Cazul Charlie Hebdo (II) Ce s-ar putea ascunde în spatele „solidarităţii” cu Franţa

    Print Friendly, PDF & Email

    partea 1

    Ce va fi cu România?

    Nu este exclus ca Franţa să fie tentată să se arunce în noi aventuri coloniale, sub pretextul luptei împotriva terorismului. Victimizată de afacerea Charlie, ar putea cere altor state, printre care şi România, „să se solidarizeze”.

    Dictatorul libian Gaddhafi fusese inamicul public pentru Ocident în anii 70 şi 80. Numai că după 1990 Ghaddafi s-a „pocăit”. A devenit prietenul lui Berlusconi. A colaborat conştiincios cu serviciile americane în lupta acestora cu reţelele teroriste. A plătit despăgubiri rudelor victimelor din avionul doborât de libieni la Lokerbie în Scoţia. Mai important, Gaddhafi devenise gardianul Occidentul împotriva migraţiei ilegale. Pe durata regimului său, migrarea în Libia şi de aici în Europa era de neimaginat.

    Violarea şi asasinarea sălbatică a lui Moamar al Gaddhafi, încununarea Primăverii arabe şi a democratizării Africii de Nord.

    Violarea şi asasinarea sălbatică a lui Moamar al Gaddhafi, încununarea Primăverii arabe şi a democratizării Africii de Nord.

    În anul 2011, pe fondul „primăverii arabe”, tribul din Benghazi, rival al tribului din Tripoli al lui Gaddhafi, nemulţumit de cum împărţea acesta resursele din petrol, s-a răsculat. Din motive obscure, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a înjghebat o coaliţie internaţională la care a aderat şi Obama, declanşând operaţiuni militare împotriva trupelor lui Gaddhafi, care s-au soldat cu căderea regimului şi moartea dictatorului. Libia a fost cuprinsă de haos şi elemente islamiste au ajuns la putere.

    Cele mai importante consecinţe au fost următoarele:

    1. Din zid chinezesc împotriva migraţiei ilegale în Europa, Libia s-a transformat în trambulina care aruncă sute de mii de migranţi anual în Europa, în special în Italia şi micuţa Malta. Internetul s-a răspândit peste tot. Migranţii cunosc foarte bine stupida lege a azilului din UE. Un migrant, chiar dacă intră fraudulos într-o ţară UE, dacă pronunţă cuvântul „azil” nu este expulzat, ba dimpotrivă, este instalat într-un cămin de azilanţi de unde poate pleca după o perioadă unde doreşte, fără a mai fi supravegheat. Astfel, de la mii de km, din Etiopia sau Eritreea migranţii vin în Libia şi se îmbarcă pe bărci supraaglomerate. Marina italiană, conform operaţiunii „Mare Nostrum”, are misiunea să-i salveze şi să-i aducă în Italia. Astfel, numai în ultimul an 600.000 migranţi au ajuns în Italia.
    2. După ce Libia s-a prăbuşit în haos, impresionantele depozite de armament ale lui Gaddhafi au căzut în mâinile Al Qaeda din Africa de Vest şi a fost utilizat pentru răsturnarea guvernului pro-francez din Mali. În acest moment Franţa, practic răspunzătoare pentru această situaţie, a cerut sprijin internaţional şi mai ales din partea UE pentru a lupta cu terorismul în Mali, adică pentru a reinstaura autoritatea guvernului pro-francez.
      România, de fapt Băsescu, a fost foarte reticentă în a se arunca în această aventură colonială travestită în luptă antiteroristă. Agenţii de influenţă ai Franţei din presa românească au declanşat o adevărată campanie în vederea implicării României în acest conflict, aducând cele mai stupide argumente, de genul că trebuie să fim recunoscători pentru unirea de la 1859, sau şi mai şi, despre „rolul pe care trebuie să îl joace România în Africa”. Până la urmă participarea României a fost simbolică, cu o fregată, dar şi aceasta a avut un imapact bugetar în plină criză economică. Poate că Băsescu o fi auzit despre celebra butadă a lui Bismarck, că „toţi Balcanii nu merită oasele unui singur grenadier din Pomerania”. Cam aşa şi cu aiurelile Franţei, nu merită nasturele unui soldat român.
    Protestatari sirieni în aşteptarea sprijinului Franţei.

