Iranul la răscruce?

    12

    Din lipsă de inspiraţie, şi mai ales din faptul că am vrut să-l ironizez puţin pe Emil, i-am împrumutat titlul. Şi i-am adăugat un pic de îndoială 🙂

    Din analiza Stratfor pe care am tradus-o (nu e la liber, nu pun link) – reiese ceva mult diferit de ceea ce lumea crede, sau ceea ce apare în lumina verdelui banderolelor suporterilor lui Mousavi împrăştiată de ecranele monitoarelor sau TV-urilor.

    În fine, n-are rost să mă lungesc, las articolul să curgă.

    Lupta ascunsă din Iran şi implicaţiile sale în dialogul SUA-Iran

    tradus din Stratfor

    Vorbind de situaţia din Iran, Obama a declarat pe 26 iunie:

    „Noi nu ştim încă cum, un potenţial dialog ar putea fi afectat, până când nu vom vedea ce s-a întâmplat în interiorul Iranului”

    Aparent, pare o declaraţie extrem de ciudată, deoarece, cu mici excepţii, demonstraţiile din Teheran şi-au pierdut forţa după ce liderul suprem iranian Ayatollah Ali Khamenei le-a “ordonat” să înceteze şi a scos forţele de securitate în stradă. Mergînd pe modurile convenţionale de interpretare, evenimente din Iran au reprezintat acţiunile logice ale unui regim opresiv în oprirea unei mişcări populare în creştere. Dacă ar fi aşa, este şi mai ciudat că preşedintele SUA ar aduce în discuţie a ceea ce s-a întâmplat în Iran.

    În realitate, remarca lui Obama are o altă cheie de interpretare şi chiar are sens. Această se datorează faptului că în lupta reală în Iran, nu se terminase şi, mai ales, nu a fost niciodată o luptă cu privire la liberalizarea regimului. Mai degrabă, această luptă a fost referitoare la rolul de a clerului – în special a vechi a€“garzi din rîndul clerului – în viaţă iraniana, şi despre viitorul “actorilor” din rîndul clerului.

    Ahmadinejad împotriva elitei clericale
    Preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad şi-a condus campania electorală împotriva vechii elite, acuzîndu-i de corupţie, de viaţă luxoasă şi de conducerea statului pentru propriul beneficiu, mai degrabă decât cea a oamenilor. Ţinta sa (expresă) a fost (Ali Akbar Hashemi) Rafsanjani, un lider de nivel înalt (senior-leader), precum şi familia sa. În timpul demonstraţiilor, fiica lui Rafsanjani şi alte patru rude au fost arestaţi, ca avertisment, şi eliberaţi o zi mai târziu.

    Rafsanjani reprezintă clasa clericilor care a venit la putere în 1979. El a fost preşedinte în Iran în perioada 1989-1997, dar Ahmadinejad l-a învins în 2005. Rafsanjani are o influenţă enormă în cadrul sistemului ca şef a două dintre cele mai puternice instituţii a€“ „Expediency Discernment Council”, care arbitrează între Consiliul Gardienilor şi Parlamentul, şi al Adunării Experţilor, ale căror competenţe includ supravegherea liderului suprem. Forbes l-a numit unul dintre cele mai bogaţi bărbaţi din lume. Rafsanjani, cu alte cuvinte, este o o figură centrală în centrul de putere post-1979 iranian.

    Ahmadinejad şi-a construit campania prezidenţială în mod expres împotriva lui Rafsanjani, folosindu-se pentru această de marea bogăţie (inclusive a familiei acestuia) pentru a-l discredita pe Rafsanjani, împreună cu mulţi dintre clericii (seniori) care domină scena politică iraniană. El nu a atacat regimul că atare, el s-a opus “persoanelor fizice”, care în prezent domină scena politică. Ahmadinejad vrea să păstreze regimul, el vrea doar să schimbe conducerea consiliilor cu clericii care-i împărtăşesc valorile sale populiste şi sînt dornici să revigoreze fundaţiile ascetice ale regimului. El a mers pe ideea prezentării – pentru contrast- a propriului său stil de viaţă modest – cu averea actualei conduceri religioase. (Vezi 1990 România, Ion Iliescu).

