Prezentăm partea a doua a Declaraţiei lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, scrisă la 2 decembrie 1961, în condițiile extreme de la închisoarea Râmnicu Sărat, cu numai trei luni înainte de a muri. Prima parte poate fi citită aici.

Notă: Subtitlurile şi punerea în pagină aparţin redacţiei.

Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoainu sunt trimişi să negocieze ieşirea României din război.

Prințul Barbu Știrbey
Prințul Barbu Știrbey

În acelaşi timp, Opoziţia Unită ia hotărârea de a trimite în Occident un reprezentant care să ajungă cu Aliaţii la o înţelegere în vederea ieşirii României din război. Persoana luată în considerare era în primul rând Constantin Vişoianu, care avea deplina încredere a Regelui şi a partidelor istorice şi care – ca fost colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ca fost membru al Societății Naţiunilor şi ca fost şef de misiune diplomatică – putea găsi în străinătate o audienţă favorabilă. (De asemenea, mai era luat în considerare în acelaşi scop şi fostul Director al Afacerilor Economice Ion Christu, pe atunci Ministrul României la Sofia şi care avea mai târziu să facă parte din Delegaţia română pentru semnarea armistiţiului de la Moscova). Astfel fiind, Opoziţia Unită se adresează Guvernului spre a-i cere să facă posibilă plecarea în străinătate a reprezentantului ei (pentru părăsirea ţării era necesară viza Ministerului de Interne chiar pe paşapoartele diplomatice). Ridicându-se însă obiecţiuni, din partea Guvernului (adică, de fapt a lui Mihai Antonescu) faţă de alegerea lui C. Vişoianu – socotit a fi orientat spre stânga, – Opoziţia Unită a decis – se pare la sugestia Mareşalului Antonescu însuşi – de a trimite să negocieze cu Aliaţii pe fostul Prim Ministru Barbu Ştirbey. Era de asemenea hotărâtă trimiterea, ca adjunct al lui Barbu Ştirbey, a Consilierului de Legaţiune Brutus Coste, care acceptase această misiune în vederea căreia fusese solicitat şi în numele Regelui şi care ar fi urmat să plece direct de la Lisabona, unde se afla, la Londra, unde se credea că vor avea loc tratativele (acolo îşi avea sediul o Comisie aliată tripartită care însă n-a fiinţat decât teoretic).- La invitaţia Mareşalului Antonescu, Barbu Ştirbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Prezidența Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar de la B. Ştirbei, Mareşalul Antonescu i-a spus că, deşi personal nu crede că intenţiunea Opoziţiei Unite de a intra în tratative cu Aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu îşi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune.- Pe de altă parte, înainte de plecarea lui B. Ştirbey, a avut loc la locuinţa acestuia de la Buftea, o consfătuire între dânsul, C. Vişoianu (la a cărui trimitere nu se renunţase), Grigore N.-Buzeşti şi cu mine, consfătuire în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea Regelui şi a Opoziţiei Unite, în vederea negocierilor cu Aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de Gr. N.-Buzeşti şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui Barbu Ştirbey.- Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condiţii cât mai favorabile Țării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenţei noastre politice. Tendinţa lor era bineînţeles de a se căuta un sprijin din partea Puterilor Occidentale în faţa intenţiunilor ruseşti tradiţionale şi a expansiunii comuniste în această parte a Europei.-

Barbu Ştirbey a plecat însoţit de fiica sa Eliza, pe atunci soţia colonelului englez E. Boxshall, şi care sub acest pretext a fost arestată la frontiera bulgaro-turcă, fiind readusă la Sofia, în timp ce tatăl ei a putut pleca mai departe (arestarea Elizei Boxshall avea probabil scopul de a-l împiedica şi pe el să-şi continue călătoria, de care germanii vor fi aflat în ultima clipă); în urma însă a demersurilor Legaţiunii noastre din Sofia, întreprinse la ordinul lui Mihai Antonescu, ea a sfârşit prin a fi eliberată şi a putut trece în Turcia.-

Constantin Vişoianu
Constantin Vişoianu

Plecând mai departe spre Londra, Barbu Ştirbey a fost însă oprit la Cairo, unde i s-a comunicat că vor avea loc negocierile asupra cărora Aliaţii căzuseră de acord după ce fuseseră înştiinţaţi prin Al. Cretzianu despre misiunea lui B. Ştirbey.- O dată mai mult, îngrijorarea germană faţă de ştirea dată, printr-o indiscreţie engleză, în Occident cu privire la această misiune, a putut fi potolită, desigur cu explicaţia că Guvernul român nu avea nici un amestec în plecarea lui B. Ştirbey, pe care însă, în calitatea sa de fost Prim Ministru, nu i-ar fi putut-o interzice.-

