Numele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi ale altor realizatori ai Unirii sunt cunoscute din ce în ce mai puţin. În ultimii 20 de ani au fost publicate, cu tamtam publicitar, nenumărate cărţi în care se „demitizează” argumentele Unirii, în care ni se dezvăluie totul despre ideologia şi liderii mişcării legionare şi comuniste sau în care ni se explică/justifică politica lui Ion Atonescu. Din păcate, efortul de memorie e destinat numai extremiştilor, nu şi iubitorilor de libertate. În ultimii ani nu a apărut nici o lucrare semnificativă despre Iuliu Maniu sau Ion Mihalache. Redacţiile şi editurile noastre suferă de amnezie selectivă şi contaminează şi publicul.

Iuliu Maniu s-a stins, acum 65 de ani, la 5 februarie 1953, în închisoarea elitelor de la Sighetul Marmaţiei, condusă de semianalfabetul Vasile Ciolpan. Ion Mihalache a fost ucis în urmă cu 55 de ani, la 5 februarie 1963, de regimul de exterminare pe care Alexandru Vişinescu l-a instituit, la ordinele superiorilor săi, în închisoarea Râmnicu Sărat. Deşi Maniu şi Mihalache au devenit cunoscuţi pentru activitatea lor în slujba Unirii, nu marea realizare de la 1 Decembrie 1918 a fost încununarea eforturilor lor. Încununarea dragostei şi a jertfelor lor pentru România şi pentru români a fost moartea lor eroică.

Cei doi nu au fost singurii lideri ai Unirii închişi de comunişti. Majoritatea realizatorilor Unirii au cunoscut puşcăriile comuniste: liderii ţărănişti Mihai Popovici, Ilie Lazăr, Aurel Vlad, Sever Bocu, Emil Haţieganu, Ghiţă Popp, tot episcopatul greco-catolic în frunte cu Valeriu-Traian Frenţiu şi Iuliu Hossu, istoricii Silviu Dragomir, Pr. Dr. Zenovie Pâclişanu, Ioan Lupaş, Gheorghe I. Brătianu, fruntaşii basarabeni Daniel Cigureanu şi Onisifor Ghibu, liderul socialist Ion Fluieraş etc. Nu se pune problema de a considera că Iuliu Maniu sau Ion Mihalache sunt mai eroi decât cei amintiţi, ci de a constata locul lor aparte şi prestigiul de care s-au bucurat, atât în ochii celor care au luptat alături de ei, cât şi în ochii duşmanilor lor.

Ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918 e simplu şi uşor de înţeles. Maniu, Brătianu, Regele şi Regina, diplomaţii, oamenii de cultură şi din presă, soldaţii care au luptat pe front, refugiaţii sau amărâţii care nu au putut să fugă de ocupaţia nemţeasca, toţi vedeau lucrurile la fel. Binele ţării era acelaşi pentru toti, indiferent de rangul social şi anii de studii. Liderii care au facut Unirea nu au inventat ţinte şi valori revoluţionare, prin care să promoveze un nou proiect de societate, imaginat în birouri şi săli de consilii rupte de viaţa oamenilor, ci doar au folosit mijloacele politice, juridice şi diplomatice pentru a pune în practică ce era în sufletul oricărui român. Toţi credeau că unitatea de limbă, religie şi cultură, alături de sacrificiile înaintaşilor, sunt suficiente pentru a face România Mare. În anul Centenarului suntem invitaţi să îi înţelegem pe cei care s-au jertfit ca să ne lase nouă o ţară întregită şi unită.

