Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Deținuții de la Râmnicu Sărat sunt iubitorii de libertate de la 23 August 1944

Astăzi toată lumea ştie că la Râmnicu Sărat a fost o închisoare destinată exterminării elitelor anticomuniste şi toţi se arată indignaţi de ce a făcut Vişinescu. Sunt însă unii care îşi închipuie că odată ce s-au arătat indignaţi de Vişinescu pot să îşi permită judecăţi temerare faţă eroii de la Râmnicu Sărat, în primul rând față de cei implicaţi direct în Actul de la 23 August 1944, dar şi față de alți lideri democrați – majoritatea țărăniști – care au sprijinit pe alte căi ieşirea României din războiul alături de Hitler. Cu alte cuvinte, chiar şi acum, după condamnarea lui Vişinescu, deţinuţii de la Râmnicu Sărat sunt încă ponegriţi.

Se desăvârșesc astfel ticăloşiile colonelului magistrat Petrescu I. Alexandru care a judecat procesul PNŢ în 1947. Petrescu fusese colaborator al regimului antonescian şi urma să fie judecat pentru crime de război. A acceptat să judece procese politice, comuniştii l-au menţinut în funcţie şi, după condamnarea lui Iuliu Maniu, a fost avansat la gradul de general. Continuatorii de azi ai acestei canalii (nostalgici ceauşişti sau neolegionari putinofili) reciclează acuzaţiile de trădare din anii 50, pretinzând că din cauza liderilor partidelor istorice, a Regelui, a celor din Ministerul Afacerilor Străine și a conducătorilor militari care li s-au alăturat, România ar fi fost neloială faţă de „alianţa” cu nemţii, că momentul ieşirii din războiul alături de Hitler nu a fost bine pregătit, că trebuia să se aştepte rezultatele unui demers antamat de Ion Antonescu prin ataşatul militar de la Ankara sau alte speculaţii. Unii chiar îşi închipuie că am fi primit condiţii de pace mai bune de la ruşi dacă rămâneam alături de nemţi.

(În acest articol nu ne vom ocupa de jocuri cu soldăţei, dar celor care au acest hobby le sugerăm să se inspire din hărţile de mai jos, care arată cum a evoluat frontul de la 15 august la 15 octombrie 1944. Cine va reuşi să configureze o situaţie în care să se evite ocuparea României de către ruşi, va primi un premiu de la ILD.)

harta europa

Harta Europei la 15 august 1944 şi 1 octombrie 1944

„Alianţa” cu Germania nu a fost o alianţă

„Alianţa” noastră cu Axa a fost rezultatul terorismului de Stat al Germaniei naziste şi cârdăşiei sale cu URSS şi Ungaria horthystă. O alianţă cinstită nu se întemeiază pe ameninţări, ultimatumuri, ocupaţie, deportări, morţi, mutilaţi, violuri, jafuri, umilinţe, refugiați şi multe alte tragedii. Cei care au trăit acele tragedii, ca şi cei care s-au simţi alături de ei, adică imensa majoritate a cetăţenilor ţării, aveau toate motivele să dorească, nu să regrete, ieşirea României din războiul alături de Hitler.

Momentul ieşirii din războiul alături de Axă nu se putea programa ca o maşină de spălat şi a depins de o multitudine de factori independenţi de noi, după cum arată Victor Rădulescu-Pogoneanu (şi mulţi alţii). E o mare minune că s-a putut realiza în ultimul moment. Cât despre contactele iniţiate cu câteva săptâmâni înainte de 23 august de Ion Antonescu prin Colonelul Teodorescu, ataşatul militar român în Turcia, acestea nu au depăşit faza incipientă şi au fost foarte stângace: Ministrul României la Ankara, Al. Cretzianu, nu a fost informat de acele demersuri, iar Puterile Occidentale au fost derutate, crezând că românii vor să revină asupra celor deja discutate și acceptate cu privire la armistițiu, sau că doresc negocieri separate (fără URSS), ceea ce britanicii şi americanii nu ar fi încuviințat.

Citiţi Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu privind Actul de la 23 August 1944 .

