Sentimentalism totalitar

    8

    Conservatorii recunosc că ordinea socială este greu de atins şi uşor de distrus, că ea este menţinută prin disciplină şi sacrificiu şi că indulgenţa faţă de infracţionalitate şi viciu nu este un act de bunătate, ci o nedreptate pentru care toţi vom plăti. De aceea, conservatorii susţin poziţii stricte şi – pentru mulţi – neatrăgătoare. Sunt în favoarea pedepselor retributive în legislaţia infracţională; afirmă cu tărie căsătoria tradiţională şi sacrificiile pe care le presupune; cred în disciplina şcolară şi în valoarea muncii şi a serviciului militar. Cred în familie şi consideră că tatăl are un rol important în cadrul ei. Văd măsurile asistenţiale ca necesare, dar şi ca potenţiale ameninţări la filantropia autentică, o modalitate atât de a recompensa comportamentul antisocial, cât şi de a crea o cultură a dependenţei. Pun preţ pe moştenirea constituţională, greu câştigată, a ţării lor şi consideră că şi imigranţii trebuie să o preţuiască dacă vor să le fie permis a locui aici. Conservatorii nu cred că războiul este declanşat din forţă militară, ci dimpotrivă, din slăbiciune, una care îi tentează pe aventurieri şi pe tirani. O societate corect structurată trebuie să fie gata să ducă războaie – chiar războaie în ţări străine – dacă vrea să se bucure de o pace de durată în patrie. Pe scurt, conservatorii sunt un grup încercat şi neprietenos care, în lumea în care trăim, trebuie să se oţelească faţă de ura şi dispreţul tuturor oamenilor care transformă compasiunea în piatra de temelie a vieţii morale.

    Liberalii sunt, desigur, mult diferiţi. Ei văd infractorii ca victime ale ierarhiei sociale şi a puterii inegale, oameni care trebuie vindecaţi prin blândeţe şi nu ameninţaţi cu pedeapsa. Ar dori ca toate privilegiile să fie împărtăşite tuturor, inclusiv cele ale căsătoriei, iar dacă căsătoria poate fi „reformată” astfel încât să îi fie anulat costul, cu atât mai bine. Copiii trebuie să fie lăsaţi să se joace şi să îşi exprime dragostea faţă de viaţă, ultimul lucru de care ar avea nevoie este disciplina. Învăţatul vine – nu a demonstrat Dewey asta? – din exprimarea sinelui; cât despre educaţia sexuală, cea care îi sperie atât pe conservatori, nu există vreo modalitate mai bună de a elibera copiii din strânsoare familiei şi de a-i învăţa să se bucure de drepturile lor corporale. Imigranţii sunt doar migratori, victime ale nevoilor şi dacă sunt forţaţi să vină aici în mod ilegal, asta nu face altceva decât să le crească îndreptăţirea la compasiunea noastră. Măsurile asistenţiale nu sunt recompense pentru cei care le primesc, ci costuri pentru cei care le dau, ceva ce datorăm acelora mai puţin norocoşi decât noi. Cât despre moştenirea legală şi constituţională a unei ţări, ea trebuie, desigur, respectată – dar este necesară „adaptarea” ei la noile situaţii, astfel încât să îşi extindă protecţia şi asupra noii clase de victime. Războaiele sunt declanşate de puterea militară, de „băieţei care se joacă” şi nu pot rezista dorinţei de a-şi încorda muşchii, odată ce i-au făcut. Calea spre pace este aceea a renunţării la arme, a reducerii forţelor armate şi a educării copiilor în tainele puterii soft. În lumea în care trăim, liberalii sunt în mod evident de iubit, accentuând în toate cuvintele şi gesturile lor că, spre deosebire de conservatori, ei sunt, în toate problemele, de partea celor care au nevoie de protecţie şi împotriva ierarhiilor care îi oprimă.

