Cuşca fecioarelor II

    Print Friendly, PDF & Email

    Nu ştiu în ce măsură s-a observat introducerea, în partea dreapta a ferestrei, între Arhivă şi Contact, a unei noi secţiuni, Biblioteca[1]. Treptat, acolo vom include toate postările de pe blog care conţin texte importante ce au fost publicate cândva pe site. Momentan sunt doar câteva, dar suntem în plin proces de completare. Vă vom anunţa când am ajuns la zi. Cum până atunci mai e ceva timp, vă recomand să mai treceţi din când în când pe la Biblioteca noastră virtuală.

    Acestea fiind zise, vă invit să citiţi partea a II-a din Cuşca fecioarelor. Prima parte poate fi găsită aici.

    Cuşca fecioarelor

    (continuare)

    Pentru a înţelege exact moralitatea sexuală aşa cum este statornicită în lumea islamică, trebuie să studiem şi să analizăm consecinţele ei practice. Relaţiile dintre sexe trebuie descrise obiectiv şi critic. Apoi, pe baza datelor obţinute, trebuie făcute propuneri pentru schimbarea modului în care decurg relaţiile dintre bărbaţi şi femei.

    Rapoartele Naţiunilor Unite sugerează că în ţările arabe islamiste acumularea sistematică de cunoştinţe nu este preţuită. Potrivit Coranului, credincioşii trebuie să lupte neîncetat să înveţe, dar Coranul mai spune că Allah este atoateştiutor, iar Coranul este sursa tuturor învăţăturilor. Aceste două poziţii sunt imposibil de reconciliat. Pentru copiii musulmani studierea biologiei şi a istoriei poate crea mari confuzii. La urma urmelor, istoria începe în timpurile dinaintea Coranului, iar teoria evoluţiei contrazice povestea creaţiei din Coran. Cei mai mulţi molahi îi sfătuiesc pe musulmanii cărora această stare de lucruri contradictorie le produce confuzie, ca atunci când în Coran se vorbeşte despre „interes pentru învăţare”, să continue să-l citească până când, în urma lecturii pline de abnegaţie, porţile cunoaşterii se vor deschide singure.

    Valorile Coranului sunt funciarmente de neatins pentru vreo fiinţă umană. Există o mare discrepanţă între cerinţele stricte, inumane, pe care le pretinde Islamul de la credincioşi şi ce pot aceştia să realizeze. Poate că un tânăr sau o tânără vrea să îndeplinească acest îndemn de a-şi păstra virginitatea până la căsătorie, dar hormonii îi împing spre predispoziţii şi gânduri care întră în conflict cu acea învăţătură şi de aceea sunt considerate păcătoase. Odată ce-ţi dai seama că poveţele stricte ale Coranului nu pot fi puse în practică, apar şi îndoielile. Şi cu toate acestea, nu ai voie să te îndoieşti de Coran sau de Sunna (o culegere de tradiţii despre viaţa lui Mahomed). La urma urmelor, viaţa lui Mahomed a fost exemplară. Incertitudinile sunt demne de pedeapsă imediată, dacă nu de către mediul social, atunci de către Allah. Dar cu certitudine, fără un punct de vedere la care să ajungă punându-şi întrebări, fiinţa umană nu poate dobândi cunoştinţe. Prin urmare, chiar şi practicanţii fervenţi ai Islamului se găsesc într-o dilemă serioasă.

    Din cauza acestui impas interior, femeile şi bărbaţii musulmani sunt adesea într-o stare de confuzie; o comunitate care trăieşte potrivit îndemnurilor lui Mahomed şi ale Coranului devine inevitabil patologică în temerile şi contradicţiile sale, în furia faţă de incertitudinile interioare şi din afară, şi în frustrările datoritate neputinţei de a împlini idealurile la care i se spune că trebuie să se ridice. Dar mulţi musulmani refuză să atribuie propriei comunităţi sau moralităţii sexuale impuse de religie responsabilitatea pentru nefericirea lor. În schimb dau vina pe Allah, pe diavol sau alte surse din exterior, cum ar fi evreii, americanii sau colonialismul. Musulmanii nu recunosc acest lucru de fapt, iar viaţa trăită urmând preceptele Cărţii Sfinte este cea mai importantă sursă pentru nefericirea lor.

