70 de ani de la Procesul lui Iuliu Maniu (2): Situația din țară, sentința, ecoul intern și internațional

Print Friendly, PDF & Email

ILD a prezentat pe larg modul în care comuniștii au preluat puterea în România cu ajutorul armatei sovietice de ocupație. Un punct culminant în această evoluție a fost procesul liderul PNȚ. 

După ce am prezentat contextul general în prima parte  a relatării lui Cicerone Ionițoiu, vă prezentăm acum partea a doua, referitoare la desfășurarea procesului și consecințele acestuia.


Cicerone Ionițoiu

TRIBUNALUL MILITAR A REGIUNII II MILITARĂ BUCUREŞTI a fost format din:

– Preşedinte colonel magistrat PETRESCU I. Alexandru, fost colaborator al regimului dictatorial, urma să fie condamnat criminal de război. A acceptat să judece procesele politice şi l-au menţinut. După condamnarea lui Iuliu MANIU a fost avansat la gradul de general;
– colonel magistrat Vasilescu Mihail;
– colonel Irimia;
– colonel magistrat Georgescu Alexandru, prim procuror militar;
– colonel Alexandrescu Victor, procuror militar;
– colonel Stanciu Constantin, procuror militar, venit cu [divizia] „Tudor Vladimirescu”. Ironia soartei a făcut ca presupusa acţiune de trădare a acestui lot să fie susţinută în rechizitoriul unui adevărat trădător de ţară, venit cu divizia de trădători, formată de Ana Pauker şi Nicolae Cambrea, care au terorizat populaţia şi au furat voturile poporului român. Ruşine. S-a dovedit un bun discipol al lui Vîşinski.

Extinderea puterii Moscovei în Romania și în Estul Europei

Moscova, de unde se conducea politica românească şi unde se hotărâse desfiinţarea tuturor partidelor ţărăneşti din ţările „eliberate”, inclusiv lichidarea şefilor lor, după înscenarea de la Tămădău, a trimis la Bucureşti o echipă de experţi, ca să organizeze „complotul P.N.Ţ.” împotriva guvernului. Aceşti „experţi” au fost prezenţi în tot timpul anchetei de la Ministerul de Interne, arătând ce să se facă şi cum să se facă. 

Au continuat arestările în ţară. Pe 5, 6 şi 7 august 1947, au fost ridicaţi preşedinţi de judeţ, vicepreşedinţi, casieri, secretari, membri influenţi ai P.N.Ţ şi duşi la închisori, precum Piteşti, Gherla, Craiova, iar cei mai importanţi au fost aduşi la Văcăreşti, în vederea cercetărilor.

Radu Niculescu-Buzeşti

Un anonim a cerut arestarea ing. Radu Niculescu-Buzeşti ca reacţionar, el fiind fratele fostului ministru de Externe, plecat în străinătate, unde a contribuit la lămurirea lumii libere asupra dramei poporului român. Şi ca răzbunare, Siguranţa l-a arestat, introducându-l în procesul înscenat conducătorilor P.N.Ţ. Deoarece termenul de 24 iulie pentru prezentarea în Parlament a deputaţilor repartizaţi prin alegerile trucate din 19 noiembrie 1946 trecuse şi cei trei reprezentanţi ai Partidului Naţional-Liberal nu au acceptat dispoziţia, „Camera Deputaţilor a decis decăderea din calitatea de deputaţi parlamentari”, pe 7 august.

Pe 9 august 1947, Legiunea de Jandarmi Severin a dat dispoziţie de arestare a celor dispăruţi şi bănuiţi a se fi retras în munţi. Printre ei se găseau colonelul Ion Uţă, avocat Ion Târziu, ing. Aurel Vernichescu, cărora li se vor alătura comandorul Petre Domăşneanu şi Spiru Blănaru, constituind nucleul Mişcării de rezistenţă din Munţii Semenicului. Avocaţii Ştefănigă şi Costescu, fiind arestaţi, au ajuns la Văcăreşti în prima fază.

Campania împotriva celor ce se împotriveau comunizării ţării se înteţise şi se folosea un limbaj de exterminare, după model sovietic. Chiar unul şcolit de N.K.V.D., trimis cu trădătorii ce au însoţit-o pe Ana Pauker, scria în „Glasul Patriei”, pe 11 august 1947, un articol intitulat „Nimicirea cuibului de trădători”, semnat de Nicolae Cambrea, comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu”. Şi ordinul a fost pus în practică, cum am văzut, de subalternul lui, procurorul Stanciu Constantin.

Specialiştii ruşi prezenţi în viaţa ţării, care devenise acum o moşie a lor, pe care o exploatau la sânge, producându-i numai lipsuri, lucrau de zor la „redresarea” economică pe care începuseră să o trâmbiţeze de la mijlocul lunii iunie 1947. Şi aceasta se făcea fără ca ministrul de Finanţe tătărăscian (Alexandru Alexandrini) să ştie ceva.

Propunerile P.C.R. din 16 iunie indicau necesitatea înfăptuirii stabilizării monetare. Comunicarea din 11 august a înscrierii populaţiei la centrele special create, în vederea preschimbării sumelor în lei stabilizaţi, a produs o stare de mare nelinişte în ţară, care a fost adâncită prin Legea nr. 287/15 august 1947, prin care ţăranii puteau schimba până la 5 milioane, cu un supliment de 2 milioane şi jumătate pentru cei ce-şi predaseră cotele, pe când pensionarii 3 milioane, iar liber profesioniştii numai un milion şi jumătate. Secretul comunist era aşa de bine păstrat, încât Tătărăscu, care se credea încă un om necesar regimului, se lăuda prietenilor că pe 15 august, în discursul pe care îl va ţine la Craiova, se va referi la linia extremistă a partidelor muncitoreşti din cadrul B.P.D. şi „va lovi în comunişti, căutând să coalizeze în jurul său întreaga burghezie, rămasă fără conducere după dizolvarea P.N.Ţ. „. El nu va face greşeala lui Maniu, aşa zicea, să se pună rău cu ruşii, ci în acţiunea sa se va bizui numai pe ruşi, atacând pe anglo-americani. Dar se va înşela amarnic. Pe deasupra, nu-şi dădea seama că arestarea funcţionarilor din Ministerul de Externe şi implicarea lor în procesul înscenat conducerii P.N.Ţ. viza şi răsturnarea lui, care se apropia cu paşi repezi.

Deocamdată, stabilizarea lovea în ţărănime, industriaşi şi comercianţi, urmărind distrugerea sectorului particular. A urmat un dezastru, pauperizare, dar şi arestarea zvoniştilor, speculanţilor, sabotorilor, după directivele din Răsărit: „Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmăreşte ca aceasta să fie făcută nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. In cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit din import”.

Deci, cu orice preţ, ţărănimea trebuia adusă în sapă de lemn şi aceasta o puteau face acum, după arestarea lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Crearea unui „front ortodox”

După ce Petru Groza a reproşat ostilitatea Episcopatului faţă de guvern şi, nemulţumit, a continuat să acuze pe episcopii greco-catolici de atitudinea „reacţionară” a preoţilor, susţinători ai Partidului Naţional-Ţărănesc, acum după arestarea lui Iuliu Maniu, se putea trece la punerea în practică a directivei de la Moscova: „Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare „.

În plus, prin glasul [patriarhului rus] Alexei, s-a sugerat crearea „unui front unic ortodox”, ceea ce l-a făcut tot pe Petru Groza, după ce refuzase să recunoască alegerea episcopului Alexandru Rusu ca mitropolit al Bisericii Unite, în august 1947, să-i arate episcopului administrator apostolic al Mitropoliei Blajului – Ion Suciu – că este posibilă denunţarea Concordatului, în cazul când Biserica Catolică nu-şi va revizui atitudinea faţă de guvern, adică să recunoască noul sistem politic, să devină o curea de transmisie a ateismului marxist, să susţină socialismul care este bazat pe necredinţa în Dumnezeu, în libertate spirituală şi în nemurirea nu numai a spiritului dar şi a valorilor morale ale omenirii. Împotrivirea înalţilor prelaţi a dus la lichidarea Bisericii şi exterminarea episcopilor, cu dezlănţuirea unei crunte prigoane contra credicioşilor.