    Protestatari sirieni în aşteptarea sprijinului Franţei.

    Focul s-a întins şi în Siria. Aventuristul Sarkozi a dorit să intervină şi acolo. Dar Franţa nu are puterea să intervină militar în Orientul Mijlociu aşa că fostul preşedinte francez a reuşit să-l convingă şi pe Barrack Obama de necesitatea intervenţiei. Lor li s-a adăugat şi britanicul James Cameron. Numai că acesta din urmă s-a retras din cauza votului negativ al parlamentului britanic şi toată combinaţia a căzut.

    Toată vorbăraia lui Sarkozy, Cameron, Obama, despre democratizarea Siriei, apărarea drepturilor omului ş.a.m.d ascundea singurul lucru fundamental: armata regimului Assad din Siria este singura pavăză împotriva genocidarilor din Statul Islamic din Irak şi Levant-ISIL. Implicarea României într-un asemenea conflict ar fi fost o nebunie. Cert este că destabilizarea regimului Assad şi escaladarea războiului civil din Siria şi ororile comise de Statul Islamic au făcut ca milioane de sirieni să se refugieze în alte state. Şi în România au ajuns aceşti nefericiţi, fie pe mare, dinspre Turcia sau trecând ilegal frontierele terestre ale României cu Bulgaria şi Serbia.

    România poate ajuta Franţa împotriva terorismului, de exemplu prin schimbul de informaţii clasificate, în cadrul NATO sau în alte moduri. Dar de aici până la implicarea României în cine ştie ce aventură din lumea arabă este cale lungă.

    Diversiunea Big Brother

    Profitându-se de atentatele din Franţa, a fost ridicată din nou problema legii „Big Brother”, care anterior fusese respinsă de Curtea Constituţională. Prin acest proiect se urmărea acordarea de puteri sporite serviciilor secrete, de exemplu accesul la sistemele informatice fără mandat de la un judecător. Diverşi autori, bloggeri, reprezentanţi ai societăţii civile au sărit să dea alarma că se va profita de ameninţarea teroristă pentru a se promova un proiect de lege considerat a fi liberticid.

    Bineînţeles că proiectul respectiv are prevederi antidemocratice, că doar de aceea a şi fost respins. Dar nu acesta este marele pericol. Legea Big Brother, cine ştie?, va fi sau nu adoptată. Dar fiind o lege românească poate fi oricând modificată, adaptată sau abrogată de către Parlamentul României. De fapt, de atentatele teroriste doresc să profite cei care urmăresc accelerarea transferului de suveranitate de la statele membre la Comisia Europeană. Iar decizii de asemenea gen, odată adoptate, nu mai pot fi schimbate de Parlamentul sau Guvernul României, cum ar fi cazul, de exemplu, cu proiectul de lege Big Broher.

    Serviciu secret european

    Prima reacţie semnificativă în acest sens a fost a premierului italian Mario Renzi, care a cerut, ca reacţie la actele teroriste din Paris, înfiinţarea serviciului secret european. Explicaţia lui Renzi – care frizează oligofrenia – este că, dacă tot avem o monedă unică, euro, de ce nu am avea şi un serviciu secret european? De fapt, serviciul respectiv există, dar baza existenţei sale este cam precară din punct de vedere legal. De fapt Renzi vrea instituţionalizarea unei stări de fapt, adică legalizarea serviciului de informaţii european, care deja există. Acesta a fost înfiinţat pe considerentul că, din moment ce UE are o Politică Externă şi de Securitate Comună, atunci trebuie să aibă şi un serviciu de informaţii care să-l informeze pe comisarul european de Externe, pentru ca acesta să poată lua decizii în cunoştinţă de cauză. Construcţia respectivă, la fel ca şi altele, a fost promovată prin tactica „piciorului în uşă”, a comis-voiajorilor americani buni de gură care vindeau aspiratoare şi chiar reuşeau, primul pas fiind punerea piciorului în uşa gospodinelor americane care încercau să le-o trântească în nas.