În vara anului 1944, ocuparea ţării de către ruşi nu putea fi împiedicată, însă ieșirea din Axă din iniţiativa noastră, participarea la luptele de pe Frontul de Vest (soldate în cele din urmă cu 167.000 de morţi şi răniţi români) şi revenirea la democraţie garantată de prestigiul lui Iuliu Maniu, ar fi trebuit să fie motive suficiente pentru ca României să i se recunoască statutul de ţară cobeligerantă. Ruşii s-au împotrivit tot timpul recunoaşterii acestui statut, au tratat România ca ţară înfrântă, au spoliat-o şi i-au impus cea mai neagră dictatură din istorie, iar acum tot ei se plâng că noi suntem cei care uităm că am fost împreună pe Frontul de Vest!

Patrioţi la Palatul Sturdza, eroi la Sighet şi Râmnicu Sărat

mae_interbelic_1[1] adsc7935-1600x1200[1]

foto: Palatul Sturdza, fostul sediu al Ministerului Afacerilor Străine și închisoarea Râmnicu Sărat

Actul de la 23 August i-a unit alături de Rege pe iubitorii de libertate din lumea politică, diplomatică și militară. După venirea ruşilor, diplomaţii care se implicaseră în Actul de la 23 August 1944, Grigore-Niculescu Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Constantin Vişoianu şi alţii, s-au alăturat eforturilor supraomeneşti făcute de opoziţia democrată pentru a împiedica bolşevizarea ţării. Au susţinut cauza României în faţa Aliaţilor și i-au asistat pe liderii partidelor istorice la trimiterea informaţiilor, redactarea memoriilor şi realizarea contactelor directe cu reprezentanţii occidentali. Politicienii şi diplomaţii au făcut ceea ce depindea de ei pentru a sensibiliza Vestul faţă de cauza României. Nu e vina lor că nu au fost ascultaţi.

Condamnaţi împreună cu liderii PNŢ, în 1947, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu şi ing. Radu Niculescu-Buzeşti (arestat în locul fratelui său, fostul ministru de externe Grigore Niculescu-Buzeşti, care fugise din ţară) au fost supuşi unor presiuni enorme pentru a valida versiunea comunistă asupra Actului de la 23 August şi a politicii partidelor istorice faţă de comunişti. Fiind consideraţi elite chiar de către duşmanii lor, au fost trimişi împreună cu alte personalităţi democrate la închisoarea de la Sighet. Au refuzat constant compromisurile, ceea ce le-a adus reputaţia de deţinuţi recalcitranţi, astfel că, după peregrinări prin alte închisori, au ajuns la Râmnicu Sărat – o altă închisoare pentru elite, destinată „celor mai periculoşi duşmani ai regimului” (cf. Raportul privind cazul dr. Plăcinţeanu Gh. (decedat) ).

Fără regrete, consecvenţi cu ei înşişi şi faţă de politica lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache

Ca şi Iuliu Maniu, care nu a regretat niciodată Actul de la 23 August 1944, Ion Mihalache şi Victor Rădulescu-Pogoneanu au murit în codiţii de iad la Râmnicu Sărat fără să îşi schimbe poziţia. Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti au stat cincisprezece ani în închisoare şi doi în Bărăgan. Nici ei nu au regretat implicarea în demersurile care au dus la ieşirea ţării din războiul alături de Hitler. Camil Demetrescu a fost arestat de trei ori, ultima dată în 1975, pentru că adnotase critic două cărţi scoase de comuniști despre 23 August (care făceau parte din propria sa bibliotecă). Chiar şi când se apropia de 80 de ani, declara la Securitate că nu îşi va schimba poziţia (adoptată deja de la procesul PNŢ, în 1947) şi că îi e indiferent dacă va muri în închisoare din acest motiv.

Un erou care merită să fie cunoscut și respectat de toți românii este fruntașul țărănist Augustin Vişa (1904-1989), care a fost condamnat la moarte de regimul Antonescu pentru activitate antifascistă – la solicitarea lui Iuliu Maniu transmisese mesaje guvernului de la Londra printr-o stație de radio clandestină. A stat în închisoare între 1941-1944 și după numai câțiva ani de libertate, în 1948, a fost răpit de NKVD şi condamnat la zece ani de Gulag pentru crime contra URSS. După moartea lui Stalin, în 1955, a fost trimis să îşi termine de ispăşit sentinţa în România, unde a fost închis la Gherla și apoi Râmnicu Sărat. Eliberat în noiembrie 1957, și-a scris memoriile, pe care le-a încredințat fiilor săi, care le-au publicat sub titlul ”Din închisorile fasciste în lagărele și închisorile comuniste”. Cu câteva luni înainte de moarte, Augustin Vişa le spunea fiilor săi că nu are regrete şi ar fi gata oricând să o ia de la capăt.

