Arestarea lui Vișinescu: O victorie pentru eroii de la Râmnicu Sărat și pentru tradiția democratică a României

    Print Friendly, PDF & Email

    După ce a cerut din nou achitarea, fără să regrete nimic, Alexandru Vişinescu a fost condamnat definitiv de cea mai înaltă instanţă a ţării. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este foarte importantă, chiar dacă este tardivă pentru eroii de la Râmnicu Sărat. Valoarea procesului este morală şi educativă şi, din această perspectivă, actul de justiţie este foarte real şi actual.

    Important este acum să ne ocupăm de memoria eroilor, să îi cunoaştem, să ştim ce au făcut şi de ce au fost duşi la Râmnicu Sărat, să vorbim despre ei cu o mândrie firească şi sigură de sine.

    „Desigur, Maniu nu îşi făcea iluzia că va reuşi să învingă sau să evite ocuparea totală a ţării şi-şi dădea seama că personal, el şi cei din jurul său vor plăti cu închisoarea sau viaţa această atitudine. Dar, spunea Maniu, aceasta este singura atitudine care poate, cu preţul propriului sacrificiu, aduce un câştig cauzei poporului român şi democraţiei în acest colţ de lume. Câştigurile care în opinia lui Iuliu Maniu justificau sacrificiul făcut erau în principal două: în primul rând vor demonstra lumii că poporul român nu a acceptat de bunăvoie sclavia. Aceasta va fi temeiul renaşterii în demnitate a libertăţii poporului nostru; în al doilea rând, sacrificiile făcute şi nevoia sovieticilor de a utiliza violenţa împotriva unor oameni politici cunoscuţi în Occident va ajuta la schimbarea opiniei publice Occidentale şi va apropia ziua unei reacţii sănătoase din partea acesteia faţă de tirania comunistă.”
    Pr. Matei Boilă,
    comunicare la simpozionul „Iuliu Maniu în faţa istoriei” – Bucureşti, februarie 1993


    Faptul că Vişinescu e condamnat confirmă că sistemul care l-a făcut comandant de închisoare este ilegitim şi criminal, că regimul de la Râmnicu Sărat era unul de exterminare, conceput de consilieri sovietici (fapt susţinut chiar şi de apărarea lui Vişinescu) anume pentru elita românească rămasă în viaţă până în 1956. Cei care au murit la Râmnicu Sărat sunt eroi în cel mai real şi profund sens al cuvântului. Ion Mihalache, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Theodor Roxin, Constantin Hagea, Ion Lugoşianu, Jenică Arnăutu şi-au vărsat sângele la propriu şi şi-au dat viaţa pentru că s-au împotrivit dominaţiei comuniste.

    Eroi sunt şi majoritatea supraveţuitorilor care şi după ce au ieşit din închisoare au preferat sărăcia şi umilinţele în locul compromisurilor care le-ar fi asigurat un trai decent. Supravegheaţi în continuare, trăind în sărăcie şi având o sănătatea şubrezită, Pr Mihai Godo SJ, Pr. Ştefan Tătaru OFMConv, episcopul Alexandru Todea, Augustin Vişa, Camil Demetrescu, Ioan Bărbuş, Ioan-Ovidiu Borcea, Horia Macellariu, Gheorghe Jienescu, Victor Anca, Radu Niculescu-Buzeşti s-au întors în familiile şi în comunităţile lor nu ca să se odihnească, ci ca să o ia de la capăt, să munceacă din greu, să dea mărturie de crezul lor, să încurajeze şi să îi ajute pe cei din jurul lor. În dosarele de urmărire şi în memoriile pe care le-au lăsat nu se vor găsi ambiguităţi, văicăreli sau cuvinte grele. Chiar şi turnătorii lor spuneau despre ei că îşi menţineau poziţia şi că erau bine pregătiţi şi manieraţi. Cei care i-au cunoscut vorbesc de oameni credincioşi, deschişi, raţionali, curioşi să afle cât mai multe şi dornici să fie mereu bine informaţi, care iubeau copiii şi animalele şi aveau simţul umorului. Deşi erau probabil oamenii cei mai vulnerabili din punct de vedere politic într-o ţară în care poliţia politică făcea ce voia, ei inspirau în jurul lor bonomie, încredere, siguranţă şi speranţă. Eroismul lor este cât se poate de real. Pe acest eroism se întemeiază România postcomunistă, nu pe incompetenţa, ura şi hoţia sistemului Iliescu, nu pe amneziile, relativismul şi negativismul intelectualilor şi nici pe sectarismul pseudo-religios rusofil.

