Sotii Victor si Elsa Anca inainte de arestare
Sotii Victor si Elsa Anca inainte de arestare

Victor Anca a fost fiul preotului greco-catolic Ioan Anca.

Părintele Anca provenea dintr-o familie de nemeşi din Ciolt. Era un om cumsecade, bine informat şi interesat de  politică, fiind un simpatizant al Partidului Naţional Român. Se spune că avea cel mai mult umor din familia sa.

Victor, al doilea fiu al său, s-a născut la 17 august 1898 în comuna Copalnic Mănăştur (Maramureş). A urmat şcoala primară în satul natal şi liceul la Bistriţa. Era un băiat bun, însă mai făcea şi năzdrăvănii. Împreună cu un coleg de liceu a vrut să fugă în Regat prin Munţii Bârgăului (au fost repede prinşi şi trimişi înapoi). Fuma, juca din când în când biliard la cafenea şi citea pe ascuns Karl May, care era interzis atunci liceenilor pentru ca gândurile lor să fie îndreptate spre învăţătură, nu spre aventuri.

După terminarea liceului, mai mult din dorinţa familiei, a studiat doi ani de teologia la Gherla. Nu era un rebel, însă pentru că nu se simţea chemat la preoţie a părăsit seminarul şi, în toamna anului 1918, s-a înscris la Facultatea de Drept de la Budapesta.

Împreună cu tatăl său a participat la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, Ioan Anca implicându-se în pregătirea Unirii în comunitatea sa. După câteva luni, părintele a donat diploma de nemeşie Universităţii din Cluj pentru că a considerat că titlurile de nobleţe străine îşi pierduseră semnificaţia.

Victor Anca a făcut parte din delegaţia studenţilor români din fostul Imperiu care s-au adresat lui Vasile Goldiş pentru a-l întreba unde să îşi continue studiile în noile condiţii. Li s-a răspuns că „de acum înainte Carpaţii nu vor mai fi o graniţă, ci o podoabă a României” şi i-a încurajat să îşi termine studiile în România. Viitorul avocat a fost impresionat de acest moment şi a hotărât să continue dreptul la Bucureşti, înarmat fiind cu un „Atestat” de la Comitetul Naţional Român.

Întâlnirea cu miticii nu a fost lipsită de peripeţii. Încă din prima zi în capitală, după ce a fost refuzat la mai multe hoteluri, când a găsit în sfârşit o cameră i s-a explicat de ce nu avusese succes până atunci: pentru că nu a ştiut „să dea din urechi”. Nu a făcut o dramă din asta, ba chiar s-a distrat. I-a simpatizat şi înţeles pe mitici deşi a rămas ardelean, ţărănist şi greco-catolic (fără să fie vreodată bisericos).

În 1926 s-a căsătorit cu Elsa Mihăileanu, o farmacistă din Bucureşti. Iubirea dintre ei a fost fără cusur până la sfârşit. Au avut o tinereţe fericită: copii buni, casa plină de prieteni, succese în carieră.

Prima fotografie dupa iesirea de la Ramnicu Sarat (sursa: Fundatia Ioan Barbus)

Victor Anca a fost un avocat foarte serios, foarte talentat şi foarte discret. A dat mai mult decât i s-a cerut, indiferent dacă i s-a solicitat asistenţa într-un dosar cu miză mare sau pentru actele de moştenire ale unui mic angajat din instituţia la care lucra. Generozitatea şi cumsecădenia erau dublate de o reputaţie ireproşabilă. A povestit că, pe vremea când era avocatul Direcţiei Poştelor, fiind într-o zi prin holul de intrare al clădirii (actualul Muzeu de istorie a României), a auzit cum cineva se plângea cât de greu i-a fost să obţină un document de acolo. După ce enumera dificultăţile, respectivul a adăugat „..şi, bineînţeles, a trebuit să dau un bacşiş avocatului”. Politicosul ardelean s-a întors şi i-a tras o palmă. El nu primise niciodată vreun bacşiş de la nimeni.

