Ce înseamnă Regele şi Patria?

Print Friendly, PDF & Email

foto: Regele Mihai in sala armelor de la castelul Peles – 1946 (arhiva Life)

Cine nu înţelege semnificaţia acestui simbol nu îşi va lua ţara înapoi

La 70 de ani de la abdicarea forţata a Regelui, suntem încă sub impresia manifestărilor impresionante de iubire arătate de mulţimile care l-au condus pe ultimul drum. E un moment bun să ne reamintim de ce Mihai I a fost atât de popular. Ţinut departe de poporul său zeci de ani, el a continuat să rămână simbolul României oamnilor decenţi, credincioşi şi fideli pe care i-am văzut la ceremoniile funerare. Analizarea surprinzătoarei popularităţi a Regelui poate explica o parte din dramele şi speranţele ţării, ne poate ajuta să ne înţelegem pe noi, dar nu ne poate oferi soluţii fixe şi remedii miraculoase pentru problemele noastre actuale. Soluţiile pot veni însă pentru cei care vor urma exemplul dat de Regele Mihai prin credinţa sa discretă, simplă şi tare, fidelitatea faţă de ţară, încrederea în viitorul ei, demnitatea în încercări, răspunsul ferm şi elegant dat calomniilor, josniciilor şi ţopârlăniei.

La început Regele şi Patria erau uniţi

Prima dată când Mihai I a fost aclamat de români în stradă a fost la 23 august 1944. Lumea l-a ovaţionat pentru că decizia lui a fost în asentimentul întregii ţări. Oamenii voiau Transilvania înapoi, nu mai voiau război cu Aliaţii şi nu se simţeau reprezentaţi de Antonescu. Nimeni nu a regretat atunci plecarea Mareşalului, nici măcar militarii. Românii ştiau că decizia Regelui serveşte binele ţării. E timpul să nu mai acceptăm manipularile şi să înţelegem că 23 august a servit României, nu comuniştilor.  Comuniştii (ca şi Iliescu în 1989) au manipulat în favoarea lor un act pe care nu îl realizaseră ei. Ruşii voiau ca victoria antifascistă să li se datoreze exclusiv lor, pentru a avea motiv să ne ocupe şi să ne colonizeze. Regele Mihai şi Iuliu Maniu le-au stricat socoltelile. Comuniştii nu i-ar fi urât pe ei cel mai mult dacă la 23 august acţiunea lor i-ar fi convenit lui Stalin. O dovadă e şi faptul că nu au recunoscut niciodată participarea noastră (cu preţul a 167.000 morţi şi răniţi) la luptele de pe Frontul de Vest, începută la 24 august 1944.

După 1944, popularitatea Regelui a crescut tocmai pentru că el întrupa rezistenţa tuturor în faţa comuniştilor, pentru că atitudinea sa era clar anticomunistă. Din păcate, nu a putut să schimbe istoria, dar solidaritatea dintre români şi Rege a arătat lumii că ţara noastră nu a vrut comunism. Aceste lucruri au fost văzute de întreaga lume, sunt documentate şi rămân, indiferent câţi „Lucian Boia” le vor târî în noroi. Istoria va reţine că oamenii ruşilor erau atât de duşmăniţi de poporul român încât, pentru a-şi aplica planurile, a trebuit sa recurgă la violenţe şi abuzuri pe care nu le mai făcuse nimeni înainte de ei.

Regele era literalmente unit cu Patria. Pentru acest simbol mii de militari de toate rangurile au refuzat să se alăture trădătorilor din Divizia Tudor Vladimirescu şi mai târziu mii de alţi români au mers apoi în închisori sau au luat calea codrului. Pentru toţi românii, ţara însemna Regele şi Patria. Confiscarea României de către comunişti a început cu încercarea de rupere a acestei legături.

Regele era România în confruntare cu ocupaţia străină. Monarhia era ordinea lucrurilor, ea adusese românilor o ţară întregită, pământ şi şanse mai bune pentru copiii lor (raportat la posibilităţile de atunci). Românii nu voiau să piardă pământul câştigat cu sânge de părinţii şi bunicii lor, nu voiau experimentele distructive din URSS. În România nu au existat mişcări antimonarhiste şi cu atât mai puţin ateiste. Nimic nu era mai departe de universul românilor decât o republică de tip sovietic.