“Reforma” Armatei

O altă acţiune dură a fost îndreptată împotriva armatei, de unde, pe baza Legii nr. 293/18 august 1947, au fost scoşi (trecuţi deocamdată în rezervă) 52 de generali, în frunte cu fostul prim-ministru Constantin Gh. Sănătescu, şi cea mai mare parte dintre ei au fost arestaţi şi exterminaţi prin închisori. Tot Petru Groza, care era şeful executant, a precizat că regimul democrat trebuie să-şi făurească o armată devotată, cadrele neputând rămâne identice cu cele din trecut, subliniind că vor fi eliminaţi toţi aceia care prin familie sau origine socială erau legaţi de „pătura parazitară în stat”. Şi astfel, până la sfârşitul anului, când îl vor alunga pe Rege, vor fi daţi afară 12.000 de ofiţeri, 17.948 de subofiţeri şi 2.417 de maiştri, fiind calificaţi drept fascişti, reacţionari, incapabili să se integreze înnoirilor, dintre ei câteva mii au luat drumul închisorilor. Omul care conducea represiunea în armată, mâna Moscovei, era Emil Bodnăraş, iar Groza ajunsese ca şi Gută Tătărăscu, să nu ştie ce se petrece în guvern, fiind o marionetă cu zâmbetul pe buze, care îşi însuşise limbajul sovietic-marxist. Dar aceasta nu este o scuză pentru dezastrul comis sub semnătura lui şi în multe cazuri şi cu ştirea lui.

Reprezentantul Statelor Unite în România – Roy M. Melbourne -, în raportul făcut la Washington, comunica: „… Şocul persistă încă aici, multor români nevenindu-le pur şi simplu să creadă că Iuliu Maniu este în închisoare… dorinţa de evadare indică limpede slăbirea dorinţei (liderilor- n.n.) românilor de a rezista… să rămână în ţară, unde nu pot avea alt viitor decât arestarea şi distrugerea… în ceea ce n priveşte pe membrii simpli ai partidului, nu va fi niciodată cu putinţă să iasă adevăraţi comunişti din ţăranii români, care sunt la fel de sensibili la dialectica marxistă ca şi broaştele ţestoase, dar, odată cu colapsul Partidului Naţional-Ţărănesc, ei rămân total lipsiţi de organizare şi vor fi siliţi, fie că doresc sau nu, să intre în partid, daca vor să supravieţuiască”.

Înlăturarea profesorilor de valoare

Speranţele în mai bine au venit totdeauna din partea studenţilor, de la care a ieșit mesajul la rezistenţă. Centrele universitare erau focare de nădejde în zilele mai bune şi căutau să radieze încrederea în populaţie.

Iată un APEL:
„ASOCIAŢIA STUDENŢILOR P.N.Ţ. -MANIU, FILIALA TURDA
Studenţi şi studente, guvernul Groza a dizolvat partidul nostru, iar pe mare român, martirul neamului, Iuliu MANIU, l-a arestat. Aceste acte de abuz şi teroare nu vor rămâne multă vreme nepedepsite, iar noi trebuie să răbdăm să treacă acest val de teroare, care s-a abătut asupra noastră. Precum un ostaş credincios patriei nu dezertează din faţa primejdiei, tot aşa nici unul din d-voastră nu trebuie să se clintească de la locul său. închisorile şi lagărele gem de partizanii noştri. Ei însă rabdă cu stoicism şi nu pot să se clintească de la credinţele lor. Laşitatea trebuie să dispară din rândurile noastre. Iar noi, cei conştienţi de gravitatea momentului şi de însemnătatea luptei noastre drepte, trebuie să fim uniţi, ca să putem combate urgia comunistă. în curând, lupta noastră va fi încununată de succes şi fiecare din noi îşi va primi răsplata după merit.
Studenţi şi studente, uniţi toţi în jurul lui Miu MANIU, care luptă pentru binele poporului şi a scumpei noastre ţări, jurăm că vom face zid de nepătruns în jurul lui, vom lupta şi vom învinge, căci lupta noastră este dreaptă. Să ne ajute Dumnezeu
COMITETUL
Turda, 31 august 1947″

Un alt comitet din conducerea pe ţară a Tineretului P.N.Ţ. se constituise şi la Bucureşti, fiind format din: Ion DIACONESCU, Ion PUIU, Sergiu MACARIE, Nicolae ADAMESCU, Alexandru BRATU. Preocuparea lor era să se ocupe de asistenţa celor din închisorile Văcăreşti, Craiova şi Piteşti şi, în acelaşi timp, de informarea opiniei publice despre teroarea dezlănţuită, prin manifeste, activitate care se va accentua în timpul procesului Maniu.

O altă instituţie ce trebuia demolată, mergând până la suprimarea cadrelor ei şi înlocuirea cu elemente „fabricate” de marxism, a fost învăţământul şi în special cel universitar, flacăra vie a continuităţii neamului românesc. Directiva era: „Din şcolile elementare de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi, trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui Rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit, în şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă „. 

În timp ce în Ministerul de Interne se instituise un „comitet” care se ocupa de distrugerea clasei politice ce înfăptuise unitatea naţională, format din Nicolaski, Dulgheru, Bodnarenco, Mazuru ş.a., tot guvernul Groza instituise o comisie care să ancheteze cazurile profesorilor universitari care creau elitele neamului. Această comisie era formată din Petre Constantinescu-Iaşi, Constantin Daicoviciu, Miron Nicolescu, Constantin Tegănescu şi era sub conducerea lui Traian Săvulescu. Cine era acest agresiv şi zelos distrugător al cadrelor universitare? Era cel care în 1944 se adresase studenţilor de la Facultatea de Agronomie: „Domnişoarelor şi domnilor, ne ocupă ruşii – acum se salvează cine poate şi cum poate… „. El făcuse legământul cu şase ani înainte, la intrarea în Academie: „în această clipă solemnă ne închinăm cu veneraţie memoriei înaintaşilor… Gândul şi iubirea noastră îi urmăreşte… o consider ca o învestire într-un loc de cea mai mare răspundere pentru propăşirea culturii în ţara noastră, care cere azi de la toţi fiii ei şi în primul rând de la noi, muncă, vânjoşie, neşovăire, jertfă – chiar până la nimicirea personală” (Discursul de recepţie la Academie, 25 mai 1938). Şi după ce a lovit fără milă în colegii lui, în anul următor va demola şi Academia. De aceeaşi teapă cu el erau şi ceilalţi din comisie, care i-au catalogat că „au avut manifestări politice reacţionare notorii în trecut, activităţi care le au şi acum de la înălţimea catedrelor”, nemaimeritând să rămână în mijlocul studenţilor.

Printre cadrele universitare ce făcuseră cinste învăţământului universitar din ţară şi universitate se numărau: Gheorghe BRĂTIANU, Ion HUDIŢĂ, George STRAT, Gheorghe LEON, Teofil SAUCIUC-SĂVEANU etc.

Şi nici nu s-a apucat să se aducă la cunoştinţă acest decret de epurare, că un altul s-a pregătit cu masive pensionări din oficiu sau limită de vârstă pentru alţi profesori universitari din Bucureşti, Iaşi şi Cluj.

Moscova îşi găsise şi elemente autohtone care au sprijinit-o şi în sfâşierea învăţământului.

Aula Facultăţii de Drept din Bucureşti devenise tribună a propagării urii de către valetul Moscovei, Petru Groza, care declara pe 5 octombrie 1947: „Duşmanilor poporului din interiorul ţării, trădătorilor de ţară, le-am dat lovituri directe şi le vom mai da fără cruţare, până vom nimici complet rămăşiţele fasciste şi agenturile imperialiste”.

Şfarsitul erei de colaborare cu anglo-americanii

La Şzarska Poreba, lângă Wroclaw, după discuţia avută cu [Władysław] Gomulka, în primăvară, Stalin a hotărât convocarea a nouă partide comuniste din Europa, pentru a întări controlul sovietic asupra partidelor din Europa de Răsărit, la care s-a adăugat cel din Italia şi cel din Franţa, şi pentru a fixa strategia sovietică în Europa, faţă de contraofensiva americană. Jdanov, care era interpretul voinţei lui Stalin, a decis noua orientare, prin mobilizarea tuturor partidelor comuniste pentru a lupta contra imperialismului american, care ameninţa independenţa popoarelor pe care le eliberase, în timp ce U.R.S.S. nu se mulţumea să-şi apere propriile interese, ci era pregătită să apere independenţa şi interesele ţărilor ameninţate. Se anunţase terminarea erei de colaborare cu anglo-americanii.