    Mesajul de libertate al eroilor de la Râmnicu Sărat este esenţial în contextul actual. Astăzi, când ministerul rus de externe îşi închipie că e îndreptăţit să ne amintească de partea cui am luptat în al Doilea Război Mondial, colaboratorii apropiaţi ai lui Iuliu Maniu, închişi la Râmnicu Sărat – antifascişti de pe vremea când Stalin şi Hitler erau prieteni la cataramă – amintesc Rusiei că elitele democrate antifasciste din România au fost duse la închisori de exterminare la indicaţiile consilierilor sovietici. Închisorile de la Sighet şi Râmnicu Sărat au fost înfiinţate pentru iubitorii de libertate. Pentru exterminarea lor a fost format şi decorat Vişinescu. Nu fasciştii i-au deranjat pe ruşi, ci Augustin Vişa, doctor în teologie şi drept, care a fost condamnat la moarte pe vremea lui Antonnescu pentru că, la iniţiativa lui Iuliu Maniu, a luat legătura printr-o staţie radio cu autorităţile britanice. În 1948, Vişa a fost răpit de ruşi, maltratat sălbatic şi dus în Gulag, de unde s-a întors după moartea lui Stalin pentru a continua ispăşirea pedepsei la la Gherla şi apoi la Râmnicu Sărat.

    De ura slugilor Moscovei nu au scăpat nici Grigore Niculescu-Buzeşti (în locul lui la Râmnicu-Sărat a fost închis fratele său Radu), Victor Rădulescu-Pogonenu şi Camil Demetrescu, cei care începuseră încă din 1942 demersurile pentru ieşirea României din războiul alături de Hitler. După 1944, aceşti diplomaţi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a se recunoaşte României statutul de cobeligerant, deoarece atunci, ca şi acum, memoria Rusiei era selectivă şi uitase deja că România a fost prezentă pe Frontul de Vest cu peste 500.000 de militari.

    Şi cei care s-au distins în eforturile de a organiza în condiţii normale ultimele alegeri libere au fost consideraţi printre „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” impus de sovietici. Ilie Lazăr, Constantin Hagea, Emil Boşca-Mălin, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Theodor Roxin, Ioan Bărbuş au avut o atitudine clară împotriva dictaturii antonesciene şi horthyste şi, după 1944, s-au implicat foarte activ în politica PNŢ, un partid antifascist condus de Iuliu Maniu, cel mai nobil şi redutabil opozant al regimului Antonescu. În condiţii de violenţă şi ură impuse de comunişti, alegerile din 1946 au fost câştigate de ţărănişti. Ruşii au nesocotit opţiunea românilor şi au impus în fruntea ţării un grup de fanatici trădători, care au acceptat fără probleme în rândul lor toate felurile de extremişti şi compromişi din timpul dictaturii anterioare. Democraţii au fost arestaţi în procese înscenate după modelul sovietic. Cei mai tari, care şi-au păstrat credinţa, demnitatea şi convingerile în anchete şi în celelalte încercări din închisori, au fost duşi la Râmnicu Sărat. Majoritatea erau ţărănişti. Puţinii supravieţuitori nu au renunţat la convingerile lor şi, la mai puţin de o lună de la căderea lui Ceauşescu, revenau în politică organizați într-un partid care, aproape fără mijloace, reuşea să facă faţă neocomuniştilor – ai căror lideri, tot rusofili, deţinând încă toate pârghiile statului, au inuagurat un nou sistem bazat pe ură, corupţie şi hoţie. Aşadar, în ultimii 70 de ani Moscova i-a sprijinit mereu pe cei care au urât libertatea şi au semănat discordia. Închisoarea de la Râmnicu Sărat e numai unul dintre rezultatele acestei politici. După condamnarea lui Vişinescu nu mai este permisă amnezia. Reprezentanţii României sunt obligaţi în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţelor lor să amintească Rusiei de sângele vărsat de români pentru libertatea ţării lor. (MAE a fost absent la pronunţarea sentinţei, deşi la Râmnicu Sărat au fost închişi trei dintre cei mai remarcabili diplomaţi ai ţării – Ion Lugoşianu, Victor-Rădulescu Pogoneanu şi Camil Demtrescu.)

