaltului la adresa statului de drept şi al democraţiei de la noi – o majoritate semnificativă a clasei politice, o majoritate covârșitoare a mass-media, cu girul unei majorități a intelectualilor care au avut expunere în spațiul public. Despre aceștia din urmă, un mic stop-cadru: să nu uităm despre un document relevant care și-ar face loc în orice antologie a rușinii, semnat de un grup semnificativ de susținători din rândul intelighenției favorabile loviturii de forță legale de atunci – un text public trimis către Uniunea Europeană, în care aceștia spuneau că, taman când democrația și legea din România erau călcate în picioare în văzul și în indignarea întregii lumi civilizate, în fapt, pentru ei, nu se întâmpla nimic neobișnuit și, cu atât mai puțin, ceva reprobabil. E scrisoarea care începe cu o aberație girată de acești intelectuali: „Curtea Constituțională nu este parte a sistemului judiciar independent din România“.

26. Pentru forţa şi consecvenţa cu care descrie, explică, analizează două imense erori cognitive & identitare care au demolat două tradiţii venerabile: cea care a provocat repudierea creştinismului şi, legată în serie de precedenta, cea care a răpus sau, în versiune optimistă, e pe cale să răpună umanismul.

27. Pentru că este o carte despre sensul vieţii: „Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația.“

28. Şi: „Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.

29. Pentru această definiţie de manual: „valorile nu sînt obiecte ale lumii fizice, sunt operaţiuni sufleteşti”. Şi pentru continuarea ei: „aceste operaţiuni sufleteşti sunt bazate pe credinţa în existenţa mai multor niveluri de realitatea. (…) Dacă nivelurile de realitate se reduc la unul singur (postulatul nihilist), atunci operaţiunile sufleteşti se atrofiază (şi urmează dizolvarea sistemului de valori). Dacă operaţiunile sufleteşti care fac posibile valorile se atrofiază, atunci valorile îşi pierd baza de existenţă. Ele nu se mai pot articula într-un subiect transcendental, pentru a exista în mod obiectiv. Şi, drept urmare, dispar. Dar, mai înainte de a dispărea, îşi pierd credibilitatea”.

30. Pentru argumentul direcţiei metafizice, ca modalitate de a depăşi nihilismul. Adică: „reactualizarea în educaţia tuturor oamenilor de azi a celei mai importante operaţiuni sufleteşti care se bazează pe existenţa mai multor niveluri de realitate: este vorba despre ceea ce Platon numea „a doua navigare””. A doua navigare, adică: „operaţiunea sufletească prin care este pus, între două niveluri de realitate, raportul de transcendenţă”.

31. Pentru argumentul direcţiei morale, ca modalitate de a depăşi nihilismul. Adică: direcţia morală „constă în respect: în pătrunderea omului de respect faţă de lume, pe care o priveşte ca pe o creaţie. Omul pătruns de respect a ajuns deja la înţelegea faptului că respectul faţă de creaţie nu este o opţiune personală – reprezintă o structură a lumii”.

32. Pentru că „Partea nevăzută decide totul” este o carte scrisă de un om înţelept. Horia-Roman Patapievici vede foarte clar şi vede foarte departe. Şi, cum ar spune un gînditor rus (V. Rozanov), vede şi simte cu un suflet plin de tristeţe şi tandreţe. Tristeţe – între altele, pentru că vede cît se multe din ceea ce au făcut oamenii cu adevărat bun este distrus cu totul inutil. Tandreţe – pentru că, încă o dată, privirea sa este aceea a unui om care iubeşte lumea aceasta şi care are comerţ intens cu înţelepciunea.

33. Pentru ce firesc, cît de vribrant, cît de magic, de fermecător şi cît de convingător elogiu al conversaţiei neîntrerupte reuşeşte să facă Horia-Roman Patapievici, în chiar eseul de deschidere al acestei cărţi. Doar două formulări din scenariul acestei pledoarii: i) „conversaţia neîntreruptă se ocupă de toate lucrurile pe care ştiinţa oficială, adică universitatea, academia şi instituţiile lor de cercetare, a decis fie că nu există, fie că, dacă există, e neserios să vorbim sau să gîndim despre ele. Numai conversaţia le mai poate azi adăposti: trufia suficientă a ştiinţei oficiale le-a excomunicat în spaţiul privat”şi ii) „conservaţia neîntreruptă nu predă, nu predică, nu comunică, nu demonstrează – împărtăşeşte, îmbrăţişează, sugerează, propune, aproximează etc. Exactitatea te face să ratezi, pentru că e o falsă precizie; în acest domeniu, precizia constă în „scrisul pe suflet” (Platon, Phaidros), nu în captarea ideii într-o demonstraţie exactă, o formulă finită etc. Conversaţia neîntreruptă este gîndirea, înainte de a deveni doar raţionament; sunt sentimentele, înainte de a fi sentimente exprimate; sunt emoţiile, înainte de a emoţii catalogate; este elanul, comuniunea, egalitatea, fraternitatea –şi, abia fiind toate acestea, este şi libertatea. Conversaţia nesfîrşită e întotdeauna faţă către faţă. În ea, omul nu e redus la nici una dintre facultăţile lui, oricît de importantă şi de hotărîtoare ar fi. Nu e nici doar suflet, nici doar corp; e suflet plus corp. În conversaţie, participă chipul omului, orice ar însemna asta. ”

Acestea sînt, iată, 33 de motive pentru care merită să citiţi, să citim, să recitim „Partea nevăzută decide totul”. Una dintre marile cărţi, una dintre solemnele şi gravele mari cărţi apărute la noi în ultimii ani. DOAR 33 de motive. Logic: mai sînt şi multe altele…

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.