După ce terminase faza încheierii de tratate bilaterale între statele „eliberate” de ruşi, acum se crea un organism coordonator. Acest organism, denumit Cominform, era cureaua de transmisie a comunismului stalinian cu toate partidele „frăţeşti”, cu alte cuvinte, o subjugare.

Gheorghiu-Dej, în raportul prezentat, anunţa că datorită comuniştilor au fost depistaţi ca sabotori tătârăscienii, urmând debarasarea de ei şi un lucru bun realizându-se prin includerea social-democraţilor în Partidul Muncitoresc Român. Dar înţelegerea frăţească a fost aşa de trainică, încât în anul următor va urma ieşirea Iugoslaviei din Cominform şi întoarcerea în coşciug a lui Gh. Dimitrov din concediu din U.R.S.S., la Sofia, pentru a fi înmormântat, cu condoleanţele Moscovei şi cu regretul că n-a putut fi salvat de specialiştii ruşi.

Acţiunile de rezistenţă naţională din ţările satelite Moscovei, au fost lichidate în acest an 1947. In Bulgaria, am văzut spânzurarea lui N. Petkov. În România, în curs de judecare Iuliu Maniu şi conducerea P.N.Ţ. În Polonia, în această toamnă a fost zdrobită mişcarea de rezistenţă, nenumăraţi oameni politici arestaţi şi alţii reuşind să fugă în octombrie, printre ei numărându-se şeful partidului ţărănesc, Mikolajczyk. Nenumăratele procese ce s-au înscenat au dat pedepse grele. Lumea şi-a pierdut speranţa în Occident, pentru a cărui apărare [Polonia] intrase în război în 1939, sacrificându-şi ţara.

Nici în Cehoslovacia situaţia nu a fost mai bună. în septembrie 1947, securitatea a anunţat descoperirea unei conspiraţii antistatale, după o grosolană înscenare comunistă, pentru a schimba raportul de forţe în Consiliul de Miniştri, arestându-se peste 40 de persoane, printre care Jan Ursiny, preşedintele Partidului Democrat şi viceprim-ministru al lui Gottwald, precum şi a ministrului de Justiţie, Prokop Dritna. Amândoi făcuseră parte din mişcarea de rezistenţă împotriva germanilor, după ocuparea ţării. Aceasta a fost o prefaţă pentru lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948, când ministrul de Externe Jan Masaryk a fost omorât.

Acesta era conceptul în care se desfăşura situaţia politică din România. Era vorba de un paralelism, care acum se întărea prin instituţionalizarea Cominformului. Şi, aşa cum anunţase, după înapoierea de la Szarska Poreba, Gheorghiu-Dej a trecut între 4-9 octombrie la unificarea Partidului Social-Democrat, deja comunizat, cu Partidul Comunist, sub denumirea de Partid Muncitoresc. Pentru partidul Social-democrat Independent al lui C. Titel Petrescu vor începe zile grele, conducătorii vor înfunda închisorile de exterminare, începând din primăvara lui 1948.

Eliminarea PNL

Dinu Brătianu

Partidul Naţional-Liberal al lui C. Dinu-Brătianu, prin preşedintele lui, s-a văzut obligat să protesteze din cauza restricţiilor impuse la apariţia singurului ziar al opoziţiei, rămas după suspendarea „Dreptăţii”.

„Domnule Prim-Ministru,

În repetate rânduri, m-am adresat dvs. pentru a protesta în contra modului în care organele guvernamentale au înţeles să respecte libertatea presei, în general, şi în contra metodelor întrebuinţate pentru a stânjeni apariţia şi răspândirea singurului organ de presă ce a fost îngăduit P.N.L.-ului, ziarul «Liberalul».

Am crezut că, în urma semnării Tratatului de Pace, Guvernul va renunţa la asemenea măsuri, revenind la normele constituţionale care au fost consfinţite şi de textul categoric al acestei convenţii ratificate. 

Trebuie să constant însă că nu numai că nu a intervenit nici o îmbunătăţire, dar că, din contră, acţiunea cenzurării s-a înăsprit şi mai mult în ultimul timp, suprimând fără nici o cruţare, pe lângă orice încercare de critică obiectivă, chiar şi simplele articole de doctrină liberală, sau chiar şi telegramele transmise ziarului de agenţia oficială „Rador”. Înseşi comunicatele oficiale ale Partidului Naţional-Liberal sunt oprite de la publicare, sau mutilate prin cenzurarea părţilor lor esenţiale.La aceste acţiuni, privind conţinutul ziarului „Liberalul”, s-au adăugat o serie de măsuri, directe sau indirecte, menite să împiedice difuzarea şi vânzarea ziarului, pentru a se ajunge astfel la eliminarea lui din toate oraşele şi satele ţării. Azi, ziarului nostru nu îi mai este îngăduit să fie distribuit decât în trei oraşe din Transilvania: Timişoara, Braşov şi Sibiu. Desfacerea este, de asemenea, imposibilă în toate gările din ţară, iar pachetele trimise în provincie sunt reţinute de însăşi Administraţia P. T. T. Acţiunea injustiţie în contra acestei instituţii se amână mereu. 

In ultimul timp însă, se încearcă o nouă acţiune mult mai gravă decât toate cele arătate mai sus şi care tinde pur şi simplu la suprimarea oricărei posibilităţi de răspândire a ziarului. Societatea „slova”, înfiinţată de Partidul Comunist şi administrată de oamenii săi de încredere, a comunicat tuturor centrelor de difuzare din ţară, somându-i sub ameninţarea retragerii reprezentanţei Societăţii, să nu mai accepte nici o altă publicaţie în afară de cele distribuite de dânsa… In faţa acestei măsuri, nu ne rămâne altă cale decât de a ne adresa dvs., pentru a vă ruga să daţi ordinele necesare pentru a face ca această atitudine să înceteze de îndată, ca una ce echivalează cu o suprimare indirectă şi deghizată a ziarului „Liberalul”, de către organe în strânsă legătură cu partidul comunist din guvern.

Pentru cazul că nu se vor lua măsuri eficace pentru a împiedica aceste flagrante abuzuri de putere, cu toată dorinţa noastră de a continua publicarea ziarului, vom fi siliţi să procedăm la suprimarea apariţiei lui, lăsând Guvernului întreaga răspundere a dispariţiei şi a ultimului organ de presă neînfeudat politicii coaliţiei guvernamentale.

Bucureşti, 11 octombrie 1947
C.I.C. Brătianu,
Preşedintele P.N.L.” 

În aceeaşi zi, dar în cazul liberalilor lui Gh. Tătărăscu, în Biroul Politic al CC. al P.C.R., s-a luat decizia liberalilor, după cum anunţase Gh. Gheorghiu-Dej în cadrul Cominformului şi s-a hotărât „începerea de demascare a acestei grupări, campanie care să ducă în timpul cel mai scurt la eliminarea lui din guvern…; va trebui mobilizată întreaga presă şi toate mijloacele de propagandă de masă, pentru demascarea grupului Tătărăscu, în toate direcţiile de activitate. Campania trebuie începută cu Procesul Partidului Naţional-Ţărănesc (29 octombrie) şi să fie în plin desfăşurată, îndată după proces. In această acţiune să participe în comun cele cinci partide din B.P.D. şi Confederaţia Generală a Muncii, iar în guvern să se înceapă activitatea, în această direcţie, cu toţi miniştrii social-democraţi şi ai Frontului Plugarilor”.