    Ioan Ovidiu Borcea era sufletul PNȚ. Era un tânăr curajos, de caracter. Rar am întâlnit o figură atât de hotărâtă, eroică şi nobilă. Erau foarte credincioşi membrii PNȚ. Pe cât de patrioţi, pe atât de buni creştini. De Paşti, a tuşit fiecare «Cristos a înviat!». Deşi ştiau că administraţia cunoştea deja cheia tusei, a semnalelor Morse şi că erau aspru pedepsiţi. Şi-au asumat pedeapsa, n-au dat înapoi, şi-au onorat aproapele, pe cei care erau împreună cu ei, cu salutul acesta creştinesc. Eu n-am făcut faţă mult timp acestui efort. (…) Aveam dreptul să fac acest lucru, deoarece avusesem bronşită şi TBC. Era de înţeles că un astfel de om tuşeşte mult, îşi drege glasul şi toate celelalte. Spitalizarea mi-a fost salvarea. De ce? Pentru că turnătorul (un securist, nu un deţinut politic – n. red.) a predat lista. Şi toată închisoarea, în mod special Ioan Ovidiu Borcea, a fost pedepsită crunt, în fiecare săptămână. A dispărut deodată din camera de deasupra, apoi a ciocănit din camera alăturată, dar numai cu vârful unghiei. Atunci mi-a transmis că a fost bătut îngrozitor, de trei ori. Au fost bătuţi toţi cei care au tuşit.
    Pr. Mihai Godo SJ, în „Iezuit. Nu câinele comuniştilor”

    Eroii de la Râmnicu Sărat au un mesaj foarte actual şi în dezbaterea legată de legea 217/2015, despre ale cărei puncte slabe am vorbit în trecut. Este foarte preţios testamentul lăsat în închisoare de Mircea Vulcănescu, dar nu e un motiv de mândrie naţională faptul că el a participat la definirea juridică a evreilor. Nu sunt de pus în ramă nici articolele lui Vintilă Horia intitulate foarte sugestiv „Adolf Hitler este o genială minte politică“ , „Naţional Socialismul este asemănător ca forţă şi ca întindere religiei în evul mediu şi artei în timpul renaşterii“, „Ne zvârcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri“, „Nu vom reuşi să fim români decât rupând legăturile cu democraţia“, „Democraţia este inutilă“. Condamnarea faptelor lui Vişinescu subliniază valoarea celor care nu au căzut în ispitele ideologiilor criminale într-o perioadă în care majoritatea intelectualilor şi politicienilor europeni îşi pierduseră busola. Cei care susţin că moştenirea lui Mircea Vulcănescu sau Nichifor Crainic nu este definită doar de căderile lor, şi că există proporţii şi nuanţe, ar trebui să arate că ei înşişi respectă efectiv proporţiile şi nuanţele. Iată că li se oferă acum o foarte bună ocazie de a vorbi cu reverenţa şi frecvenţa cuvenită de eroii de la Râmnicu Sărat.

    Probabil că Providenţa a întârziat atât de mult procesul lui Vişinescu pentru ca să ne atragă atenţia nouă, în vremurile confuze de acum, că modelele noastre nu trebuie să fie alese dintre admiratorii extremelor şi că putem să ne îndreptăm privirile spre repere mai înalte şi mai sigure, ca Ion Mihalache, Augustin Vişa, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ioan Ovidiu Borcea, Ion Lugoşianu. Pr. Mihai Godo SJ, Pr. Ştefan Tătaru OFM Conv şi mulţi alţii. Ei sunt repere de fidelitate faţă de adevăr, curaj, smerenie, patriotism şi cumpătare, nu radicalii cărora li se oferă acum ediţii de lux, pagini întregi de ziar, seminare de fiţe şi zeci de articole insufleţite pe rusofilinews şi pijamaleleverzionline. Cultivarea memoriei celor de la Râmnicu Sărat slujeşte cu siguranţă cauzei libertăţii, adevărului şi iubirii de ţară. În schimb, cultivarea şi contextualizarea îngăduitoare a celor care nu au reuşit să-și păstreze cumpătul serveşte doar politicile istorice ale Rusiei şi Germaniei, care au interesul de a sublinia importanţa fascismului în ţările din Est (ruşii ca să ambaleze agresivitatea lor în „luptă antifascistă” şi nemţii ca să facă uitate propriile lor crime) şi care se înţeleg din nou îngrijorător de bine, chiar pe socoteala siguranţei Europei de Est.

