De Referinţă

Antiamerica, noua ideologie franco-germană

Nu este o simplă întâmplare că Victor Ponta, lider al unui partid membru al PES, și Crin Antonescu, conducătorul unui partid din ALDE, sunt doi antiamericani declarați. O bună parte din lumea europeană urăște din toți rărunchii „gigantul american”.

Puțin își dau seamna că Uniunea Europeană s-a construit și se construiește ca antiteză la proiectul american. Cauza este ideologică și nu este greu de identificat. Traian Ungureanu a scris despre ea în dispăruta revistă Idei în Dialog. Pe scurt, o diferență de Weltanschaung care ne face să ne întrebăm cum ar putea fi Uniunea Europeană altfel decât antiamericană?

Statele Unite ale Americii încă mai reprezintă o viziune asupra lumii ce vine din trecut, fundamentată religios și național. Politica americană este mult mai legată de voința națiunii decât în Europa. Forma de guvernare americană, cu toate derapajele pe care Partidul Democrat le-a forțat în ultimul secol, a rămas în bună măsură apropiată de republica gândită de Părinții-fondatori. O consecință a acestei realități este legarea politicii americane de vointa națiunii și menținerea unor principii sociale care au reușit să reziste până acum unor provocări cărora europenii nu le-au făcut față (a se vedea, de exemplu, nebunia anilor ’60).

„In God We Trust”, Distincția între bine și rău, justiția, încurajarea antreprenoriatului, recunoașterea meritului și a performanței, apărarea trecutului, glorificarea eroilor (SUA este singura țară din Occident care a păstrat intact cultul eroilor și tradiția războinică) și a înaintașilor separă cu mai mult de un ocean America de Europa. Sunt două lumi diferite.

În Uniunea Europeană, toate acestea au dispărut din spațiul public, grație deconstructivismului promovat de intelectualii europeni (recunoscuți radicali sau așa-ziși „moderați”, lupi în blană de oaie). Ce se mai vede astăzi pe Bătrânul Continent? Nici o urmă a gloriei de altă dată: socialism cu față umană, nu capitalism; egalitate, nu meritocrație; ecologism anti-industrial, nu viziune economică; dependență interesată de Rusia, nu tăria de a rezista Moscovei; un așa-numit pragmatism moral ce a înlocuit tăria de caracter și îi face pe europeni să îi critice pe evrei când se apără, dar să refuze recunoașterea Hezbollah ca grupare teroristă; internaționalism post-, dar mai ales anti-național, nu patriotism; o identitate incertă, cu silă față de trecut; multiculturalism și unitate în diversitate, nu „e pluribus unum” (din mai mulți – unul, moto-ul SUA); ateism agresiv, nu creștinism și „In God We Trust”.

Această ideologie eurocrată este analizată de André Glucksmann în Discursul urii ca noua ideologie franco-germană.

Alte materiale de André Glucksmann publicate pe În Linie Dreaptă:
- Europa antiamericană
- Problema antisionismului
- Discursul urii
- Dorinţa de supravieţuire nu este disproporţionată

Noua ideologie franco-germană

de André Glucksmann

Îmbarcarea spre Cythera și spre Coucouville-les-Nuees este asigurată de agenția binațională de voiaje. Întreprindere serioasă care n-a așteptat, doar am văzut deja, efemerul „lagăr al păcii” pentru a pretinde să depășească America pe cele două flancuri. Parisul și Berlinul, care se propulsează dincolo de conflicte, se laudă că în 1945 au câștigat victoria nu într-un război, ci asupra tuturor războaielor. În schimb, Parisul și Berlinul se consideră cu ușurință defetiste, iunie 1944 nu consfințește capitularea unui totalitarism, ci îngroparea securilor de război galice și germanice; iunie 2004, printr-o efuziune grandioasă, celebrează, dincolo de eveniment, renunțarea definitivă la violența care era cândva orizontul ultim al certurilor internaționale.

Slăbiciune strategică a Europei? De ce nu, deorece războaiele nu produc doar învinși. Măreție exemplară a Europei? Evident, deoarece pacea nu produce doar învingători. Cum ar putea cuplul franco-german să nu încarneze viitorul planetei?

Faptul că o Europă ruinată, ca niciodată în istoria ei, de al Doilea Război Mondial, aspiră să se mențină în afara jocului și nutrește sentimente de cordială gelozie față de cel care i-a întins mâna nu explică ieșirile de agresivitate care i-au tulburat foarte devreme intelectualitatea. Franța devine, încă din 1947, capul teoretician al unui antiamericanism virulent, naționalist, revoluționar sau neutralist. Ca să ne amintim, mai mult de 30% dintre francezi votează cu comuniștii și destui visează să vadă cazacii roșii adăpându-se în fântânile din Place de la Concorde. Tabloul exagerărilor antiamericane nu e un secret.