În 1936, după una din arestările Anei Pauker, nici un avocat din Baroul Bucureşti nu s-a oferit să o apere. Iuliu Maniu a făcut un apel la avocaţii ţărănişti să îşi asume această sarcina deoarece nu se cuvine ca un acuzat să rămână fără apărător. A apărat-o Victor Anca. Între altele, a cerut să i se permită clientei sale să primească pachete în închisoare. Evident, în toată perioada în care a fost el deţinut de abia a primit vreo scrisoare, darămite pachete. Ana Pauker nu s-a sinchisit de el, iar  „organele” şi-au adus aminte de episodul de mai sus după ce Pauker a căzut în dizgraţie, ca să se mai îngreuneze puţin dosarul avocatului Anca.

Cedarea Ardealului de Nord l-a costat foarte mult. A albit într-o săptămână. În perioada următoare s-au refugiat la Bucureşti mai mulţi membri ai familiei şi prieteni. Comunitatea greco-catolică, adunată în jurul episcopului Vasile Aftenie, a devenit mai numeroasă şi mai activă. Familia a început să se implice mai mult în politică. Probabil că această perioadă i-a întărit spiritual şi intelectual pentru a face faţă încercărilor din timpul comunismului.

La sfârşitul războiului au avut la dispoziţie un vagon de cale ferată pentru a pleca în Occident. După un consiliu de familie, toţi au ales să sufere alături de fraţii lor. Şi de asta au avut parte din plin.

Victor Anca a fost arestat la 15 august 1949 pentru activitate ţărănistă, „dovada” fiind faptul că a primit o scrisoare din străinătate în care i se spunea că regimul comunist va dura mult şi nimeni nu va veni în ajutorul României. A fost condamnat la 10 ani într-un lot de avocaţi, din care au mai făcut parte şi Ioan Lugoşianu, Theodor Roxin, Ştefan Neniţescu şi alţii. Unii din acuzaţii din acel lot nici măcar nu se cunoşteau înainte de proces. Imediat după el, au fost arestate şi soţia şi fiica cea mare, care au fost închise 6 luni fără judecată.

La proces şi pe toată durata detenţiei nu a făcut compromisuri. A trecut pe la Jilava, Aiud, Oradea şi Gherla. Şi în acele condiţii a câştigat repede respectul celor din jur. Compania lui era căutată pentru că era de încredere, avea un temperament agreabil şi răbdător, o minte organizată şi cunoştinţe interesante, pe care le împărtăşea cu bucurie. Şi-a făcut noi prieteni, de toate vârstele şi categoriile sociale. Transilvănenii îi spuneau Domnul Anca şi regăţenii, mai simplu, Nenea Victoraş. Am aflat recent că fusese pedepsit la Aiud pentru că jucase table. (Cum le-or fi făcut? Cui îi mai ardea de table acolo?) Un prieten ne-a povestit că au vorbit foarte mult împreună despre poezia lui Goethe.

Ofiţerii politici l-au considerat printre cei mai refractari şi periculoşi deţinuţi, prin urmare a fost trimis să ispăşească ultimii trei ani de închisoare la Râmnicul Sărat. Nu cunoştea alfabetul Morse. Singurul său sprijin au fost rugăciunile sale şi ale familiei. Nu de puţine ori s-a rugat şi trei Rozarii într-o zi.

La expirarea condamnării (12 august 1959; au fost scăzute trei zile pentru anii bisecţi), în timp ce i se făceau formalităţile de ieşire din închisoare, a aflat că va trebui să stea încă cinci ani în Bărăgan. Când a ajuns în comuna Rubla (Brăila), ţăranii care l-au văzut au spus că „nici ăsta nu mai apucă primăvara”.

I s-a dat casa unor bănăţeni deportaţi care plecau înapoi în satul lor. Avea nevoie urgentă de reparaţii înainte de venirea iernii. Deşi trăia în mare sărăcie, familia reuşit să găsească banii necesari pentru ca locuinţa să fie adusă în stare să reziste la crivăţ.

