Dreapta și stânga, începutul și sfârșitul

Îi propun astăzi cititorului o scurtă cercetare a istoriei ideilor. Ea ar putea fi destul de greoaie la început, dar va da roade bune pentru înțelegerea multor fapte ale vieții actuale.

Inconstanța și varietatea discursurilor ideologice ale stângii și ale dreptei, ca să nu mai vorbim de inversările lor frecvente și grefările reciproce, fac atât de greu de înțeles conceptual diferența dintre aceste două curente politice, încât mulți cercetători au renunțat să o mai facă și au optat pentru a le lua drept simple etichete convenționale sau publicitare, fără vreun conținut precis.

Alții, văzând că zona de nediferențiere dintre ele se lărgește în timp, au concluzionat că acestea aveau sens la început, dar au devenit progresiv inutilizabile ca noțiuni descriptive.

În ciuda acestor obiecții rezonabile, denumirile de stânga și dreapta încă servesc unor grupări politice active care, adesea, dându-le o încărcătură emoțională puternică, le folosesc nu numai ca simboluri pentru a se auto-identifica, ci invers, ca indicatori schematici prin care își conturează în imaginație figura adversarului lor ideal și, o proiectează istoric asupra cutărui sau cutărui grup social.

Atunci când apare o situație paradoxală de acest fel, adică atunci când concepte prea fluide sau chiar goale de conținut au totuși o prezență reală, ca forțe istoric active, aceasta se întâmplă pentru că diferitele și contradictoriile lor definiții verbale nu sunt decât încercări parțiale și eșuate de a exprima un dat din realitate, un adevăr din experiență, a cărui unitate de semnificație, presimțită nelămurit, rămâne sub pragul conștienței personajelor implicate și nu poate fi deslușită decât prin analiza directă a experienței ca atare, adică luată independent de formulările ei verbale istoric înregistrate.

Altfel spus: distincția dintre dreapta și stânga există în mod obiectiv și este suficient de stabilă pentru a fi obiectul unui concept științific, dar ea nu constă în nimic din ceea ce dreapta sau la stânga spun fiecare despre sine sau una despre cealaltă. Constă într-o diferență dintre două percepții ale realității, diferență ce rămâne constantă în decursul tuturor variațiilor de semnificație ale termenilor respectivi și care, odată înțeleasă, permite elucidarea unității aflate dedesubtul acestor variații și explicarea modului în care acestea au devenit posibile istoric.

Cu ani în urmă am început să lucrez la o soluție pentru această problemă și, din când în când, mă întorc la ea din unghiuri diferite, observând întotdeauna că rămâne valabilă.

Soluția, într-o versiune dramatic prescurtată, este următoarea: dreapta și stânga, cu mult înainte de diferențe „ideologice” sau de program politic, sunt două moduri diferite de a experimenta timpul istoric. Aceste două moduri sunt ambele înrădăcinate în mitul fondator al civilizației noastre, narativul biblic, care merge de la un „început” către un „sfârșit”, de la Facere la Apocalipsă. Vă rog să rețineți că începutul se află într-un trecut atât de îndepărtat, anterior chiar și măsurării timpului uman, încât nici măcar nu poate fi conceput istoric. Începe într-un „pre-timp”, sau „non-timp”. Începe în veșnicie. Sfârșitul, la rândul său, nu poate fi nici el considerat drept capitol al secvenței temporale, pentru că este încetarea și depășirea parcursului istoric, „sfârșitul timpurilor”, atunci când succesiunea momentelor trăite se reabsoarbe în simultaneitatea eternității. Totalitatea timpurilor, prin urmare, are loc „în interiorul” eternității, exact așa cum orice cantitate, oricât ar fi de imensă, este o submulțime a infinitului. Sf. Apostol Pavel a exprimat aceasta într-un mod exemplar, zicând: „În El [în Dumnezeu, în infinit, în veșnicie] trăim, ne mișcăm și suntem [acționăm și existăm istoric, adică în timp].” A fi încadrat în montura veșniciei este un element esențial al structurii înseși a timpului. Fără a avea ca reper simultaneitatea, succesiunea ar fi imposibilă: însăși ideea de timp s-ar prăbuși într-o pulbere de clipe fără legătură între ele. Nu trebuie, prin urmare, să ne mire că formarea conștiinței istorice a avut loc în cadrul moștenirii iudeo-creștine, ca unul dintre roadele cele mai tipice ale acesteia. Dar atunci când, între secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, această conștiință se consolidează ca domeniu independent și înflorește într-o varietate de manifestări, între care „știința istorică”, „filosofia istoriei”, precum și moda ideilor de „progres” și „evoluție”, în aceeași clipă montura veșniciei dispare, iar dimensiunea temporală ajunge să ocupe întregul câmp vizual dominant din punct de vedere social.