Americanii au fost declarați vinovați de toate crimele și de toate suferințele omenirii, într-o totală tăgăduire a realității. Europenii totuși „făcuseră din secolul al XX-lea cel mai întunecat din istorie… Ei sunt cei care au provocat cele două cataclisme de o amploare fără precedent care au fost cele două războaie mondiale; ei sunt cei care au inventat și realizat cele două regimuri, cele mai criminale, aplicate speciei umane. Iar aceste culmi în rău și în imbecilitate le-am atins, noi europenii, în mai puțin de treizeci de ani.”[1] Europenii au vrut să uite de ei înșiși și s-au preschimbat în dascăli care dau lecții.

[1] J.F. Revel, L’Obsession anti-americaine, Plon, p.41.

Oare ce resort ascuns îi împinge pe marii poeți, pe marii artiști, scriitori și savanți, deloc proști în specialitatea lor, să jure că americanii se folosesc sistematic de arme bacteriologice în Coreea, să demonstreze „științific” acest lucru, argumentând cu machete de rachete din carton? De ce strigă „Catastrofa de Ridgway*!”, conviși de propriile lor minciuni, și de ce îl huiduie pe generalul unei armate care tocmai i-a salvat? De ce s-o rupă atât de rapid și de radical cu eliberatorii?

* (Matthew) Ridgway, general american, comandant al forțelor ONU în Coreea (1951-1952) și al forțelor aliate NATO din Europa (1952-1953).

Fascinația exercitată de Stalin și Uniunea Sovietică nu explică nimic, căci ea însăși trebuie explicată. Intelectualii de atunci nu ignorau existența unui gigantic univers concentraționar în Est, și cu toate astea majoritatea au ales să treacă dincolo de acest aspect focalizându-și privirea și absența reflecției asupra dușmanului „imperialist”. În numele unei Revoluții nebuloase sau alături de generalul de Gaulle, în numele unei națiuni scoase de sub toate bănuielile de colaboraționism, ei se doreau a fi mai învingători decât învingătorii. Americanii cîștigaseră războiul, papilor gândirii le revenea entuziasmul de a câștiga pacea!

„Biblia” stângii, pe atunci dominantă, anunța o societate transperantă, abolirea exploatării omului de către om, dispariția alienărilor, a umilinței și a oprimării. Trecânt de la „Rezistență” la Revoluție pentru unii, de la Rezistență la Reconstrucție pentru ceilalți, se diminua amploarea victoriei din 1945, la care participarea franceză a fost dintre cele mai mopdeste, făgăduindu-se ceva mai bun, mult mai bun, cu atât mai bun, un Mai Mult enorm și definitiv: Revoluția mondială și reconcilierea Umanității cu ea însăși.

În fața atâtor majuscule pompoase, pe care stânga europeană le-a împrumutat rapid de la angajamentele pariziene, americanii nu erau în măsură să replice. Dacă încercau să sugereze că Stalin nu e un sfânt și nici imperiul lui un paradis, erau făcuți KO! Cu o diferență de câteva milioane, fărădelegile unora le echilibrau pe ale celorlalți. Avantajul trecea mereu de partea stângii antiamericane: în Est, victimele erau sacrificate viitorului radios, în Vest, ele erau ucise în numele a nimic, pentru, și de către, barbaria capitalistă.

Teoria demiurgului rău în versiune marxistă ar încheia socotelile: America, stadiul suprem al Imperialismului, domină planeta și o distruge, căutarea interesului cu orice preț generează un putregai care se autodistruge. Aceia și acelea care încearcă la rândul lor să distrugă acest timplu al Capitalului salvează lumea și… America. Și Stalin? Una din două: sau e Dumnezeu, porumbelul Duhului Sfânt și al păcii; sau e un aliat, nu prea de laudă, firește, dar totuși un aliat în lupta împotriva marii Satane. Dacă, făcând o excepție, admitem că el este și o creatură a diavolului, să tragem atunci concluzia că, lovindu-se în inima sistemului, pe Wall Street, va fi atinsă Moscova prin ricoșeu. Antiamericanul, după ce a pus faptele între paranteze, are răspunsul la toate. Cu atât mai mult cu cât, mare admirator al lui Hegel fiind, împrumută de la acesta dialectica sa mistificatoare, acea „șiretenie a rațiunii” care servește la toate și îndeosebi la preschimbarea negrului în alb.