E de reţinut că între 1956-1963, un mare număr de deţinuţi politici de la Râmnicu Sărat erau cunoscuţi pentru atitudinea lor antifascistă şi anticomunistă, cei mai mulți dintre ei fiind intelectuali ţărănişti care se arătaseră nesupuşi faţă de conducerile închisorilor, aveau personalităţi puternice, calităţi de lideri și se bucurau de respectul celorlalţi deţinuţi. Alături de Ion Mihalache, cel mai apropiat colaborator al lui Iuliu Maniu şi continuatorul său, au fost duşi la Râmnicu Sărat fruntaşi PNŢ transilvăneni foarte cunoscuți, ca Ilie Lazăr, Ion Lugoşanu, Theodor Roxin, Victor Anca, Constantin Hagea, care criticaseră deschis Dictatul de la Viena şi ”alianţa” cu Germania. După 1944 reluaseră activitatea oficială în PNŢ şi au avut o atitudine clar anticomunistă. Lor li s-au adăugat mulţi tineri ţărănişti, ca Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ioan Ovidiu Borcea, Nicolae Adamescu, Ioan Bărbuş, Alexandru Bratu, Octavian Rădulescu, Emil Boşca-Mălin, Jenică Arnăutu, Ion Puiu (o parte dintre ei iniţiaseră şi participaseră la Greva Foamei de la Aiud).

Nici unul dintre liderii ţărănişti care au fost încarceraţi la Râmnicu Sărat nu s-a delimitat de politica lui Iuliu Maniu în ce priveşte pregătirea şi realizarea Actului de la 23 August sau în vreo altă privinţă. Dimpotrivă, cei care au lăsat mărturii sau au putut să se exprime liber după 1989 şi-au reafirmat respectul unanim pentru mărturia de viaţă şi pentru cariera a lui Iuliu Maniu, ca şi aprecierea pentru politica Partidului Naţional Ţărănesc faţă de Antonescu şi faţă de comunişti.

Calomniile continuă și după condamnarea lui Vişinescu

Toate aceste lucruri sunt cunoscute din timpul comunismului și nu au fost puse la îndoială după 1990. Imaginea de mare conducător, pur și dur, pe care o are azi Ion Antonescu e confecționată recent. Nu Antonescu a fost liderul necontestat al românilor (nici Căpitanul), ci Iuliu Maniu. În 1944, Mareșalul își pierduse toată popularitatea pe care o avusese vreodată. Nici nemții și nici măcar realizatorii Actului de la 23 August nu se așteptau ca schimbarea de regim să fie atât de dorită de popor și să nu apară nici un gest de solidarizare cu Mareșalul. Mitul Mareșalului și cel al Căpitanului sunt întreținute artificial de ”comentatori de istorie” și diverși păreriști intens mediatizați, care ocupă spaţii din ce în ce mai generoase prin emisiuni din ce în ce mai patetice, cât și de blogurile și de trolii rusofili. (De ce oare serviciile nu au primit încă ordine să cerceteze aceste manipulări când se cunoaște că ele își pot avea explicația în războiul informațional al Rusiei?)

E foarte posibil ca unii ziarişti, ca şi mulţi politicieni şi intelectuali recenți, să nu ştie cine a realizat Actul de 23 August 1944, cine şi de ce a fost închis la Râmnicu Sărat. Așadar, nu realizează că cei care au încercat să readucă România în Lumea Liberă după ce fusese împinsă în afara ei de nebunia criminală a lui Hitler şi Stalin şi de orgoliul lui Antonescu, sunt exact aceia care au fost închiși la Râmnicu Sărat pentru că erau consideraţi de comunişti cei mai periculoşi duşmani ai regimului. Indiferent de motiv, incapacitatea de a face această legătură logică elementară nu are nici o scuză. În ultimii 25 de ani, oricine a avut timp suficient să se informeze corect asupra dictaturilor din România şi să afle numele personalităţilor care s-au împotrivit acestora, mai ales că aceste nume au fost amintite destul de des în ultimul timp în legătură cu procesul Vișinescu.

