Dezbinătorul, insultătorul şi tulburătorul sunt sărbătorite de arta vremii noastre, frumuseţea fiind adeseori privită drept ceva prea dulceag, prea escapist şi prea departe de realitate pentru a merita întreaga noastră atenţie.

Caracteristici care mai înainte trădau eşecul estetic sunt citate acum ca indicii ale succesului, în timp ce urmărirea frumuseţii este adesea considerată o retragere de la menirea adevărată a creaţiei artistice, aceea de a provoca ortodoxia şi de a elibera de constrângerile convenţionale. Arthur Danto a susţinut chiar că frumuseşea este atât înşelătoare ca scop, cât şi antitetică misiunii artei moderne. (The Abuse of Beauty)

Repudierea frumuseţii derivă dintr-o viziune aparte a artei moderne şi a istoriei ei. Conform multor critici contemporani, o operă de artă se justifică prezentându-se ca un vizitator din viitor. Nu contează că unii oameni consideră noile opere goale, urâte sau pornografice. Valoarea artei este o valoare-şoc: arta există pentru a ne salva din ananghia noastră istorică şi pentru a ne reaminti de schimbarea neîncetată, singurul lucru constant în natura umană.

Această viziune asupra artei se hrăneşte dintr-un singur tip de exemple. În pictură, ni se readuce aminte în mod constant de arta salonului din mijlocul secolului al 19-lea, artă care nu era defel artă, tocmai pentru că era derivată dintr-un repertoriu de gesturi epuizate, şi de calomnierea necesară a lui Manet ca „le peintre de la vie moderne” („pictorul vieţii moderne”). Ni se reaminteşte de marea forţă care a fost dezlănţuită în lume de iconoclasmul lui Manet şi de şocurile succesive pe care le-a suferit sistemul pe măsură ce s-au desfăşurat, unul câte unul, experimentele, până când pictura figurativă a devenit un obiect al trecutului.

În muzică ni se aduce aminte de ultima simfonie şi ultimele cvartete ale lui Beethoven, în care constrângerile formei par a fi aruncate în aer de o putere titanică; ni se reaminteşte de Tristan şi Isolda, ale cărei armonii cromatice oscilante tind să întindă tonalitatea până la limită şi de muzica lui Stravinsky, Bartók şi Schoenberg, muzică care iniţial a şocat lumea şi a fost justificată în termeni folosiţi pentru a lămuri abolirea tabloului figurativ. S-a spus că vechiul limbaj a fost epuizat: din încercarea de a-i prelungi utilizarea n-ar putea rezulta decât clişee. Noul limbaj este destinat a plasa muzica în contextul ei istoric, recunoscând prezentul ca fiind ceva detaşat de trecut, o experienţă nouă pe care o putem pătrunde numai ca „altceva” decât ce a fost înaintea lui. Dar tocmai în momentul în care înţelegem prezentul, îl conştientizăm ca atrecut şi îl depăşim.

În arhitectură şi literatură întâlnim aceeaşi poveste, a artei aflate în război cu trecutul ei, forţate să provoace domnia clişeelor şi de a porni pe un drum al depăşirii lor. Totuşi, există şi o alta, o neglijată istorie a artistului modern, cea care a fost povestită cu adevărat de mulţi dintre cei mai mari modernişti. Este istoria povestită de T.S. Eliot în eseurile sale şi în The Four Quartets, de Ezra Pound în Cantos, de Schoenberg în scrierile lui importante şi în Moses und Aron, de Pfizer în Palestrina. Ea consideră că scopul artei moderne nu este acela de a rupe legăturile cu tradiţia, ci de a o recaptura în circumstanţe pentru care moştenirea artistică a luat puţine măsuri sau chiar nu a făcut-o. Această istorie nu vede trecutul momentului din prezent, ci realitatea lui prezentă ca loc către care trebuie să ne îndreptăm şi a cărui natura trebuie înţeleasă în termeni de continuitate. Dacă, în circumstanţe moderne, formele şi stilurile artei trebuie refăcute, aceasta nu se săvârşeşte spre a repudia vechea tradiţie, ci spre a o restaura. Strădania artistului modern este aceea de a prezenta lumea modernă, de a exprima realităţile care nu au mai fost întâlnite înainte şi sunt în mod deosebit dificil de cuprins. Dar asta nu se poate face decât prin revigorarea tradiţiei pentru a face în aşa fel încât capitalul spiritual al culturii noastre să îşi pună amprenta asupra momentului actual şi să îl arate aşa cum este în realitate. Din acest motiv, pentru Eliot şi colegii lui nu poate exista o artă modernă care să nu fie în acelaşi timp o căutare a ortodoxiei: o încercare de a captura natura experienţei moderne, punând-o în relaţie cu certitudinile unei tradiţii.