În această situaţie, trimiterea sus menţionată a lui B. Coste spre Londra nemai având obiect, s-a hotărât plecarea la Cairo şi a lui Constantin Vişoianu, în calitate de al doilea delegat al Opoziţiei Unite. El a plecat fără ştirea Guvernului, cu un paşaport de curier diplomatic eliberat de mine şi pe care s-a obţinut viza Directorului General al Siguranţei, Generalul Diaconescu (dacă nu mă înşel) la intervenţia făcută ca din partea Ministrului de Externe cred prin Camil Demetrescu.-  Menţionez că plecarea din ţară a lui B. Ştirbey se produce în martie sau aprilie 1944, iar aceea a lui Constantin Vişoianu în aprilie sau mai 1944.-

Suspiciuni între Aliaţi. Alexandra Kolontay oferă posibilitatea negocierii unui armistiţiu direct cu U.R.S.S..

De la Cairo, unde negocierile s-au purtat cu Ambasadorii celor trei Mari Puteri şi cu Lordul Moyne, Ministrul rezident britanic în Orientul Mijlociu, – B. Ştirbey transmite din prima clipă că a fost informat din capul locului că toate comunicările dintre el şi mandatarii săi sunt de îndată împărtăşite reprezentanţilor tuturor celor trei Mari Puteri. Aceasta însemna bineînţeles că nu era posibilă – din voinţa Puterilor Occidentale – nici un fel de negociere separată cu acestea. Într-adevăr, pe cât se pare, din teama de a nu oferi U.R.S.S. vreun pretext în vederea unei eventuale înţelegeri direct ruso-germane, Puterile Occidentale înţelegeau să facă totul în vederea asigurării şi menţinerii unităţii celor trei aliaţi.-

De altfel, condiţiile prezentate lui B. Ştirbey, erau, se poate spune, dictate de U.R.S.S., textul lor fiind identic cu cel comunicat de U.R.S.S. la Stockholm în negocierile cu Guvernul Antonescu şi aflat în dosarul menţionat mai sus, al acestor negocieri.-

În general, se poate afirma că aceste condiţiuni ne-au fost impuse aproape fără modificare, comunicându-ni-se fără nici un fel de echivoc, ba chiar brutal, că Aliaţii nu înţelegeau să primească nici un fel de contra-propuneri, aşa cum încercase să prezinte Iuliu Maniu. O telegramă impresionantă, se poate spune patetică, a lui B. Ştirbey, arăta îndeosebi zidul în faţa căruia s-a aflat în problema teritorială.-

Totuşi, deşi Opoziţia Unită s-a văzut nevoită a accepta această situaţie – căci nu exista o altă posibilitate la alegere – intervine apoi, fără vreo altă explicaţie, o pauză care durează în fapt până la 23 August 1944.- Condiţiunile fiind acceptate (textul asupra căruia se convenise astfel a fost redat, pe cât îmi amintesc, într-o telegramă a agenţiei TASS din 24 august 1944), se comunică la Cairo, de astă dată în numele Blocului Naţional Democratic nou creat, planul concret de acţiune în vederea ieşirii României din război. În cadrul acestui plan, datat cred din 22 iunie 1944, se cerea, pe de o parte, un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte, o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice.- Aici e locul să menţionez că, într-o telegramă redactată de Gr. N.-Buzeşti şi prin care se formula cererea de trupe aeropurtate, se preciza că acest ajutor era solicitat în egală măsură fie Puterilor Occidentale, fie U.R.S.S.. La obiecţiunile pe care le-am ridicat faţă de o asemenea formulare, atunci când Gr. N.-Buzeşti mi-a încredinţat acest text, el mi-a răspuns cu argumentul, fără îndoială întemeiat, că scopul era numai de a se înlătura o eventuală suspiciune din partea U.R.S.S., care altminteri n-ar fi fost în măsură atunci să dea un ajutor de felul celui cerut.-

