Preluat din – Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, Ed. Humanitas, București, 2011 p. 171-179

Bineînţeles că nu credeţi o iotă din toate astea. De aceea, vă propun să analizăm cu atenţie un exemplu interesant: deconstructivismul, filosofia – dacă filosofie este – asociată cu Jacques Derrida, ultimul membru al generaţiei ‘68 care şi-a prezentat repertoriul de scamator în universităţle anglo-americane. În America, deconstructivismul a fost strâns asociat cu cultura repudierii, cu feminismul şi cu o încercare concertată de a politiza programul de învăţământ – de regulă, în temeiul credinţei că programul de învăţământ e deja politizat, dar într-o direcţie greşită. Prin urmare, înfruntându-l pe deconstructivist nu te afli angajat într-o dezbatere neutră. Într-adevăr, potrivit lui, credinţa în dezbateri neutre nu e o credinţă neutră, ci expresia unei imagini conservatoare despre lume, tocmai acea imagine despre lume care are cea mai mare nevoie de deconstrucţie.

Nu există atac întemeiat raţional care să nu presupună implicit ceea ce deconstrucţia „pune sub semnul îndoielii” – şi anume posibilitatea unui atac întemeiat raţional. Când discut în contradictoriu cu cineva, presupun că vorbele mele înseamnă ceva şi că înţelesul lor îi este accesibil. Presupun că eu pot face referire la obiecte ale cunoaşterii comune, că el poate înţelege la ce mă refer şi că astfel mă poate situa în lumea unde sălăşluieşte şi el. Presupun posibilitatea de a vorbi întemeiat pe adevăr, de a aduce argumente trecând de la un adevăr la altul, astfel încât să ajungem împreună la o concluzie comună. Dar dacă aceste presupoziţii sunt de nesusţinut, atunci argumentarea este inutilă. Mai mult, printr-o inversiune curioasă, tocmai înclinaţia mea de a argumenta pune în pericol argumentul. Ceea ce trebuie presupus în orice argument nu poate fi justificat prin argument. Subliniind asta, deconstructivistul îmi subminează discursul, mă lasă fără replică, conştient numai de râsul său cavernos când se retrage victorios în neant.

Voi aşeza, aşadar, deconstructivismul în contextul său cultural şi politic şi voi încerca să-i înţeleg intenţiile din subtext. Interesul meu nu este nici filosofic, nici antropologic, ci teologic, întrucât ambiţiile deconstrucţiei nu pot fi, cred, pătrunse nici cum altfel până la capăt.

Scriitura deconstructivistă se abţine să afirme ceva direct sau asertoric. Ea se retrage rapid din orice propunere pe care o avansează şi se înfăşoară în întrebări – întrebări atât de factice şi autoreferenţiale, încât îl lipsesc de orice punct de sprijin pe eventualul outsider sceptic. Aşa arată răspunsul lui Derrida dacă scrierile sale trebuie judecate ca literatură ori ca filosofie:

Voi spune că textele nu aparţin nici registrului „filosofic”, nici registrului „literar”. Din această cauză, ele comunică, cel puţin aşa sper, cu alte texte care, operând o anumită ruptură pot fi numite „filosofice” ori „literare”.Doar potrivit unui fel de paleonomie: întrebarea paleonomiei: care este necesitatea strategică (şi de ce mai numim strategică o operaţie care, în ultimă analiză, refuză să fie guvernată de un orizont teleo-eschatologic? Până la ce punct este acest refuz posibil şi cum îşi negociază efectele? De ce trebuie să negocieze aceste efecte, inclusiv efectul acestui de ce însuşi? De ce se referă strategie mai curând la jocul strategemelor decât la organizarea ierarhică a mijloacelor şi scopurilor? Etc. Aceste întrebări nu vor fi prea rapid depăşite), care este, aşadar, necesitatea „strategică” ce pretinde păstrarea ocazională a unui nume vechi pentru a lansa un concept nou?[47]