Unul dintre primele consecințe ale acestei restrângeri a orizontului este ceea că ideile de „început” și „sfârșit”, care deja nu se mai referă la o dimensiune supratemporală, ajung să fie concepute drept simple capitole „în interiorul” timpului – o lipsă de coerență aproape comică, ce va infecta cu germenii iraționalității multe realizări ale unei științe ce se anunța promițătoare. Printre nenumăratele manifestări ale teratologiei intelectuale, ce absorb de atunci atenția oamenilor de bine, se remarcă, de exemplu, încercările de a data începutul timpurilor pornind de la un presupus început al materiei, ca și cum legile care au determinat formarea materiei nu ar fi trebuit să-l preceadă dintotdeauna; sau eforturile patetice de a cuprinde întregul ansamblu al parcursului istoric într-un sistem de „legi”, care chipurile ar duce la un anumit stadiu final, ca și când acel stadiu final ar fi altceva decât un alt eveniment dintr-o secvență destinată să continue fără un termen previzibil.

Dacă în sferele superioare ale gândirii înfloresc atunci peste tot concepții puerile, care parazitează atenția pentru câteva decenii, pentru ca apoi să fie aruncate la lada de gunoi a uitării, tulburarea generală a percepției timpului nu putea să nu se manifeste, de asemenea, și chiar cu o claritate mai mare, în domenii mai grosiere ale activității mentale umane, cum ar fi politica. Iar aici, reperele eterne ale timpului, reduse la capitole specifice ale secvenței temporale, ajung să fie experimentate ca două simboluri legitimatoare ale autorității politice.

Pe de o parte, simpla vechime temporală a puterii existente (care, în realitate, putea să nici nu fie chiar atât de veche, ci doar mai veche decât cea a dușmanilor săi), părea a o investi cu o aură cerească. Faimosul „drept divin al regilor”, care de fapt nu era o instituție foarte veche, ci rezultatul mai mult sau mai puțin recent al tăierii cordonului ombilical ce lega puterea reală de autoritatea Bisericii, nu este decât traducerea în limbaj juridico-teologic a unei trăiri a timpului care identifica vechimea relativă cu originea absolută.

Pe de altă parte, perspectiva Judecății de Apoi, cu răsplătirea celor drepți și pedepsirea celor răi, o dată cu resorbția timpului în veșnicie, a fost înghesuită în interiorul imaginii viitoare a unei împărății pământești a dreptății și a păcii, a unui sistem politic desăvârșit, care, în mod paradoxal, ar fi, în același timp, sfârșitul istoriei și continuarea istoriei.

Aceasta este originea respectivă a „reacționarilor” sau „conservatorilor” și a „revoluționarilor” sau „progresiștilor”. Dreapta și stânga modernă rezultă din adaptări degradante ale unor simboluri mitologice, răpite veșniciei, comprimate în dimensiunea temporală și preschimbate în zei de ocazie.

Este evident că, în structura timpului real, nu există nici vechime sacră nici apocalipsă terestră – nici drept divin al regilor nici carisma profetului revoluționar. Ele sunt, și una și cealaltă, mai puțin decât mituri (pentru că eu folosesc termenul „mit”, în sensul nobil al narativului arhetipal, și nu ca opus al „adevărului”). Regele nu este puterea lui Dumnezeu și revoluționarul nu este un profet. Sunt doar doi indivizi care se cred importanți, primul pentru că ia vechimea familiei sale drept începutul timpurilor, al doilea pentru că atribuie proiectelor sale de guvernare măreția mitică a Judecății de Apoi.