Teroarea dezlănţuită în ţară împotriva opozanţilor este subliniată în raportul Misiunii Statelor Unite către Washington, de la sfârşitul lui august, în care se spunea: „Valul de arestări nu s-a diminuat deloc şi nici nu se pune această problemă, guvernul fiind decis să anihileze în întregime opoziţia prin orice metode îi stă în putere. Cum metoda convingerii nu a dat rezultate, la ordinea zilei în România este acum forţa brutală”. Ambasadorul american de la Lisabona, a trimis Departamentului de Stat „Memoriul” generalului N. Rădescu, pe 30 octombrie 1947, în care se spunea: „Actuala dictatură, exercitată de o mână de comunişti instruiţi la Moscova, care au pătruns în România odată cu trupele ruseşti şi cărora li s-au alăturat o minoritate de aventurieri şi oportunişti aparţinând fostei clase a politicienilor de profesie, a fost instituită prin intervenţia directă a Rusiei, facilitată de prezenţa în ţară a armatei sovietice. Este o dictatură ce se sprijină în totalitate pe metode poliţieneşti şi este menţinută în exclusivitate prin teroare, fiind lipsită de orice suport popular”.

Deci, după suspendarea ziarului brătienist „Liberalul” şi după ce pe 25 octombrie 1947 a ajuns la Tribunalul Militar cercetarea penală împotriva Partidului Social-Democrat Independent pentru răspândire de manifeste subversive contra regimului comunist şi a amestecului rusesc în politica ţării noastre (secretarul general al PSDI asumându-şi răspunderea redactării materialelor confiscate), a urmat lichidarea, prin aruncarea din guvern a minoritătii de „aventurieri şi oportunişti” care se alăturase falsurilor, minciunilor şi fraudei pentru distrugerea vieţii democrate a României şi mai ales de a lovi în Maniu.

Comuniştii erau grăbiţi şi căutau să termine cu tătărăscienii înainte de pronunţarea sentinţei în procesul Maniu. Ca să nu anticipăm derularea evenimentelor, putem sublinia că acţiunea comunistă de distrugere se manifesta pe multiple planuri. De exemplu, Societatea de Telefoane Arad primise ordin să ridice telefonul instalat la Castelul Săvârşin, care era la dispoziţia Casei Regale, iar din ordinul Ministerului de Război se încetase lucrul pentru amenajarea pistei de zbor de la aerodromul Vărădia de Mureş, precum şi alimentarea cu combustibil a avioanelor din Serviciul Casei Regale. Aceasta în ciuda „înaltei dorinţe a Maiestăţii Sale de a se lua măsuri pentru ca antrepriza să primească de urgenţă dispoziţiuni imediate de execuţie a lucrărilor prevăzute iniţial, precum şi a lucrărilor noi indicate şi cerute ulterior de Majestatea Sa”. Acestea se petreceau în a doua jumătate a lunii octombrie.

Cariera lui Tătărăscu ia sfarsit 

Dispoziţia lui Chişinevschi de a se acţiona în comun la eliminarea puroiului tătărăscian din guvern a fost ascultată şi Mihail Dragomirescu, deputat al fostului Partid Naţional-Popular, în numele unui grup de deputaţi, a cerut pe 2 noiembrie 1947 să se discute situaţia de la Ministerul de Externe, unde se cuibărise un grup de spioni şi trădători protejaţi de ministrul de Externe. Imediat, Miron Constantinescu a adoptat o moţiune de neîncredere, pe care a înainta-o Camerei Deputaţilor şi Guvernului, care de abia o aşteptau. Şi înaintarea ei a fost însoţită în presă, precum se hotărâse şi de „Scânteia”, prin Sorin Toma, care cerea „extirparea putregaiului cu toată hotărârea, cât mai repede”.

Toată presa [comunista], fiindcă alta nu mai exista, a trecut la atac, trezindu-1 pe Tătărăscu că se apropie sfârşitul. Atunci, el s-a adresat lui Groza, pe 4 noiembrie:

„Domnule Preşedinte al Consiliului, 

Campania de presă organizată împotriva Ministerului de Externe continuă şi azi, amplificându-se şi luând proporţiile unei adevărate ofensive politice. Tonul de azi al acestei campanii politice e mai violent decât cel de ieri şi unele organe aruncă în focul polemicii până şi linia politicii generale făcută de mine, în calitate de conducător al politicii externe a ţării.
Citind cu atenţie ziarele de astăzi, rămân cu impresia că ne găsim în faţa unor forţe care vor să schimbe caracterul constructiv şi pacific al politicii noastre externe. De aceea, cred că o reexaminare a tuturor problemelor de politică externă care au fost obiectul campaniei presei oficioase este azi necesară şi vă rog stăruitor a lua iniţiativa realizării ei.
De rezultatele acestei reexaminări şi a întregii acţiuni de clarificare depinde rămânerea mea mai departe în capul Ministerului Afacerilor Străine.

Gh. Tătărăscu,
4 noiembrie 1947″

A doua zi, Adunarea Deputaţilor a votat moţiunea de neîncredere, motivată pe cele „dovedite” în procesul înscenat Partidului Naţional-Ţărănesc:

– La Conferinţa de Pace de la Paris, secretarul Emil Oprişan a participat la acţiuni trădătoare, sprijinind grupul Gafencu-Cretzeanu;
– Servicii dintre cele mai importante ale Ministerului Afacerilor Externe, legate direct de titularul Departamentului, au predat documente secrete spionilor din serviciul unor puteri străine şi au servit ca organe de legătură între grupările de trădători din afară şi dinăuntrul ţării;
– Titularul a continuat să tolereze şi să finanţeze elemente duşmănoase în serviciile diplomatice;
– Titularul Ministerului de Externe i-a menţinut luni de zile în serviciu şi salarizare pe funcţionarii arestaţi de organele Statului pentru spionaj;
– A ţinut în posturi diplomatice externe importante elemente colaboraţioniste şi antidemocratice, aducând prejudicii grave intereselor noastre naţionale… Titularul este direct răspunzător şi faptele lui concordă cu linia politică afirmată prin Memoriu (din mai).

Pentru acestea, cere vot de neîncredere, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, fiind doar 5 voturi contra. Pe 6 noiembrie, cei patru miniştri şi trei subsecretari de Stat şi-au dat demisiile. Pe 7 noiembrie a avut loc remanierea Guvernului şi Ana Pauker ajungea în locul lui Tătărăscu la Externe, Vasile Luca la Finanţe.

Cunoscând politica comunistă, nu ne mai miră faptul că şi cei înlocuiţi şi înlocuitorii vor ajunge la închisoare, primii în 1950, ceilalţi în 1952, iar Vasile Luca va muri la Aiud.

Tătărăscienii, prin Petre Bejan, au anunţat pe 10 noiembrie, în Parlament, că vor susţine în Parlament Blocul Partidelor Democratice (adică cele aservite comunismului) în continuare, chiar din opoziţie. Căutau să se salveze. Era în zadar, fiindcă îşi văzuseră comuniştii problemele rezolvate. Aceşti oportunişti fuseseră eliminaţi, cum am spus, fără proces şi înainte de pronunţarea sentinţei în procesul Maniu.

Țărăniștii continuă protestele

Am amintit că după dizolvarea [PNȚ] se constituise un comitet interimar care a căutat să facă cunoscută nedreptatea ce se făcuse prin înscenarea procesului şi a răspândit pe parcurs o serie de manifeste de protest. Pe unele le-a răspândit printr-un sistem ingenios, punând manifestele în cutii ce erau aruncare în aer cu ajutorul trotilului, fiind astfel răspândite. S-a procedat aşa în mai multe puncte din Capitală, la Universitate, Gara de Est, Piaţa Unirii, la un sediu al P.C.R. De răspândirea lor se ocupau studenţi care fiind infiltraţi prin fraţii Paul şi Stejerel Sava şi Alexandru Drăgulescu, au fost descoperiţi, intrând în puşcărie peste 100 de tineri, cunoscuţi sub numele de „Trotiliştii”.

Iată unul din aceste manifeste, din 29 octombrie 1947:

Ion Mihalace

„COMUNICAT
Miercuri 29 octombrie 1947, a început în faţa Tribunalul Militar din Bucureşti procesul conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu dnii Iuliu MANIU şi Ion MIHALACHE. Guvernul bepedist, prezidat de dl P. Groza, urmărind – împotriva voinţei poporului român – grabnica şi totala comunizare a ţării, a lovit fără cruţare în P.N.Ţ. şi conducătorii acestuia, piedica cea mai însemnată în calea planurilor sale nefaste.

