Preluat din – Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, Ed. Humanitas, București, 2011 p. 179-187

Deconstrucţia nu este nici o metodă, nici un argument. Ar trebui înţeleasă după modelul incantaţii magice. Incantaţiile nu sunt argumente şi evită gândurile duse până la capăt şi propoziţiile terminate. Depinde de termeni cruciali, ce-şi datorează efectul repetiţiei şi apariţiei lor în lungi liste de silabe criptice. Ţelul lor nu este de a descrie o prezenţă, ci de a convoca o absenţă: a-l convoca pe zeu pentru ca acesta să se transforme în idol, pentru a se revela aici şi acum. Incantanţiile îşi poate face treaba doar când cuvintele şi frazele cheie dobândesc o penumbră mistică. Înţelesul acestor simboluri pătrunde adânc într-o altă dimensiune și nu poate fi captat într-o propoziţie clară.

De aceea, incantaţiile rezistă definirii termenilor din componenţa lor. Scopul lor nu este să reveleze misterul, ci să-l protejeze – să-l învăluie (cum ar putea spune Derrida) în simbolul sacru, în „semn”. Cuvântul sacru nu este definit, ci inserat într-un balet mistic. Scopul nu este dobândirea unu isens, ci dobândirea asigurării că problema sensului e treptat uitată, iar cuvântul însuşi, în toată nimicnicia sa fascinantă, ocupă prim-planul atenţiei noastre. Iată, de exemplu, explicaţia lui Derrida cu privire la pretenţia că referinţa la o realitate prezentă este întotdeauna „amânată prin diferenţiere”:

Amânat prin diferenţiere tocmai în virtutea principiului de différance care susţine că un element funcţionează şi semnifică, preia sau transmite un înţeles doar prin referirea, într-o economie de urme, la un alt element, trecut ori viitor. Aspectul economic al acestei différance, care pune în joc un anume calcul inconştient într-un câmp de forţe, este inseparabil de aspectul mai strict semiotic al respectiv différance. El afirmă că subiectul, şi în primul rând subiectul conştient şi vorbitor, depinde de sistemul de diferenţe şi de mişcarea aceleiaşi différance, confirmă că subiectul nici nu este prezent, nici, mai presus de toate, nu îşi este sieşi prezent înainte differance, că subiectul este constituit doar separându-se de sine, devenind spaţiu, temporizând, amânând prin diferenţiere.[52]

Pasajul nu adaugă chiar nimic la ceea ce pretinde că explică – şi anume, faptul îndoielnic că referinţa la o realitate prezentă este întotdeauna „amânată prin diferenţiere”. Dimpotrivă, pur şi simplu repetă ideea, în cercurile din ce în ce mai largi ale unei retorici auto-referenţiale şi care se amână prin auto-diferenţiere, întorcându-se liturgic la cuvintele cruciale: a amâna prin diferenţiere, diferenţă, différance. Aşteptarea pare a fi aceea că cititorul ar fi convins să accepte că aceşti termeni conţin un sens prea vast pentru a fi transcris cu alte cuvinte: un sens esenţialmente secret, precum înţelesul unei vrăji. Şi alte cuvinte sau fraze-cheie sunt supuse acestui proces: „suplement”, „absenţă”, „alteritate”, „marcă” şi „întotdeauna deja” care arată că natura, realitatea şi fiinţa nu pot fi niciodată cuprinse, de vreme ce imposibilitatea cuprinderii lor este „întotdeauna deja” presupusă în încercarea de-a o face.

Incantaţia de acest fel ne este familiră din contextul religios şi face parte dintr-o relaţie socială complexă. Pentru a-i înţelege semnificaţia, trebuie să găsim ceilalţi patru termeni ai relaţiei, şi anume: idolul în faţa căruia este psalmodiată vraja; preotul autorizat s-o repete; divinitatea chemată prin ea şi care-şi ocupă locul în idol; şi congregaţia ai cărei membri sunt strâns legaţi între ei prin prezenţa sacră. Asta învățăm de la antropologi, iar intuițiile lor ne permit, cred, să înțelegem măcar o parte din ce se petrece în lumea stranie a deconstrucției. Pentru că este evident că „textul” e tratat idolatric de către Derrida: este ridicat din lumea de zi cu zi și învestit cu o putere supranaturală, o putere atât de mare încât întreaga realitate este în cele din urmă absorbită în ea. Nu mai este expresia unui suflet omenesc, nici un produs uman, în vreun sens real, ci un vizitator de pe un alt tărâm, înspre care spiritul trebuie conjurat.