În aşteptarea  răspunsului Puterilor Aliate, se constată pe de o parte pe cât se pare, un interes mai activ din partea mai ales a U.R.S.S. în privinţa negocierilor cu Guvernul român pe care probabil că şi Puterile Occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din tabăra germană.- Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca, la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S. D-na Kolontay,- se oferă în fapt lui Iuliu Maniu posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu U.R.S.S., şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile Occidentale. Răspunsul transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere,- avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, Regele și partidele istorice socotind în mod evident primejdios un tête-à-tête între România şi U.R.S.S.-

În aceiaşi scurtă dar agitată perioadă se plasează şi episodul unei acţiuni separate de cele menţionate până acum şi anume al acţiunii încercate de G. Tătărăscu şi rămase fără nici o urmare, deşi oferta sa de a negocia direct cu Moscova fusese acceptată în principiu de Guvernul sovietic.- Amănuntele relative la această chestiune se pot afla într-o lungă scrisoare adresată lui G. Tătărăscu de către Grigore N.-Buzeşti şi într-o alta mai scurtă a mea, drept răspuns la anumite afirmaţiuni din discursul din iulie 1945, la Congresul grupării disidente liberale, ale fostului Prim Ministru. Aceste scrisori care, neputând fi atunci publicate în presă, fuseseră comunicate lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu,- se află desigur la dosarul documentelor ce mi-au fost confiscate cu prilejul arestării mele, în august 1947.-

Tăcerea Guvernului sovietic şi sugestia Lordului Moyne.

În aceste împrejurări, şi faţă de situaţia disperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 iunie 1944 – în fapt determinată de tăcerea Guvernului sovietic care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate – face ca B. Ştirbey şi C. Vişoianu să transmită Regelui şi partidelor istorice (printr-o scrisoare personală a lui B. Ştirbey transmisă prin mijlocirea Al. Cretzianu) sugestia – provenind pe cât ştiu de la Lordul Moyne – de a nu mai aştepta nici un răspuns şi a se trece la o acţiune imediată cu scopul de a se manifesta astfel dorinţa României de a-şi determina ea însăşi soarta şi de a-şi salvgarda independenţa.-

Drept urmare la sugestia primită de la Cairo, se decide, în tabăra Blocului Naţional Democratic, patronată de Rege,- trecerea la acţiune pentru ziua de 26 august 1944. În noaptea de 22 spre 23 august se transmite la Cairo planul acestei acţiuni, în vederea căreia se solicită cel puţin, pe lângă sincronizarea cu operaţiile armatei sovietice pe frontul din Moldova, un ajutor sub forma bombardării din aer a forţelor germane de la Nord de Bucureşti (în regiunea Băneasa-Otopeni). Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat.-

Dimineaţa zilei de 23 august 1944.

În acest timp, în chiar ziua de 22 august cred, Mareşalul Antonescu se întoarce din inspecţia ce făcuse pe frontul din Moldova unde se pare că împărtăşise generalilor ce comandau trupele române convingerea sa că războiul era pierdut şi că „trebuia căutată o soluţie politică”.-

Grigore Niculescu-Buzeşti
Grigore Niculescu-Buzeşti

Dimineaţa de 23 august aduce o serie de întrevederi importante. Mareşalul Ion Antonescu primeşte vizita lui Ion Mihalache în numele Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Gheorghe Brătianu în numele Partidului Naţional-Liberal. Amândoi insistă ca Guvernul să facă el însuşi necesarul spre a scoate fără întârziere Ţara din război.- Pe de altă parte, Mihai Antonescu îl cheamă la dânsul pe Grigore N.-Buzeşti şi făcându-i aluzie la cele ce simţise că se pregăteau în jurul Regelui îi cere concursul spre a se găsi o soluţie care să evite dezastrul. Gr. N.-Buzeşti îi dă un răspuns în spiritul demersului sus menţionat al lui Ion Mihalache şi Gh. Brătianu, arătând că este necesar ca, dacă Guvernul nu va decide de a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război – aşa cum ar fi fost de altfel de dorit şi cum înșişi factorii de Opoziţie ar fi preferat,- atunci cel puţin să se pregătească transmiterea imediată de puteri către cei care erau gata să-şi asume această răspundere, adică şi în special Guvernul să-şi ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil.