    Totuşi, numeroşi musulmani reuşesc să treacă prin viaţă cu această negare. Ei spun: Categoric, n-o voi întreba pe soţia mea dacă este virgină. Nu-mi pasă. Las asta în grija lui Allah. Şi în acest fel supravieţuiesc.

    Pentru a scăpa din colivia în care sunt închişi şi în care şi-au încarcerat şi femeile, musulmanii trebuie să înceapă să practice autocritica şi să pună la încercare valorile morale pe care le iau din Coran. Cele 15 milioane de musulmani care trăiesc în Occident pot face acest lucru în cele mai favorabile împrejurări datorită drepturilor şi libertăţilor civile, între care nu cea mai puţin importantă este libertatea de exprimare. Un musulman din Europa care examinează îndeaproape fundamentele credinţei sale nu trebuie să se teamă de pedeapsa cu închisoarea sau, ca în ţările arabo-musulmane, de pedeapsa cu moartea. Ni putes, Ni soumises („Nici târfe, nici supuse”), gruparea femeilor musulmane din Franţa care protestează împotriva violurilor în grup comise de bărbaţii musulmani, este un exemplu de organizaţie care face uz de libertatea de exprimare. Cea care conduce această grupare, Samira Bellil, este ea însăşi victima unui viol în grup. Un protest similar este practic imposibil într-o ţară islamică. Un alt exemplu este pamfletul Jos vălul! scris de iranianca Chahdortt Djavann. În Iran, unde purtarea vălului este obligatorie, acest pamflet nu ar fi fost nici măcar publicat vreodată. Mulţi alţi scriitori şi gânditori cu educaţie islamică se folosesc de libertăţile occidentale, de exemplu romancierul Hafid Bouazza şi filosoful Afshin Ellian, care trăiesc şi lucrează în Olanda. Poate că într-o bună zi operele lor vor fi traduse în arabă sau persană, dar deocamdată sunt interzise în majoritatea statelor islamice. Poate că scriitorul care a identificat cel mai bine problemele existente în interiorul lumii islamice este filosoful Ibn-Warraq, de origine pakistaneză, autor al lucrării De ce nu sunt musulman. Faptul că acest bărbat curajos scrie sub pseudonim demonstrează că nici măcar în Occident nu se simte în siguranţă.

    Musulmanii care trăiesc în occident au acces mai uşor la informaţii şi mai ales la lunga tradiţie a criticii religioase din Occident. Ei pot să dobândească cunoştinţe în biblioteci şi universităţi, dar şi de la alţi oameni, şi pot începe să privească critic propria credinţă.

    Autocritica este posibilă pentru musulmani în Occident, căci Occidentul, în mod special Statele Unite, duc un război împotriva terorismului islamic. În mod paradoxal, atacurile din 11 septembrie au dus la o fascinaţie imensă pentru Islam. Această fascinaţie – care fără îndoială este generată parţial de un instinct de autoconservare – le dă musulmanilor din Occident o ocazie neobişnuită de a evada din cuşca lor psihologică.

    Totuşi, în ciuda acestor împrejurări favorabile, mulţi musulmani din Occident sunt încă mai puternic influenţaţi de gândirea islamică conservatoare decât de ideile socioloagei Fatima Mernissi, de exemplu, autoarea lucrării Dincolo de văl: dinamica raportului bărbat-femeie în societatea islamică modernă şi erudită care a fost influenţată de gândirea occidentală. Bineînţeles, recunosc că nu toţi cei 15 milioane de musulmani sunt gata să adopte un punct de vedere critic cu privire la Profet şi că unii dintre ei recurg la ameninţări şi intimidare, şi poate chiar luând legea în propriile mâini, comit crime. Ceea ce însă mi se pare tulburător, este că multe femei încă opun rezistenţă la schimbare, de exemplu purtând ostentativ hijab. Numeroase femei spun că nu au purtat hijab în Turcia, dar au început să-l poarte după ce au sosit în Olanda. Această atitudine reacţionară are un efect descurajator asupra musulmanilor progresişti din Europa.

    Există trei tipuri de musulmani în Occident. Primul este alcătuit dintr-o minoritate care nu trăieşte potrivit învăţăturilor islamului şi înţelege în mod clar că viitorul înseamnă individualism. Aceşti oameni părăsesc în tăcere Islamul. Muncesc din greu şi, când îşi permite, se mută în cartiere mai bune; îşi trimit copiii la universitate şi nu se amestecă în obişnuitele discuţii încinse din Occident despre Islam.