Criticul deconstructivist, e de asemenea evident, își asumă o postură de hierofant – este paznicul și oracolul sensului sacru al textului, maestrul de ceremonii necontestat și incontestabil, care face dovada tipului de cunoașterea din interior, a accesului privilegiat la un secret, de care congregația trebuie să se apropie prin el. Și e rezonabil să-i vezi cititorii (cei căroria li se adresează pe ascuns cuvintele sale) ca pe o congregație, unită prin inițiere și prin apartenență mai curând decât prin cercetare rațională. („Comunitatea deconstructivistă” este exact opusul „comunității științifice”, tocmai în această privință: este o comunitate.)

Prin urmare, ar trebui să recunoaștem apropierea dintre mediul deconstructivist și experiența religioasă, așa cum am invocat-o în capitolul 2. Termenii cruciali sunt liturgici și își datorează efectul repetiției: a-i repeta înseamnă a face dovada apartenenței la comunitate, iar a-i disprețui sau a-i pune sub semnul întrebării înseamnă a risca afurisirea. Răspunsul normal al apărătorilor deconstrucției dat celor care-o pun sub semnul întrebării nu este să replice prin argumente, ci să elimine atât întrebarea, cât și pe cel ce-o pune.[53] Criticul demonstrează prin critica sa că este exclus din obște. Nu e de-al nostru. Tocmai disponibilitatea sa de a argumenta dovedește că nu reușește să înțeleagă revelația ce face argumentul futil. Revelația „ne poartă către un plan mai înalt”, unde necredinciosul este deconstruit, iar presupunerile sale amânate prin diferențiere.

Zeul deconstrucției nu este „o prezență reală”, în sens creștin, ci o absență: o negativitate. Revelarea zeului este, ca să spunem așa, o revelare a unui vid transcedental, o lipsă de sens, acolo unde ar fi trebuit să existe sens. Derrida e destul de explicit în această privință (atât cât este el explicit în vreo privință). „Gramatologia”, așa cum își descrie el de la bun început evanghelia, anunță „«gândirea-care-nu-înseamnă-nimic», «gândirea care depășește sensul»”54, iar el își dezvoltă ideea astfel:

„Gândirea” (ghilimele: cuvântul „gândire” și ceea ce este numit „gândire”) nu înseamnă nimic: este vidul substanțiat al unei idealități în cel mai înalt secundare, efectul unei differance de forțe.[55]

Un „vid substanțiat” este Prezența Reală a Nimicului: iată conținutul acestei religii stranii.

Dacă recapitulăm punctele evidențiate mai sus, putem discerne o imagine aflată la baza lumii, promovate în forma acestei Prezențe Reale, care este de asemenea o „absență”. Nu afirm că Derrida însuși ar accepta această imagine. Nici n-ar trebui să ne așteptăm la așa ceva, dacă ipoteza mea e corectă. Întemeietorul unei religii nu trebuie niciodată pe de-a întregul lucid sau neambiguu: precum Isus ori Mahomed, trebuie să spună foarte multe lucruri aparent contradictorii. Evanghelia trebuie să devină clară numai retrospectiv, atunci când e modelată, atunci când e modelatî de cerințele une ianumite comunități, al cărei partizanat înflăcărat va fi dovada aprobării de către Dumnezeu. Oricum, mie mi se pare că deconstrucția a devenit clară retrospectiv. Cei care i-au sprijinit pretențiile par de asemenea să facă parte dintr-o congregație particulară, aceea a nemulțumiților de ultimă oră: o comunitate imaginată a celor deposedați.