P.N.Ţ. a fost tot timpul şi s-a dovedit şi cu ocazia alegerilor parlamentare din toamna anului trecut cel mai puternic instrument de guvernare din România şi cea mai viguroasă expresie a democraţiei naţionale. Acest partid este prin definiţie un partid de ordine şi legalitate, lucrând numai la lumina zilei şi cu mijloace legale.

Aşa a condus şi lucrat dl Iuliu MANIU, aşa vom proceda şi noi, cei crescuţi în şcoala sa politică.

Procesul ce se judecă acum alcătuieşte cea mai monstruoasă înscenare ce s-a cunoscut vreodată în istoria noastră.

Au fost încălcate cu cinism în picioare toate principiile şi normele umane şi de drept, ce stau la temelia societăţii omeneşti moderne.
Guvernul bepedist a trimis în boxă bărbaţi luminaţi, mari patrioţi şi democraţi, lipsiţi cu desăvârşire de dreptul sfânt de apărare, într-o ţară în care cel puţin 90% din populaţie îi stimează şi urmează.

Faţă de acestea, membrii P.N.Ţ. rămaşi liberi ţinem să aducem la cunoştinţa ţării şi a lumii din afară că înţelegem şi suntem ferm hotărâţi să ducem mai departe steagul partidului purtat cu atâta bărbăţie şi destoinicie de marele nostru Iuliu MANIU. Credem cu tărie că numai ideile care alcătuiesc programul partidului nostru, precum şi partida sa, vor mântui România, care sub actualul regim a ajuns o ţară în mizerie şi teroare.

Denunţăm opiniei publice din ţară şi străinătate metodele criminale ale guvernului de astăzi, care, nesocotind legile ţării şi convenţiile internaţionale, au îndrăznit să dizolve P.N.Ţ. şi să trimită pe banca acuzaţilor pe marele patriot şi democrat Dl luliu MANIU, precum şi aproape pe toţi ceilalţi fruntaşi ai P.N.Ţ.

Partidul Naţional-Ţărănesc trăieşte şi continuă lupta prin aproape unanimitatea românilor care au crezut şi cred încă cu tărie în dreptatea cauzei reprezentată de acest partid. Poporul român, prin P.N.Ţ. trimite omagiul şi recunoştinţa lui marilor săi conducători, pe care, dacă guvernul terorist de azi îi consideră acuzaţi, el îi consideră martirii cauzei naţionale şi îi asigură că ideile şi principiile lor vor fi urmate cu devotament până la completa biruinţă. Conducerea interimară a P.N.Ţ.

Bucureşti, 29 octombrie 1947″. 

Încă un alt manifest dintre cele ce circulau în timpul procesului:

„ROMÂNI! 

În clădirea de pe un vârf de deal, în clădirea cu trei frontoane a Şcolii Superioare de Război, care întruchipează pe dealul Golgotei cele trei cruci ale răstignirii, (…) fariseii vieţii noastre încep zilele acestea partea finală a celei mai odioase crime, răstignirea unui nou Christos, „judecarea” martirului neamului, luliu MANIU. 

Continuăm să trăim, să ne vedem de afaceri, de distracţii şi, în acest timp, în mijlocul nostru şi a celei mai mârşave laşităţi generale, un Om a cărui întreagă viaţă a fost o nesfârşită luptă pentru binele ţării şi al fiecăruia dintre noi e dus spre moarte de un grup de ticăloşi şi vânduţi străinilor. Cum este posibil aceasta? Unde ne este mândria şi demnitatea naţională? Unde ne este revolta în faţa nedreptăţilor strigătoare la cer? Ne adresăm în special ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei, la vederea cărora ne creştea inima, cum suportă onoarea lor de români şi militari ca un MANIU şi ceilalţi să fie insultaţi, batjocoriţi şi deprimaţi de o Ana Pauker, Leibovici, Groza, Dej, Pătrăşcanu şi alţi trădători de neam, slugi ale Moscovei?!… se revoltă şi morţii, am ajuns de râsul lumii din cauza nemaipomenitei pasivităţi de care am dat şi dăm dovadă.

ROMÂNI! 

Funcţionari publici şi particulari, după o viaţă de muncă, în mod samavolnic, au fost îndepărtaţi din serviciu, sub pretextul epurării, apoi prin aşa-zisul cadru disponibil a mai fost încă un mare număr dintre ei şi, acum, în pragul iernii, sub forma comprimării, oameni complet nevinovaţi au fost zvârliţi pe drumuri şi cu ei şi familiile,copiii şi părinţii lor. 

Unde sunt aceştia ? De ce nu preferă, morţii de foame, moartea onorabil, luptând contra acestui ticălos regim de trădare şi teroare naţională? De ce? 

Cum a fost posibil să fie suprimaţi Duca, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu eic. etc. şi cum nu este posibil, pe orice cale, să fie suprimaţi Ana Pauker, Groza, Teohari Georgescu, Dej, Pătrăşcanu şi toţi ticăloşii şi toate lichelele şi veneticii care îndrăznesc să murdărească cu balele şi veninul lor ţara şi pe cel mai curat fiul al ei, pe MANIU? 

Aurul şi toate devizele şi toate bogăţiile alimentare au fost şi sunt cărate în Rusia. Pensionarii sunt ameninţaţi să rămână fără pensii. Înfiinţarea magazinelor generale, cartelelor cu puncte etc. etc. sunt începutul oficial al tragediei ruseşti aplicată nouă. 

Plata de 40% a chiriei către stat este învăţarea chiriaşului de a plăti către stat chiria, ceea ce înseamnă preludiul exproprierii urbane. S-au pus taxe extrem de scumpe la C.F.R. ca să nu se poată aduce alimente, ca lumea divizată în interminabile cozi şi reţinută zile întregi pentru un kil de cartofi, să nu observe maşinaţiunile şi ticăloşiile celor cuibăriţi la conducere. 

Vor să extermine pe MANIU şi conducătorii naţional-ţărănişti, pe brătieni şi conducătorii liberali, pe Titel Petrescu şi conducătorii adevăratului partid social-democrat, pentru ca în apropiata prăbuşire a regimului, poporul să fie oropsit de conducătorii lui fireşti şi astfel, profitând de haos, după ce vor fi făcut ultimele distrugeri, să se facă nevăzuţi. 

Într-un cuvânt, vor să ne extermine prin foame şi teroare. Or, dacă este vorba să murim, atunci să-i închidem noi pe ei, iar cei care vor muri vor fi demni de înaintaşii noştri şi mândria urmaşilor noştri. 

Mă adresez judecătorilor lui MANIU şi în special colonelului Petrescu. Colonel Petrescu, când au avut nevoie de D-ta, pentru judecarea organizaţiei „T”, te-au reintegrat. Când n-au mai avut nevoie, te-au dat afară. Azi te-au reintegrat din nou, pentru a face în folosul lor cea mai odioasă faptă de la trădarea lui Christos de către Iuda vânzătorul. Iar mâine te vor da din nou afară, dacă nu mai rău. 

Acesta este procedeul Moscovei. 

Ia seama, ia bine seama. De astă dată este vorba de MANIU. El nu este numai al României, el este al lumii întregi.

De îl veţi condamna la moarte, de veţi mai fi vii, furia poporului vă va sfâşia pe voi şi neamurile voastre. 

Iar, dacă cu dreapta pe cruce, cu stânga pe inimă în faţa lui Dumnezeu şi a lumii, de îi veţi achita, gestul vostru va străfulgera în lumea întreagă, va trece peste veacuri în versuri de legendă. 

Aveţi suprema ocazie să fiţi sublimi sau oribil de odioşi. 

Mă adresez străinătăţii şi îi cer în numele dreptăţii să intervină măcar acum, în ultimul minut al ceasului al doisprezecelea, pentru salvarea lui Iuliu MANIU şi a României. 

Trăiască România Mare!
Trăiască Regele Mihai I!
Trăiască Iuliu MANIU! 

Ştefan
– înmulţiţi şi răspândiţi cât mai mult şi mai departe acest manifest.”