Nu am obţinut un răspuns, ci o înserie de „meta-întrebări” fabricate, care se învârt în jurul întrebării iniţiale până când înţelesul ei se evaporă. Dacă ar fi să descriu ce se petrece efectiv în asemenea pasaje, aş spune că principala lor mişcare este una de „luare înapoi”: fiecare pasaj anulează în a doua sa jumătate ce este promis în prima. Orice e introdus în text e introdus mai degrabă prin asociere decât prin afirmaţie, astfel încât nu este exprimat nici un angajament. Iar din clipa când o ideea a fost introdusă, ea se preschimbă pe loc în negaţia ei, aşa că scurta promisiune a unei afirmaţii rămâne neîmplinită.

Unii resping rezultatul socotindu-l o păsărească pretenţioasă care se abţine să spună ceva în primul rând pentru că autorul nu are nimic de spus. Alţii sunt fermecaţi de el, cuprinşi de veneraţie în faţa vacuităţii sale maiestuoase şi convinşi că el conţine (sau măcar ascunde) misterul cuvântului scris. În chip destul de straniu, cititorii din această a doua categorie sunt adesea de acord cu cei din prima categorie că autorul se abţine să spună ceva şi că într-adevăr nu are nimic de spus. Dar ei văd în asta o mare realizare – o eliberare limbajului din cătuşele unui înţeles dictat, arătând că înţelesul, în configurarea sa tradiţională, este imposibil într-un sens profund.

Nici una dintre aceste atitudini nu e tocmai îndreptăţită. E incorect să respingi acest delir infestat de jargon ca lipsit de înţeles, după cum e incorect să-l primeşti ca pe dovada că nimic nu poate fi spus cu sens. Pentru că el spune ceva – şi anume Nimic. E exerciţiul de a nu da Nimic de înţeles, de a prezenta Nimicul ca pe un lucru ce poate şi trebuie să fie dat de înţeles, ba chiar ca pe adevăratul înţeles al fiecărui text.

De aceea, crticul deconstructivist nu se va angaja într-o discuţie filosofică. Deconstrucţia, ne spune Derrida, „determină – printr-un anumit punct exterior ce nu poate fi calificat ori numit de filosofie – ceea ce istoria [filosofiei] a reuşit să disimuleze sau să interzică”[48]. Cu alte cuvinte, ea ajunge în dosul filosofiei, lăsată fără replică în faţa a ceea ce şi-ar fi dorit să ascundă. Victoria asupra filosofiei este câştigată atunci când arătăm că argumentul filosofic este, în cele din urmă, dependent de metaforă şi că „metafora […] poartă întotdeauna cu sine propria-i moarte. Iar această moarte”, adaugă Derrida, „este deopotrivă moartea filosofiei”[49] – adică filosofia nu are autoritate decât atunci când se întemeiază pe un adevăr literal. Derrida vizează o „răsturnare” radicală a „tradiţiei noastre occidentale” şi a credinţei în raţiunea care a călăuzit-o. În acelaşi sens, propune „un nou fel de a scrie, care să provoace concomitent răsturnarea ierarhiei rostire/ scriere şi a întregului sistem legat de ea”[50] – sistemul în chestiune fiind tradiţia intelectuală al cărei produs final e Derrida, cel prin care îşi atinge limita.

Cu alte cuvinte, nu există vreun punct de vedere privilegiat de unde să poată fi judecată deconstrucţia. Dacă ar exista un asemenea punct, acesta ar fi filosofia; însă filosofia a fost deconstruită. Prin urmare, deconstrucţia se autojustifică şi furnizează culturii repudierii acreditarea spirituală de care are nevoie, dovada că „nu e din această lume”, dar vine să judece lumea. Fireşte, intenţia subversivă nu interzice nicidecum deconstrucţiei să devină o ortodoxie, stâlpul unui nou establishment şi semnul conformismului pe care trebuie să-l poarte acum aparatcikul literar. Dar în această privinţă nu e deloc diferită de alte doctrine subversive: marxismul, de pildă, leninismul şi maoismul. La fel cum pop-ul devine rapid cultura oficială a statului postmodern, tot aşa devine cultura repudierii cultura oficială a universităţii postmoderne.