    Aceste două portrete sunt cunoscute tuturor şi nu am nici o îndoială cu privire la partea de care se află cititorii acestei reviste. Totuşi, ceea ce ştiu toţi conservatorii este că ei sunt cei care sunt motivaţi de compasiune şi imaginea lor de oameni fără inimă este numai o aparenţă. Ei sunt cei care şi-au însuşit cauza societăţii şi sunt pregătiţi să plătească costul pentru apărarea principiilor de care depindem toţi, inclusiv liberalii. A fi cunoscut ca un conservator social este sinonim cu a pierde orice speranţă de a face o carieră în mediul academic şi a-ţi fi negat orice premiu prestigios, de la MacArthur la premiul Nobel pentru Pace, pe care liberalii şi-l le conferă numai unii altora. Pentru un intelectual, este echivalent cu a lăsa să-i scape şansa de a avea o recenzie favorabilă – sau chiar vreo recenzie – în New York Times sau în New York Review of Books. Numai cineva cu o conştiinţă puternică şi-a putea dori a se expune la inevitabila demonizare care însoţeşte un astfel de „inamic al poporului” şi asta demonstrează că conştiinţa conservatoare este guvernată nu de interesul propriu, ci de o preocupare faţă de binele public. Din ce alt motiv ar mai exprima-o cineva?

    Spre deosebire, după cum ştiu şi conservatorii, compasiunea afişată de liberali este exact asta – compasiune afişată, deşi nu şi în mod necesar şi simţită. Liberalul recunoaşte în faţa propriei conştiinţe că „zelul compasiunii” descris de Rousseau este un privilegiu pentru care trebuie să mulţumească ordinii sociale care îl sprijină. Ştie că emoţia pe care o simte faţă de clasa victimă este, cel puţin în zilele noastre, mai mult sau mai puţin lipsită de costuri şi că puţinele sacrificii pe care trebuie să le facă pentru a-şi dovedi sinceritatea nu pot fi comparate cu strălucirea călduroasă a aprobării cu care va fi înconjurat după ce îşi va fi declarat simpatiile. Compasiunea lui este o stare sufletească profund motivată, nu de un rezultat dureros al unei conştiinţe ce nu se vrea redusă la tăcere, ci de bilet gratuit către aplauzele publice.

    Poate vă întrebaţi de ce repet aceste adevăruri elementare. Răspunsul este simplu: Statele Unite au renunţat la poziţia specială de principal apărător al civilizaţiei occidentale şi au aderat la clubul sentimentaliştilor care până acum depinseseră de puterea americană. În administraţia Obama poate fi observat acelaşi sentimentalism totalitar care a acţionat în Europa şi care a înlocuit societatea civilă cu statul, familia cu agenţia de adopţii, munca cu asistenţialismul şi datoria patriotică cu „drepturi” universale. Lecţia pe care ne-o oferă Europa postbelică este aceea că este uşor a trâmbiţa compasiune, dar greu a suporta costul ei. Viaţa etalării sentimentalismului, în care alţii sunt încurajaţi să te admire pentru virtuţi pe care nu le posezi, este cu mult mai preferabilă vieţii grele în care învăţătura disciplinată, filantropia costisitoare şi ataşasamentul responsabil sunt principiile directoare. Această viaţă a falsei compasiuni este una a costurilor transferate. Liberalii care scriu atâta despre suferinţa săracilor nu îşi dedică timpul şi banii pentru a le prelua din greutăţi. Rezultatul inevitabil al acestei abordări sentimentale a suferinţei este expansiunea statului şi creşterea puterii lui de a ne taxa şi controla vieţile.

    Pe măsură ce statul preia conducerea nevoilor noastre şi eliberează oamenii de poverile care sunt de drept ale lor – poverile filantropiei şi a bunei vecinătăţi -, sentimentul autentic se retrage. În locul lui apare un sentimentalism agresiv care caută să domine spaţiul public. Numesc această sentimentalitate „totalitară” deoarece caută în mod expres opoziţia în toate locurile unde ar putea fi găsită şi o distruge minuţios. Scopul ei este acela de a ne „rezolva” problemele noastre sociale prin impunerea asupra cetăţenilor responsabili a unor greutăţi pe care le ia de pe umerii „victimelor” care au „dreptul” la sprijinul statului. De aici rezultă înlocuirea vechilor probleme sociale, care ar fi putut fi ameliorate prin filantropie, cu noile şi intransigentele probleme cultivate de stat: de exemplu creşterea numărului de copii ilegitimi, declinul ratei de naşteri în cadrul populaţiei indigene şi emergenţa culturii de bandă în rândurile tinerimii lipsite de taţi. Am văzut asta la lucru peste tot în Europa, situaţia fiind agravată de presiunea imigraţiei în masă, încurajate de stat. Cetăţenii din ale căror taxe se plăteşte invazia de „victime” nu pot protesta din moment ce sentimentaliştii au reuşit să adopte legi anti-„hate speech” şi să inventeze infracţiuni precum „islamofobia” care situează acţiunile lor dincolo de orice discuţie. Acesta este numai un exemplu al tendinţei legislative ce poate fi observată în fiecare domeniu al vieţii sociale: familie, şcoală, relaţii sexuale, iniţiative sociale, chiar şi în armată – toate acestea sunt lipsite de autoritatea lor şi aduse sub controlul „puterii soft” al celor ce conduc de sus.