Oamenii Unirii

… au murit ucişi…, au pribegit…, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.
Ei, de care lumea nu era vrednică…
(Epistola catre Evrei a Sfântului Apostol Pavel 11, 37-40)

Iuliu Maniu la BudapestaEste greu să găseşti în istoria politică a României un lider la fel de consecvent ca Iuliu Maniu. Şi-a început activitatea publică foarte tânăr. În timpul facultăţii a participat la reuniuni politice studenţeşti, în Transilvania şi în Vechiul Regat, şi a ţinut prelegeri pentru ţărani, ca foarte mulţi intelectuali transilvăneni. A fost avocatul Mitropoliei Blajului, a fost deputat şi a fost pe front. A apărat cu autoritate drepturile românilor în parlamentul de la Budapesta. În 1918, a avut un rol hotărâtor în schimbarea hărţii ţării. În perioada interbelică, a fost un exemplu de moralitate şi consecvenţă, respectând principiile moralei creştine şi ale democraţiei, cum a crezut mai bine, în condiţiile în care conducea un partid de mase, cu membri foarte deosebiţi între ei, într-o ţară nouă, care trebuia să se modernizeze şi să se dezvolte, într-o perioadă în care lumea trecea prin criză economică şi în Europa se raspândeau ideologiile nebuneşti ale Rusiei bolşevice şi Germaniei naziste.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Iuliu Maniu a condus acţiuni care au dus la scurtarea războiului cu câteva luni. Curajul arătat de el în acele împrejurări i-a câştigat respectul tuturor, colaboratori şi duşmani, români sau străini. La sfârşitul vieţii, la peste 70 de ani, şi-a asumat cea mai grea luptă, cea împotriva ocupanţilor sovietici, având tăria de a refuza compromisul până la ultima suflare.

A excelat în profesia sa, dar nu s-a considerat prea intelectual pentru a bate satele româneşti ca să-i asculte pe cei de jos şi să explice care este viziunea lui pentru ţară. S-a străduit să fie totdeauna informat de la prima sursă. Când se întâlnea cu oamenii, îi lăsa pe ei să vorbească mai mult, iar el tăcea şi asculta ce spuneau ei. Era cunoscut personal de o mulţime de oameni din toate categoriile sociale, în mod real, nu pe facebook. Măsura şi rezerva rece erau dovezi de înţelepciune şi devotament, nu de dispreţ. Nu făcea eforturi să fie popular, însa era respectat şi iubit. “În fond, era un sentimental”, spune diplomatul Camil Demetrescu, care a avut ocazia să îl cunoască atât în culmea gloriei, cât şi ca deţinut politic. Chiar sentimental, Maniu rămânea acelaşi “om al gulerului scrobit” şi al micilor conformisme, de care însă nu îşi bâtea joc nici un om onest. Tot Camil Demetrescu observa că „cei care au făcut-o, în afară de Constantin Stere, erau nişte haimanale chiar când erau oameni de cultură”.  (Mi-e frică să mă gândesc cum ar evalua astăzi Camil Demetrescu ponderea haimanalelor din politica şi cultura noastră…)

Venit de pe frontul Primului Război Mondial cu Ordinul Mihai Viteazul, Ion Mihalache, încă tânăr învăţător, s-a implicat în Unirea Basarabiei. A fost omul cu care Iuliu Maniu a împărţit responsabilitatea luptei politice şi povara prigoanei comuniste. Cei doi erau foarte diferiţi şi foarte încăpăţânaţi. Faptul că au putut colabora arată că erau oameni de onoare, care puneau în practică principiile democratice pe care au fundamentat PNŢ-ul şi pe care le-au propus întregii ţări. După moartea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache a rămas în închisoare cel mai important lider al rezistenţei anticomuniste. Sunt vorbe mari, dar foarte adevarate. Chiar comuniştii au considerat moartea lui Mihalache un moment de răscruce. Numai după eliminarea fizică a liderului ţărănist, tartorii regimului, consiliaţi de sovietici, s-au încumetat să defiinţeze a doua închisoare destinată elitelor, cea de la Râmnicu Sărat. (Şi la Râmnicu Sărat, ca la Sighet, au fost întemniţaţi realizatori sau participanţi la Adunarea de la 1 Decembrie 1918, între care Ion Lugoşanu, Ilie Lazăr, Victor Anca, Cornel Velţianu.)

Lista celor care au făcut Unirea şi care ne-au lasat o moştenire impresionantă de nobleţe este, din fericire, foarte lungă. Nu putem să îi amintim mereu pe toţi, însă trebuie să ştim că sunt eroii noştri, părinţii noştri spirituali, care au facut România Mare, cu bună credinţă, cu inteligenţă şi cu jertfă de sine. Au dus greul luptei şi au învins multe piedici. Când au fost răsplătiţi cu închisoare nu s-au plâns, nu au încetat să iubească România, ci ne-au oferit un nou exemplu de curaj şi încredere în viitorul ţării, întregite de ei şi călcate în picioare de ocupanţi şi de trădători.