Oricum, datoria individuală a ziariștilor de a se informa nu exclude obligațiile instituțiilor statului legate de trecutul recent și cinstirea eroilor, adică: formularea unei politici istorice coerente a Statului Român în legătură cu Actul de la 23 August 1944 și cu eroii închisorilor comuniste; judecarea și pedepsirea criminalilor care mai sunt încă în viață, a complicilor și șefilor lor; sprijinirea cercetării și publicării de lucrări istorice pe aceste teme și predarea lor în instituțiile de învățământ; construirea de monumente, denumirea unor locuri publice cu nume de eroi antifasciști și anticomuniști; încurajarea creației artistice – literare, cinematografice etc. – inspirate din istoriile adevărate ale acestor oameni, pentru ca ele să devină accesibile publicului, român și străin, nu numai unui număr restrâns de experți.

22 august 2015: artiștii bucureșteni împreună cu Sorin Oprescu și echipa sa își arată lipsa de respect față de Iuliu Maniu montând un talcioc cultural în jurul statuii sale de pe Calea Victoriei.

22 august 2015: artiștii bucureșteni împreună cu Sorin Oprescu și echipa sa își arată lipsa de respect față de Iuliu Maniu montând un talcioc cultural în jurul statuii sale de pe Calea Victoriei.

 

La Bădăcin, casa lui Iuliu Maniu, monument istoric construit în 1879, este în stare avansată de deteriorare

La Bădăcin, casa lui Iuliu Maniu, monument istoric construit în 1879, este în stare avansată de deteriorare

 

Ponegrirea autorilor Actului de la 23 August 1944, acum, când se știe cine au fost elitele – adică eroii – de la Râmnicu Sărat nu e doar lipsită de logică, ci și foarte riscantă în condiţiile în care atât Rusia, cât şi Germania, se implică intens în lectura istoriei recente a României. Cum arăta de curând Iulian Chifu, ambasadorul rus e foarte activ în presă, făcând propagandă pentru Kremlin, inclusiv în ce priveşte narațiunea rusească asupra istoriei nostre recente (a decorat veterani ai Diviziei Tudor Valdimirescu, a supervizat restaurarea monumentelor sovietice din România etc.). La rândul ei, Germania, prin Fundaţia Konrad Adenauer, face ce doreşte la IICCMER. În ultimii ani, institutul a vorbit rarissim şi telegrafic despre antifasciştii democraţi, ca Maniu, Mihalache sau Brătienii, şi nu a făcut nici cel mai mic gest pentru încuraja respectul faţă de memoria lor sau a contracara nenumăratele calomnii care sunt încă debitate împotriva celor care au rămas solidari cu ei. În schimb, directorul numit de Ponta, ca să îi facă pe plac șefului Fundației Adenauer, face valuri pentru canonizarea „sfinților legionari”.

”Învinuirea de trădare a Germaniei, adusă de un român, este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.
Camil Demetrescu, diplomat, deținut la Sighet și Râmnicu Sărat – Note, Relatări – Editura Enciclopedică, 2001

Astfel ajungem la ”coincidențele” cu Legea-lui-Crin. Atât scandalul care însoțește această lege, cât și calomnierea realizatorilor Actului de la 23 August 1944, au cel puțin un scop comun, anume acreditarea tezei că în România nu au existat iubitori de libertate, ci doar două categorii de extremiștii: legionari antisemiţi sau antifascişti stalinişti. Atât. Iuliu Maniu și cei care i-au continuat lupta chiar și la Râmnicu Sărat sunt în continuare condamnați la tăcere. Astfel și Rusia, și Germania sunt mulțumite. Putin are confirmarea că suntem toți niște fasciști și ocupația sovietică a fost necesară pentru „democratizare”, iar responsabilitatea Germaniei pare diminuată, ba chiar ea devine „victima trădării” noastre de la 23 august.

maniu

Memoria lui Iuliu Maniu este încă vie în sufletele românilor conștienți de rădăcinile lor. În subsolul parohiei greco-catolice din Bădăcin, a avut loc, la 8 februarie 2015, Simpozionul Iuliu Maniu. În fotografie, la prezidiu sunt: Dl. Marin Pop, istoric, Dl. Ion Andrei Gherasim, fost secretar personal al lui Corneliu Coposu, directorul executiv al Fundației Corneliu Coposu (și nepot al lui Ilie Lazăr, deținut politic la Râmnicu Sărat) și Pr. greco-catolic Cristian Borz. Pr. Borz a lansat o campanie pentru strângerea de fonduri pentru reparația casei lui Iuliu Maniu. (Donaţiile se pot face în conturile: Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400, Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205, Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730, Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu-Silvaniei, judeţul Sălaj.)