Soţia lui a venit la el şi l-a îngrijit, pe el şi, atât cât a putut, şi pe alţii ai căror rude nu puteau să ajungă până acolo. Cu timpul au început să fie vizitaţi de nepoate, iar prezenţa lor le-a întregit şi luminat existenţa. Erau vecini şi prieteni cu Radu Niculescu-Buzeşti. Acolo a început şi prietenia cu Camil Demetrescu, o prietenie lungă şi preţuită de amândouă familiile.

Spre sfârşitul celor cinci ani de domiciliu obligatoriu, un securist l-a întrebat ce ziare citeşte. A răspuns că România Liberă şi Neuer Weg. Securistul a întrebat apoi dacă ar citi Dreptatea. A răspuns că dacă ar exista dreptate nu ar exista ziare comuniste. Jocul de cuvinte nu a fost apreciat şi ca urmare Victor Anca a fost ultimul condamnat politic care a părăsit Valea Călmăţuiului, în iulie 1964.

În 1970, în apartamentul lui din str. Calomfirescu din Bucureşti a avut loc o reuniune a unor  fruntaşi PNŢ. Acţiunea a avut urmări pentru că Securitatea nu îşi schimbase năravurile. Glasnostul ceauşist era o farsă în lumea reală, în ciuda optimismului intelectual autoindus al unora.

A fost convocat la Securitate. Legăturile cu prietenii, telefonul şi corespondenţa au fost supravegheate. Dar el nu şi-a schimbat opţiunile politice şi nici felul de a fi. A rămas mereu disponibil pentru cei apropiaţi şi pentru oricine îi cerea sfaturi juridice, la fel de iubit de copii, tineri, boieri, oameni simpli sau foşti miniştri. Şi-a îndeplinit cu mare devotament, eleganţă şi inteligenţă rolul de bunic. Îşi iubea nepoatele şi ele îl adorau. Le plimba cu barca şi cu sania (ştia să facă viraje la coborâre), le ducea pe munte, le ajuta la teme, le citea poveşti, le cumpăra jucării, inclusiv pistoale. Asculta zilnic Vocea Americii şi Europa Liberă, citea presa comunistă atât cât să fie bine informat, şi din când în când recitea Karl May, Goethe şi Coşbuc.

Cu o zi înainte să moară a spus că se gândeşte la soţia lui şi la cât era de frumoasă.

Zilele acesta se împlinesc 30 de ani de moartea lui Victor Anca. Încă nu am auzit pe nimeni spunând ceva rău despre el.

Print Friendly, PDF & Email

8 COMENTARII

  1. As vrea sa vad un comentariu de la Vladimir Tismaneanu la articolul asta. Daca nu e prea ocupat cu anticomunismul, se-ntelege…

  2. Portretul unui OM. Il privesc cu veneratie, cu atat mai mult cu cat, locul lui si al altora ca el, l-au luat niste fiinte care-si aroga pe nedrept acest nume.

  3. „Nenea Victoras”,avocatul dreptatii,omul supus torturii comuniste in puscariile teribile pentru calitatile sale morale.Un taranist impecabil!
    Sa-ti fie tarana usoara!nenea Victoras.

  4. Anca, Mihaela, am citit din nou articolul pentru ca macar atita putem face – sa-i pastram memoria vie.

    Cit s-a luptat dinsul, ce mult a jertfit, ce pret a platit pentru dorinta de librtate in Romania. Azi e mult mai simplu, si totusi nu toti stiu sa aprecieze acest lucru.

    Victor Anca, Ioan Barbus si multi ca dinsii, sa ne fie si un reminder la faptul ca democratia adevaratasa si libertatea nu sint de la sine intelese, trebuiesc bine pazite, si romanul sa fie in garda pentru a nu cadea in ispita, visind la nu stiu ce himere.

  5. Recitesc si eu, din cand in cand, cu placere acest text – scris bine si cu suflet – ce da marturie despre un Om.
    In cazul ca nu se stie „Om” inseamna persoana cumsecade, cuminte, de omenie.
    Alte calitati sunt epitete. Cine nu e Om (adica n-are cele trei nuante) e zero!
    Multumim lui Dumnezeu ca si pentru acest Om scurteaza bunul Dumnezeu uraciunea pustiirii din lumea noastra.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here