Nu e adevărat că Regele era privit prea sentimental şi de aceea nu era criticat deloc. În 1947 popularitatea Regelui rămăsese foarte mare, dar scăzuse totuşi faţă de anii anteriori, pentru că el recunoscuse alegerile furate din 1946 şi pentru că semnase decerete de condamnare hotărâte de tribunale ilegitime în procese nedrepte. Şi după 30 decembrie 1947 ar mai fi câteva motive de reproş (de exemplu, necunoaşterea limbii române de către prinţese, simpatiile socialiste ale Margaretei sau manierele deconcertante arătate de prinţese în unele împrejurări), dar nu despre dosarul de canonizare a Regelui e vorba, ci de faptul că, omeneşte, cu toate greutăţile şi limitările vieţii, în ciuda urii şi a manipulărilor cu care a fost confruntat, el a continuat să reprezinte pentru incredibil de mulţi români ţara care le fusese confiscată de comunişti.

Regele și Patria sunt două noțiuni indisolubil legate atât între ele, cât şi de cultura şi istoria României. Acest simbol i-a reprezentat şi pe românii din 1945, şi pe cei din anii 90, şi pe cei care au participat la funeraliile Regelui anul acesta. Fără să se poată măsura şi manifesta vizibil, acest simbol are încă forţă. Regele era al nostru, comuniştii nu. Ei erau pe capul nostru, nu ai noştri, după cum a spus un băieţel venit în Piaţa Palatului. Formula lui “Regele s-a dus şi noi am rămas cu comuniştii” exprimă situaţia genial, cum numai numai mintea onestă şi inima curată a unui copil pot să o facă.

După 70 de ani

Acum două săptămani, după 70 de ani de despărțire, oamenii l-au plâns pe Mihai I ca pe un părinte. Tineri și bătrani, oameni simpli sau cu carte au vorbit despre relația lor cu Regele și despre felul în care el a reprezentat pentru fiecare dintre ei demnitatea și libertatea României, speranța de rupere definitivă de coșmarul comunist și de revenire a țării pe făgașul său normal. Vorbeau despre dragostea lor pentru suveran și pentru România, la modul personal, simplu și adevărat, frumos și decent, fără fanfaronada prefăcută și de prost-gust a ciocoilor vechi, fără aerele de superioritate atotștiutoare ale ciocoilor noi.

Foarte puțini dintre bătrâneii care l-au mai apucat pe Mihai I în fruntea țării mai pot să se deplaseze. Cei mai mulți dintre aceia care au venit să își arate public respectul la București, Peleș, Curtea de Argeș sau în gările prin care a trecut trenul regal, s-au născut după 30 decembrie 1947. Ei au pus miile de flori pe gardul Palatului Regal și au venit cu candele, cu mesaje de rămas bun și cu panglici tricolore, de la Satu-Mare, Suceava, Timișoara și Chișinău. Au așteptat în gări, au călătorit cu trenuri de noapte, au stat ore în șir în frig ca să se poată reculege doar câteva momente lânga catafalc (și să vadă cum madam Firea dădea jos florile aduse de ei ca să facă loc unei mari coroane aduse de primărie). Au venit și tineri de liceu, și bătrâni care merg cu  cadru, și parinţi cu copii mai mici. La fel a fost și în gările prin care a trecut trenul regal.

Ei sunt România noastră, o Românie necunoscută, care îi înspăimântă în aceeiași măsură pe penali, pe ceaușiști, pe rusofili și pe autoproclamaţii progresiști. Nici unii, nici altii, nu acceptă că pot fi posibili 70 de ani de fidelitate reciprocă, în care totul, în afară de utlima speranţă, a fost pierdut sau aruncat  în derizoriu. Ei sunt o Romanie pe care nu o vedem la televizor, nici în parlamentul de la București, nici în cel de la Bruxelles, nici la catedrele universităților, nici in presă, nici în cărțile din librării. România oamenilor cu frica lui Dumnezeu, cu dragoste de țara lor, care nu şi-au pierdut încrederea şi respectă ce este sfânt și valoros. O Românie care se arată în momentele de cumpănă, cu bună-cuviinţă şi discreţie, dar și cu tăria de a rămâne fidelă, de-a lungul a trei generaţii, Regelui şi de a spera că ne vom lua ţara înapoi.