    Serviciul a apărut în 1999 ca ceva nevinovat, pe lângă Javier Solana, pe atunci comisar pentru Externe, sau Înalt Reprezentant pentru PESC. Ca să nu aibă nimeni nimic de zis, embrionul spionajului european culegea informaţii exclusiv din surse deschise (open sources). Adică făcea pe biroul de presă. Serviciul se numeşte EU Intelligence Analysis Centre (EU INTCEN). Deja, în 2002, la ordinul lui Javier Solana, opera cu informaţii clasificate, la fel ca orice alt serviciu de spionaj şi securitate. Pe vremea aceea se numea Joint Situation Centre (SITCEN) şi funcţiona ca un fel de forum unde serviciile de informaţii din câteva state occidentale (Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania, Olanda, Suedia) schimbau informaţii clasificate. Acesta era al doilea pas. Al treilea pas a fost solicitarea ca acesta să culeagă informaţii prin mijloace proprii, idee încă în stadiul de proiect, iar al patrulea pas ar fi spionajul în interiorul UE, nu în exteriorul acesteia, cum se sugera la înfiinţarea serviciului. În 2004, tot Solana a cerut – şi a obţinut de la Consiliul Uniunii Europene înfiinţarea în cadrul SITCEN a unei celule antiteroriste. Aceasta ar trebui să producă analize pe tema terorismului, ca urmare a informaţiilor furnizate de serviciile statelor membre. Numai că ameninţarea teroristă este în primul rând în interiorul UE, aşa că ar fi o chestiune de timp până ce EU INTCEN, cum s-a numit în final SITCEN să prelucreze informaţii din interiorul UE, adică al statelor membre. Iar aceste informaţii să nu mai fie puse la dispoziţie doar de serviciile statelor membre, ci obţinute de INTCEN prin mijloace proprii, la fel ca orice serviciu clasic de informaţii. În acel moment ar apărea un adevărat „Departament al Securităţii Statului” – adică al Statului Unic European.

    EU – INTCEN ca armă împotriva SUA

    În toamna anului 2013 Viviane Reding, comisar pentru Drepturi Fundamentale şi Justiţie a anunţat necesitatea unei agenţii de spionaj europene (European Intelligence Agency). De ce ar fi aceasta necesară? Ne explică tot Reading. Pentru a contracara activităţile de spionaj ale SUA, în special ale NSA. Reding a profitat de scandalul interceptărilor reciproce dintre americani şi germani. Dar acestea sunt în primul rând treburile unui stat membru – Germania. Nimeni, nici măcar Viviane Reding nu poate cunoaşte dedesubturile unei afaceri de spionaj, cu excepţia serviciilor implicate. Germania şi SUA sunt aliate în NATO şi îşi pot rezolva singure problemele bilaterale. De fapt acesta este marea vulnerabilitate a Politicii Externe şi de Securitate a UE. Unele state sunt membre NATO iar altele nu. Ar fi greu de explicat pentru care motiv cetăţeni ai României, membră NATO, să se implice în activităţi antiamericane alături de cetăţeni – sau servicii ale unor ţări care nu sunt aliate şi care au o politică foarte deferentă faţă de Rusia, cum ar fi Cipru, Finlanda, sau în perspectivă Serbia, care deja negociază capitole din Tratatul de Aderare la UE. Este suficient să spunem că actualul şef al viitoarei agenţii europene de spionaj, EU-INTCENT, este finlandezul Ilkka Salmi, fostul director al serviciului de informaţii din ţara sa de origine.

    Viviane Reding vrea să-şi facă serviciu de spionaj

    Viviane Reding vrea să-şi facă serviciu de spionaj

    În viziunea lui Reding, spionajul european nu ar trebui să aibă în competenţă doar contracararea imperialismului american, ci şi activităţi în statele membre. Pretextul lui Reding nu este terorismul, ci….protecţia consumatorului. La aceasta s-ar adăuga şi contracararea spionajului economic practicat de unele companii. Departamentul Securităţii Statului (Unic European) e pe cale să se nască.