* * *

 

sursa: historia.ro

Dacă aceste două manifeste, din multele care au circulat, reprezintă vocea poporului minţit, înşelat şi sugrumat şi care vede în condamnarea lui Maniu însăşi condamnarea sa, iată şi ura manifestată nu împotriva lui Maniu, ci a poporului român de către unii misiţi în slujba Moscovei. Unul, S. Brucan, scria pe 14 septembrie:

„…Banda naţional-ţărănistă are ceea ce se numeşte antecedente (poate se gândea la înfăptuirea României Mari – n.n.). Ea nu se află la prima lovitură: e recidivistă învechită în rele… nu poate fi absolvit de crimele trecutului un partid care a continuat cu o perseverenţă drăcească să comită cele mai grave atentate împotriva poporului… a pregătit minuţios un război criminal şi a urmărit pas cu pas declanşarea şi prelungirea lui, călcând peste sute de mii de cadavre şi privind cu nepăsare şi cinism cum se alege prăpăd dintr-o ţară şi un popor, a fi gata mereu de a vinde şi înrobi o naţie care aspiră la libertate şi a organiza apoi înfometarea ei… Pentru că Partidul Naţional-Ţărănesc a crescut fascismul în România, a împărţit cu Gestapoul onoarea de a îl finanţa, i-a deschis drumul spre putere şi când acesta s-a angajat să ducă până la capăt planurile sale războinice şi imperialiste l-a luat în braţe şi până la urmă a făcut corp comun cu el… Osânda care se va abate asupra capilor P.N.Ţ. va fi expresia voinţei întregului popor de a lichida această piedică în calea dezvoltării, independenţei şi suveranităţii naţionale…” 

Şi tot în „Scânteia” din 2 noiembrie 1947, un altul din aceeaşi teapă, numit Sorin Toma, se întrece în acuzaţii ce frizează paranoia, scriind că liderii P.N.Ţ. „comit asasinate, stârnesc vărsări de sânge, războaie civile, pentru a da putinţă imperialismului străin să ocupe şi să subjuge ţara, ai cărei fii nu mai sunt de mult”. Probabil că se referă la înlocuirea fiilor naturali cu fiii trimişi de Kremlin, el numărându-se printre ei.

Dacă oamenii de tarabă aduceau astfel de acuzaţii, în mijlocul lor au coborât şi oameni de la catedră şi, după ce au mers cu echipele muncitoreşti să repare uneltele la sate, au revenit la oraş, încercând să îndulcească termenii cu expresii din saloane literare. Şi George Călinescu, în „Acuzatul Iuliu Maniu”‘, publicat în „Naţiunea” din 31 octombrie 1947, scrie: „…Un bătrân om, aproximativ de Stat, care de decenii face o politică negativistă constituită din întrevederi secrete, intrigi şi negocieri, un luptător din imperiul austriac, care nu percepe structura unui Stat liber ca România, cu responsabilităţi pozitive, un învăţător lipsit de iniţiativă personală, ezitant, împins de spate de prestigiul celuilalt… şi acum când tratatul e semnat, acum când la Londra se fac pregătiri de nuntă şi la New York se caută un plasament pentru armele vechi nevândute, bătrânul acuzat împinge într-un avion strâmt pe un învăţător neobişnuit cu climatul tare aerian… Că bătrânul acuzat Iuliu Maniu nu are o percepţie vie a realităţilor prezente o dovedeşte formalismul cu care ia parte la acest proces. Trecându-şi mâna pe frunte, simulând distracţia, notându-şi propoziţii din actul de acuzare, pândind situaţii avocaţiale şi pretexte pentru cazuistică, acuzatul îşi închipuie că poate domina situaţia. Ce importanţă are amânarea procesului cu o zi sau zece şi ce nevoie este de studierea amănunţită a dosarului, admiţând nerecunoaşterea lui, când politica fostului partid naţional-ţărănesc este definită de radio Londra?… De aceea, cu strângere de inimă am privit pe bătrânul neînţelegător al istoriei şi datoriilor noastre, ieşind din sală, la suspendarea şedinţei, sprijinit de braţ”.

Dar George Călinescu uitase că după 23 august 1944 el venise să-i ofere braţul lui Maniu, voind cu orice preţ eligibilitate. După ce a mirosit, s-a alăturat altui fost ţărănist, comodul ambiţios Andrei Oţetea, şi-au găsit loc după transformarea Unirii Patrioţilor (comunistă din născare) în Partid Naţional-Popular, unde i s-a repartizat şi postul de redactor şef la „Naţiunea” şi postul de deputat al acestui partid, ce n-a depăşit niciodată starea de subordonare totală faţă de sucursala comunistă a Kremlinului. Şi în această poziţie devenise un bun executant recompensat. Aşa se aliniase brucanilor şi perora orice.

Realitatea era alta şi ea se vede din cererea depusă de Iuliu Maniu:

„Domnule Preşedinte,

Simt o adâncă întristare când mă văd nevoit să vă adresez următoarea întâmpinare şi rugăminte.

În cursul dezbateri de azi dimineaţă (29 octombrie – n.n.) am cerut ca dezbaterea să fie amânată sau suspendată pe timp mai îndelungat, din cauză că nici eu şi nici prietenii mei acuzaţi şi nici avocaţii noştri nu au avut timpul necesar pentru studierea dosarelor, nici pentru a controla dacă sunt complete dosarele.

Cât mă priveşte pe mine, am putut constata că cele mai importante dispoziţiuni ale mele, făcute la organele anchetatoare, lipsesc; nu este posibil ca în scurtele ceasuri ce mi-au fost puse la dispoziţie dosarele să fi putut studia conţinutul lor şi nu am putut constata ce documente mai trebuie să-mi procur. 

În asemenea condiţiuni, o apărare întemeiată este imposibil să prezint. Onoratul Tribunal a respins cererea mea cu motivarea că cinci zile au fost suficiente să studiem dosarele, faptul este însă că unele dosare mi-au stat la dispoziţie două sau trei ore, iar unele nu mi-au fost predate deloc.

 Din această cauză nu pot stăpâni materialul procesului în măsura trebuincioasă, sunt deci nevoit să anunţ pentru respingerea cererii mele caz de nulitate.

Acelaşi caz de nulitate trebuie să-l anunţ şi pentru motivul că nu mi-aţi dat cuvântul cerut înaintea citirii «Actului de acuzare», cuvânt care se referea la însăşi tehnica dezbaterii acestui proces.

Acest proces este legat de o serie întreagă de evenimente internaţionale, a căror decizie este hotărâtoare pentru desfăşurarea acestor dezbateri. 

I. Conferinţele internaţionale de la Teheran, Postdam, Yalta şi Moscova au adus hotărâri de o extremă importanţă, fără cunoaşterea cărora nu se poate aduce hotărârea obiectivă în procesul nostru.
II. Având în vedere importanţa deosebită a acestei dezbateri, a cărei desfăşurare trebuie să fie exact reţinută, am lipsă să fie de faţă un stenograf al meu, pe care vă rog Domnule Prezident să-l admiteţi să fie prezent la şedinţe şi să ia note stenografice.
III. Ţinând seama că în decursul dezbaterii va fi necesar să prezint diferite documente, date şi informaţii în legătură cu apărarea mea, îmi este necesară prezenţa a doi secretari, care să poată circula în scopul de a prezenta aceste documente, a căror necesitate până la desfăşurarea dezbaterii nu o pot prevedea. Aceasta cu atât mai mult că, fiind în arest 13 săptămâni, arhiva mea personală şi a partidului nu-mi stă la dispoziţie în măsura în care trebui, pentru a avea imediat la dispoziţie ceea ce îmi va fi necesar.

Cu distinsă stimă,
ss. Iuliu Maniu „

Sala în care se desfăşura procesul avea vreo 350 de locuri şi toate erau ocupate de muncitori aduşi pentru a crea o atmosferă ostilă celor din boxă, permiţându-şi să facă aprecieri, fie dezaprobând, fie râzând. Atmosferă muncitorească comunistă, în care ridicarea incidentului de către Maniu deranjează mai mult asistenţa decât pe preşedinte şi-ţi lasă impresia că ea, mulţimea organizată, dădea tonul ca Tribunalul să fie mai dur.

Singur, Iuliu Maniu, în capul băncii, arăta domneşte şi de neclintit, aşa este prezentat de un coacuzat.