    Recunoscând ameninţarea reprezentată de Ahmadinejad, pentru el personal, precum şi pentru clasa în care se situează, Rafsanjani i-a replicat lui Ahmadinejad, acuzându-l că a distrus economia. De partea lui au fost alţi membri puternici ai regimului, inclusiv Ali Larijani (purtătorul de cuvînt al Parlamentului Iranian), care a făcut nici un secret din antipatia faţă de Ahmadinejad, şi a cărui familie (cu puternice legături cu oraşul sfânt Qom a€“ de orientare Shiita) poate fi considerată o pârghie extreme de utilă. Lupta la bază are următorul considerent: de fel de oameni ar trebui să fie liderii clerului iranian. Câmpul de luptă a fost economic: acuzaţiile de corupţie financiară a lui Ahmadinejad împotriva acuzaţiilor de conducere greşită (ruinare) a economiei, (Rafsanjani şi tabăra lui).

    Când Ahmadinejad l-a învins pe Mir Hossein Mousavi, în noaptea alegerilor, actuala elită s-a văzut într-un pericol mortal. Diferenţa de voturi i-a permis lui Ahmadinejad să conteste poziţia elitei. Mousavi a reacţionat imediat, reclamînd frauda şi Rafsanjani l-a susţinut. Indiferent de motive celor care au ieşit pe străzi, adevărata luptă a fost una înverşunată între Ahmadinejad şi Rafsanjani. Asta s-a întîmplat până la sfârşitul săptămânii, cînd Khamenei a decis să pună capăt situaţiei. În esenţă, el a încercat să ţină toate hăţurile, comandind oprirea demonstraţiilor, în timp ce le arunca “un os” lui Rafsanjani şi Mousavi, prin extinderea perioadei de validare a votului, verificarea neregulilor şi amânarea rezultatelor parţiale pentru de cinci zile.

    Lupta din interiorul regimului
    Cheia pentru a înţelege situaţia din Iran este înţelegerea faptului ca în acele săptămâni nu a fost o revoltă împotriva regimului, ci doar o luptă în cadrul regimului. Ahmadinejad nu face parte din “elita” (establishment), ci mai degrabă luptă împotriva “elitei”, acuzând-o că a trădat principiile Revoluţiei Islamice. În perioada post-electorală, tulburările din Iran, nu au fost o chestiune de genul regimul represiv suprimă liberalismul (vezi Praga în 1969), ci o luptă între două facţiuni islamiste care sunt fiecare angajate în regim, dar în opoziţie una faţă de cealaltă.

    Demonstratille au inclus elemente liberale (de stil vestic), dar au inclus, de asemenea, susţinători ai vechiului cler, care au dorit blocarea realegerii lui Ahmadinejad. Şi, fără îndoială, în timp ce Ahmadinejad a comis fraude electorale la numărarea voturilor, posibilităţile lui de a comite fraudă au fost blocate, pentru că adversarii săi (puternici de asemenea), care aşteptau şansa să-l oprească au contribuit din plin.

    Situaţia este şi mai complexă, pentru că nu este pur şi simplu o lupta între Ahmadinejad şi clerici, dar de asemenea, o luptă în rîndul clericilor cu privire la privilegii şi acces la putere- şi Ahmadinejad, la rîndul lui, este el însuşi folosit în cadrul acestei lupte interne. Populismul lui Ahmadinejad se mulează pe interesele clericilor care se opun lui Rafsanjani; Ahmadinejad lor este arma lor. Dar, dacă Ahmadinejad devine mai puternic, el s-ar putea întoarce împotriva acestora în scurt timp. Pe scurt, situaţia politică din Iran este extrem sensibilă, dar nu din motivele prezentate de mass-media.