Stânga (și dreapta) intelectuală antiamericană își murdărea mânile colaborând cu Stalin. Jean Genet în schimb prefera scandalul afișându-și predilecția pentru o otreapă nazistă. Ce contează! Având pretenția să distrugeți totul, voi, rebelii de salon, afirmați nimicnicia și „în această mișcare de afirmare, voi depășiți nimicnicia și vă pomeniți că afirmați ființa”[1]. Împingeți ușa turnantă a „răsturnărilor dialectice” și vă văr apuca toți dracii. În America, intențiile cele mai bune dau întotdeauna naștere la catastrofe. În Antiamerica, acțiunile cele mai rele dau naștere celor mai mari motive de bucurie.

[1] J.-P. Sartre, Saint Genet, comedien et martyr, Gallimard, 1952, p.310.

Greșeala sistemului
Încetul cu încetul, confruntat în pofida lui cu terifiantele probleme ale actualității, discursul învingător își pierde din vigoare. Adevărul brutal și inuman al comunismului a găurit platoșa fanaticilor. Dar antiamericanismul european nu s-a vindecat. O ideologie a înfrângerii, printr-o cale inversată, a preluat ștafeta și a ajuns la aceleași concluzii. De data asta, America e vinovată că a câștigat prea mult. A câștigat o primă oară împotriva nazismului, o a doua oară împotriva comunismului. Cine câștigă prea mult pierde, iar miza e luată de înfrânți și de învinși. A se înțelege: învinșii autentici, înfrânții ontologici, și nu militarii și oamenii politici cărora Heidegger le reroșează nu crimele, ci faptul că au luptat împotriva Americii cu armele Americii, deja prea occidentalizați, neglijând „adevărul lăuntric și grandoarea” mișcării național-socialiste[2] (pe care filozoful n-a renegat-p niciodată până la moarte). Așa cum islamismul terorist este în ochii antiamericanului de astăzi un pur produs al Imperialismului yankeu, tot astfel crimele cele mai cumplite săvârșite între ’40 și ’45 sunt imputabile domniei Tehnicii – Gestell – a căror putere diriguitoare sunt SUA.

[2] M. Heidegger, Introduction a la metaphysique, PUF, 1958, p. 213.

„Agricultura este acum o industrie alimentară motorizată, cât despre esența ei se poate spune același lucru ca despre fabricarea cadavrelor în camerele de gazare și lagărele de exterminare, același lucru ca despre blocade și supunerea unor țări la foamete, același lucru ca fabricarea bombelor cu hidrogen.”[1]

[1] M. Heidegger, Bremer und Freiburger Vorträge, Klostermann, 1947, p.27. Conferința datează din 1949.

N-am rezistat plăcerii sau dezgustului de a vă pune sub ochi acest aforism. Totul este spus într-o frază decisivă. Hiperputerea Tehnicii, a cărei preponderentă piesă de valoare este America, produce flagelurile esențiale care devastează omenirea. Împotriva acestui pericol absolut, se impune o sfântă alianță a extremei drepte cu extrema stângă, ea face amplă curățenie și îi regrupează la un loc pe ecologiștii adversari ai agriculturii mecanizate, pe nostalgicii unui nazism spălat de crima camerelor de gazare (responsabilii nu erau oameni, ci tehnica gazului Zyklon B…), pe dezamăgiții marxismului, pe îndrăgostiții de Holderlin sau de peisaje fără beton, pe nonviolenți, pe adepții suveranității, pe antiglobaliști, pe altermondialiști etc. Cu toții dezgustați de satanica demiurgie (americană) și hotărându-și soarta în numele Tehnicii cu mijloacele infinite pe care le conferă.

Acest antiamericanism european de al doilea fel nu mai cântă victoria, ci înfrângerea. S-a vindecat de iluzia de a învinge America pe propriul ei teren, promițând să fie mai victorios decât cei mai victorioși. El și-a încetat activitatea.

Din moment ce demiurgul cel rău e menit autodistrugerii, e suficient să se aștepte. Dacă e cazul, fără să se cultive iluzia revoluționării planetei încă de mîine, se mai poate distruge câte un lan de porumb experimental, câte un Mac Do, se mai poate stopa o încărcătură de deșeuri nucleare și mai pot fi perturbat forumurile internaționale pe unde plutesc urme semnificative ale omniprezenței americane. Cei în cauză se mulțumesc să favorizeze autodistrugerea făgăduită. În ce privește esențialul, catastrofa este evidentă, nu se duc dispute decât în ce privește ora și locul – spărtura din stratul de ozon? încălzirea globală? explozia nucleară? otrăvirea transgenică? epuizarea resurselor energetice, foametea, epidemiile… În ce privește esențialul, așadar, antiamericanul lasă mai-marilor lumii grija gestionării dezastrului pe care nu ostenește să-l profețească animat de o satisfacție (Schadenfreude) deloc ascunsă.