Deconstrucția a fost adoptată ca o armă împotriva structurilor „hegemonice” și „autoritariste” ale culturii tradiționale; și a pătruns în cultura repudierii drept ideea ei ultimă și peremptorie. Singurul lucru pe care nu-l poate face deconstructivistul este să accepte „stăpânirile care sunt”*, să susțină civilizația occidentală, să afirme valorile societății burgheze sau să manifeste instinctele de conservare obișnuite care pun lumea în mișcare – întrucât sunt opuse acelor poziții „destabilizatoare” și „tulburătoare” care-l fac să o ia razna. Unitatea implicită din jurul acestui program explică încurcătura ce a urmat dezvăluirii faptului că unul dintre „sacerdoții” de frunte (Paul de Man) a nutrit cândva simpatii naziste. Fără doar și poate, e absurd să sugerezi că o confuzie similară ar fi însoțit descoperirea că el ar fi fost cândva comunist – chiar dacă a luat parte la marile crime comuniste. Dacă așa ar fi stat lucrurile, s-ar fi bucurat de același sprijin plin de compasiune acordat lui Lukacs, Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, din perspectiva crezului – perspectiva care examinează acreditările – asemănările dintre comunism și nazism sunt mult mai semnificative decât diferențele.

* Termen preluat din Biblie – Romani 13, 1 (traducere de D. Cornilescu)

Dacă faptele susțin interpretarea pe care o găsesc irezistibilă, atunci ele oferă o imagine clară a teologiei deconstructiviste. Iat-o:

1. Nu există nici o legitimitate sau autoritate pe lume, ci numai constructe umane, al căror temei e puterea.

2. Nu există nici un adevăr, ci doar „adevăr” în ghilimele: un concept care este numai bun pentru a fi deconstruit. Toate încercările de a cunoaștea adevărul presupun pur și simplu că-l cunoaștem: iar dovada că încercarea noastră e futilă este „întotdeauna deja” acolo.

3. Nu există „creator transcendental”, nimic care să producă ceea ce percepem („textul”) ca deosebit de cei care-l citesc. Totodată, orice am crea este de asemenea și o de-creare, o desființare, o absență. A-l cunoaște înseamnă a-l deconstrui, a arăta că rezultatul creației este tot deconstrucție. De fapt, lumea unde ne aflăm este o lume „desființată”.

4. În particular, nu există nici un sens. A încerca să dai ceva de înțeles înseamnă s-o apuci pe o traiectorie infinită care nu se poate nicicând opri în înțeles. Dacă ar exista sens, ar exista în text – idolul. Dar nu putem chema în acest idol nimic, afară de Nimicul însuși. Lumea e bântuită de absență, de Neființa lui Sartre și Heidegger: lucrul notoriu care nimicnicește.

5. Astfel este inversată ideea centrală a tradiției noastre religioase: ideea unei rostiri sacre, Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat cu sfințenie într-un text. Textul rămâne sacru, dar nu mai este cuvântul (logos). Este absența cuvântului, retragera rostirii primordiale a lui Dumnezeu.

6. Oricum, în timp ce adevăr, legitimitate, autoritate, obiectivitate, sens și realitate alunecă toate în neant, rămâne totuși un lucru: scheletul de care atârnau aceste măști, și anume puterea – puterea posesorului asupra celui deposedat, a burghezului asupra proletarului, a bărbatului asupra femeii, a heterosexualului asupra homosexualului. Înfruntarea dintre multiplele lecturi ale textului ia sfârșit la nivelul puterii. Puterea în cauză nu este cea a iubirii, bunătății ori frumuseții, ci puterea instrumentală: puterea de a-ți atinge scopul, oricât de lipsit de valoare ar fi. Într-o asemenea putere nu există virtute, dimpotrivă. Căci puterea instrumentală conține ispita supremă, cea de a transforma puterea în propriul ei scop, astfel încât puterea să fie căutată de dragul puterii, orbește, cu bestialitate și indiferență. Așa arată imaginea societății pe care Foucalt și-o așează dinainte, și pe care cei din generația ‘69 o găsesc evidentă de la sine.

7. Împotriva puterii „structurilor” – puterea care a construit lumea oamenilor și care se mândrește cu capodoperele culturii europene – mai există o alta care poate fi convocată, puterea deconstrucției. Intelectualul se poate ridica deasupra lumii înțelesurilor obișnuite către perspectiva care-și bate joc de ele. Înfruntă-l și va dispărea din fața ta într-un nor de cuvinte alunecoase, ca să-ți apară în spate, râzând de lipsa ta de apărare.