    Rafsanjani este o un personaj extraordinar de puternic în context, care vede clar în Ahmadinejad şi aliaţii lui o ameninţare mortală. Capacitatea lui Ahmadinejad de a supravieţui opoziţiei unificate a clerului, fie confirmat preşedinte sau nu, nu este sigură. Doar că problema constă în faptul că nu există nici o unitate a clerului. Khamenei a încearcat în mod clar să găsească un nou echlibru politic în timp ce a făcut anunţul că “nelinistile publice” nu vor fi tolerate. Eliminarea „agitaţiei publice” (adică a demonstraţiilor) din lista de “arme” a ambelor părţi poate să-l lase pe Rafsanjani fără unul din mai eficiente instrumente.

    Întrebarea pentru restul lumii este simplu: “Contează cine câştigă această luptă?” Practic vorbind, diferenţele dintre Ahmadinejad şi Rafsanjani sunt minime şi cel mai probabil, nu afectează politica de relaţii externe a Iranului. Această luptă, pur şi simplu nu a fost despre politica externă.

    Rafsanjani a fost văzut frecvent de Occident ca un adept al pragmatismului care se opune radicalismului lui Ahmadinejad. Rafsanjani este fericit să-l înfăţişeze pe preşedintele iranian că dăunător pentru Iran, dar sînt greu de imaginat schimbări semnificative în politica externă, dacă gruparea lui Rafsanjani ar fi învingătoare. Khamenei a aprobat politica externă a Iranului desfăşurată de Ahmadinejad, şi de asemnenea lucrează pentru a menţine un consens larg cu privire la aceste politici. Politicile lui Ahmadinejad au fost aprobate de către Khamenei şi de sistemul din care face parte Rafsanjani. Este posibil că Rafsanjani să aibă în secret puncte de vedere diferite,( “dar dacă nu?”) şi nimeni nu poate ghici sau nu poate confirma punctul asta de vedere.

    Rafsanjani este un adept al pragmatismului, în sensul că el a acumulat sistematic putere şi bogăţie. El pare preocupat de economia iraniană, ceea ce este perfect rezonabil, pentru că el deţine o bună parte din aceasta. Întreagă opoziţie a lui Ahmadinejad este că “Rafsanjani este interesat numai de propria sa bunăstare economică”. Acestea sînt doar texte politice fără a aduce atingere liniei de urmat, Rafsanjani a fost parte a revoluţiei din 1979, la fel cum au fost Ahmadinejad şi restul elitei politice şi clerice. Ar fi o greşeală gravă să se creadă că aceşti lideri şi-au abandonat aceste principii.

    Din punctul de vedere vestic, sunt exprimate două aspecte. Primul se referă la programul nuclear iranian, iar cel de-al doilea se referă la sprijinul Iranului pentru terorişti, în special pentru Hezbollah. Nici o fracţiune nu este susceptibilă de a le abandona, pentru că ambele au sens geopolitic pentru Iran şi-I oferă pârghii de manipulate în politica regională.
    Principala preocupare a Teheranului este supravieţuirea regimului, iar acest scop are două elemente. Primul este descurajarea unui atac asupra Iranului, în timp ce cea de-a doua este extinderea influenţei Iranului, astfel încât un astfel de atac ar putea fi eliminat. În special cînd există trupe americane pe “marginile” Republicii Islamice şi Statele Unite s-au manifestat adesea cu ostilitate la adresa regimului. Iranienii iau în calcul scenarii, pornind de la presupunerea unor intenţii vădit ostile (a se citi militare) din partea SUA, iar acest lucru va rămâne de actualitate, indifferent cine va conduce guvernul.