    Procurorul public european

    Această instituţie a intrat pe uşa din dos în Europa. În Tratatul de la Lisabona s-a prevăzut doar „posibilitatea înfiinţării” acestei funcţii, nu înfiinţarea ei propriu-zisă.În aceste zile se discută în Parlamentul European înfiinţarea acestei funcţii, o mare susţinătoare a proiectului fiind europarlamentara Monica Macovei.Motivaţia apariţiei procurorului european ar fi aceea că dintre reclamaţiile depuse de OLAF – oficiul european antifraudă, prea puţine ajung în faţa justiţiei din statele membre şi încă şi mai puţine se soldează cu condamnări. Aparent sună bine, se combate corupţia din domeniul absorbţiei fondurilor europene, iar cine se opune înseamnă că face jocul baronilor locali şi birocraţiei corupte din România. Pe deasupra, în România există încă o profundă neîncredere în Justiţie. Numai că lucrurile nu stau aşa. Toate statele membre UE primesc bani europeni, nu numai fonduri de coeziune, ci şi subvenţii, mai ales agricole, principalul beneficiar fiind Franţa. Iniţiatorii proiectului ar vrea să spună că toţi magistraţi din toate cele 28 state membre sunt ineficienţi şi/sau corupţi şi numai magistraţii Comisiei Europene sunt eficienţi şi/sau integri, ceea ce este absolut inacceptabil. De altfel, în Marea Britanie există o sănătoasă încredere în Justiţia britanică şi o profundă neîncredere în cea continentală. Aşadar, procurorul public european nu va activa în Irlanda şi Marea Britanie. Probabil că dacă cineva ar încerca să le impună britanicilor jurisdicţia unui procuror străin, în aceeaşi zi aceştia ar părăsi UE. În al doilea rând, se tot strecoară în dezbateri despre procurorul european şi subiectul „criminalităţii transfrontaliere” şi, e de aşteptat în actuala conjunctură, şi cel al terorismului. Cu alte cuvinte, necesitatea înfiinţării funcţiei datorită mai bunei combateri a fraudelor din fonduri europene este praf în ochi. Procurorul public european va avea competenţe asemănătoare cu procurorii federali din SUA. Mai lipseşte Terzi să spună ca în cazul agenţiei de spionaj, că dacă tot avem monedă europeană atunci să avem şi procuror european.

    Europol

    Deciziile procurorului european mai trebuie duse şi la îndeplinire, iar pentru aceasta poliţiile naţionale nu sunt de încredere. Din acest motiv trebuie înfiinţată o poliţie europeană, adică Europol. Înfiinţarea Europol a fost decisă prin Tratatul de la Maastricht din 1992, dar a fost realizată efectiv în 1999. Pentru ca statele membre UE şi cetăţenii acestora să înghită mai uşor pastila, s-a prezentat Europol ca fiind o organizaţie de cooperare a poliţiilor naţionale pentru cazul când criminalitatea depăşeşte frontierelor. Bineînţeles că era o minciună şi o absurditate. Pentru aceasta există Interpol, ale cărui atribuţii sunt efectiv dublate de Europol, pentru cazul în care poliţia europeană chiar ar avea scopul declarat oficial. Ameninţarea teroristă ar fi un prilej foarte bun ca Europol să devină o poliţie federală europeană, după modelul FBI. Metoda „construcţiei europene” a fost aceeaşi în cazul înfiinţării Europol ca şi în cazul altor instituţii menite să dea Comisiei Europene atributele suverane ale guvernelor naţionale ale statelor membre. Într-un tratat european se prevede „posibilitatea” înfiinţării unei structuri. După câţiva ani, după ce publicul digeră ideea, aceasta chiar este înfiinţată, sub un pretext benign, dar fără să aibă cine ştie ce atribuţii, şi mai ales fără să aibă atribuţii care să se suprapună cu cele ale instituţiilor naţionale. Apoi structura respectivă capătă treptat, pe nesimţite, competenţe ce le dublează pe ale guvernelor naţionale, finalul logic fiind că structura europeană ar urma să elimine structurile naţionale sau, în cel mai bun caz, să şi le subordoneze.