Patria – substantiv fără conţinut sau potenţial risc pentru progresişti

Înainte de funeralii, progresiştii ţineau să ne asigure ca ar fi fost totuna sau chiar mai rău dacă Regele era lăsat să se întoarcă după 1989. Oricum, poporul rămânea acelaşi, iar monarhia, care ar fi fost prezentă în treburile publice doar la ceremonii, ar fi legitimat, împreună cu Biserica, tot circul postcomunist, adâncind corupţia şi înapoierea. Sigur, dacă ne limităm la regulamente, da, exista riscul ca monarhia să legitimize tâlhăria. Însa problema nu se pune strict din punct de vedere al îndeplinirii sarcinilor prescrise, potrivit cărora regele e un fel de funcţionar mai „exotic” şi mai estetic.

Progresiştii nu percep nivelul moral al lucrurilor, nu sunt echipaţi pentru o dezbatere despre autoritatea morală în viaţa publică, nu au senzori pentru aşa ceva, aşadar ei vor vorbi despre rege şi monarhie ca un arhitect care trebuie sa se limiteze doar la două dimensiuni. Nu acceptă că lucrurile au un nivel moral, că există bine şi că există rău şi că ce e bine şi ce e rău nu poate fi decis prin votul unor majorităţi vremelnice din parlamente sau de capriciile, tot vremelnice, ale elitelor academice. Acesta ar fi fost rolul Regelui: o prezenţă morală prin exemplul său personal. Legislaţia şi dezbaterile intelectuale sunt expresia etosului moral al unei societăţi, nu cauza determinantă a acestuia.

Particularitatea rolului regelui nu constă în haine şi maniere (chiar dacă eleganţa îmbinată cu naturaleţea şi autoritatea par astăzi exotisme). De la el se aşteaptă autoritate în primul rând morală, demnitate, prestanţă, atitudine. Dacă le are, e un rege bun, dacă nu, nu e bun. Mihail I le avea. Avea autoritate morală. Nu a fost iubit doar pentru că a vorbit din exil la Europa Liberă, ci pentru că atunci când a vorbit a spus adevărurile pe care le ştiam şi le trăiam cu totii. Cărţile cu interviurile lui conţin informatii adevărate, confirmate de istorici, şi, de asemenea, foarte mult bun simţ şi înţelepciune – într-o foarte frumoasă limbă românească. Nu era omul ocolişurilor, spunea pe româneşte ce avea de spus. Dacă omul cu cea mai mare demnitate în ţară ar fi spus lucrurilor pe nume, se ridica nivelul moral al dezbaterii publice. Doar pronunţarea adevărului în faţa lui Iliescu şi Năstase ar fi avut efecte. Se ne aducem numai aminte că se vorbeste şi acum de refuzul elegant, abia peceptibil, al Regelui de a da mâna cu Iliescu. O privire demnă şi o ţinută perfectă timp de o fracţiune de secundă au făcut mai mult decât zeci de discursuri sau de lecţii de istorie, tehnică a comunicării sau de management. Iliescu, bătrân comunist, ştia că astfel de lucruri sunt extrem de importante în ochii oamenilor şi se temea de ele. De aceea a împiedicat cu disperare întoarcerea Regelui (că doar ştia foarte bine că Regele nu s-ar fi întors să exploateze pe cineva, şi că nici nu plecase cu tablouri). Iliescu l-a acceptat numai când era foarte în vârstă şi cand imaginea lui fusese deja confiscată.