Într-un studiu despre romanul 1984 al lui George Orwell – La Falsification du Bien („Falsificarea binelui”) -, Alain Besancon susține că societatea totalitară închipuită de Orwell poate fi înțeleasă numai în termeni teologici. Întrucât e o societate întemeiată pe o negație trascedentală, pe un suprem „nu” spus condiției umane la care nu există și nu poate exista nici un răspuns pur uman. În această societate există doar putere, iar scopul puterii este puterea. În locul unde ar trebui să fie dragostea, se află o absență; în locul legii, o altă absență; în locul obligației, prieteniei, responsabilității și dreptului, doar absențe. Adevărul e ce decide puterea, iar realitatea, nimic altceva decât un construct al puterii. Oamenii pot fi „prefăcuți în fum” – deoarece existența lor a fost întotdeauna provizorie, o oprire momentană în curgerea lipsei de sens. Limba a fost întoarsă împotriva ei înseși, astfel încât încercarea de a da ceva de înțeles – dorința disperată de a rosti ceva cu sens – va da greș necontenit. „Novlimba” deconstruiește cuvântul, astfel încât nimic nu mai vorbește (sau scrie) în el cu excepția puterii. Iar a conduce prin intermediul acestei puteri este o iscusință supremă, ironia mefistofelică a lui O’Brien, care subminează în retorica sa tocmai sistemul pe care-l slujește, întărind batjocoritor prin tortură punctul de vedere potrivit căruia tortura, ca orice altceva, este absolut fără sens.

Sunt de acord cu interpretarea pe care Besancon i-o dă lui Orwell, dar aș face un pas mai departe. Societatea din 1984 este alcătuită proiectând în realitate o stare de spirit care există în lumea adevărată și care a locuit creierele intelectualilor occidentali de la Iluminism încoace: religia alienării. Dacă oamenii nu înțeleg ce a descoperit Orwell, asta nu se întâmplă doar pentru că n-au trăit în societatea comunistă și pentru că n-au capacitatea de a-și imagina un sistem care a fost cât pe ce să colonizeze lumea. Chiar dacă au o idee vagă despre ce s-a întâmplat în acele locuri, tot nu pricep lecția conținută în cele întâmplate. Deoarece, de regulă, ei nu văd că tocmai aceasta este realizarea ispitei intelectuale care nu vede în societate decât putere și care deconstruiește masca umană ce-o acoperă. În 1984 vedem realizarea a ceea ce, la Foucault, este o simplă idee: aflăm ce însemna efectiv ca realitatea socială să fie un construct al puterii, iar adevărul, subordonatul puterii. Ministerul Adevărului al lui Orwell ne oferă cheia nu doar pentru realitatea societăților totalitare, ci și pentru sensul spiritual al doctrinelor și teoriilor care le dau ființă.

Deconstrucția ne așază dinainte un profund mister, de care ne putem apropia doar prin incantarea unor cuvinte inventate printr-o „novlimbă” deconstruindu-și propriul înțeles în actul rostirii. Când în cele din urmă vălul e ridicat, percepem un peisaj uimitor: o lume de negații, o lume în care, oriîncotro ne-am uita după prezență, găsim absență, o lume nu de oameni, ci de idoli vacanți, o lume oferind numai scheletul puterii acolo unde noi căutăm ordine, prietenie și valoare morală. În această lume nu există creație, deși se găsește în ea multă iscusință – o iscusință pusă în slujba Nimicului. Este o lume a desființării, fără speranță, sau credință, sau iubire, de vreme ce nici un „text” nu ar putea avea drept înțeles aceste lucruri transcendentale. E o lume unde negația a fost dotată cu instrumentele supreme – puterea și intelectul – pentru a transforma absența în prezență atotcuprinzătoare.