    SUA nu crede că Iranul este prea aproape de a obţine o armă nucleară. Pe de altă parte, Iranul înţelege producerea/achiziţia reală a unei arme nucleare ar duce imediat la un atac din partea SUA sau a Israelului. În consecinţă, poziţia ideală a Iranului este de a fi văzut ca avînd în curs de dezvoltare a unei arme nucleare, dar nu de a fi aproape de final. Această poziţie oferă o posibilitate de negociere pentru Teheran fără a determina distrugerea Iranului, o poziţie care pînă acum s-a dovedit a fi sigură.

    În plus, Iranul şi-a menţinut capacităţile de luptă în Irak şi Liban. În cazul în care Statele Unite sau Israelul atacă, Iranul va face tot posibilul, pentru a contracara prin destabilizarea Irakului, ţinînd blocate forţele americane acolo – în timp ce, simultan, folosind Hezbollah (în mod global) să lanseze atacuri teroriste. Grupul radical Shiit, împreună cu serviciile secrete iraniene, are totuşi o capacitate substanţială de impact.
    În viitor nu se vede nici un risc ca oricare guvern iranian să abandoneze aceste două strategii fără garanţii substanţiale şi concesiuni din partea puterilor occidentale. Acestea ar trebui să includă garanţii de neinterferenţă în afacerile iraniene. Obama, desigur, a fost conştient de aceasta strategie, şi de aceea a ieşit în public, înainte de alegeri, pentru a-l asigura pe Khamenei într-o scrisoare deschisă că Statele Unite nu au (avut) intenţia de a interveni.

    Cu toate că Iranul nu a ezitat să să atace CNN-ul pentru modul de relatare a protestelor, iranienii ştiu că guvernul SUA nu controlează ce transmite CNN. Situaţia stă diferit cu privire la BBC. Iranienii au văzut descrierea manifestaţiilor ca „miscari democratice împotriva unui regim represiv” ca o încercare deliberată a mass-mediei „de stat” britanice de a inflama situaţia. Aceasta a permis iranienilor să acuze energic puterile străine că fiind generatoare de turbulenţe sociale fără a face din Statele Unite ale Americii vinovatul principal.

    În final se pot desprinde următoarele concluzii:

    • În primul rând, nu a existat nici o revoltă democratică de amploare în Iran
    • În al doilea rând, există o criză politică majoră în elita politică iraniană, al cărei rezultat inclină spre Ahmadinejad, (confirmarea lui a fost contrată de gestul lui Kameney de respingere).
    • În al treilea rând, nu va fi nici o schimbare de substanţă în politica externă din Iran, indiferent de rezultatul din această luptă.

    Fantezia unei revoluţii democratice care să răstoarne Republica Islamică – şi, prin urmare, rezolvarea tuturor problemelor de politică externă „€œa la” colapsul sovietic din 1991 a€“ e nerealistă.

    Asta înseamnă ca Obama, în calitate de principal jucător în domeniul afacerilor externe iraniene, acum trebuie să definească o politică Iran – în special dată fiind vizita ministrului apărării israelian Ehud Barak de la Washington, cu responsabilul SUA pentru Orientul Mijlociu (George Mitchell) din iulie. Obama a spus că nimic din ce s-a întâmplat în Iran nu blochează dialogul, dar pornirea unui dialog este mult mai uşor de spus decît de făcut. În mod constant, republicanii s-au opus deschiderii către Iran; acum li s-au alăturat democraţii, care se opun dialogului cu naţiuni pe care le consideră că au încălcat drepturile omului. Obama mai are loc de manevră, dar nu este prea clar unde vrea să se poziţioneze. În mod constant, iranienii au respins dialogul în cazul în care aceasta implică orice condiţii prealabile. Dar, având în vedere evenimentele din ultimele săptămâni, şi percepti despre ele ce au fost a€œinsuflate” în ochii opiniei publice, Obama nu va putea face multe concesii.

