În cele ce urmează vă prezentăm textul integral al discursului de la Cairo al Preşedintelui SUA, Barack Hussein Obama, din data de 04/06/2009.

Barack Obama, Cairo 2009

Sunt onorat să fiu în veşnicul oraş Cairo, şi să fiu oaspetele a două remarcabile instituţii. Pentru mai mult de o mie de ani, Al-Azhar s-a menţinut ca un far al învăţăturii islamice, iar pentru mai mult de un secol, Universitatea din Cairo a fost un izvor al propăşirii Egiptului. Împreună, dumneavoastră reprezentaţi armonia dintre tradiţie şi progres. Vă sunt recunoscător pentru ospitalitatea dumneavoastră şi pentru ospitalitatea poporului egiptean. Sunt de asemenea mândru să port cu mine bunele intenţii ale poporului american, precum şi un salut de pace de la comunităţile musulmane din ţara mea: assalaamu alaykum.

Ne întâlnim într-un moment de tensiune dintre Statele Unite şi musulmanii de pe tot globul – tensiuni înrădăcinate în forţele istorice care merg dincolo de orice dezbatere politică în curs. Relaţia dintre islam şi occident include secole de coexistenţă şi cooperare, dar şi de conflict şi războaie religioase. Mai de curând, tensiunea a fost alimentată de colonialism care a negat drepturi şi oportunităţi pentru mulţi musulmani, şi de un Război Rece în care ţările cu majoritate musulmană au fost de prea multe ori tratate ca state subordonate fără să se ţină cont de propriile lor aspiraţii. Mai mult decât atât, schimbarea atotcuprinzătoare adusă de modernitate şi globalizare i-a făcut pe mulţi musulmani să considere occidentul ca ostil tradiţiilor islamului.

Extremiştii violenţi au exploatat aceste tensiuni într-o redusă dar puternică minoritate a musulmanilor. Atacurile de la 11 septembrie 2001 precum şi eforturile continue ale acestor extremişti ca să se angajeze în violenţe contra civililor i-a condus pe unii în ţara mea ca să considere islamul ca inevitabil ostil nu numai faţă de America şi ţările occidentale, dar de asemenea faţă de drepturile omului. Aceasta a alimentat mai multă frică şi neîncredere.

Atâta timp cât relaţia noastră este definită de diferenţele dintre noi, îi vom împuternici pe aceia care însămânţează ură mai degrabă decât pacea, şi care promovează conflictul mai curând decât cooperarea care poate ajuta pe toţi concetăţenii noştri să dobândească dreptate şi prosperitate. Acest ciclu de suspiciune şi dezbinare trebuie să se încheie.

Am venit aici în căutarea unui nou început între Statele Unite şi musulmanii din întreaga lume; unul bazat pe interesul mutual şi pe respectul mutual; şi unul bazat pe adevărul că America şi islamul nu se exclud, şi nu trebuie să fie în competiţie. Mai degrabă, ele se suprapun, şi împărtăşesc principii comune – principiul justiţiei şi progresului; al toleranţei şi al demnităţii tuturor fiinţelor umane.

O fac recunoscând că schimbarea nu se poate întâmpla peste noapte. Nu un discurs singular poate eradica ani de neîncredere, şi nici nu pot să răspund în timpul pe care îl am la toate problemele complexe care ne-au adus în acest punct. Dar sunt convins că pentru a ne mişca înainte, trebuie să spunem deschis lucrurile pe care le ţinem în inimile noastre, şi pe care de prea multe ori sunt spuse în spatele uşilor închise. Trebuie să fie un efort susţinut pentru a ne asculta unii pe alţii; să învăţam unii de la alţii; şi să căutăm un teren comun. Aşa cum ne spune Sfântul Coran, „Fii conştient de Dumnezeu şi vorbeşte mereu adevărul.” Asta este ceea ce voi încerca să fac – să spun adevărul cât de bine pot, cu umilinţă faţă de scopul din faţa noastră, dar ferm în convingerea mea că interesele pe care le împărtăşim ca fiinţe umane sunt mult mai puternice decât forţele care ne despart.