Când Nicolae Carandino, prin întrebările puse martorilor, unii prefabricaţi, a încurcat socotelile preşedintelui, acesta a ameninţat cu punerea în lanţuri şi judecarea în lipsă, lucru aprobat de „asistenţa” muncitorească.

Atitudinea lui Ilie Lazăr i-a deranjat pe cei veniţi de prin mahalalele Bucureştiului într-atâta, încât s-au trezit huiduind, fără ca preşedintele să se mai sesizeze. Parcă era ceva concertat, şi aşa a fost în final, pentru că afară veniseră alţii, descărcaţi din maşini, care strigau cu sufletul la gură: „Moarte lui Maniu… moarte trădătorilor…”.

Ziarul „Le Figaro”, din 1 noiembrie 1947, pe pagina 3, într-o informaţie pe care o dădea corespondentul său de la Bucureşti, scria: „Dl Maniu dezminte categoric acuzaţiile ce i se aduc în procesul care se judecă „. Ziarul francez „Le Monde”, din 6 noiembrie, referindu-se la pledoaria pe care a făcut-o C. Paraschivescu-Bălăceanu, accentua pe disputa dintre Iuliu Maniu şi Serdici, în legătură cu Burton Berry. Nicolae Carandino, coacuzat în proces, ne dă unele informaţii de la faţa locului, referitoare la manipularea martorilor şi chiar a unora dintre acuzaţi deveniţi acuzatori:

„Un alt capitol care se preta la speculaţii de rea-voinţă era cel al zisului complot militar. Generalii care se perindau ca martori dovedeau o penibilă slăbiciune de suflet, cu atât mai penibilă, cu cât uniforma, cel puţin, le-ar fi impus mai multă decenţă, dacă nu mai multă bravură. Activitatea cercului profesional Bucureşti, şi anume a secţiei militare, apărea din spusele unor martori… altfel decât fusese în realitate, adică jocul de ipoteze ale unor pensionari senili, mai mult sentimentali decât informaţi, mai mult ridicoli decât pricepuţi în ale războiului.
Dar nici interogatoriile celor de la Externe şi, îndeosebi, acela al lui Ion Mocsony-Stârcea, nici degradantele mărturii militare n-ar fi avut un temei de susţinere, oricât de aproximativ, dacă interogatoriile lui Vasile Serdici şi N. Penescu n-ar fi adus în proces diversiunea lor neaşteptată. Alcoolic, Serdici fusese presat în timpul anchetei să declare, contra băutură, vrute şi nevrute, ca la proces să profere chiar la adresa lui Iuliu Maniu un blestem de o josnică ţinută morală”.

În timpul procesului, pe 6 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a depus o cerere ce a fost înregistrată:

„Domnule Prim-Preşedinte,
Am cerut înainte şi după rechizitoriul acuzării cuvântul, pentru a prezenta unele rugăminţi care ar fi avut deplinul sens tocmai în acel moment. Nu mi-aţi acordat cuvântul, ceea ce pentru apărare va avea urmări foarte grele: din cauza neacordării cuvântului cerut, sunt nevoit să prezint un nou caz de nulitate. Voiam să cer în şedinţa publică:

1. Să ordonaţi interogarea mea la toate punctele de acuzaţie, ceea ce până acum nu s-a făcut. Este elementar şi fundamental în procedura penală că acuzatul trebuie audiat. în contra mea, Ministerul Public a ridicat nouă puncte de acuzaţie, dintre care nu am fost întrebat decât la trei:
a.. Nu am putut arăta starea adevărată a problemelor şi nici nu am putut prezenta probe.
b. A rămas însăşi dezbaterea haotică, nelămurită, fără cristalizarea punctelor de acuzare. Am cerut aceasta iar, în repetate rânduri, în decursul şedinţelor, am fost întotdeauna refuzat. Am anunţat întotdeauna caz de nulitate. 

Repet acum din nou.

2. Am cerut să fiu confruntat cu acuzaţii, care au fost toţi audiaţi în absenţa mea, din care cauză nu am putut prezenta în faţa afirmaţiilor lor, greşelile de care, sunt sigur, fără voie s-au făcut vinovaţi, să arăt adevărul şi să-mi prezint dovezile. Nu mi s-a admis nici această cerere a mea.

Repet cazul de nulitate anunţată.

3. Am cerut ca martorii, peste 30, care au fost absenţi, să fie din nou citaţi în mod obligatoriu. Am cerut şi rog ca aceşti martori să fie aduşi pentru a fi audiaţi.

4. Voiam să cer, dacă mi s-ar fi aprobat cuvântul, ca, privitor la cazul de la Tămădău, să se examineze dacă el nu a fost o înscenare, ceea ce pot dovedi, în care caz acel punct de acuzare cade de la sine. Cer, deci, examinarea acestui fapt prin prezenta şi în caz de refuz: anunţ caz de nulitate.

5. Voiam să protestez contra regimului la care sunt supuşi acuzaţii, chiar şi în afară de şedinţă:
a. Orice contact cu coacuzaţii este oprit şi prin severe măsuri împiedicat. De aici urmează că nu putem să ne înţelegem între noi asupra tehnicii apărării,privitor la martori, experţi etc, ceea ce îngreunează dezbaterea şi face imposibilă o apărare eficace.
b. Suntem împiedicaţi să ne procurăm documentele noastre care sunt de valoare dărâmătoare.
c. Nu putem să intrăm în nici un fel de contact cu lumea exterioară, ceea ce, până erau în curs încă interogatoriile, poate avea înţeles, dar acum, după terminarea lor, este o măsură vexatorie, care împiedică apărarea.
d. Nu mi s-a pus la dispoziţie dosarul documentelor.

Cu mirare am văzut cu ocazia rechizitoriilor că Dnii Procurori citeau după un întreg dosar cu documente, pe care eu nu le-am văzut măcar, necum să-l fi putut studia. Rog să mi se pună la dispoziţie acel dosar al documentelor şi să mi se facă posibilă procurarea de contra-documente. Aceasta s-ar putea face numai în caz dacă s-ar admite rugămintea adresată cu câteva zile înainte ca să-mi stea la dispoziţie un secretar, prin care să mi le pot procura.Să mi se permită a-mi procura bani pentru necesităţi pe care nu le mai pot amâna, împlinirea rufelor şi obiectelor de primă necesitate, care s-au uzat sau au dispărut.

Cu distinsă stimă

ss. Iuliu Maniu
D-sale Dlui Prim-Preşedinte al Tribunalului Miliatr Secţia I Bucureşti”
(voi. 2, p. 333-335)

Se vede clar în ce condiţii s-a judecat procesul înscenat.

După ce din această înscenare s-a făcut un ghiveci naţional şi internaţional, aruncându-se la grămadă fel de fel de organizaţii ieşite mai înainte tot din procese înscenate (ca „sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu”, Organizaţia „T” sau „Sarmisegetuza”), amestecate cu miniştri şi funcţionari anglo-americani, după ce s-au adus martori pe care nu-i văzuse niciodată, alături de alţi alcoolici sau şantajaţi cu copiii şi soţiile, iar alţii momiţi cu eliberarea, după ce mai făcuseră şi declaraţii de dezavuare a partidului, după fel de fel de maşinaţiuni, unele mai murdare decât altele, s-a ajuns şi la ultimul cuvânt, limitat la unii şi ridicat la alţii şi i-a venit şi rândul lui Iuliu Maniu, care pe 10 noiembrie a reuşit să spună puţin, dar ceea ce a spus a dărâmat tot eşafodul înscenării, precizând că nu este adevărată nici una din acuzaţii:

„La primul capăt de acuzare, răspund: neadevăr de la început până la sfârşit. Nu este adevărat nimic din ceea ce se spune acolo şi Grigore Niculescu-Buzeşti n-a fost împuternicitul meu.