Amnezia dezumanizează. Istoria inaccesibilă distruge

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi
să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
Ieşire 20, 12

Numele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Iuliu Hossu şi ale altor realizatori ai Unirii sunt cunoscute din ce în ce mai puţin. În ultimii 20 de ani au fost publicate, cu tamtam publicitar, nenumărate cărţi în care se „demitizează” argumentele Unirii, în care ni se dezvăluie totul despre ideologia şi liderii mişcării legionare şi comuniste sau în care ni se explică/justifică politica lui Ion Atonescu. Din păcate, efortul de memorie e destinat numai extremiştilor, nu şi iubitorilor de libertate. În ultimii ani nu a apărut nici o lucrare semnificativă despre Iuliu Maniu sau Ion Mihalache. Redacţiile şi editurile noastre suferă de amnezie selectivă şi contaminează şi publicul.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Amnezicii sunt usor de manipulat. Amnezia înstrăinează, însingurează, sărăceşte, îngustează orizontul. La fel de distructivă este îndepărtarea omului de rând de o înţelegere firească a propriului trecut. Toţi tiranii fascinaţi de utopii au facut mari eforturi ca să îi rupă de trecut pe cei din jurul lor, pentru că, fiind o inserţie puternică în realitate, trecutul este un antidot foarte eficient contra utopiilor. Observând modul în care sovieticii manipulau trecutul în timpul Războiului Civil din Spania, Orwell afirma că cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să li se refuze sau să fie împiedicaţi să aibă o întelegere proprie a istoriei. Lenin însuşi, bazându-se pe faptul că tinerii nu sunt complet formaţi şi nu au rădăcini solide, promitea că, dacă i se dă tineretul pe mână, îl va face bolşevic pe vecie. Experimente de acest fel au reuşit în multe cazuri şi ştim cu toţii că Homo sovieticus este un om nou, fără trecut, amoral, suspicios, manipulabil, instabil, resentimentar, adică o fiinţă depersonalizată şi sălbăticită.

Ne amăgim dacă ne închipuim că este suficient să ne concentrăm asupra viitorului. Fără să ştim cum am ajuns unde suntem, nu putem să ne avântăm în viitor, chiar dacă acesta pare formidabil. Nimeni nu a mişcat vreodata un deget numai pentru un proiect ipotetic, formulat într-un birou. Acesta este mai degrabă ca un miraj al viitorului, nu un scop după care oamenii să îşi rânduiască vieţile. Nicio viaţă nu e definită şi nu se sprijină doar pe proiectele de viitor. Trecutul nostru e o bucată din noi, care ne întregeşte. În româneşte, când se spune despre cineva că „n-are mamă, n-are tată”, înseamnă că acel om e complet dezorientat şi insensibil, în stare de orice rău, de orice nedreptate şi de orice cruzime. (Despre Vişinescu se spunea că n-are mamă, n-are tată.) Consecinţe similare se văd dacă se elimină înaintaşii şi învăţămintele lor din trecutul unei ţări.

Din nefericire, de 70 de ani istoria noastră este manipulată sau ignorată. Comuniştii au falsificat trecutul pentru a avansa tezele internaţionalismului comunist, cu tentă sovietică sau, după caz, ceauşist-dacopată. După 89, s-au cultivat patologic generalizările negative, dispreţul şi ruşinea de România, prin subliniera obsesivă a momentelor în care înaintaşii noştri au cedat discordiei, trădărilor şi meschinăriei. În acelaşi timp, calitatea cărţilor de istorie şi a predării acestei discipline în şcoli a scăzut foarte mult. Nu e de mirare că tinerii antipatizează istoria de la şcoala mai mult decât pe vremea lui Ceauşescu, nu pentru că nu sunt curioşi, ci pentru că ceea ce li se prezintă este încâlcit şi neverosimil de negativ. După cum s-a văzut în cazul procesului lui Vişinescu sau la moartea Regelui, tinerii nu sunt indiferenţi şi se plasează de partea binelui atunci când pot cunoaşte trecutul pe înţelesul lor.