    România nu este Marea Britanie iar politicienii săi nepregătiţi şi/sau conformişti ar fi foarte dispuşi să permită şi chiar să susţină activitatea unei agenţii de securitate străine pe teritoriul românesc ori să permită în România activitatea procurorilor şi poliţiştilor străini, cetăţenii români urmând a fi „justiţiabili”.

    Agenţie unică europeană de azil

    Laxismul reglementărilor din statele membre, prăbuşirea regimului Gaddhafi ca gardian al Mediteranei, crizele şi războaiele civile din statele, au dus la valuri nemaiîntâlnite de migranţi ilegali care asaltează ţărmurile europene sub pretextul azilului. Autorităţile naţionale sunt în degringoladă şi iau măsuri care mai degrabă agravează situaţia, de genul „Mare Nostrum”, menită să salveze bărcile supraaglomerate cu migranţi clandestini care plutesc în derivă în Mediterana şi să-i aducă în siguranţă pe continent, adică în UE.

    Ca de obicei, de câte ori apare o criză, soluţia Bruxellesului este una singură: „Mai multă Europă”, adică în domeniul afectat de criza respectivă competenţele să fie retrase de la guvernele naţionale şi atribuite Comisiei Europene.

    Clienţii politicii comune de azil a UE

    Clienţii politicii comune de azil a UE

    Acum se vorbeşte despre o „politică europeană a azilului”. În prezent acesta este un atribut suveran al statelor membre. Se urmăreşte însă ca politica de azil să fie de resortul UE, ceea ce ar încălca ce a mai rămas din suveranitatea naţională a statelor membre, care ar trebui să aibă dreptul să decidă pe cine primesc şi pe cine nu pe teritoriul naţional. Problema azilului va fi gestionată de o agenţie europeană unică. După modelul descris mai sus, această structură deja a apărut, şi se numeşte „European Asylum Support Office”.

    România – bantustan de azilanţi?

    Problema este că în Europa, mai ales în Germania, a început să se audă despre „repartizarea echitabilă a efortului” primirii azilanţilor între statele membre. În ce priveşte efortul financiar, ar avea sens, mai ales că, în condiţiile existenţei Spaţiului Schengen, nu ar fi echitabil să plătească doar statele din prima linie, ca Grecia, Italia sau Malta, din moment ce frontiera lor a devenit frontiera comună a UE. Suspiciunile ar putea apărea dacă conceptul „repartizării echitabile” s-ar referi şi la redistribuirea azilanţilor între statele membre. Astfel, s-ar putea considera că este „echitabil” ca România să găzduiască azilanţi trimişi din Italia, mai ales că în ţara noastră numărul de azilanţi este extrem de redus faţă de cel din alte state membre. România s-ar mai „califica” şi pentru că se află în afara Spaţiului Schengen. Deci, azilanţi trimişi din Occident în România nu s-ar mai putea întoarce. Controlul la frontierele interne ale UE cerut de Spania vizează exact aspectul circulaţiei migranţilor ilegali, deşi spaniolii, de circumstanţă, pretind că s-ar referi la suspecţii de terorism reveniţi în Europa din Orientul Mijlociu. Mii de migranţi ilegali s-au aciuat în oraşul francez Dunckerque, din cauză că nu pot pătrunde în Marea Britanie care nu se află în Spaţiul Schengen, o dovadă tristă a faptului că frontierele interne rămase în UE sunt un obstacol pentru migranţi.

    Migranţi ilegali interceptaţi de marina greacă în Marea Egee. Dacă Bulgaria şi România ar intra în Spaţiul Schengen, aceştia ar avea cale liberă până în Europa Occidentală.

    Migranţi ilegali interceptaţi de marina greacă în Marea Egee. Dacă Bulgaria şi România ar intra în Spaţiul Schengen, aceştia ar avea cale liberă până în Europa Occidentală.

    La capătul opus al Europei, sute de mii de migranţi ilegali trec frontiera turco-greacă, dar ajung cu greu în Spaţiul Schengen, deoarece Grecia nu are continuitate teritorială cu acest spaţiu din cauză că România şi Bulgaria nu au aderat încă şi este principalul motiv pentru care nici nu vor adera prea curând. Legarea accederii României în Schengen de ridicarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare în Justiţie (MCV) este doar o poveste. Atentatele de la Paris sunt încă un motiv pentru care unele state membre UE se vor opune în continuare aderării României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen.