Legată strâns de această atitudine este credinţa că lumea oamenilor e un construct omenesc. Nu poţi cunoaşte realitatea decât prin semne, iar semnele sunt inventate de noi. Faptul că avem uneori impresia că ne comparăm gândirea cu lumea, că ne măsurăm enunţurile cu standarul unei realităţi absolute, nu e decât o iluzie consolatoare, generată de poziţionarea, în care ne complacem, în interiorul limbajului şi de incapacitatea noastră de a transcende limbajul astfel încât să-i pătrundem şi să-i stăpânim limitele. Gândirea poate fi comparată doar cu gândirea, iar categoria realităţii nu e decât unul dintre numeroasele produse ale intelectului, o formă prin care este privit fluxul continuu al experienţei. Când părem că trecem de la gândire la lume, trecem de fapt de la o formă la alta.

Dacă lumea oamenilor e un construct, iar categoriile prin care înţelegem realitatea sunt tot ce este, fiind în acelaşi timp creaţiile noastre, atunci avem posibilitatea să nimicim şi să re-creăm lumea: iar prin asta ne vom re-crea pe noi. Constructul existent păstrează cu sfinţenie şi legitimează sistemul de putere dominant. A-l deconstrui este o lucrare de eliberare, o justificare a intelectualului împotriva duşmanului burghez şi o „împuternicire” a celui oprimat. Ar trebui să ne debarasăm de conceptele dominante – inclusiv de conceptul de obiectivitate – şi să-l arătăm cu degetul pe opresorul ale cărui măşti sunt aceste concepte.

Nu spun că argumentul are vreo forţă. De fapt, este un argument care se autosubminează, precum paradoxul mincinosului. Să presupunem că argumentul este corect. Urmează că există o distincţie între bine şi rău, valid şi nevalid, acceptabil şi eronat. Caz în care argumentul (care ne spune că toate distincţiile de acest gen sunt în cele din urmă lipsite de sens) este greşit. Cu toate acestea, cei care-şi anină steagul de acest catarg vor fi rareori deranjaţi de viermele logicii, chiar dacă le-a ros catargul. Paradoxul este o altă forţă subversivă; iar dacă şi propria mea poziţie e distrusă de el, asta-mi permite cu atât mai mult să mă bucur de el, cantonat în credinţa că nici un argument nu poate fi adus împotriva mea, din moment ce nici un argument nu poate fi, de fapt, adus.

Chiar dacă stilul lui Derrida şi al discipolilor săi încă mai limbuţi constă în a se retrage deliberat din doctrină, făcând afirmaţii, în caz că o fac, doar pentru a le nega imediat – astfel încât cititorul trebuie ori să refuze să intre în labirint, ori să rămână cu desăvârşire captiv în el -, există totuşi idei de care eşti invitat să ţii seama şi să ţi le însuşeşti.

Prima dintre ele este teza naturii „logocentrice” (sau „fonocentrice”) a culturii occidentale. Cultura noastră, se argumentează, a privilegiat rostirea în detrimentul scrisului, privind cuvântul rostit drept depozitarul unu adevăr şi al unei realităţi iremediabil diseminate când cuvântul ajunge scris. Rostirea oferă standardul la care trebuie să se întoarcă scrisul pentru a-şi căpăta acreditarea. Şi asta deoarece eul este prezent în cuvântul rostit, în timp ce, aşa cum ştie orice critic literar, dispare din cuvântul scris. Apare astfel o suspiciune profundă faţă e cuvântul scris, ce aboleşte „prezenţa eului”, pe care o întâlnim (sau ne-o imaginăm) în cuvântul rostit, şi o înlocuieşte cu o absenţă.