După ce au gestionat acest mod distructiv de prezentare a istoriei, politicienii, istoricii, oameni de cultură şi ziariştii noştri încep acum să îşi dea cu părerea despre Centenar şi despre Unire, repetând ce au făcut şi până acum: festivităţi păşuniste stridente şi goale de conţinut, discuţii afectate şi bârfe cu pretenţii de detalii istorice, dominate de critica dizolvantă a tot ce s-a făcut înainte de noi. Realizatorii Unirii sunt menţionati rarissim şi parţial. De fapt, dintre actualii liderii de opinie, prea puţini ar avea autoritatea morală să vorbească despre ei.

În politică, PSD-ul, a cărui imagine rămâne iremediabil legată de „ciuma roşie”, nu poate vorbi de Maniu şi Mihalache pentru că descinde din asasinii lor, de care încă nu s-a delimitat.

Simulacrul procesului lui Iuliu Maniu organizat de comuniști.

Nimic nu e mai departe de gaşca de penali dirijată de Dragnea decât spiritul în care Iuliu Maniu se raporta la legalitate, constituţionalism sau parlamentarism european. Oricât s-ar fotografia în costum naţional, alături de preoţi, doamna Viorica nu va fi niciodată o apărătoare credibilă a moralităţii după ce a votat raportul Estrela. Cu un trecut politic obedient şi plat şi cu un prezent în care conduce un guvern de mediocri şi şmecheri, prima-ministreasă a României insistă să ne asigure şi că nu are prea multe în comun cu cultura europeană.

Nici „speranţa dreptei româneşti”, Dacian Cioloş, nu e mult mai convingator. Guvernul său, ce-i drept, mai onest ca altele, nu a fost în stare să-i arate omului de rând că orientarea pro-europeană răspunde nevoilor şi aspiraţiilor sale. Punctul cel mai slab al acestui guvern a fost chiar comunicarea. Cine poate crede că Cioloş ştie ce doreşte pentru România şi că proiectul său e viabil, când el e complet incapabil să conecteze viziunea lui la aspiraţiile profunde ale românului? Ce ar putea spune Cioloş despre Centenar? Fiind din aceeiaşi localitate cu Iuliu Maniu, fostul comisar european nu se simte deloc legat de mesajul politic al omului-cheie al Unirii, care e totodată unul din cei mai de seamă democraţi ai României şi un mare promotor al unităţii europene. (E de notat că la Pericei oamenii ştiu cine a fost Maniu şi sunt încă foarte mândri de el.) Singura concluzie pe care o putem trage este fie că Cioloş este de nota zero la istoria ţării, fie că, într-adevăr, proiectul său de ţară e un hibrid teoretic, creat artificial, pentru o Românie virtuală, văzută de la Bruxelles, nu pentru cea reală, de la Pericei sau din orice altă parte a ţării.

(În ce-i priveşte pe deţinătorii actuali ai ştampilei PNŢCD şi asociaţii lor, Pavelescu, Ciorbea&Co, ei ne-au arătat de nenumărate ori că sunt doar nişte mediocri, străini de principiile politicii lui Maniu şi Mihalache, care au pângărit istoria şi jertfele PNŢ-ului, deplasând partidul la periferia rusofilă a spaţiului public).

Din păcate, nici mediul cultural nu dă semne că va şti să dea Centenarului consistenţa şi demnitatea cuvenite şi că va fi în stare să ne facă să îi vedem pe oamenii Unirii aşa cum erau: bunicii nostri, oameni ca noi, ieşiti din război şi oprimare, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţe de viitor, îmbrăcaţi în costume populare, cu drapele şi mai ales cu conştiinţa că trăiesc un moment crucial pentru ţara lor.