La al doilea capăt de acuzare, răspund: absolut nu este adevărat de la început până la sfârşit şi aş vrea să mi se arate dovezile pentru aceste afirmaţii absolut fantastice. Din contră, daţi-mi voie să aduc ceva nou în dezbateri şi să vă expun următorul lucru în privinţa căruia mă va confirma Stârcea şi poate şi Pogoneanu. Agenţii americani în conversaţiile cu dl Stârcea şi-au arătat nemulţumirea faţă de mine, că eu nu vreau să fac organizaţiuni paramilitare. I s-a spus dlui Stârcea: spune dlui Maniu să nu fie străin de această idee, fiindcă, dacă dumnealui nu o va face, o va face primul aventurier şi acesta va avea o situaţie în România. Ce a răspuns dl Stârcea nu ştiu, dar dovada eclatantă este că eu, totdeauna, în partid şi în conversaţiile particulare şi în conversaţiile publice şi faţă de străini şi faţă de ai mei, am fost totdeauna contra organizaţiunilor secrete. Pentru ce? Pentru că partidul nostru este un partid mare, de mase, şi nu are nevoie de obscuritate. Totdeauna am protestat şi am atras nemulţumirea agenţilor americani, din cauză că am refuzat să stau de vorbă pe această temă.

La al treilea capăt de acuzare, răspund: absolut neadevărat şi aş vrea să văd şi dovezile. Este foarte uşor să afirmi faţă de un om: ai făcut complot, ai făcut spionaj, ai vrut să faci răzvrătire, etc, dar unde este dovada? Eu neg aceste lucruri, fiindcă nu sunt adevărate. Nu fac afirmaţii de dragul negaţiunii, eu totdeauna recunosc faptele mele, fără nici o rezervă.

Al patrulea punct de acuzare, răspund: absolut inexact.
Dacă îmi daţi voie să clarific o chestiune. Este adevărat că eu am dus o activitate foarte sarguincioasă pentru a pune şi opinia publică din Ţară şi pe cea mondială în curent cu lucrurile care se petrec la noi şi nu am fost interogat asupra acestei chestiuni, în ceea ce priveşte aceste teribile acuzaţiuni. Vă puteţi Dvs. închipui că nu este un lucru uşor pentru mine ca eu, care o viaţă întreagă de om am sacrificat-o pentru prosperitatea acestei Ţări, să fiu acum acuzat cu următoarele drăgălăşenii: înaltă trădare, spionaj, complot, răzvrătire, război civil, război contra Rusiei, instigate de mine. Este posibil aceasta? Să vină Ministerul Public să-mi arate dovezile pe care se întemeiază aceste acuzaţiuni, luate, sunt sigur, din ziarele de pe Bulevard, care au o predilecţie să arunce asupra mea, zilnic, fel de fel de calomnii. Toate acestea sunt pure neadevăruri.

La a cincea acuzaţiune, răspund: aici este o mare confuzie.Se spune că în anul 1946 s-a organizat secţia militară profesională a partidului nostru. Este un neadevăr care mă pune în uimire, că-l fac tocmai ofiţerii care ştiu cum au fost lucrurile. Secţia militară a partidului nostru s-a înfiinţat în 1926, au fost preşedinţi mai mulţi generali distinşi, generalul Rujinschi şi alţii, au fost colaboratori generalul Alevra etc…, am lucrat doi ani la fiecare şedinţă în această comisie a partidului nostru, în urma căror lucrări am putut face o operă mare militară, când în 1928 am venit la guvernare, fiind ministru de Război generalul Cihoski, distins ofiţer şi erou de la Mărăşeşti. Am făcut reforme militare foarte importante în baza lucrărilor făcute în comisia aceasta. Acum iese la iveală că dl Mihalache şi cu Stoica şi Stătescu, în vederea unui complot oarecare, care s-ar fi înjghebat sau se înjgheba, ar fi făcut secţia militară în 1946. Curat neadevăr. Această secţie a lucrat foarte mult din 1926 şi, când am fost la guvern în 1929, m-am folosit de învăţămintele căpătate.

La a şasea acuzaţie, răspund: s-au ţinut Conferinţele de la Yalta, Postdam şi Moscova, foarte importante, prin care s-a hotărât ca guvernul român să respecte cele patru libertăţi.Înainte de toate, declar că nu am sustras nimic. Nu am sustras dar, am trimis, şi nu documente, ci documentaţii asupra faptului că guvernul Groza nu satisface convenţiunile internaţionale. Nu am trimis nimic decât memorii: M.S. Regelui, Comisiei Interaliate şi celor trei miniştri ai celor trei Mari Puteri, cărora le-am trimis Memorii documentate, pentru că aveam răspunderea morală, în care am arătat că guvernul Groza nu respectă tratatele internaţionale şi cele patru libertăţi fundamentale şi, prin urmare, acest guvern nu poate sta în fruntea statului.

La ultimul punct de acuzare, răspund: nu este adevărat, eu am fost totdeauna pentru pace şi ordine. Acestea sunt invenţiuni pe care le resping cu indignare şi rog Ministerul Public ca să arate afirmaţiunile sale pe bază de dovezi.

Nu pot să dovedesc contrariul. Nu am făcut complot, nu am făcut spionaj, nu am furat acte. Dumnealor sunt datori să facă dovada că eu am făcut aceste lucruri sau un însărcinat al meu.Nici un însărcinat al meu nu le-a făcut şi nici eu. Este o situaţie procedurală imposibilă. Să dovedească dumnealor şi să ne dea posibilitatea să arătăm contra-dovezile, dar nu să ne ceară să dovedim, ceea ce este absolut imposibil”.

Cu alte cuvinte, prin acest ultim cuvânt, Iuliu Maniu a demontat înscenarea. Această înscenare pusă la cale de Moscova şi executată de doi indivizi pe care i-a scos de acuzaţia de criminali de război (col. A. Petrescu şi procurorul C. Stanciu, recrutat cum am spus de Ana Pauker), care, în loc să descopere adevărul, au scos la iveală minciuna şi înscenarea.

Nicolae Carandino spunea: „îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia”.

SENTINŢA
Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară – Secţia I -, a condamnat pe:
Iuliu MANIU la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă.
Ion MIHALACHE la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă.
Gr. NICULESCU-BUZEŞTI la 5 pedepse, însumând 69 de ani, şi încă una de M.S.V. pe viaţă, toate în contumancie, fiind în Statele Unite.
Alexandru CRETZEANU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite.
Victor RĂDULESCU-POGONEANU la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 25 de ani temniţă grea.
Grigore GAFENCU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite.
Camil DEMETRESCU la o pedeapsă de 10 ani şi alta de 15.
Constantin VIŞOIANU la 2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani şi la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite.
Ilie LAZĂR la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 12 ani T.G.
Vasile SERDICI la 2 pedepse a câte 10 ani T.G..
Radu NICULESCU-BUZEŞTI la o pedeapsă de 5 ani şi alta de 10 ani.
Ştefan STOICA la o pedeapsă de 5 ani şi alta de 8 ani.
Nicolae CARANDINO la 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani şi continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962.
Florin ROIU, la două pedepse a câte 5 ani.
Emil OPRIŞAN la 2 pedepse a câte 3 ani.
Emil LĂZĂRESCU la 2 ani închisoare.
Ion de MOCSONY-ST RCEA la 2 ani şi rejudecat în procesul Pătrăşcanu, unde a primit o pedeapsă de 15 ani M.S.

Secretarul de stat n-a voit să precizeze dacă guvernul american avea intenţia să protesteze pe lângă guvernul român, precum o făcuse pe lângă guvernul bulgar, cu ocazia condamnării lui Petkov. Şi aceasta se petrecea după încheierea şi ratificarea Tratatului de Pace. Legalitatea era înlocuită cu teroarea şi anarhia, fără nici o jenă. S-a trecut imediat la înscenarea de noi procese celor arestaţi, pentru a justifica acuzaţiile aduse în proces contra lui Maniu, după cum spunea Mircea Lepădătescu, cel ce dirijase procesul Maniu.

În ziua de 12 noiembrie 1947, când Regele pleca la Londra pentru a asista la oficierea căsătoriei Principesei Elisabeta a Angliei, Iuliu Maniu, însoţit de Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi colonelul Stoica, ajungeau seara la Galaţi. Restul lotului lua drumul penitenciarului de la Craiova.

(punerea în pagină și subtitlurile aparțin redacției)

Un gând despre “70 de ani de la Procesul lui Iuliu Maniu (2): Situația din țară, sentința, ecoul intern și internațional

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.