    În această cheie trebuie interpretată înmânarea preşedintelui Obama a premiului Nobel pentru Pace. Spre lauda lui, a fost cât se poate de clar când a spus că nu îl merită, deşi presupun că îl merită în aceeaşi măsură ca Al Gore. Premiul este o susţinere din partea elitei europene, un oftat de uşurare că America a făcut, în sfârşit, pasul decisiv către consensualismul modern, prin înlocuirea emoţiei reale cu cea falsă, a puterii hard cu cea soft şi a adevărului cu minciuna. În Europa, contează numai marea poveste că lucrurile vor rămâne aşa pentru totdeauna, că pacea va fi permanentă şi societatea stabilă atâta vreme cât toţi sunt „prietenoşi”. Sub conducerea preşedintelui Bush (care nu era, desigur, un preşedinte model şi în mod cert nu unul „prietenos”), America şi-a păstrat vechea imagine a încrederii în sinele naţional şi a afirmării războinice a dreptului de a fi de succes. Bush a fost vocea democraţiei deţinătoare de proprietate în care munca susţinută şi valorile familiei încă mai primeau o susţinere publică. Drept urmare, a fost urât de elitele europene, urât cu atât mai mult cu cât Europa are nevoie de America şi ştie că fără ea va pieri. Obama este binevenit ca un salvator: preşedintele american pe care europenii îl aşteaptă de atâta timp, cel care îi va salva de adevăr.

    Este greu de spus cum va răspunde America. Din ce văd la vecinii mei din Virginia rurală, îmi pare că sentimentalismul totalitar nu îi prea atrage şi sunt pregătiţi să se opună unei guvernări care caută să le distrugă agoniselile şi capitalul lor social de dragul unei compasiuni pe care nu o simte cu adevărat.

    În original: Totalitarian sentimentality (tradus de Vlad M.)

    Print Friendly, PDF & Email
    Cititi si

    8 COMENTARII

    1. Un comentariu postat la articolul original:

      liberalism is Marxism sold by the drink
      progressivism is Marxism sold by the keg
      Obamafascism is Marxism sold by the swimming pool

      🙂

      Mulțumiri Vlad, după un an și ceva, articolul lui Scruton nu și-a pierdut actualitatea!

    2. …și încă unul:

      If we ever elect a conservative President in the future, I’d like to see him cut tax rates, and then, anticipating the stuck-pig squealing of liberals, offer a place where anyone can contribute money voluntarily to the U.S. Treasury. In response to any editorial comment, or Hollywood millionaire liberal’s public lamentations of lower tax rates, remind them of where they can contribute their own money to address their concerns. Put up or shut up.

      This would expose the liberal mind set and their hypocrisy; when they pine for higher tax rates, they want it to be YOUR money, not theirs. Just look at Michael Eisner, former Disney millionaire CEO who contributed to Clinton in 1992, only to acclerate his deferred compensation to subject it to lower Republican tax rates.

    3. „Ura deghizata in vesmintele dragostei si convinsa pe deasupra sincer ca e dragoste – iata ce este socialismul”
      Mirosław Dzielski

    4. 它挖出來?是什麼意思,兄弟?什麼是錯的瓦特/羅馬尼亞語言???

      ezi ca nu toti de aici vad in doua culori, mai sunt si unii ce intread a treia cale :).

    5. ps, de acum raspund in chineza astora de se dau crocanti ca stiu cate o expresie in engleza de care tot fac uz 🙂

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here