Pe scurt, este o lume a diavolului.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

7 COMENTARII

  1. Nu stiu cum sta cu diavolul, dar la un moment dat „comunitatea deconstructivista” s-a luat la tranta cu stiinta, in stilul cunoscut (stiinta nu-i obiectiva si, oprima… pe nu stiu cine). Pana cand un fizician s-a hotarat sa le faca o farsa. Asa a aparut „the Sokal hoax”. Detaliile abunda
    pe Net; de ex. http://en.wikipedia.org/wiki/Sokal_affair. Deconstructia a iesit destul de sifonata din toata povestea asta…

  2. Eh… Everac dixit (oare câți „dinozauri” ar zice-o ?)

    Pidosnica deconstrucție

    Trebuie sa recunosc ca cel ce a inventat notiunea si trendul de deconstructie a avut o minte uriasa, bine exersata, dar si pidosnica ce nu s-a pomenit. A stiut unde sa puna levierul, ranga, sa salte si sa sfarame tot ce se gasea inchegat, ba si organic, chiar armonic, sub pretext ca innoieste, face curatenie, revolutioneaza. Ti-a pus deodata pata putrejunii pe frunte.
    Acum dai zor sa te innoiesti. In ce directie? Bineinteles in a deconstructiei, unde poti ajunge repede mester, prooroc. Si atunci nu mai e bun ce ai avut. Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e buna educatia pe cateva principii statornice. Nu mai e buna starea de contenenta si de auto-aparare a statului.
    Lucrurile grave si serioase se iau atunci la misto, axiomele se pun la indoiala, peste marii nostri predecesori bate un vant de deriziune. Atunci, in focul de a deveni globalist prin inaderenta, te lepezi usurel de tarisoara ta, arunci patriotismul la cos, te rusinezi ca ti-ai iubit cu oarecare patos natiunea, n-o mai scoti bine la capat nici cu familia, nici cu scoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te demantelezi, iti creste o piele noua cosmopolita, suficienta, daca nu chiar aroganta, si umbli de aici inainte ca o carie, ca un gandac de baligar, sa deconstruiesti totul. Devii steril, te auto-amputezi din spirit revolutionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o branza fermentata cu viermi in ea.
    Cine a inventat chestia asta stia ce face. Deconstructia era procedeul magic de aruncat in aer. Noi, romanii, multilateral talentati in lipsa de caracter, avem mare spor aici. Noua nu ne trebuie in strainatate doua generatii ca sa uitam cine suntem, ca sa ne asimilam, cu limba, cu moravuri, cu tot. Ca sa ne facem cat mai ca ei. Noi exersam asta mai demult. Nu suntem gelosi pe «puritatea» noastra, nu suntem deloc orgoliosi. Ne acordam cu oricine, chiar cu janchinosii lumii. Suntem bucurosi sa ne ia in primire unii, sa ne incadreze, sa ne plateasca, sa ne considere. Ne guduram la ei pentru un «cuvintel» bun. Daca ne bat pe umar, le pupam mana. Daca ne ofera forme superioare de a ne pricopsi, nu ne dam in laturi de la nimic. Orgoliul identitatii? Demnitatea de a fi roman – de unde? La urma urmei, pe ce era sa ne bazam? Turcii, rusii, nemtii au facut cu noi ce au vrut. Evreii, cand le-a fost greu, s-au adunat la noi. Tiganii sunt aici buluc, huzuresc, incep sa ne domine. Toti, intr-un fel, ne-au deconstruit sau macar au vrut s-o faca. Acum insa s-a gasit si fermentul ideologic. De pazit nu ne mai pazeste nimeni. De educat nu ne mai educa nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitara tabarcita.
    Calul troian e in casa! Da din copite! Adio, natie, si n-am cuvinte!.. Pacat!…

    infoportal.rtv.net/articol%7Edin-societate%7Einfo-2355821%7Edinozaurul-tare-in-dinti-pidosnica-deconstructie.html

  3. [Derrida] „was Vice-President and co-founder (with Jean-Pierre Vernant) of the Jan Hus Association, whose purpose was to defend the rights of dissident Czech writers. Members of the association traveled to Prague to give clandestine seminars to dissident philosophers, and in 1982, after one of his seminars, Jacques was arrested and spent two days in prison in Prague.”

  4. Vlade, nu vad relevanta acestui fapt. Cumva deconstructia devine mai putin otravitoare pentru mintea umana? Ma indoiesc. 🙂

    Riddick> Bine, dar poti gasi surse mai serioase decat Paul Everac, dinozaurul comunist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here