Mihai Antonescu îi comunică atunci lui Gr. N.-Buzeşti un fapt de o importanţă deosebită şi care a determinat precipitarea evenimentelor şi dezlănţuirea acţiunii proiectate pentru 26 august în chiar ziua de 23 august. Mihai Antonescu îi împărtăşeşte într-adevăr lui Gr. N.-Buzeşti că îl primise tocmai în audienţă pe Ministrul plenipotenţiar german Clodius, Directorul Afacerilor Economice din Ministerul de Externe German, şi care se oprise în Bucureşti în trecere dinspre Ankara (unde tratase cu Guvernul turc) spre Berlin. În cursul acestei audienţe, Mihai Antonescu îi arătase lui Clodius că, în situaţia în care se ajunsese pe frontul din Moldova, România va fi nevoită să caute o soluţie directă, încheind un armistiţiu cu Aliaţii şi făcuse apel la Diplomatul german să explice Guvernului său poziţia noastră şi să ceară înţelegerea Germanilor faţă de această poziţie. Clodius, abil, răspunsese că îşi dă foarte bine seama de situaţie şi că va pleca de îndată la Berlin spre a raporta lui Hitler însuşi în spiritul apelului lui Mihai Antonescu (în fapt, Clodius n-a mai putut părăsi Bucureştii, unde mai târziu a fost luat prizonier de ruşi).-

Faţă de demersul imprudent al lui Mihai Antonescu, de pe urma căruia exista riscul foarte grav ca Germania să procedeze la noi măsuri de natură a paraliza orice acţiune din partea noastră (aşa cum se întâmplase în Ungaria, atât în momentul înlocuirii Guvernului Kállay cu Guvernul Sztójay, cât şi în acela al instalării, în chiar primăvara 1944, a Guvernului Szálassi, când Ungaria devenise în fapt un Protectorat german), se trece, la Palatul Regal, la o reexaminare a situaţiei. O consfătuire reuneşte acolo, la prânz, pe Rege, pe Grigore N.-Buzeşti, pe Generalul Const. Sănătescu, atunci Mareşalul Curţii, pe Generalul Aurel Aldea şi pe Ioan Mociony-Styrcea, Secretarul Regelui. La acest prânz luându-se cunoştinţă de faptul că Mareşalul Antonescu ceruse, în chiar acea dimineaţă, să fie primit de Rege,- se ia hotărârea ca Regele să ceară Guvernului să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar în cazul când Mareşalul Antonescu nu ar fi dispus să facă aceasta,- să se dezlănțuie imediat acţiunea proiectată pentru 26 august.-

Ion şi Mihai Antonescu în audienţă la Rege. Arestarea lor.

Mareşalul Antonescu soseşte la Palat, însoţit de Mihai Antonescu, în după-masa de 23 august. Regele îi primeşte în prezenţa Generalului C. Sănătescu şi, după ce Mareşalul Antonescu îi arată cele ce constatase în inspecţia făcută pe front, îl întreabă pe acesta, dacă, în situaţia ce se crease, e dispus să ceară armistiţiul. Mareşalul Antonescu răspunde că nu poate face acest lucru, deoarece nu înţelege a-şi călca angajamentul luat faţă de Germania şi că, în cel mai rău caz, se va retrage cu germanii împreună – la nevoie – până în Bihor. Faţă de acest răspuns, Regele insistă ca Mareşalul Antonescu să se mai sfătuiască – acolo chiar – cu Mihai Antonescu (care în tot cursul acestei audienţe nu a intervenit în discuţie); în acest scop Regele, însoţit de Generalul C. Sănătescu, trece pentru câtva timp într-o cameră alăturată, unde aşteptau Gr. N.-Buzeşti, Generalul A. Aldea, I. Mociony-Styrcea şi secretarul particular al Regelui Ioanițiu (acesta luase parte şi el, mi se pare, la prânzul din acea zi de la Palat). Examinându-se din nou situaţia, se hotărăşte aplicarea imediat a planului discutat la prânz, în cazul când Mareşalul Antonescu stăruie în atitudinea adoptată.