Europa nihilistă
În aparență, cele două versiuni ar trebui să se ciocnească. Pe de-o parte, progresismul se jură că va lăsa în urmă o dată pentru totdeauna mlaștina capitalistă. Pe de altă parte, o cură de defetism radical și de inacțiune deliberată promite bătrânului continent regăsirea unui suflet pe care pragmatismul american îl duce la exasperare. În mod straniu, nu există contradicție. Cele două îndemnuri se completează precum fața și reversul unei aceleiași modalități de a gândi ordinea lumii:

1/ Fie că pacea universală rezultă din transformarea „dialectică” a lucrurilor rele în bune, în maniera lui Hegel sau a lui Marx. Întărită prin faptul că a atins abisul și convertind negativul în pozitiv, Europa dă lecții lumii în general și SUA îndeosebi. Ea le învață, după cum e moda, Revoluția finală sau domnia infailibilă a legilor. Totul cu o identică aroganță, aceea a unui progresism care se fălește că și-a îngropat pe veci erorile și nefericirile. Spiritul european se identifică astfel cu creatorul hegelian care își autoproduce și își autogerează creațiile, pentru ca, la capătul unei odisei tumultoase, să se odihnească în seninătatea postistorică a unui absolut reconciliat cu sine însuși.

2/ Fie că Europa nu mai speră să iasă din istorie procedând superior, cu capul în norii sistemelor hegeliene și marxiste. Ea nu se laudă totuși mai puțin că a ieșit din istorie prin meditația asupra „descompunerii” (Cioran) care ridică înfrângerile istorice europene la înâlțimea unei revelații sublime și ultime. Și din nou sunt huiduite SUA care se îmbarcă în inutile „angajamente” pentru simpla plăcere a „demiurgului celui rău” care le orbește și le domină din interior.

Stereotipurile pseudo-savante ale unei autoimunizări sinucigașe sau posterul mai brutal al unui „cancer american”, care își expediază metastazele jur-împrejur, inversează buna autosugestie hegeliană și explicitează autogestiunea „americană” a răului prin rău. Optimismul hegelian impregnează înalta idee pe care Europa o proiectează asupra ei înseși, în vreme ce opusul ei detestat, mârșava Americă, manifestă aceeași dialectică istorică zugrăvită în negru, aceea a unui absolut haos care devorează lumea și pe el însuși până la neantul final. Hegelianism constructiv și hegelianism distructiv, unul care râde, altul care plânge, departe de a se contracara, ele se completează spre a-i permite antiamericanului să-și teologizeze discret ura.

Cum să nu conchidem că a venit vremea ca cele două maluri ale Altanticului să-și facă publică iremediabila lor separare! Abandonându-l pe demiurgul cel rău deșânțării lui, spiritul Europei antiamericane nu mai trebuie decât să se abosarbă în sine.

Fie lumea depune armele și se convertește la ideologia franco-germană, fie se prăbușește în barbarie. Conflicte anacronice, chiar dacă nu sunt gigantice, pot să amenințe echilibrul mondial, irenica Europă nu știe să-și păstreze calmul și se ține departe. Ea nu ia partea nimănui, ea arbitrează. Heidegger, înainte de al Doilea Război Mondial, explică faptul că Europa (inclusiv Hitler) se găsea strânsă într-un „clește” între America și Uniunea Sovietică, între ravagiile produse de tehnică și primitivismul fanatismului comunist, două versiuni rivale ale aceluiași destin al metafizicii occidentale. Mai expeditiv, Jean Cau, în plin război rece, nu dădea câștig de cauză nici hegemoniei Washingtonului, nici hegemoniei Moscovei: noi, Europenii, suntem striviți într-un „spărgător de nuci cu două brațe”, unul rusesc, celălalt american.[1]

[1] Cf. Rigoulot, op. cit., p. 162.

În zilele noastre, din moment ce răposata Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice ne-a abandonat, între tabăra americană și terorismul islamist, „tabăra păcii” pe care noi o formăm își oferă din nou serviciul de mijlocitor în tranzacții, intermediar și arbitru, în loc să aleagă între răul cel mai mare și răul cel mai mic.