    Nu în ultimul rând, condamnarea lui Vişinescu este importantă pentru dosarul Revoluţiei. „Iliescu după Vişinescu!” spunea pe bună dreptate Domnul Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie. Ar fi asurd ca ororile de la Râmnicu Sărat şi cele ale Mineriadei să fie judecate, şi să fie prescrise ororile Revoluţiei, care, să nu uităm, s-au soldat cu peste o mie de morţi şi cu instaurarea unui regim condus de fostul PCR, care a izolat România de lumea civilizată şi a impus o clasă politică dominată de proşti, de imorali şi de hoţi.

    Decizia din 10 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dus în sfârşit la îndeplinire cuvintele lui Victor Rădulescu-Pogoneanu. Aşa cum l-a avertizat Pogoneanu cu câteva zile înaite să moară, Vişinescu răspunde acum pentru ororile de la Râmnicu Sărat. Morile Domnului macină încet, dar macină sigur.

    PS: Se vorbeşte deja de eliberarea lui Vişinescu pe motive umanitare. Nu are mare importanţă. E bine tratat acum. Când a fost arestat, poliţiştii s-au purtat foarte atent cu el. Aş crede că la un spital de închisoare e mai bine îngrijit decât se poate îngriji singur acasă. Răspunderea cade acum pe umerii preşedintelui Iohannis, care nu a avut nimic de spus despre proces şi care până acum nu a arătat că are o linie clară cu privire la trecutul recent al României.

    2 gânduri despre “Arestarea lui Vișinescu: O victorie pentru eroii de la Râmnicu Sărat și pentru tradiția democratică a României

    1. Sunt cam nedumerita de unele reactii isteroide la arestarea lui Visinescu.
      Este adevarat ca e tardiva si ca el ar fi trebuit sa ajunga in fata tribunalului mult mai devreme, tinandu-se de mana cu toti complicii sai.
      Totusi, de la a aminti ca judecata e tardiva, la a critica distructiv absolut totul in legatura cu procesul e un mare pas pe care il pot face doar cei carora chiar nu le pasa de eroii de la Rm. S. Eu le spun ca daca ar fi avut pe cineva la Rm. S., le pasa ca nedreptatea a fost sanctionata. Lor nu le pasa, se ocupa mult mai mult de furiile si depresia lor decat de eroi. Sunt atat de plini de ei incat chiar cred ca parerea lor despre proces, lume, viata, ţară, români, orice, e mult mai importanta decat eroii. Nu e interpretarea mea. Chiar exista articole şi comentarii fara nimic despre eroi.
      Nu vad de ce sa sara cineva la gâtul justitiei la modul general. Generatia de pe timpul lui Iliescu/Constantinescu/Nastase e in cea mai mare parte la pensie. Judecatorii si procurorii care au instrumentat cazul sunt tineri. Au fost foarte profesionisti, cu o singura exceptie (care nu pune probleme pt ca sare in ochi). Au muncit foarte mult la un dosar foarte greu, in care nimeni nu avea expertiza pana la ei. La Curtea de Apel Bucureşti termenele a fost foarte stranse, chiar la 3 saptamani unul de altul. Exigentii ar face bine sa citeasca documentele procesului, sa vada despre ce a fost vorba si dupa aceea sa isi dea drumul la nervi in public. Ar face bine si daca inainte sa ii porcaie pe romani s-ar informa daca in alte tari estice lucrurile au mers mai repede si mai bine.
      Am auzit si ca romanii ar fi tinut cu Visinescu. Total fals. Toata lumea tinea cu noi. Nu stiu de unde isi iau unii oameni informatiile. Probabil doar de la trolii de pe net.
      La fel, nu oamenii de rand au impiedicat justitia sa isi faca treaba, ci urmasii transpartinici ai PCR, ajutati generos (chiar daca involuntar) de cei care au predicat in ultimii 26 de ani o reconciliere tampa si amnezica si au sustinut apolitismul. Cine o fi profitat de predicile lor: Coposu sau Iliescu? Adam Michnik, nu neica Nimeni de pe strada, l-a facut pe Gabriel Liiceanu procuror bolsevic pt Apelul catre Lichele. Alţii se plângeau că nu pot să respire de atmosfera creată de Conţii de Monte Cristo.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.