Întorcându-se apoi, însoţit tot de Generalul C. Sănătescu, în camera de audienţă, Regele întreabă din nou pe Mareşalul Antonescu dacă e dispus să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar acesta dă acelaşi răspuns ca mai înainte. Atunci Regele se adresează Mareşalului Antonescu, cu cuvintele: „în această situaţie, Domnule Mareşal, eu îţi retrag încrederea mea” şi părăseşte, de astă dată singur, camera. Apoi, în prezenţa Gen. C. Sănătescu şi la ordinul colonelului-adjutant Emilian Ionescu, câţiva plutonieri din Batalionul de Gardă, comandaţi de Maiorul Dumitrescu, arestează pe Mareşalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu, fără alt incident deosebit decât un schimb de imputări – în termeni urbani – între Mareşal şi Generalul Sănătescu. Cei doi arestaţi, la care se adaugă Generalul Pantazi, Ministrul Apărării Naţionale, Gen. Vasiliu, Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne şi Col. Elefterescu, Prefectul Poliţiei Capitalei, – chemaţi pe rând la Palat şi arestaţi şi ei – sunt ţinuţi un timp într-o cameră din Palat; apoi Gen. Sănătescu, noul Prim-Ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinaţi cu paza celor arestaţi să se lase intimidaţi şi să-i elibereze, se decide – fără a consulta pe nimeni altcineva – să încredinţeze întregul grup de arestaţi unor elemente de încredere ale partidului comunist făcând parte din „Gărzile patriotice” comandate de Emil Bodnăraş, acesta angajându-se sub cuvânt de onoare că va ţine pe cei arestaţi la dispoziţia Guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceea ce a determinat atunci protestul Guvernului român, făcut de Ministrul de Externe Gr. N.-Buzeşti, prin intermediul Ministrului de la Ankara Al. Cretzianu).-

Motivaţiile atitudinii Mareşalului Antonescu.

Se pune în chip firesc întrebarea, cum se explică atitudinea Mareşalului Antonescu din cursul audienţei sale la Rege. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în afară de cele declarate de dânsul generalilor de pe frontul din Moldova, se ştie că – după însăşi nota redactată de el cu privire la ultima lui întrevedere cu Hitler, acesta nu se mai bizuia în fapt decât pe speranţa în o punere la punct a faimoaselor „arme noi”; se pare că, de altfel, Mareşalul Antonescu ar fi declarat celor din jurul său, la întoarcerea de la această întrevedere, că „a stat de vorbă cu un nebun”. E posibil ca aluziile ameninţătoare ale lui Hitler la eventualitatea unei defecţiuni a României după exemplul italian din anul precedent, ca şi spectacolul Varșoviei în flăcări peste care fusese îndrumat să zboare avionul care-l aducea în ţară după vizitele la Cartierul General German – (Germanii reprimaseră după o lună revolta poloneză comandată de Generalul Borkomorowski la ordinul Guvernului emigrat la Londra), – e posibil ca toate acestea să-l fi făcut pe Mareşalul Antonescu să ezite în faţa riscului unui conflict cu Germania.- Pe de altă parte însă, în chiar acele săptămâni ce au precedat actul de la 23 august, Mareşalul încercase el însuşi, de astă dată, să ajungă la o înţelegere cu Puterile Occidentale. Într-adevăr, el însărcinase pe Ataşatul militar la Ankara, Col. Teodorescu – şi aceasta fără să fie pus în curent şeful acestuia, Al. Cretzianu, Ministrul Ţării în Turcia, să intre în negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii în vederea încheierii unui armistiţiu. Contactul fusese luat la Istanbul, dar fără să se poată atinge vreun rezultat, – Puterile Occidentale nefiind, precum am arătat mai sus, nici un moment dispuse la o negociere fără participarea U.R.S.S., necum să dea României vreo garanţie efectivă sau măcar teoretică (de ex. amânarea chestiunilor teritoriale până la pacea finală) în faţa penetraţiei sovietice.- Nu cunosc, de altfel, amănunte cu privire la tratativele cu col. Teodorescu, care pare a se fi izbit de un refuz net. Despre ele am aflat prin B. Ştirbey şi C. Vişoianu, cărora li exprimase la Cairo, din partea reprezentanţilor englez şi american, surprinderea şi nemulţumirea pentru ceea ce li se păruse a fi o revenire asupra condiţiunilor acceptate de Iuliu Maniu; delegaţii de la Cairo au arătat atunci că ei nu reprezentau Guvernul Antonescu şi nici nu aveau nici o legătură cu misiunea Col. Teodorescu.-

E posibil ca refuzul întâmpinat în contactul de la Istanbul să-l fi determinat pe Mareşalul Antonescu să renunţe la încercarea de a ieşi din război, e totuşi curios că, în cursul audienţei la Rege din ziua de 23 august, Mareşalul nu a făcut nici o aluzie la însărcinarea ce însuşi dăduse Colonelului Teodorescu. Atitudinea Mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să poată afla, în absenţa vreunor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare.-

Primele măsuri ale noului Guvern. Audienţa lui von Killinger. Cuvântul de onoare al Generalului Gerstenberg.