Printr-o stranie, dar inteligibilă răsturnare, „izolaționismul”, cândva atât de reproșat unei Americi în mod egoist închisă în visul ei ca într-un bârlog, a devenit apanajul unei Europa care, în schimb, deplânge și condamnă „intervenționismul” de dincolo de Altantic. Fiecare la el acasă profesează „tabăra păcii” fluturând „principiul suveranității”, alfa și omega faimoasei „legitimități internaționale”. Fiecare la el acasă. Trebui să nu ne grăbim și să-l lăsăm pe Saddam Hussein să masacreze cât cuprinde, stăpân al vieții și al morții în interiorul frontierelor irakului. Fiecare la el acasă, să nu tulburăm reglementarea expeditivă a problemei cecene. Fiecare la el acasă, și Putin la locul lui. Și Pekinul în Tibet, în ținutul Uigurilor etc. Fiecare la el acasă – totul merge bine. Europa antiamericană dă exemplu, ea promovează inacțiunea ca regulă supremă și se retrage în apartamentele ei.

Urmând buna logică „multilateralistă”, ea speră că ceilalți o vor imita, îi vor răspunde cu aceeași monedă și că nimeni, neavând o autorizație parafată cum se cuvinte, nu va veni să pună piciorul în acest sat european cochet și prosper, pe care-l invidiază trei sferturi din planetă. Antiamericanul, țanțoș, se izolează printr-o asceză mentală. Face totul ca să-și uite trecutul de rivalități și de conflicte, se uită în altă parte („wegschauen”, spun germanii), cu capul în nori și fluierând el se bucură de pacea în care se află. Înaintea mea, în urma mea, în jurul meu, potopul. Înlăuntrul meu, pacea.

Aparent, antiamericanul se mulțumește să-și afișeze ostilitățile fără contrapartidă pozitivă. Pe stradă, concurs de pancarte insultătoare. În cancelarii, pur și simplu denigrarea strategiei adoptate de „the ugly american” trece drept reflectarea superiorității punctului de vedere al denigratorului, el nu are nimic de adăugat. În sălile tribunalelor și în amfiteatre, un zâmbet care se vrea isteț încununează, înverșunarea cu care e atacat Bush, copilăria lui în puf, interesele lui petroliere, excesele lui alcoolice și religioase. Iată ceea ce înalță o elită europeană, sobră și rațională, inutil s-o mai precizăm, mult deasupra relei-stări americane. Să nu fim stupizi! Dacă Europa antiamericană se exonerează de la a mai opune un program altui program, proiecte de viitor altor proiecte de viitor, trebuie să înțelegem că ea nu mai are nevoie de argumente, pentru că ea își este sieși dovadă și argument; ea consideră indecent să mai stea la dispute despre prezent și viitor, pentru că ea deține formula fermecată care deschide toate ușile; prezența reală și Vestea cea Bună este ea însăși.

Să nu credeți cumva că defăimătorii de scenă și de salon sunt lipsiți de ideal. Ei sunt idealul. Ei demonstrează zilnic lumii că se poate trăi ca și cum lumea n-ar exista. Ei refuză totuși să fie acuzați de egoism, se dau pe ei îmșiși drept pildă, Europa trăiește în pace, trăiți cu toții în pace! Imitați-ne! Ei predică. Ei oficiază. Fiecare banderolă ostilă își are un verso pozitiv, o oglindă invizibilă în care antiamericanul se adulează pe sine. Che Guevara? Ucigașul plătit al „serviciilor” sovietice nu mai are valoare decât ca poster. Dictatura proletariatului nu mai aduce bani, doar icoana martirului mai înseamnă ceva, Che Guevara cu sufletul lui Cristos.

Profesiunea de credință antiamericană constă într-o teză și în corolarul ei. Teza: răul nu există. Corolarul: singurul rău este că americanii cred în rău. Europeanul trebuie să se pună pe sine la încercare dincolo de rău, precum Cristul nihilist imaginat de Nietzsche, mereu în avans cu câteva fantasme. Vestea cea Bună, pe care Nietzsche o botează „budistă” prelungindu-i pe Schopenhauer și Tolstoi, prescrie „un nou mod de viață, și nu o nouă credință”. Să înțelegem de aici că „practica evanghelică” nietzscheeană înseamnă să existăm în inocență precum copiii, să trăim aici și acum ca în ceruri, după pilda lui Cristos care, „într-un mod sublim de împingere a hedonismului spre extrem”, urcă pe cruce pentru a ne învăța că beatitudinea este imediată. Chiar și răstignit, Isus nu suferă și nici nu moare, „orice idee despre moarte este absentă în Evanghelie, moartea nu e o punte, o trecere, ea este absentă pentru că ea aparține unei alte lumi, aceea care este doar a aparențelor.”[1]

[1] F. Nietzsche, L’Antechirst, Gallimard, Idees, p.61.