    Un al doilea grup se simte extrem de lezat de critica externă referitoare la credinţa sa şi consideră că este o chestiune personală. De generaţii, aceşti musulmani acceptă faptul că vina pentru insatisfacţiile lor nu rezidă în ei, în Coran şi în Profetul Mahomed, ci vine din exterior.

    În fine, există şi musulmanii cu vederi progresiste. Acest grup este alcătuit din indizivi care spun: „Să ne autoexaminăm şi să încercăm să ne dăm seama ce este rău.” Aceştia vor să distrugă cuşca, bucată cu bucată, pentru ca mai mulţi oameni să poată scăpa din ea. Dar aceste încercări de a-i elibera pe musulmanii din Occident sunt descurajate de reacţiile negative vehemente din partea celor la care te-ai aştepta cel mai puţin: occidentalii laici. Cei câţiva musulmani cu idei progresiste se ciocnesc direct de opoziţia relativiştilor culturali din Occident care spun: ”Face parte din cultura lor; să nu minimalizăm acest lucru.” Sau: „dacă critici Islamul, îţi răneşti semenii şi asta te face rasist sau islamofob.” Eu am fost numită fundamentalistă a Iluminismului, apelativ pe care eu l-am considerat că reprezintă că sunt la fel de radicală în angajamentul meu pentru drepturile omului – ca şi când ar fi fost ceva negativ – tot aşa cum fundamentaliştii islamici sunt devotaţi doctrinei religioase. Din această cauză, cuşca încă există. Un soi de pact satanic a fost pecetluit între occidentali care-şi câştigă existenţa reprezentând interesele musulmanilor, oferindu-le ajutor şi cooperând cu ei în dezvoltarea lor, şi musulmanii care au un interes special în această cuşcă – un interes stupid, egoist, pe termen scurt.

    Cu cinci ani în urmă, făceam încă parte din minoritatea tăcută: credeam că trăiesc într-o ţară liberă. Mă gândeam că dacă o femeie este bătută şi acceptă acest lucru, este răspunzătoare pentru propria suferinţă. Mă gândeam că dacă aş fi în locul ei, aş fugi. Nu mi-aş reface himenul. Aş lua viaţa de la început, trăind clipa, atunci şi acolo. Dar astăzi gândesc altfel. Acum îmi dau seama cât este de importantă educaţia, nu doar pentru că este punctul de pornire în viaţă, ci şi pentru că în cultura islamică aşa este construită cuşca. Condiţionarea psihologică este foarte puternică şi este nevoie de multă energie şi forţă mentală şi voinţă ca să scapi din ea. Multe fete musulmane sunt crescute conform învăţăturilor Coranului şi exemplului Profetului Mahomed, să ducă o viaţă umilă şi supusă. Este foarte dificil pentru ele să se elibereze din această cuşcă când sunt mai în vârstă. Fiecare musulman ar trebui să se supună voinţei lui Allah, dar fetele şi femeile trebuie să se supună cel mai mult. Acest tip de educaţie poate să aibă o asemenea influenţă, încât femeile să nu reuşească niciodată să evadeze din cuşcă. Pentru că şi-au interiorizat subordonarea, nu o mai simt ca pe o forţă exterioară, ci ca pe un puternic scut intern. Femeile care au reuşit să stăpânească strategiile de supravieţuire ajung să capete o anume mândrie din faptul că trăiesc în acest fel. Sunt întocmai ca prizonierii care suferă de Sindromul Stockolm, în care ostaticii se îndrăgostesc de răpitorii lor şi stabilesc o relaţie profundă, un contact intim cu ei. Dar este o intimitate nesănătoasă, comparabilă cu situaţia sclavilor care erau supuşi nu doar trupeşte, ci şi psihologic şi care preferau siguranţa existenţei lor în sclavie unei libertăţi pe care o percepeau ca fiind înşelătoare.

    Când m-am întâlnit cu femeile din mişcarea turcă Milli Gorus am descoperit că sunt sigure pe ele şi autoritare, aproape agresive. Şi-au apărat propria oprimare mânioase: „Vreau să port hijab, vreau sa-mi ascult soţul.” Am întâlnit şi femei marocane care spuneau: „Vreau să port hijab pentru că Allah cel binecuvântat porunceşte aşa”. „Bine”, răspund eu, „dacă vreţi să faceţi tot ceea ce Allah cel Binecuvântat a spus, o să rămâneţi în cuşca voastră.”