Revenind acum la împrejurările din ziua şi noaptea de 23 August 1944, menţionez că, chemat eu însumi de Gr. N.-Buzeşti, noul Ministru de Externe, la Palatul Regal, am sosit acolo îndată după evenimentele amintite mai sus. Am trecut de îndată la redactarea și expedierea, pe de o parte, a unei circulare către oficiile noastre diplomatice (transmisă prin Al. Cretzianu) care erau înștiințate despre demiterea Guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de Gen. Sănătescu; pe de altă parte, a instrucțiunilor adresate lui B. Știrbey și C. Vișoianu, de a semna imediat, la Cairo, armistițiul cu cele trei Mari Puteri aliate. În cadrul acestor instrucțiuni, se cerea, în numele noului Guvern, să se introducă între condițiunile de armistițiu cele trei ameliorări obținute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu.- Răspunsul delegaților de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată și că erau în așteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 și să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova, așa cum se va vedea mai jos.-

În seara de 23 august 1944, se mai produce însă un alt eveniment important și anume cererea făcută (încă înainte ca schimbarea de guvern să fi devenit publică) din partea Ministrului Germaniei la București, von Killinger, de a fi primit de Rege. Regele îl primește în prezența Generalului Sănătescu, a lui Gr. N.-Buzești și a lui Ioan Mociony Styrcea, noul Mareșal al Curții și, la întrebarea lui von Killinger relativă la zvonurile despre înlocuirea Guvernului Antonescu, o confirmă adăugând că, în grava situație în care se află țara și față de imposibilitatea în care se arată a fi Germania de a-și îndeplini angajamentul (asumat în 1940, la Viena, și confirmat prin declarațiile amintite mai sus ale lui v. Ribbentrop) de a garanta teritoriul român,- noul Guvern se va vedea nevoit a căuta o soluție. Regele a adăugat că România dorește să rămână în raporturi corecte cu Germania și că speră că aceasta va înțelege necesitatea în care ne aflam de a evita un dezastru total. Von Killinger a întrebat atunci dacă Regele și Guvernul își dădeau seama de gravele consecințe ale unei asemenea hotărâri,- la care Gr. N.-Buzești i-a răspuns că aprecierea situațiunii din acest punct de vedere îi revine în mod exclusiv Guvernului Român. Cu aceasta, audiența lui v. Killinger a luat sfârșit.-

În acest timp sosiseră la Palatul Regal membrii noului Guvern și alte personalități politice: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu (reprezentând pe Dinu Brătianu, absent atunci din București), C. Titel-Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, etc.- De asemenea, au fost aduși acolo ofițerii englezi (de Chastelaine, Porter și Metzianu) și americani (maiorul Young), foști până atunci prizonieri. Col. de Chastelaine a plecat imediat la Istanbul cu un avion ce i s-a pus la dispoziție.

În cursul serii s-a anunțat la radio schimbarea Guvernului și amnistia politică și s-a citit proclamația noului Guvern, făcându-se cunoscută încetarea ostilităților față de Puterile Aliate și dorința României de a-și lichida în mod pașnic raporturile cu Germania.- În același timp și față de riscul ca Bucureștii să cadă în mâinile forțelor germane al căror atac era de prevăzut,- Guvernul a insistat ca Regele să plece în Oltenia care era luată în considerare ca eventuală zonă de ultimă rezistență în fața trupelor germane. Plecarea Regelui în Oltenia a avut loc chiar în acea noapte.-

Dimineața de 24 august aduce dezlănțuirea agresiunii germane (Armata română primise ordinul să nu atace, dar să se apere în caz de agresiune). Odată cu bombardarea aeriană a Capitalei, trupele germane motorizate se îndreaptă spre București venind dinspre Ploiești. În această situație se prezintă la Palat o delegație militară germană în frunte cu Generalul Gerstenberg, Atașatul aeronautic german la București, care solicită un laissez passer spre a putea ieși din capitală și a împiedica dezlănțuirea unui atac izvorât, zicea el, dintr-o neînțelegere. Față de această asigurare întărită printr-un angajament de onoare, Gen. Gerstenberg obţine învoirea de a ieşi din Bucureşti, după care ia comanda trupelor germane agresoare (a fost mai târziu făcut prizonier şi preluat de autorităţile sovietice).-

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here