Europa antiamericană etalează în doi timp experiența sublimă a Cristului nihilist. Ea s-a crucificat în mai multe războaie mondiale și, atingând fundul, ea a cucerit seninătatea a cărei lecție cu generozitate o predă acum celorlalți: „Păcatul, ca orice sentiment de distanțare în relațiile dintre om și Dumnezeu, este abolit.”[2] Să înțelegem de aici că a trăi „în manieră budistă” dincolo de Bine și de Rău înseamnă de fapt a trăi în Bine, deoarece totul e bine când răul nu există. Sigur de această Veste Bună, nihilistul „activ” își permite totul, în vreme ce nihilistul „pasiv” permite totul.

[2] F. Nietzsche, L’Antechirst, Gallimard, Idees, p.58.

Cel dintâi, în stilul islamistului ucigaș, poate săvârși răul fără nici o grijă deoarece răul nu există, iar el îi ferește pe cei pe care îi sacrifică de influența Marelui Satan. Nu i-a asigurat o fatwa pe ucigașii din Grupările islamiste înarmate din Algeria că toți acei copii pe care-i măcelăreau scapă de fapt de o viață de durere spre a ajunge rapid în rai?

Al doilea, în stilul nihilismului european de companie nobilă, se dezinteresează. Ce contează că jur-împrejur crimele și suferințele se înmulțesc, el demonstrează doar prin existența lui că o poți scoate mereu la capăt cu condiția să nu te superi de nimic și „să nu iei drept realități, drept „adevăruri”, decât realitpățile lăuntrice.”[3]

[3] F. Nietzsche, L’Antechirst, Gallimard, Idees, p.59.

Atent la semnele prevestitoare de furtună, neliniștit de fragilitatea păcii în perioada interbelică mondială, Joseph Roth, scriitor magnific și lucid, înfiera concepția smintită a „neamestecului” derivată din proverbul vulgar și plebeian „Fiecare mătură în fața ușii sale”. Într-adevăr, o filozofie de portăreasă domină lumea de câteva decenii. Poate că ar trebui ca fiecare să măture în fața ușii aproapelui. Nu mi se poate interzice să intru în casa vecinului meu dacă acesta tocmai își omoară copiii cu toporul. Nu poate exista morală europeană, creștină și europeană, atâta timp cât va subzista principiul „neamestecului”[1]. Strădanie inutilă! Avertismentul premonitoriu neglijat ieri este ignorat astăzi. Antiamericanismul s-a erijat în paznic al somnului nostru.

[1] J. Roth, Juifs en errance, suivi de l’Antechrist, Le Seuil, 1986, p.110.

O celebritate din filozofia dreptului, total ostilă totuși războiului din Irak, remarca:

„E o idee excelentă aceea de a se dori întărirea puterii ONU și de a se lua toate măsurile posibile pentru ca să triumfe domnia legii la scară internațională. Dar este o idee foarte proastă aceea de a se pretinde că aceste realități (ONU organizație puternică, lșegalitate internațională) există deja.”[2]

[2] Michael Walzer, convorbire din aprilie 2003 în Imprints, A Journal for Analytic Socialism, Londra, extrase în revista Mouvements, nov-dec.2003, p.69 si urm.

Omul se concepe pe sine nici înger, nici fiară; antiamericanul din Europa, care dorește din toate puterile sale, încă din 1945, să scape de condiția umană, face pe angelicul pentru a-i înjura cu bestialitate pe cei care-i dezmint postura.

O dată în plus ura pentru celălalt țâșnește din ura de sine. Noi exhibăm o deplorabilă incapacitate de a ne accepta oameni și doar oameni. Vrem să fim Dumnezeu. Ne pierdem capul că nu suntem Dumnezeu și îi urâm pe cei care, chiar și fără știrea lor, ne silesc s-o lăsăm mai moale.

Americanul există, el s-a întâlnit cu istoria, noroiul, lacrimile și crima pe care ideologia franco-germană le limitează la trecut, le exorcizează în prezent și le ostracizează pe viitor.

9 comentarii la “Antiamerica, noua ideologie franco-germană”

Citeşte sau adaugă un comentariu...