    În tot acest timp, mulţi aşteaptă ca în Islam să se producă o revoluţie de tipul Iluminismului. Dar Iluminismul nu vine singur. De aceea, felul în care gândesc musulmanii despre Islam trebuie să se schimbe. Musulmanii trebuie să-şi schimbe modul de a gândi referitor la felulul în care procedează cu credinţa lor, referitor la viaţă, să dea un sens nou vieţii, să reconsidere modul de a-şi vedea propria moralitate sexuală. Puţinii musulmani care şi-au câştigat individualitatea ar puitea să ţină o oglindă în faţa comunităţii din care provin, pentru a-i confrunta pe ceilalţi cu individualitatea lor încă neevoluată, pentru a-i face să înţeleagă „eul” oprimat şi frânt în mod constant de dogme, îndemnuri şi sufocanta cultură a bârfei care guvernează majoritatea comunităţilor islamice. Emanciparea nu înseamnă eliberarea comunităţii celor credincioşi sau salvarea ei de forţa răului exterior – cum ar fi colonialismul, capitalismul, evreii şi americanii. Înseamnă eliberarea individului din exact aceeaşi comunitate de credincioşi. Şi pentru a se elibera ca individ, el sau ea trebuie să ajungă să gândească diferit în legătură cu sexualitatea.

    Cea mai bună cale de a autoeliberare a culturii islamice din înapoierea în care se află este să înceteze să-i mai învinuiască pe alţii pentru acea înapoiere. Musulmanii, bărbaţi şi femei, trebuie să-şi reevalueze cu atenţie şi aplecare actuala moralitate sexuală şi aderarea la principiile morale ale Islamismului. De asemenea, trebuie să definească modul în care, în realitate, este pusă în practică moralitatea statornicită; care sunt consecinţele ei în viaţa adevărată. De exemplu, câţi oameni reuşesc să trăiască în conformitate cu principiul potrivit căruia trebuie să păşeşti în căsătorie virgin şi pur, aşa cum, după cum spune Coranul, vrea Allah? Cum interacţionează în lumea reală, în viaţa de zi cu zi, bărbaţii şi femeile? În ce măsură violenţa şi violenţa împotriva femeii sunt consecinţe involuntare are aspiraţiei către un ideal de neatins, menite să asigure un loc plăcut în viaţa de apoi? Sunt oare suprapopularea şi incidenţa crescută a bolilor cu transmitere sexuală, în special SIDA, din ţările islamice o consecinţă directă a moralităţii sexuale existente? Dar creşterea numărului de avorturi printre femeilse musulmane din Occident?

    În loc să-şi canalizeze enegia şi banii pentru realizarea unei bombe atomice şi mai mari – aşa cum fac Pakistanul şi Iranul – lumea islamică şi-ar petrece timpul mai util dacă ar examina critic propria moralitate sexuală şi efectele înăbuşitoare ale propriilor culturi şi societăţi şi dacă ar găsi şi propuneri pentru schimbare.

    Cercetările ştiinţifice şi academice sunt necesare, dar nu suficiente, căci provocările culturale pentru a determina mase mari de oameni să-şi schimbe atitudinea sunt enorme. Aproape toate cărţile despre Islam scrise de musulmani sunt texte şi îndrumătoare educaţionale care îi învaţă pe musulmani cum să se poarte în conformitate cu preceptele din Coran şi hadith – studii teologice cu prea puţine elemente creative sau noi. Pe lângă aceastea, există romane scrise de musulmani despre dragoste, politică şi crime, în care rolul Islamului şi al Profetului Mahomed sunt evitate deliberat, deşi implicarea morală este că trebuie să respecţi preceptele religioase, altminteri lucrurile sfârşesc foarte rău. Majoritatea serialelor islamice difuzate prin satelit au în comun nu numai jocul actoricesc foarte prost, ci şi adeziunea la moralitatea sexuală în relaţiile dintre personajele principale. Mesajul este că dacă un tânăr şi o tânără se aleg din dragoste, vor sfârşi rău; dacă sunt împreună pentru că familiile lor au făcut acest aranjament, atunci totul se va sfârşi bine, cu o nuntă splendidă, munţi de aur şi lacrimi de bucurie.