În România, orice efort de combatere a fascismului e complet lipsit de credibilitate şi de logică dacă nu e însoţit de respectul cuvenit faţă de marile personalităţi care au fost împotriva fascismului atunci când riscau Curtea Marţială şi care, numai după câţiva ani, şi-au jertfit libertatea sau chiar şi viaţa pentru ca România să nu fie ruptă de Lumea Liberă. Cine pretinde că îşi iubeşte ţara şi că vrea să o ferească de amnezie şi de extremisme, dar uită de aceşti eroi, ori e complet sărac cu duhul, ori e un mare mincinos care are interesul să aţâţe discordiile şi să pregătească terenul unor conflicte viitoare.

The following two tabs change content below.

4 gânduri despre “Deținuții de la Râmnicu Sărat sunt iubitorii de libertate de la 23 August 1944

  1. Sa sustii ca majoritatea romanilor anticomunisti au fost (pro)legionari, e acelasi lucru cu a spune ca majoritatea romanilor anticomunisti au fost pro-nazisti, iar anticomunismul romanesc se datoreaza in principal simpatiei romanilor fata de totalitarismul si terorismul nazist.

    Inseamna sa ii dai dreptate Anei Pauker si URSS-ului.

    Sa sustii ca majoritatea romanilor anticomunisti au fost (pro)legionari si ca in primul rand legionarismului i se datoreaza anticomunismul romanilor, inseamna sa sustii ca – si azi! – majoritatea romanilor (nu cred in sondajele realizate de PSD care il dau pe Ceasca cu peste 50% popularitate) – adica romanii anticomunisti, sunt anticomunisti pentru ca sunt fascisti, sa sustii ca romanii sunt un popor fascist.

    Asta spunea, atunci, Ana Pauker, o spune, azi, Rusia lui Putin.

    Legionarii, in perioada lor de glorie si de maxima notorietate – la alegerile in 37 – au adunat mai putin de jumatate din voturile adunate de PNT (15%).
    Pe de alta parte, asta nu inseamna ca Alexandru Florian nu are de dat niste explicatii privind textele lui ceausiste din tinerete (era tanar, asta intelegem, dar textele au ramas neretractate, neexplicate), sau pentru faptul ca intre 2001 si 2004, daca nu ma insel, a condus Institutul Social Democrat al PSD, ca in 2004 scria carti alaturi de Adrian Severin si ca in toata cariera lui de la Elie Wiesel a ignorat probabil cea mai flagranta si agresiva forma de antisemitism din ultimii ani din Romania (care vine din directia fostului PCR, adica a actualului PSD + anexele gen Roncea), cea indreptata impotriva lui Vladimir Tismaneanu. Astazi, dupa cunostinta mea, Alexandru Florian este in subordinea directa a lui Victor Ponta.
    Eu nu inteleg ce anume ii confera legitimitate acestui om, inafara de apropierea de PSD si sefia pontista.

  2. Oare cum se situează Alexandru Florian de la ISD față de Rusia?

    Că Năstase Adrian de la ISD e prieten cu Dughin. Năstase e infractorul ăla de la PSD.

    Și Severin (Adrian) de la ISD e prieten al Rusiei. Severin e ăla care zicea acum câteva luni că alegerea lui Iohannis e o „lovitură de stat legionară”. Severin e ăla care a încercat în PE să condiționeze instalarea scutului antirachetă în România de voia rușilor. Severin e ăla care scria zilele trecute o scrisoare dementă, plină de spume, ambasadorului SUA, în care mințea cu nerușinare că românii vor cu Rusia, nu vor cu America. Severin e ăla, acuzat de DNA. Eu mă întreb de ce doar pt spălare de bani și nu pentru unele ca astea de mai sus, care mi se par mult mai grave.

    Dar Scutaru, care a stat atâta corespondent la Moscova, cu cine o fi prieten, cu rușii, sau cu americanii?