  1. 1VASILIU MIRCEA PAUL

    Dl. Glucksmann scrie bine, ca de obicei, insa uita (sau se preface) ca antiamericanismul Frantei nu a inceput dupa 1945. Imediat dupa Prima Catastrofa Mondiala, atunci cind USA au cerut returnarea creditelor prin care pompase in Hexagon mincare si armament, francezii s-au inflamat ca niste copii prosti si nerecunoscatori. Uitind banii pompati chiar de ei in inarmarea Rusiei inainte de 1914 (Lenin le taiase macaroana) au inceput sa calculeze cit au cheltuit ei cu sprijinirea Revolutiei Americane (Lafayette) plus dobinzile aferente adunate in peste 100 de ani. Evident ca ajungeau la o suma mult mai mare decit cea pretinsa de americani, uitind (precum Dl. Glucksman) ca acela fusese de fapt un razboi impotriva Angliei pe care il purtasera prin interpusi, altfel regalitatea franceza n-ar fi miscat nici un deget in favoarea republicanismului.

    De altfel Franta mai facuse niscai piruete politico-logice in secolul XIX. Inserez un citat (conform tuturor regulilor auto-plagiatului):

    …Să vedem: în acel an (1854) Franţa şi Anglia declanşaseră Războiul Crimeii debarcînd în peninsulă. Dar, la doi paşi, cerkezii, cu (adevăratul) Şamil în frunte, agonizau de vreo 30 de ani încleştaţi în lupta cu acelaşi duşman – Rusia. Ca să dea bine la „patrioţii” de acasă Paul Meurice a scris o piesă, unde-l pune pe (prea) puţin-cunoscutul imam să declame: „Fiţi bineveniţi, soldaţi ai ţărilor raţiunii ! Vă aşteptam. Sînt douăzeci de ani de cînd susţin scînteia cu care veţi aprinde incendiul. Fiţi bineveniţi ! Orientul întinde mîna Occidentului în acest război al popoarelor. Haidem ! Să combatem împreună tenebrele prin lumină, iarna prin soare, barbaria prin dreptate !”… Ce abject ! În nici (alţi) douăzeci de ani francezii au întors-o cu 180 de grade: “…printr-o cǎlǎtorie în Caucaz, într-o ţarǎ înapoiatǎ, condusǎ de cîţiva urmaşi de-ai lui Shamyl,…”(Jules Verne Michel Strogoff)… Astfel Jules Verne, care, conform propriului citat, cunoştea foarte bine eroica piesă, o desfiinţează indirect, îngropîndu-i pe cerkezi sub mincinoasele elogii la adresa “civilizatorului” Imperiu slav. Repede întorc armele “soldaţii raţiunii” cînd li se înfig în baionete suficiente bilete de bancă. La nevoie, atunci cînd fac parte din “elita spirituală” a naţiei, îşi slobod la pămînt şi izmenele fiindcă ar vrea să trăiască fălos precum nobilii dinaintea marii lor revoluţii însă le lipseşte tocmai firea aristocrată. Abia prin persoane bine mobilate la cutiuţă, precum Alexandre Dumas şi Jules Verne, se poate observa că les sans-culottes au învins definitiv vechea Franţă aşa cum sintetizează perfect Soljeniţîn:

    - „ … pentru tine, chiar dupǎ 150 de ani, revoluţia francezǎ nu e decît o rebeliune stupidǎ a janghinoşilor, o dezlǎnţuire de instincte diabolice, o nimicire a naţiunii, nu-i aşa ?
    - Desigur ! Încearcǎ sǎ-mi dovedeşti contrariul ! Toatǎ grandoarea Franţei se terminǎ în secolul XVIII. Ce s-a petrecut dupǎ rǎzmeriţǎ ? O mînǎ de mari oameni rǎtǎciţi ? O completǎ degenerare a naţiunii, da ! Guvernele jucînd capra, spre bucuria lumii întregi ! Impotenţa ! Abulia ! Nulitatea ! Cenuşa ! …

    Asi mai putea aduce multe alte argumente (inclusiv ademenirea Romaniei in Primul Razboi Mondial cu intentia ferma de a nu-si respecta promisiunile) dar deja am inceput sa concurez la lungime articolul ceea ce nu se face.