Puteţi considera rezultatul ca fiind de nepătruns, neinteligibil ori chiar urât – aşa cum le pare multora, în cazul lui Schoenberg -, dar în mod sigur nu asta este intenţia. Schoenberg, asemenea lui Eliot, a căutat să înnoiască tradiţia, nu să o distrugă, dar să o înnoiască ca mijloc pentru care frumuseaţea, şi nu banalitatea, va fi redevenit standardul. Nu e nimic absurd în a considera că liniile transparente ale operei Erwartung a lui Schoenberg au mai mult adevăr în ele decât texturile groase ale unei simfonii a lui Vaughan Williams. E adevărat, această mică melodramă are o calitate de coşmar care este departe de frumuseţile mângâietoare ale unui cântec de Schubert, dar idiomul lui Schoenberg trebuie înţeles ca tentativă atât de a înţelege coşmarul, cât şi de a se lăsa în voia lui, de a-l închide într-o formă muzicală ce dă catastrofei sens şi frumuseţe într-un mod asemănător celui în care Eschil acorda sens şi frumuseţe furiilor răzbunătoare ori Shakespeare îngrozitoarei morţi a Desdemonei.

Moderniştii s-au temut că strădania estetică s-ar detaşa de completa intenţie artistică şi ar deveni goală, repetitivă, mecanică şi împilată de clişee. Pentru Eliot, Matisse şi Schoenberg era de la sine înţeles că asta avea loc peste tot în jurul lor şi de aceea s-au pornit să apere un ideal estetic de coruperea lui de către cultura populară. Acest ideal a legat ideea frumuseţii de imboldul de a sfinţi viaţa umană şi a o înzestra cu mai mult decât o importanţă lumească. Pe scurt, moderniştii au încercat să reaunească întreprinderea artistică cu cauza ei fundamental spirituală.

Nu vreau să insinuez că arta s-a aflat întotdeauna în slujba religiosului ori a fost animată de vreun scop doctrinar sau sacerdotal, departe de aşa ceva. Vreau să spun că arta occidentală s-a inspirat din şi a intensificat trăirile care formează baza religiei şi prin asta a oferit o apărare seculară a unei imagini sacre despre viaţă. Aceasta este adevărul despre arta modernă a Renaşterii, a Iluminismului şi a mişcării romantice. În spatele unor lucrări precum Wild Strawberries a lui Bergmann sau Peter Grimes a lui Britten se află aceeaşi viziune care izbucneşte înveşmântată religios în The St. Matthew Passion şi Divina Comedie – viziunea vieţii umane ca posesor al unei valori ce nu poate fi tradusă în întregime în termeni temporali. Şi chiar şi atunci când arta îşi propune să se substituie viziunii religioase, să ne arate, asemenea lui Rilke şi Lawrence, aici şi acum, mântuiţi în mortalitate, acelaşi fond de emoţie animă expresia artistică, trimiţând dincolo de senzorial şi ireversibil, către un înţeles care ne separă într-un fel de restul naturii şi ne dezvinovăţeşte trecerea prin ea.

Aşadar, modernismul a fost o tentativă susţinută de a recaptura tradiţia şi, dimpreună cu ea, vechiul ideal al frumuseţii, o valoare care stă alături de sacru şi care mântuieşte viaţa umană într-un mod asemănător celui prin care obiectele sacră mântuie – arătând că viaţa este mai mult decât simpla valoare senzorială. Modernismul nu a fost conceput ca un atac, ci ca o recuperare: o cărare dificil de urcat către greu-câştigata moştenire a sensului. Nu asta vedem în arta „dezbinătoare” şi „provocatoare” a zilelor noastre, artă care ilustrează mai degrabă o fugă de frumuseţe decât dorinţa de a o recupera. Putem vedea lesne asta studiind un exemplu recent şi intens.

Una dintre cele mai fermecătoare lucrări ale lui Mozart este opera comică Die Entführung aus dem Serail care spune povestea Konstanzei, naufragiată, separată de logodnicul ei Belmonte şi luată să servească în haremul Paşei Selim. În urma unor diverse uneltiri, Belmonte o salvează, ajutat de clemenţa paşei, care, respectând castitatea Konstanzei şi dragostea loială a cuplului, refuză să o aibă cu forţa. Această intrigă neverosimilă îi permite lui Mozart să îşi exprime convingerea iluministă că mila este o virtute universală, la fel de reală în imperiul islamic al turcilor ca şi în imperiul creştin al iluminatului Iosif al II-lea (el însuşi abia creştin). Chiar dacă viziune inocentă a lui Mozart este în mare lipsită de fundament istoric, credinţa lui în dragostea dezinteresată este exprimată peste tot şi sprijinită de muzică. Die Entführung promovează o idee morală şi melodiile ei împărtăşesc frumuseţea acelei idei şi o prezintă convingător ascultătorului.