    S-ar părea ca Obama va face ca Bush, ca strategie urmată – şi anume, va critica Iranul, fără a face de fapt nimic. Şi a făcut vizita la Moscova conştient că Rusia oricând ar putea determina Statelor Unite, o mare bătaie de cap, ca în cazul unor transferuri de arme către Iran, o ţara blocată într-o criză politică şi din care este puţin probabil să iasă.

    Print Friendly, PDF & Email

    12 COMENTARII

    1. Eu zic că tot Bibi Netanyahu o să-i liniştească. Nu trebuie repetată greşeala cu Germania, când s-a ratat fereastra de oportunitate 1933-1938. La multe lucruri complicate există soluţii simple.
      Costuri vor fi oricum. Obama vrea retragerea din Irak în 2011, dar cu acelaşi Iran de acum, s-ar ajune la un conglomerat şiit, plus dezmembrarea Irakului, care pare inevitabilă, dar care se va accelera.

    2. asa pare, ca numai israelienii pot face ceva, obama n-are coaie sa faca el primul mutarea. chiar mai mult de atit – aveam un articol pe care l-am aminat la publicare – ca sa nu schimbam numele in „anti-obama.net” 😀

    3. Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt

      Acum, Iancu Ţucărman se programează să fie fericit, ar vrea să cânte la vioară, dar nu mai poate. Şi-a schimbat recent Dacia 1100, la care n-a vrut să renunţe o viaţă. A dat-o la programul
      ”Rabla”. Şi-a luat în schimb o maşină minusculă, cu origini asiatice, şi spune că a intrat într-o nouă dimensiune. Urmăreşte politica internaţională şi se minunează şi se revoltă când îl aude pe Ahmadinejad: ”Omul ăsta a spus că vrea să radă Israelul de pe hartă. Lumea zice că e nebun şi-l lasă în pace. Greşit! Ar fi trebuit să învăţăm de la Hitler că nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt. Hitler a fost corect: a zis de la început, din ”Mein Kampf”, ce vrea să facă, ceilalţi n-au ştiut sau n-au vrut să citească…”. Repetă ultimele cuvinte, ca pe un descântec, cu care ar putea alunga ceva rău: ”Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt…”.

      http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/864350/Langa-mine-au-murit-129-de-oameni/
      “Lângă mine au murit 129 de oameni”

    4. Wave of Baghdad blasts kills at least 95

      atatea resurse si vieti cheltuite pentru nimic.
      nu era evident ca retragerea americanilor din iraq la asta va duce?
      ce mai tipau leftistii atunci ” no blood for oil”.
      vreau sa stiu si eu unde este petrolul „furat” de americani.
      este incredibil cat de usor influentabili si indctrinabili pot fi ” ‘telectualii” din ziua de astazi.

    5. inca nu l-am terminat de citit, am mai auzit de ideea asta in care de fapt lupta este in interiorul regimului si este relativ irelevant cine iese presedinte. continui de citit maine dar presimt ca articolul asta va fi ca un dus rece. fish, dar de unde e analiza, ca nu am inteles? cum adica nu e la liber?

    6. @turnoff: yeap, de aceea – si mai ales prin prisma faptului ca Emil a postat ceva care putea induce in eroare cititorii – el vazuse faptele prin prisma media (nu e o acuza, doar o constatare)

      @son-of-alerik: prin prisma media 🙂 fara dubii

    7. @chriscross,

      Multumim pentru ca ne-ai atras atentia asupra acestui articol de Michael Ledeen. Citez:

      Supreme Leader Khamenei has received secret messages from Grand Ayatollah Sistani in Najaf, Iraq, criticizing the bloodthirsty behavior of Khamenei’s people…

      „Mistakes have been made, laws have been violated and crimes have been committed. The perpetrators have to be treated with a hard fist…”

      Un video referitor la ingroparea in timpul noptii a demonstrantilor ucisi de regimul islamic:

      Subtitrare in engleza.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here