În mare, Iliescu are o atitudine asemănătoare cu aceea a progresiştilor închinători la UE, dar înţelege lucrurile mai profund. Pentru el Patria, tradiția, credința sunt noţiuni importante care trebuie să fie posedate şi mânuite de partidul său. Pentru recenţi, acestea nu sunt decât nişte cuvinte, de obicei goale de conținut, dar cel mai adesea chiar periculoase, întrucât sunt mereu suspectate că ar conține un sâmbure de populism, fascism sau național-comunism. Sunt acceptate doar în măsura în care nu sunt asumate prea serios, cel mult ca să coloreze peisajul multicultural european cu prezența lor, ca vestigii exotice ale unui trecut în curs de extincție. În UE, regii sunt decorativi, fiind ținuti în colivii aurite, doar pentru satisfacerea curiozității publicului. Mediile politice, academice și jurnalistice europene, progresiste și corecte politic în proporție de 98%, nu își ascund disprețul față de instituția monarhică și faţă de oamenii de rând care își iubesc suveranii.

Euro-imitatorii lor de pe malurile Dâmboviței se închină mai ales la sponsorizări. Ce să le spui lor de eroii care și-au dat viața pentru Rege, pentru libertate, pentru România, pentru credința în Dumnezeu? Cum să le spui că nici unul dintre aceștia nu a murit pentru toleranță, diversitate, multiculturalism, nici măcar pentru eficiența și transparența actului de guvernare? În universul lor mental nu e loc pentru nimic mai sfânt sau mai presus decât căsătoria gay și integrarea în UE.

Totuşi, în mod curios, chiar şi ei spun că „vor ţara înapoi”. Cum adică înapoi? Era a noastră? Adică nu noi eram ai societăţii deschise? Iată că dorinţa de a „lua ţara înapoi”, una din cerinţele des repetate de manifestanţii anticorupţie, nu poate fi explicată coerent cu instrumentele cu care operează elitele şi e nevoie să se ia în discuţie cuvinte ameninţătoare şi riscante, apartenențe mai profunde, ca trecut, ţară, autoritate morală sau chiar credinţă.

Monarhismul PSD-ului – o farsă care nu poate dura mult

Ca de multe ori, atitudinea progresiştilor s-a întâlnit cu cea a beneficiarilor sistemului pesedist. Anteniştii  nu au fost la Rege, însă nu au putut sa se dezlipească de televizoare pentru că nu le venea să creadă ce vedeau. Au fost uimiți de numărul mare de simpatizați ai suveranului şi acum explică totul prin emotivitatea poporului şi prin mediatizarea evenimentului. Nu înţeleg şi nu vor să admită că se cam tem.

Nu intâmplător penalii din fruntea țării păreau împăiați  la ceremoniile funerare, atât erau de crispați și de speriați. Ei știu foarte bine că în fața acestei Românii nu au nicio șansă, că ea nu-i crede și nu-i vrea. Se întunecaseră la față, nu de jale pentru moartea Regelui, ci la auzul strigătului „Jos comunismul!”, de frica unei dezlănțuiri ca aceea din 21 decembire 1989.  

Ei nu cred în nimic şi nu vor fi monarhişti loiali niciodata. Totuși, simt, șobolănește și mitocănește, că acum pot încerca să profite de situație. De la o vreme nu-și mai bat joc de monarhiști, nu mai amintesc de tablourile de la Peleș, de „trădarea” lui Antonescu și de alte bazaconii. PSD-ul – fost FSN, fost PCR – încearcă să își cosmetizeze imaginea prin confiscarea prestigiului imprimat monarhiei de Regele Mihai și de înaintașii săi, Ferdinand și Carol I.

Trebuie sa observăm totuși că în ticăloșia acestui demers se poate întrevedea și o recunoaștere a înfrângerii și chiar un omagiu involuntar: urmașii politici ai trădătorilor și ai criminalilor care l-au alungat pe Rege, care l-au calomniat în fel și chip și care i-au nenorocit țara, știu ca Regele avea dreptate, că sistemul comunist și post-comunist slujit de ei a fost o nenorocire și un eșec. Știu că ei au o imagine de borfași și că au epuizat toate ticăloșiile și toate minciunile prin care încercau să își ascundă adevărata față.