Crezul celor care au fost la adunarea de la Alba Iulia ne este explicat, pardon „demitizat”, şi de această dată de veşnica mascotă a publicităţilor culturale, Lucian Boia, cel care nu ia în serios argumentele care stau la baza Unirii şi de douăzeci de ani comentează istoria ţarii ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Un Centenar pentru oameni

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
(Eccleziastul 3,3-4)

Toate aceste moduri de marcare a Centenarului arată că, de fapt, pentru liderii de opinie de la noi, acest eveniment este doar o ocazie de a-şi avansa agenda proprie. Nu prea le pasă cât de folositor va fi pentru omul de rând, ceea ce nu e doar o dovadă de egoism şi îngustime de spirit, ci mai ales de lipsă de înţelepciune: nu se pot ridica la nivelul unui moment istoric şi nu ştiu să se bucure de o sărbătoare a ţării, împreună cu semenii lor, simplu, normal, cu inima uşoara. Această atitudine e foarte, foarte departe de spiritul Unirii.

Am avut ocazia să ascult relatările a trei participanţi la Adunarea de la Alba Iulia: bunicul meu, avocatul Victor Anca, fostul preşedinte al Tribunalului din Cluj, judecătorul Vasile Fărcaş şi avocatul şi scriitorul Ionel Pop ( aici și aici. Toţi trei erau oameni bonomi, deschişi, siguri pe ei şi cu picioarele pe pământ. Se bucurau să povestească cum a fost la 1 Decembrie şi nu ar fi obosit să vorbească despre acest subiect. De fiecare dată se emoţionau. Vorbeau de entuziasmul general al acelei zile, de mândria de a-i fi cunoscut pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş sau alte personalităţi ale Unirii, de emoţia pe care au simţit-o când s-a citit actul Unirii şi de mici anecdote din care se vedea implicarea personală a fiecărui participant. Erau revoltaţi de serbările ceauşiste de 1 Decembrie, pentru că erau organizate tocmai de comunişti, care îi ucisesera în închisori pe realizatorii Unirii, şi pentru că erau de un mare prost gust, dar îi considerau vinovaţi de situaţia ţării pe ruşi şi pe trădătorii care erau atunci la putere. Nu se văitau de oamenii de rând, dimpotrivă, erau foarte mândri de ţăranul român. Nouă ne spuneau să avem încredere, că mascarada comunistă nu poate să dureze, că stă pe minciuni prea şubrede şi că noi vom trăi alte timpuri. Dacă îmi amintesc bine, Ionel Pop ne-a spus să nu plecăm din ţară, chiar dacă ne este greu (cu ceilalaţi nu am vorbit despre acest lucru).

Cei de care vorbesc trăiseră oprimarea românilor transilvaneni înainte de 1918, două războaie, drama cedării Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, ocupaţia sovietică şi puşcăriile politice (azi ar fi numiţi radicali anticomunişti). Nu le lipsea simţul critic şi ştiau mai bine decât noi că oamenii pot fi foarte răi. Cu toate acestea, îşi păstraseră speranţa şi încrederea, erau capabili să fie recunoscători pentru momentele de bucurie pe care le trăiseră şi să admire marile caractere ale ţării, în primul rând pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În anul Centenarului am putea să ne punem întrebări asupra resorturilor lor sufleteşti.

Fotografie de familie din perioada interbelică, publicată prin amabilitatea ing. Mihai Marinescu, nepotul lui Ion Mihalache

Dicţionarele spun că centenar înseamnă împlinirea a 100 de ani de la un eveniment sau sărbătorirea acelui eveniment. E legitim să facem comparaţii între speranţele pe care le aveau bunicii noştri acum 100 de ani şi situaţia de astăzi. Evident, concluziile nu pot fi mereu pozitive. Însă ar fi foarte trist să nu ştim să sărbătorim Unirea sau să o marcăm cu clişeele pe care ni le-a servit amnezia selectivă de până acum.

Am rănit, am darâmat şi ne-am văitat destul. E timpul să vindecăm, să zidim şi chiar să ne bucurăm de Unire. Să vedem latura luminoasă a lucrurilor în eroii nostri şi în bunicii nostri înţelepţi şi iubitori de ţară. Dacă nu o facem, lor nu le luăm nimic din măreţie, însă noi rămânem mici şi prost echipaţi pentru viitor.

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here