Dreapta și la stânga au trecut prin nenumărate variații și combinații și de-a lungul ultimelor două secole. Dar, oriunde se profilează cu forță suficientă pentru a se confrunta pe scena politicii, această distincție rămâne în fundalul discursurilor lor respective: dreapta este ceea ce se legitimează în numele vechimii, al experienței consolidate, al cunoașterii dobândite, al siguranței și al prudenței, chiar și atunci când, în practică, uita experiența, disprețuiește cunoașterea, și, comițând tot felul de nesăbuințe, pune în pericol siguranța generală; stânga este aceea care își arogă în prezent autoritatea și prestigiul unei frumoase lumi viitoare a dreptății, păcii și libertății, chiar și atunci când, în practică, răspândește răul și nedreptatea în doze mai mari decât tot ceea ce s-a acumulat în trecut.

Faptul că, de atâtea ori conținuturile discursurilor de dreapta și de stânga se amestecă și se confundă se explică ușor de prin însăși precaritatea simbolurilor lor inițiale de referință – vechimea și viitorul -, care, neputând descrie realitatea concretă, cer în mod dialectic să fie completate de contrariile lor, făcând să răsară, în cadrul fiecăreia dintre cele două regiuni de mentalități aflate în luptă pentru a se deosebi și a se întrece una pe alta, o zonă care nu este antagonică adversarei sale, ci este imitația ei. Astfel, de exemplu, permanența conservatoare poate fi proiectată în viitor, într-un fel de utopie a existentului, ca aventurile coloniale prin care regii promiteau răspândirea credinței. Și astfel, ipotetica lume viitoare a revoluționarului caută să se înveșmânteze în prestigiul începuturilor, prezentându-se ca restaurația unei vârste de aur pierdute, ca în teoria „bunului sălbatic” a lui Rousseau, sau în „comuna primitivă” a lui Karl Marx. Este inevitabil, prin urmare, ca, în conținutul discursurilor lor, să se confunde uneori, dar numai retoric, pentru că, în sfera acțiunii practice, atât reacționarul cât și revoluționarul sunt fiecare atașați ferm de orientarea sa în timp.

Prin această distincție, este posibil să se înțeleagă unitatea dintre diferitele tipuri istorice de conservatorism și stângism, a căror varietate, altfel, ne-ar dezorienta. Un adept al capitalismului liberal clasic, prin urmare, ar putea fi un stângist în secolul al XVIII-lea, pentru că paria pe o utopie de libertate economică, a cărei experiență concretă nu o avea într-un univers al mercantilismului și etatismului monarhic. Dar este un conservator în secolul al XXI-lea, deoarece vorbește în numele experienței a două secole de capitalism modern și deja nu mai încearcă să ajungă la un paradis libertarian, ci doar să păstreze, cu prudență, intacte, mijloacele de acțiune ce s-au dovedit capabile să promoveze prosperitatea generală. Poate, însă, să devină un revoluționar în clipa următoare, atunci când pariază pe faptul că expansiunea generală a economiei de piață va produce utopia globală a unei lumi fără violență. În fiecare etapă a acestor transformări, coeficientul de stângism și conservatorism al poziției sale poate fi măsurat cu o precizie rezonabilă.