    Totuşi, cultura musulmană are nevoie în locul acestor dulcegării simpliste de cărţi, seriale, poezi şi cântece care descriu ce se întâmplă cu adevărat şi care satirizează preceptele religioase, cum sunt cele prezentate în Obiceiuri şi moravuri în Islam şi Ghid pentru educaţia islamică. Satira este o necesitate amară; trebuie să se întâmple. Cartea Un petic e iad (A glimpse of Hell), care ne spune ce ne aşteaptă în viaţa de apoi, ar putea fi parodiată admirabil într-un film. Imediat ce va apărea ceva de genul Viaţa lui Brian al grupul Monthy Python, cu figura lui Mahomed ca personaj principal, regizat de un Theo van Gogh arab, (controversatul regizor olandez acum decedat), vom fi făcut un pas uriaş înainte. Vreau să-l văd pe Mahomed, cu cele nouă soţii, apărând într-un film precum Ben Hur. Poeţii arabi sunt deseori convinşi că pot scrie mai bine decât Shakespare. Dar dacă aşa stau lucrurile, unde este versiunea arabă a piesei Romeo şi Julieta? Şi unde este o Madonna marocană care să cânte Like a prayer? Este oare măcar de conceput în lumea islamică un regizor ca David Potter, în al cărui film rujul unei arăboaice ajunge pe gulerul unui general iranian?

    Se fac paşi spre modernizare în Turcia, Maroc, Indonezia şi alte ţări, dar campionii modernizării se lovesc de o mare rezistenţă din partea acelor fraţi şi surori musulmane care ar prefera să mai petreacă încă vreo câteva secole în cuşca fecioarelor. Şi occidentalii neaoşi au o sarcină importantă: nu trebuie să se lase tentaţi să-i apere pe musulmanii „răniţi”. Este în interesul lumii islamice şi al lumii occidentale să promoveze o înfloritoare cultură a autocriticii printre musulmani şi s-o susţină oriunde este posibil. Lumea islamică se află într-o criză gravă care constitutie în acelaşi timp o ameninţare pentru Occident, o ameninţare care înseamnă nu numai terorism, ci şi valuri de migraţie şi riscul izbucnirii unor războaie civile în Orientul Mijlociu – cea mai importantă sursă de petrol pentru Occident. O asemenea ameninţare poate fi diminuată doar atunci când lumea musulmană se va reforma din interior, cu ajutorul Occidentului. Reforma lumii islamice este în interesul ambelor.

    Footnotes    (↵ returns to text)

    1. August 2011. Fosta Bibliotecă a fost înlocuită cu paginile Compendiu.
    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    9 gânduri despre “Cuşca fecioarelor II

    1. Atol, o sa ii cer si eu cartea Cavalerulul Teuton (cred ca ar trebui sa isi schimbe nikul). Ayaan Hirsi Ali e mai interesanta decit ma asteptam.

    2. @ imperialistu’
      mentalitatea tribala e comuna; efortul civilizatora trecut peste tot prin revelatii; in fond, doar cronologia poate fi o disputa:)

    3. Cronologia cui? Care efort civilizator? Nu uita ca e vorba despre mentalitatea triburilor arabe; sper ca nu crezi ca toate triburile de pe lumea asta sunt la fel. Arabimea are particularitatile ei.

    4. Sunt de acord cu toate cele de mai sus, cu un asterisc: USA NU sunt interesati foarte tare in dezvoltarea Orientului Mijlociu, cel putin nu foarte mult; asta pt ca, in 20-30 de ani, petrolul de acolo nu va mai exista. Eu cel putin asa stiu.
      LB

    5. Salutare, cetatene din St0mer! Uelcam! 🙂

      Depinde cum privesti problema. Sa zicem ca pe occidentali nu ii intereseaza decat petrolul. Eh, in situatia in care tarile arabe raman subdezvoltate, asta inseamna ca in momentul in care petrolul se va fi terminat, intregul rezervor arab se va rasturna asupra lumii occidentale, in cautarea unei vieti mai bune. Vedem deja ce se intampla si situatia nu este intr-atat de grava pe cat va fi atunci cand petrolul nu mai putea sustine economiile islamice din Orient.

      Eu zic ca din contra, Occidentul are tot interesul sa creeze conditii mai bune de viata in lumea islamica. Altfel, Islamul il va inghiti. E mult prea slabit pentru a se putea opune.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.