Din când în când, e adevărat, cultura noastră a fost bănuitoare faţă de cuvântul scris şi există situaţii când a acordat rostirii privilegii pe care nu le-a acordat şi scrisului, ceea ce e perfect raţional. Dar civilizaţia occidentală e întemeiată pe mărturii scrise, iar religiile de la baza ei – iudaismul şi creştinismul – sunt, ca şi vărul lor apropiat, islamismul, religii ale cărţii, în care latina, greaca şi ebraica veche au dobândit statutul sacru de glas al lui Dumnezeu tocmai în măsura în care au fost scrise: fapt care le-a permis să-şi păstreze importanţa mult după ce au încetat să fie vorbite. Ceremoniile noastre religioase înseamnă şi lecturi din cărţile sfinte, iar preoţii noştri au fost şi scribi. Modul nostru de a vedea lumea se trage dintr-o cultură comună întemeiată pe un text sacru. Cealaltă piatră unghiular a civilizaţiei noastre – legea laică – a făcut din scris o condiţie necesară pentru toate tranzacţiile importante, tocmai pentru că scrisul e un semn permanent al intenţiilor omeneşti. Iar dacă rostul faptului de a nota ceva este adesea de a garanta actul vorbit, acest rost să în chiar natura lucrurilor. Ar trebui făcută o paralelă cu muzica – cea mai mare realizare a culturii noastre înalte, una care n-ar fi fos cu putinţă fără descoperirea compozitorilor că muzica poate fi notată, o simfonie alcătuită din sunete putând fi transcrisă într-o pagină de simboluri.

Teza „logocentrismului” – potrivit căreia civilizaţia noastră a ridicat cuvântul rostit deasupra tuturor celorlalte semne – este falsă. Dar asta nu-i descurajează nicidecum pe discipolii lui Derrida să o accepte fără a avea îndoieli, ei afirmând-o frecvent cu o convingere dogmatică care închide uşa argumentului[51]. Ceea ce atrage în teza de faţă nu este adevărul său istoric, ci lumina magică aruncată asupra textului scris, care devine nu atât o negare a „prezenţei de sine”, cât mărturia unei absenţe: un văl impenetrabil tras peste sufletul omenesc, prin care realitatea unei alte vieţi nu poate fi întâlnită cu adevărat. Conţinutul textului acum obţinut doar prin citirea lui: autorul dispare devine absent, iar absenţa lui e, aşa-zicând, citită în text, care nu-i revelează sufletul mai mult decât resturile unghiilor sale tăiate. Rezultatul este o idolatrizare a „textului”, care poate fi simţită în folosirea acestui neobişnuit cuvânt „reificator” pentru a descrie fiecare operă de artă sau filosofică, fiecare semn „durabil”.

Idolatrizarea în cauză este întărită de teoria aşa-numitei différance* – un cuvânt a cărui inaudibilă ortografiere greşită din original insinuează că identitatea sa de cuvânt scris nu poate fi redată prin rostire.

În Cursul de lingivistică generală, Ferdinand de Saussure a argumentat că înţelesul unui semn se ataşează acestuia doar în contextul altor semne ce l-ar putea înlocui cu sens într-o propoziţie. Nu sunetul cuvântului „cald” îi conferă celui din urmă înţelesul, nici vreo altă caracteristică intrinsecă, ci faptul că intră în joc prin contrast cu „rece”. Înţelesul lui „cald” stă, cel puţin în parte, in „diferenţa” între „cald” şi „rece”. (Şi de asemenea, probabil, în diferenţa dintre cald şi rece.)

Saussure, presupune Derrida, afirmă că limbajul nu este decât un sistem de diferenţe, fiecare semn datorându-şi înţelesul semnelor pe care le exclude. Limbajul nu conţine „termeni pozitivi”, ci e un şir nesfârşit de negaţii, aş cărui înţeles rezidă în ceea ce nu e spus, şi nu poate fi spus (deoarece a-l spune înseamnă în esenţă a diferenţia înţelesul în raport cu alt negativ ascuns, deci a-l tot amâna**). Nici un semn nu semnifică de unul singur, iar sensul se bazează pe „celălalt” sub semnul care-l complezează opunându-i-se, dar care nu poate fi în cele din urmă fixat în scris. Altfel spus, sensul nu e niciodată prezent, ci întotdeauna amânat, prin încă o diferenţiere, iar procesul amânării prin diferenţiere (procesul de différance) nu e nicicând epuizat. Sensul e vânat de-a lungul textului de la un semn la altul, dispărând întotdeauna tocmai când pare că e găsit. Iar dacă ne oprim într-un loc anume, particular, spunând că acum am pus mâna pe el, că acum avem sensul dinaintea ochilor, este deciza noastră, care poate avea o justificare politcă, dar care nu este nicidecum dictată de text. Astfel, ambiguul substantiv différance trebuie luat aici în ambele sale sensuri – ca diferenţă şi ca amânare prin diferenţiere: şi acest fapt este în scris în acea misterioasă ortografiere greşită.