    Că de Crin nu mai întreb. Nu numai că nu-i stă în fire să scrie legi – lui mai degrabă îi stă în fire să doarmă. Ci pt că de el știm ce preferințe geopolitice are. Și le-a manifestat din plin în 2012.

  3. Multumesc de lectura!

    Personal, am rezonat in mod special la pasajul despre pseudo-alianta cu Germania nazista. Din punctul meu de vedere, daca ne tine -ma gandesc la animozitatea Germaniei, in primul rand- am trebui sa redeschidem discutia despre cat de liber consimtita a fost participarea noastra la Axa, cat de suverani eram -dictatura Antonescu n-a fost exact regim-marioneta, dar daca iesea din linie, era rasturnat – si cum mizeria totalitara stalinista s-a instalat pe molozul lasat in urma de Germania, care tocmai incercase sa distruga civilizatia. Urmarea a fost ca cea mai mare parte a Germaniei a ramas parte a lumii libere si a putut sa prospere iar Romania a trecut prin cosmarul comunist care ne-a falimentat si de care inca nu a scapat. Din punctul meu de vedere, Germania are si o datorie morala fata de noi si ne datoreaza si despagubiri materiale. Si poate ca un beneficiu colateral, poate se mai vindeca si populatia Romaniei de admiratia stupida, fara discernamant fata de nemti.
    E un aspect realtiv la cultul lui Anonescu care poate merita analizat. Ceausescu a folosit intens si pervers cauza nationala si a integrat-o fricii pe care o avea ca i-o coc sovieticii, intemeiata pana la urma. Asa si-a pus raspandacii de la secu sa puna pe sestache in mentalul public chestiunea Basarabiei, iar apoi in anii ’80 a plusat si s-a facut si o rerabilitare neoficiala a lui Antonescu. Tin si acum minte cum o ruda, activist PCR, imi povestea mie , pici de vreo 10 ani de „cainele rosu”, intr-un mod precaut admirativ. Iar la inceputul anilor ’90 cultul maresalului a bubuit, intretinut de factiunea ceausista a securitatii, plus figuri sinistre, gen Paunescu. Multa lume, de buna credinta, dar naiva, crede ca pur si simplu asa e patriotic, sa-l respecti pe Anontescu ca „mare roman”.
    O mica observatie as avea, poate e putin nedrept articolul cu Casa Regala/Regele Mihai, cu meritele ei/lui la actul de la 23 august. Stiu ca nu e prea apreciat aici, dar, personal, cred ca e fair sa a se faca despartirea Casa Regala ante si post Duda.

  4. Multumesc de comentariu.
    Da, e adevarat ca Regele a avut un rol f important la 23 august. (Articolul era mai putin despre istoria lui 23 august, cat despre legatura unora dintre realizatorii lui cu Ramnicu Sarat in contextul de azi.)
    E adevarat si ca e o diferenta intre Casa Regala dinainte de Margareta/Duda si cea de astazi.
    Totusi, anumite lucruri din educatia printeselor au favorizat aterizarea lui Duda in Casa Regala. Printesele nu stiau romaneste in 1990 si nici prea multa cutura romana nu aveau. Eu cred ca poporul roman merita ca printesele sa fi primit o educatie mai solida (nu ma refer la km de diplome).
    Gurile rele spun ca Margaretei i s-ar fi potrivit porecla de Printesa Rosie.
    http://www.telegraph.co.uk/new.....-love.html
    Venea dintr-o tara in care mii de militari au fost dusi in Gulag pt ca erau din armata condusa de Rege, altii si-au pierdut slujbele ca sa ramana credinciosi juramantului, si altii au ales sa lupte in munti impotriva comunistilor.
    Diplomatii de la 23 august au facut ani grei de puscarie si nu s-au dezis de Rege. L-a auzit cineva pe Rege vorbind de ei sau de cei care au organizat manifestatia din 8 noiembrie 1945, care au infundat si ei puscariile? Din cate se vede, Regele nu a vorbit nici macar fiicelor sale despre lucrurile astea.
    Acum, cand toata lumea il caineaza pe Atonescu, nu era mai simplu si mai clar dpdv moral ca Regele, care are toata autoritatea sa vorbeasca despre 23 august (care e si ziua victimelor totalitarismului) sa fi marcat momentul si, cu eleganta, sa isi fi aratat si respectul fata de Iuliu Maniu?

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.