În ediţia din 2004 a Die Entführung de la Comic Opera din Berlin, directorul catalan Calixto Bieito a fixat acţiunea din operă într-un bordel din Berlin, cu Selim ca peşte şi Konstanze una dintre prostituate. Chiar şi în timpul celei mai delicate muzici, sunt împrăştiate pe scenă cupluri care se împerechează şi nu este ratată nici o ocazie pentru violenţă, cu sau fără apogeu sexual. La un moment dat, o prostituată este torturată şi sfârcurile îi sunt tăiate, sângeros şi realist, înainte de a fi ucisă. Cuvintele şi muzica vorbesc despre dragoste şi compasiune, dar mesajul este înecat în scene de profanare, crimă şi sex narcisist.

Acela este un exemplu de fenomen al culturii noastre cu care suntem toţi familiarizţi. Dar artiştii, directorii, muzicienii şi alţii legaţi de arte nu doar fug de frumuseţe – există o dorinţă de a elimina frumuseţea, de a o şterge. De fiecare dată când ne aşteaptă frumuseţea, intervine dorinţa de a minimaliza apelul ei, asigurându-se că vocea ei nu va putea fi auzită din spatele scenelor de profanare, căci frumuseţea este un apel la renunţarea la narcisism şi privirea lumii cu reverenţă. (Iago despre Cassio: ‘He hath a daily beauty in his life/ Which makes me ugly’.)

A profana înseamnă a distruge ceea ce altminteri ar putea fi separat în sfera lucrurilor sfinte. Putem profana o biserică, un cimitir, un mormânt, o imagine sfântă, o carte sfântă sau o ceremonie religioasă. Putem profana un corp, o imagine preţuită, chiar şi o altă fiinţă umană vie – în măsura în care acestea conţin (aşa cum şi este) o minune dintr-o sfinţenie originară. Frica de profanare este un element esenţial al tuturor religiilor. Ba chiar asta desemna iniţial cuvântul religio, un cult sau o ceremonie destinată protejării de sacrilegiu a unui loc sacru.

Cred că nevoia noastră pentru frumuseţe nu este o adăugare inutilă la lista preocupărilor umane. Nu este ceva de care putem duce lipsă şi rămâne încă împliniţi ca oameni. Este o nevoie ce răsare din condiţia noastră metafizică de indivizi liberi ce îşi caută locul într-o lume obiectivă şi împărţită. Putem rătăci prin lume, alienaţi, resentimentari, plini de suspiciune şi neîncredere sau ne putem găsi aici casa, venind să ne odihnim în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine. Experienţa frumuseţii ne ghidează de-a lungul acestei a doua cărări: ne spune că în lume suntem acasă, că lumea este deja ordonată în percepţiile noastre ca loc potrivit pentru fiinţe asemenea nouă. Dar fiinţele asemenea nouă devin acasă numai când respectă condiţia noastră „decăzută”. De aceea experienţa frumuseţii trimite în afara acestei lumi, către o „împărăţie a scopurilor” în care dorurile noastre nemuritoare şi dorinţa noastră de perfecţiune îşi găsesc, în sfârşit, răspunsul. După cum au înţeles Platon şi Kant, sentimentul pentru frumuseţe este apropiat de cadrul religios al minţii, răsărind din simţul smerit al armoniei dintre lumea din jurul nostru şi năzuinţele interioare, aspirând către cea mai înaltă unitate cu transcedentul.

Priviţi orice tabloul al marilor pictori de peisaje – Poussin, Guardi, Turner, Corot, Cézanne – şi veţi vedea acea idee de frumuseţe celebrată şi fixată în imagini. Arta pictării peisajului, ce a apărut în sec. al XVII-lea şi rezistă până în vremea noastră, este devotată moralizării naturii şi prezentării locului libertăţii umane în ordinea lucrurilor. Pictorii de peisaje nu au închis ochii în faţa suferinţei sau imensităţii şi ameninţării universului din care ocupăm un colţ atât de mic, departe de aşa ceva. Pictorii de peisaje ne arată moartea şi decăderea în însăşi inima lucrurilor: lumina de pe deal se pierde; pereţii de ghips ale caselor lui Guardi sunt peticiţi şi pe cale de a se prăbuşi, dar imaginile lor trimit către bucurii care se află inerent în decădere şi către eternul implicat în vremelnic.