Este inevitabil, de asemenea, ca cel puțin în anumite momente ale procesului, cei de stânga și cei de dreapta să se înșele profund în aprecierea proprie sau a adversarilor lor. De partea celor de dreapta, atât în prezent, cât și de-a lungul întregului secol XX, marea iluzie este aceea a echivalenței. Fiindcă sunt obișnuiți cu ideea că dreapta și stânga există, ca date mai mult sau mai puțin stabile ale ordinii democratice, ei cred că această ordine poate fi păstrată intactă și că, pentru aceasta, este posibilă „educarea” stângiștilor, așa încât ei să respecte regulile jocului și să nu mai încerce să distrugă ordinea existentă. De partea stângistă însă, această acomodare este imposibilă. În lumea celor de dreapta pot exista oameni de dreapta și de stânga, dar, în lumea stângiștilor, numai stângiștii au dreptul de a exista: venirea împărăției stângii constă, în esență, în eliminarea tuturor celor de dreapta, eradicarea completă a autorității vechiului. Din aceste motive, SUA și-au retras pașnic trupele din țările europene ocupate după Cel de-al Doilea Război Mondial, crezând că rușii vor face la fel, în timp ce rușii, dimpotrivă, trebuiau să rămână acolo oricum, deoarece, din perspectiva revoluției, sfârșitul unui război era doar începutul altuia și altuia și altuia, până la extincția definitivă a capitalismului. Succesiunea aproape incredibilă de eșecuri strategice ale dreptei în lume se datorează, în fond, unei limitări structurale a conservatorismului: eliminarea completă a stângii ar fi o utopie, dar dreapta nu poate deveni utopică fără a înceta să fie ceea ce este și a deveni ea însăși revoluționară, absorbind valori și simboluri ale stângii până la distrugerea ordinii statornicite pe care dorea să o păstreze. Fascismul, așa cum a demonstrat ca Erik von Kuenhelt-Leddin în clasicul “Leftism: From De Sade and Marx to Hitler and Marcuse” (1974), se naște din stânga și ia pe sus dreapta, în iluzia suicidă a revoluției contra-revoluționare. A fi de dreapta înseamnă a oscila permanent între o toleranță debilitantă și accese periodice de ură răzbunătoare necontrolată și aproape întotdeauna zadarnică. Dar, dreapta din Brazilia este în descompunere de decenii și nu are niciun haz să vorbim despre ea.

Stânga, la rândul său, fiindcă se sprijină integral pe imaginea în mișcare a unui viitor ipotetic, nu poate să se judece pe sine însăși după standardele existente în prezent, condamnate „a priori”, ca rezidii ale unui trecut abominabil. Singurul său angajament este față de viitor, dar cea care inventează acest viitor, și îl modifică după necesitățile strategice și tactice ale prezentului, este ea însăși. Printr-o fatalitate constitutivă a simbolului său fondator, ea este întotdeauna legiuitorul, care, neavând nici o autoritate deasupra lui, legiferează în cauza proprie, face ce vrea, și, în ochii săi, are dreptate în toate împrejurările, îmbătându-se în contemplarea deșartă a unei imagini de puritate și sfințenie infinite, chiar și atunci când se bălăcește într-o mocirlă de crime și fărădelegi incomparabil mai mari decât toate relele din trecut, pe care promitea să elimine. A fi de stânga înseamnă a trăi într-o stare de dezorientare morală profundă, structurală și incurabilă. Înseamnă a-ți afunda mâinile în sânge și fecale, jurând că le scalzi în apele purificatoare ale răscumpărării divine.

De aceea, nu ar trebui să surprindă faptul că partidul cel mai tâlhăresc, cel mai criminal, cel mai pervers dintre toate din istoria noastră, partidul prieten cu narco-guerrilheiros și dictatori genocidari, partidul care a aplaudat lichidarea a zeci de mii de cubanezi neînarmați, în timp ce o condamna cu paroxisme de indignare pe cea a trei sute de teroriști brazilieni, partidul care condamnă atentatele cu bombă atunci când au loc în din Spania, și le aplaudă pe cele săvârșite în Brazilia, partidul care a instituit corupția și șpaga ca sistem de guvernare, este, de asemenea, partidul care se bate în piept cel mai tare, atribuindu-și cele mai înalte merite și ridicându-se în slăvi.

A fi de stânga înseamnă a fi exact asta.

***

Dreapta și stânga sunt politizări ale unor simboluri mitologice, al căror conținut originar a devenit inaccesibil în experiența obișnuită. Ele vor exista atât timp cât vom rămâne în ciclul modern, a cărei soartă esențială, așa cum bine a văzut Napoleon Bonaparte, este aceea de a politiza totul și de a ignora tot ceea ce este mai presus de politică. Ele nu vor exista pentru totdeauna. Dar, atunci când vor înceta să mai existe, politica va fi pierdut cel puțin o mare parte din spațiul pe care l-a uzurpat altor dimensiuni ale existenței.

Diário do Comércio, 1 nov 2005

The following two tabs change content below.

Un gând despre “Dreapta și stânga, începutul și sfârșitul

  1. Olavo De Carvalho gandeste, scrie si…se face lumina! Multumim Anca, pentru traducerea unui text exceptional!

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.