* În franceză, forma corectă este différence [diferenţă] şi se pronunţă la fel ca forma lui Derrida: différance, aleasă din motive care se vor vedea mai jos.

** Scruton se referă aici la jocul de cuvinte, ce stă, în acest context, la baza teoriei lui Derrida, între différer (a diferi, a fi diferit) şi verbul cu aceeaşi formă différer (a amâna), ambele contopite în différance, care devine astfel, pentru Scruton, „diferenţă şi amânare”.

Efectul unor astfel de idei criptice este să introducă nu o lectură critică a textelor, ci o serie de vrăji prin care înţelesul este mai întâi încarcerat, iar apoi distrus. Scopul este să deconstruiască ceea ce autorul a construit, să citească „textul” împotriva lui însuşi, arătând că încercarea de a da ceva de înţeles generează lectura opusă. „Textul” se autosubminează sub ochii noştri, dând de înţeles orice, şi prin urmare nimic. Dacă rezultatul este un „joc liber al sensurilor” sau dacă putem spune, alături de unii dintre discipolii lui Derrida, că orice interpretare e greşită, acestea sunt probleme aprins şi comic disputate în tabăra deconstructiviştilor. Dar pentru ţelul nostru asemenea dispute pot fi lăsate deoparte. Ceea ce contează este sursa „voinţei de a crede” care-i împinge pe oameni să adere frenetic la astfel de doctrine, incapabile să supravieţuiască traducerii din limbajul neobişnuit care le face cunoscute.

Deconstrucția, lucrarea diavolului (2)

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

3 COMENTARII

  1. ”Nici un semn nu semnifică de unul singur […] Altfel spus, sensul nu e niciodată prezent, ci întotdeauna amânat”

    Aici sta toata lucrarea diavolului din deconstructivism: NIHILISMUL la care se ajunge – o lume de semne emasculate, dar incarcate cu o putere de atractie magica, o lume de incantatii, de bolboroseli FARA SENS. Asa ceva, intr-o lume plina de SENSURI, cum e cea crestina, e pura damnare.

  2. explicatia sublima a Dead Endului inevitabil in discutiile epuizante cu neo-comunisti/anarhisti/nihilisti si neo-liberali – merci!

  3. Când discut în contradictoriu cu cineva, presupun că vorbele mele înseamnă ceva şi că înţelesul lor îi este accesibil. Presupun că eu pot face referire la obiecte ale cunoaşterii comune, că el poate înţelege la ce mă refer şi că astfel mă poate situa în lumea unde sălăşluieşte şi el. Presupun posibilitatea de a vorbi întemeiat pe adevăr, de a aduce argumente trecând de la un adevăr la altul, astfel încât să ajungem împreună la o concluzie comună. Dar dacă aceste presupoziţii sunt de nesusţinut, atunci argumentarea este inutilă. Mai mult, printr-o inversiune curioasă, tocmai înclinaţia mea de a argumenta pune în pericol argumentul. Ceea ce trebuie presupus în orice argument nu poate fi justificat prin argument. Subliniind asta, deconstructivistul îmi subminează discursul, mă lasă fără replică, conştient numai de râsul său cavernos când se retrage victorios în neant ——– ——- explicatia sublima a Dead Endului inevitabil in discutiile epuizante cu neo-comunisti/anarhisti/nihilisti si neo-liberali – merci!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here