Profanarea este un soi de apărare împotriva sacrului, o tentativă de distrugere a pretenţiilor acestuia. În prezenţa sacrului, vieţile noastre sunt judecate şi pentru a scăpa de aceea judecată distrugem lucrul care pare că ne acuză. Cu toate acestea, în opinia multor filosofi şi antropologi, experienţa sacrului este o trăsătură universală a condiţiei umane şi de aceea una ce nu poate lesne evitată. Cea mai mare parte a vieţilor noastre gravitează în jurul unor obiective efemere. Puţine dintre ele sunt memorabile sau ne mişcă în vreun fel. Din când în când, suntem zdruncinaţi din automulţumire şi ne simţim a fi în prezenţa a ceva mult mai important decât interesele şi dorinţele noastre din prezent. Simţim realitatea a ceva preţios şi misterios care ajunge la noi cu o cerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţa morţii, în special a morţii cuiva drag. Ne uităm cu înfricoşare la corpul uman din care viaţa a fugit. Nu mai reprezintă o persoană, ci „rămăşiţele” pamanteşti ale unei persoane şi acest gând ne umple cu un sentiment de nefiresc. Ezităm să atingem un corp mort; îl vedem, într-un fel, ca nefăcând parte din lumea noastră, de parcă ar fi un vizitator dintr-o altă sferă.

Această experienţă este un exemplu al întâlnirii noastre cu sacrul şi ne cere un tip de recunoaştere ceremonială. Corpul mort este obiectul unor ritualuri şi acte de purificare, destinate nu numai să îl trimită în lumea de dincolo pe fostul ocupant al corpului – căci participă la ele chiar şi cei care nu cred in viaţa de apoi -, ci să depăşească ciudăţenia, calitatea supranaturală, a formei umane moarte. Prin ritualuri care recunosc că este diferit de ea, corpul este recîştigat pentru lumea asta. Punând altfel problema, ritualurile sfinţesc corpul şi îl purifică de miasmele sale. În acelaşi mod, corpul poate fi profanat şi acesta este în mod evident unul din actele fundamentale de profanare, unul la care oamenii oamenii s-au dedat din vremuri străvechi, precum a fost atunci când Ahile a târât în triumf, de-a lungul zidurilor Troiei, corpul lui Hector.

Există şi alte prilejuri cu care suntem în mod asemănător zdruncinaţi din preocupările noastre de zi cu zi. În mod deosebit, experianţa îndrăgostirii. Şi aceasta este o universală umană şi este o trăire de cel mai ciudat tip. Faţa şi corpul celui iubit sunt impregnate cu cea mai intensă viaţă, dar sub un aspect crucial sunt asemenea corpului cuva mort: nu par să aparţină lumii empirice. Iubita îl priveşte pe îndrăgostit aşa cum Beatrice îl privea pe Dante, dintr-un punct din afara cursului lucrurilor temporale. Obiectul îndrăgit cere să îl preţuim, să ne apropiem de el cu o reverenţă aproape ritualică şi din acei ochi, acele membre şi acele cuvinte radiază un tip de împlinire a spiritului care înnoieşte totul.

Forma umană este sacră nouă pentru că poartă timbrul întrupării noastre. Desacralizarea voită a formei umane, fie prin pornografia sexului sau pornografia morţii şi violenţei, a devenit, pentru mulţi oameni, un soi de obligaţie. Şi această profanare, care pradă experienţa libertăţii, este în acelaşi timp o negare a iubirii. Este o tentativă de a reface lumea de parcă dragostea nu ar mai face parte din ea, ceea ce este, desigur, cea mai importantă trăsătură a culturii postmoderne, exemplificată în producţia lui Bieito a Die Entführung: o cultură lipsită de iubire care se teme de frumuseţe pentru că este tulburată de dragoste.

Dar nu suntem obligaţi să aderăm la această cultură lipsită de iubire. Putem, în orice moment, să renunţăm la profanare şi să ne întrebăm, în loc, ce ne inspiră şi ce trebuie să venerăm. Ne putem pune pe un drum de-a lungul căruia frumuseţea străluceşte – aşa cum facem când ascultăm opera lui Mozart în liniştea casei noastre, salvând-o astfel din strânsoare acelor care ar vrea să o prade. Ne putem îndrepta atenţia către lucrurile pe care le iubim – podurile şi râurile patriei noastre, prietenii şi familia, „raiul înstelat de deasupra” – şi ne putem întreba ce ne spun ele despre viaţa de pe pământ şi cum trebuie trăită. Şi după aceea putem privi lumea artei, poeziei şi muzicii ştiind că este o diferenţă reală între sacrilegiu, cu care toţi suntem singuri şi tulburaţi, şi frumos, cu care toţi suntem împreună şi acasă.

În original: The flight from beauty (traducere Vlad M.)

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here