    5 gânduri despre “Cazul Charlie Hebdo (II) Ce s-ar putea ascunde în spatele „solidarităţii” cu Franţa

    1. Ce atita invirtit in jurul cozii ?

      Data o lege simpla, nu se acorda azil si basta !

      Primiti, hraniti si trimis inapoi, ca nu este Europa vinovata de situatia economica grea din Africa.

      Au vrut independenta, nu le-a placut apartheidul si acum regreta – a se vedea interviuri date de studenti in Zimbabwe, care-i citeaza pe parintii lor, amintind de bunastarea si stabilitatea din timpul lui Ian Smith – Rhodesia.

      De acord, apartheidul poate fi anacronic, dar de ce sa platim noi pentru dictatorii nebuni ai Africii – vezi Mugabe – sau incompetenta regimurilor orientale ?

      Cum se explica ca Israelul e o gradina si Iordania & Comp. un desert ?
      Care alta explicatie exista decit incapacitatatea de a intelege ca nu se poate prospera fara munca ?

    2. “‘The NSA needs a counterweight. My long-term proposal would therefore be to set up a European Intelligence Service by 2020.’”

      Viviane Reding

      Reding spunea, adică, fără ocolișuri, că rostul serviciului de spionaj european e unul antiamerican. Pentru liderii europeni cu mentalitatea ei, singura amenințare de care ar trebui să se apere europenii sunt americanii. Americanii care au salvat Europa occidentală de naziști și au apărat-o de sovietici într-atât încât politicienii europeni să poată să delireze liniștiți, la adăpost de orice contact mai brusc cu realitatea.

    3. Unul punct de slabiciune care trebuie eliminat este mecanismul antidemocratic Guvern- ONG-uri, aceste din urma sunt grupuri vocale dar minuscule in comparatie cu populatia generala care totusi reusesc sa impuna legi pe usa din dos poporului inconstient.

      In romania am putea compara cu mineriadele, un grup mic impune legea unui guvern.

      In Romania 1 % din populatie sunt 200 mii de cetateni, ce ONG are atatia membrii ? nu au nici macar 10 mii, deci, nu reprezinta mereu poporul, ba chiar uneori reprezinta organizatii marxiste care isi impun agenda, au invatat unde este punctul slab.

      Cetatenii simplii ai europei niciodata nu au cerut guvernantilor sa le aduca emigranti africani.

    4. @3 Marco. Așa este. Și e foarte important.
      Mai e și mecanismul UE/ONU-ONG-uri-guvern, încă și mai antidemocratic.
      Asta este axa prin care se legiferează revoluția culturală, împotriva voinței națiunilor respective, de sus în jos, dinspre o oligarhie care se crede luminată, progresistă, îndreptățită să-și exercite ingineria socială și să-și pună în practică delirul ideologic pe socoteala noastră și a Civilizației.

      vedeți și:
      Legi împotriva Legii
      BRONISŁAW WILDSTEIN
      http://inliniedreapta.net/dere.....a-legii-i/
      http://inliniedreapta.net/dere.....-legii-ii/
      http://inliniedreapta.net/dere.....legii-iii/

    5. Ia uite ca mai sunt islamisti in Franta care au ramas reci la Marsul Solidaritatii condus de Hollande. Anul asta…, in ianuarie, isi mai aduce aminte cineva?
      http://www.blogary.ro/actualit.....-renascut/
      Atunci parca se rezolvase totul. Le aratasera ei, Hollande, Merkel, Mahmud Abbas, Ali Bongo, Lavrov, etc., ca asa nu se mai poate cu terorismul.
      Intre timp, decapitarea a devenit mijloc de lupta sindicala, ca si jihadul se adapteaza culturii locale. Politia din FR spune ca il avusese in vizor pe faptas de prin 2006-2008, dar probabil ca politistii nu au avut timp sa termine formalitatile ca sa il rezolve pe suspect (fotocopii, telefoane, aprobari, etc.)

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.