  2. Rogozen se dezlantuie pe 24 august contra Americii Mari si a celei Mici:

    eu văd mult mai clar o ameninţare protofascistă alimentată de discrepanţe economice, de stiluri de dominaţie prin clan, de stiluri de înfierare a “nemuncii” prin tăierea drepturilor. Asta da, se vede, şi vine din toate zonele politice, iar din zona proBăsescu apare enunţată fără jenă. Oamenii lui TB au derapat atît de tare încît sînt gata să-i zică oricui îi priveşte uimit că e “nedemocratic şi deplasat”

    România e o Mică Americă. Săracă, fără forţă, dar avîntată hollywoodian către un spirit de piaţă total. Declarativ. În fapt, pînă şi libertarienii iau proiecte de la stat (un text tare aici). Deci au învăţat şi a doua lecţie a capitalismului. Spune că eşti foarte bun pe piaţa liberă şi apoi treci repede în spatele frontului, undeva la o şuşanea bugetară – da, şi Posdru produce şuşanele pe bandă rulantă.

    Am o vaga banuiala ca stilul lui Rogozen este un soi de ecou al sloganurilor comuniste; cel putin enuntul din primul paragraf in care Rogozen gaseste o amenintare proto-fascista prin “taierea drepturilor” e de domeniul Ministerului Propagandei din guvernul USL!

    http://voxpublica.realitatea.n.....83362.html

  3. Francesco, ai spune ca citeaza din insusi Ion Iliescu. :D

  4. 4chriscross

    In primul paragraf Glucksmann zice de un eveniment in iunie 2004. Ce eveniment e ala?

  5. Cred ca se refera la aniversarea a 60 de ani de la debarcarea din Normandia.

    Chancellor Gerhard Schröder suffered the loss of his father during World War Two and was never able to know him. This fact made his visit to the Caen Memorial on 6th June 2004 at the invitation of President Jacques Chirac even more poignant. It was a time to both remember the war and to reaffirm the need to continue working for peace.

  6. 6Silvapro

    Lectura din André Glucksmann e totdeauna un prilej de incintare, care bineinteles ca nu consta in realitatea pe care o prezinta ci in gindirea unei minti treze si realiste.

  7. 7Marius

    “Ne cacam pe-ntuneric
    Stam cu cracii-n pisat
    Aicea nu-i de mine
    Eu sunt un delicat
    Vreau o buda normala
    Si un dus cat de cat
    Americanii-s de vina
    Futu-i in gura sa-i fut
    .”
    Cu mii de scuze pentru frivolitatea citatului, avand in vedere excelentul text prezentat.
    Cred ca cei de la Vama Veche au reusit sa exemplifice magistral cele relatate mai sus…

  8. 8vida clara

    Mai intai, bine te-am gasit Madame Blogary ( de “vina”-i, fara sa vrea, e domnul Aligica.
    Omul liber (americanul) versus “fiinta umana domesticita” (cat de cat).
    Jack London a scris doua mari filozofii. “Colt Alb” si “Chemarea strabunilor”.
    Filozofii neacademice prin forma, dar extrem de filozofii, prin fond. Utilizand un limbaj
    accesibil oricarei babute de la tara.
    Prima descrie drumul fiintei dinspre “stadiul natural” (raiul) inspre “stadiul domestic”.
    Drumul de la viata in libertate la viata din “ferma animalelor”.
    A doua, este inversa primei.
    “Cainele de lant” uraste lupul, desi libertatea nu i-a rapit-o lupul ci si-a rapit-o singur.
    Trairea pe “cont propriu”, este specifica omului, trairea in solda altuia, este specifica
    “fiintei umane domestice”.
    “Nordisti” si “sudisti” sunt in toata lumea, nu de azi de ieri, ci dintotdeauna. SUA a fost
    primul ( si deocamdata singurul) spatiu in care “nordistii” au devenit majoritari ( si s-au
    si mentinut, iata, vreme de 150 de ani).
    Cei de conformatie sudista din intreaga lume (cei cu veleitati de “stapan de sclav” dar
    si (prin regula dependentei) cei cu “veleitati” de sclav) urasc acest embrion si incearca
    pe cat pot sa il elimine (sau macar sa il conserve).
    Trecutul omenesc este al “sudistilor” insa viitorul speciei umane este al “nordistilor”.

  9. 9alexandru

    stanga franceza se afla in postura unei curve vegance care militeaza pentru dreptul la avort. deci e o crima sa omori gaini ca sa le mananci dar e dreptul ei sa-si scobeasca pasarica pentru a avorta produsele neconvenabile ale convietuirii cu mataranga sifilitica a lui ivan. si, daca se poate, sa-i dea unchiul sam si pelicilina (sic!) ca sa scape de treponeme, dupa care unchiul sam va fi culpabilizat convenabil ca ticalosul imperialist care a monopolizat industria farmaceutica. si pe urma ne cordim din nou, cu rudi, ca viata pe caviar si sampanie costa scump, si nemtii sunt mai gingasi cu muierile la pat.

Comentează

*

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.