Cocoțarea ciumei roșii pe prestigiul moral al lui Mihai I este o operațiune care poate funcționa un timp, dar nu prea mult.  Poate să dureze pentru că tandemul Duda-Margareta va marşa la farsă şi pentru că, din nefericire, multe monarhii din lume s-au făcut de râs, astfel că așteptările față de moralitatea suveranilor au scăzut în general. Totuşi, cu apropierea PSD-ului de monarhie se spulberă toate teoriile duşmanilor Regelui. În fond, tot ce au făcut comuniştii şi post-comuniştii împotriva Regelui şi a României a fost justificat cu pretextul că monarhia e o ordine învechită, care nu poate aduce modernitatea şi egalitatea pe care le vor aduce ei. Dacă acum admit, chiar indicrect, că au nevoie de prestigiul pe care Regele Mihai l-a lăsat familiei sale, înseamnă că recunosc că nu au adus progresul şi democraţia pe care le-au promis şi că sunt la pământ. Ce au făcut bun e, de fapt, impus de regulile pieţii, pe care ei au distrus-o sau sabotat-o cum au putut. Minciuna îi va ajunge din urmă chiar şi pe ei. Dacă se apropie de monarhie, standardele nu vor mai fi stabilite de Iliescu sau Dragnea la nivelul democraţiei originale, ci sunt cele setate demult la nivelul lui Carol I, Ferdinand si Mihai I. La ei nu au existat contradicţii între imaginea regelui şi faptele domniei. Au spus ce era de spus pentru binele ţarii şi faptele lor s-au potrivit cu vorbele.

Să nu se păcălească nimeni: cu cât PSD-ul (sau cum se va mai numi în viitor urmaşul PCR) se va apropia de monarhie, cu atât comparaţia dintre suveranii buni ai României şi imitaţia lor de prost gust va deveni mai vizibilă şi mai stridentă. Şi va fi urmată de eşec, pentru că monarhia în sine nu rezolvă probleme. Nici măcar în cazul regilor buni, cum a fost Mihai, nu e o garanţie a succesului, ci o şansă care poate fi fructificată, dacă monarhul e cinstit şi consecvent, poporul îl urmează şi toţi pot împreuna să lucreze pentru binele comun. Altfel, monarhia poate duce ţara la dezastru, cum a fost cazul domniei lui Carol al II-lea. Monarhia nu aduce automat cinstea într-o ţară, nici măcar dacă prestigiul regalităţii a fost ridicat în prealabil de un monarh bun. Dacă el este urmat de o imitaţie ieftină, confuzia morală va adânci dezbinarea dintre oameni, spre folosul duşmanilor ţării. Monarhia poate salva Romania doar dacă va fi reprezentată de un suveran comparabil cu regii buni ai ţării. Cacialmelele şi mezalianţele morale vor compromite viitorul monarhiei. Este responsabilitatea noastră să respingem imitaţia şi farsa.

Am vazut acum două săptămâni că 70 de ani de fidelitate reciprocă şi de speranţă într-o Românie mai bună, au făcut ca noţiunile de Rege şi Patrie să rămână strâns unite şi foarte vii. E adevărat, Regele s-a dus, am rămas cu comuniştii, care încă sunt puternici, dar moştenirea lui Mihai I nu poate fi scoasă din istoria ţării, iar comuniştilor le e din ce în ce mai greu să se deghizeze în oameni cinstiţi. Şi ciocoii vechi, şi ciocoii noi sunt îndreptăţiţi să se teamă. Începe să le fuga pământul de sub picioare pentru că nu mai pricep ce se întâmplă. Sunt români de care ei sunt foarte departe, pe care nu îi înţeleg şi cărora nu ştiu să le vorbească. Aceşti români au resurse spirituale şi sunt e chiar destul de numeroşi. Dacă ciocoii nu vor să îi respecte și să îi asculte, s-ar putea ca oamenii aceștia, care se văd și se numără între ei în clipe ca 5 februarie sau 18 decembrie 2017, să-și dea seama că sunt o forță și să ii surprindă mult mai mult în viitor. România Regelui Mihai, adică România oamenilor decenţi, credincioşi, fideli şi deschişi către lume există şi are şanse de viitor. Aceasta este ţara pe care trebuie să ne-o luăm înapoi de la comuniştii de care amintea băieţelul din Piaţa Palatului.  

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.