O parte din convingerea mea este înrădăcinată în propria mea experienţă. Sunt creştin, dar tatal meu provine dintr-o familie keniana care include generaţii de musulmani. Când eram băiat, am petrecut câţiva ani în Indonezia şi am auzit chemarea azaan-ului în zori de zi şi la lăsarea serii. Ca tânăr, am lucrat în comunităţile din Chicago unde mulţi au găsit demnitate şi pace în credinţa musulmană.

Ca un studios al istoriei, cunosc de asemenea datoria civilizaţiei către islam. A fos islamul – în locuri ca Universitatea Al-Azhar – care a purtat lumina studiului prin atâtea secole, pavând calea pentru Renaştere şi Epoca Luminilor europene. A fost inovaţia comunităţilor islamice care a dezvoltat ordinea algebrică; busola noastră magnetică şi instrumentele navigaţiei; măiestria noastră a condeielor şi a tipăriturii; a înţelegerii noastre asupra felului în care se difuzează boala şi cum poate fi tratată. Cultura islamică ne-a dat arcurile majestuoase şi turlele avântate; poezie nemuritoare şi muzica îndrăgită; caligrafia elegantă şi locuri de contemplare pline de pace. Iar de-a lungul istoriei, islamul a demonstrat prin vorbe şi fapte posibilităţile toleranţei religioase şi a egalităţii rasiale.

Ştiu de asemenea, că islamul a fost mereu o parte din istoria Americii. Prima ţară care a recunoscut ţara mea a fost Marocul. La semnarea tratatului de la Tripoli din 1796, al doilea preşedinte al nostru John Adams a scris, „Statele Unite nu poartă în sine un caracter de inamiciţie împotriva legilor, a religiei şi a liniştii musulmanilor”. Iar de la întemeierea noastră, musulmanii americani au îmbogăţit Statele Unite. Ei au luptat în razboiaiele noastre, au îndeplinit slujbe în guvern, au militat pentru drepturi civile, au pornit afaceri, au pledat în universităţile noastre, au excelat în arenele noastre sportive, au cucerit premii Nobel, au construit cea mai înaltă clădire a noastră şi au aprins flacăra olimpică. Iar când primul musulman american a fost ales în Congres, el a prestat jurământul de a apăra Constituţia utilizând acelaşi Sfânt Coran pe care îl ţinea în biblioteca sa personală unul din Părinţii noştrii Fondatori – Thomas Jefferson.

Deci am cunoscut islamul pe trei continente înainte de a veni în regiunea unde a fost revelat prima dată. Acea experienţă îmi ghidează convingerea ca un parteneriat între islam şi America tebuie să se bazeze pe ceea ce este islamul, nu pe ceea ce nu este. Şi eu consider că o parte din responsabilitatea mea ca preşedinte al Statelor Unite este să lupt împotriva stereotipurilor negative despre islam oriunde ar apărea ele.

Dar acelaşi principiu trebuie să se aplice percepţiilor musulmanilor despre America. Întocmai ca şi faptul că musulmanii nu se potrivesc unui stereotip crud, şi America nu este stereotipul crud al unui imperiu egoist. Statele Unite au fost una din cele mai mari surse de progres pe care le-a cunoscut lumea vreodată. Ne-am întemeiat ţara pe idealul că toţi sunt creaţi egali, şi am vărsat sânge şi am luptat de secole pentru a da înţeles acestor cuvinte – între graniţele noastre şi în lume. Noi suntem modelaţi de toate culturile, extraşi din toate colţurile Pământului, şi dedicaţi unui simplu concept: E pluribus unum: „Dintre mulţi, unul”.

Foarte mult s-a realizat prin faptul că un african-american cu numele de Barack Hussein Obama a putut să fie ales Preşedinte. Dar istoria mea personală nu este atât de unică. Visul oportunităţii pentru toţi oamenii nu a devenit realitate pentru toţi în America, dar există această promisiune pentru toti cei care vin pe ţărmurile noastre – asta include astăzi şapte milioane de musulmani americani care se bucură de venituri şi de o educaţie mai înaltă decât media.

Mai mult decât atât, libertatea în America este indivizibilă de libertatea de practicare a propriei religii. De aceea există o moscheie în fiecare stat al uniunii, şi mai mult de 1200 de moschei între graniţele noastre. Din acest motiv guvernul Statelor Unite a apelat la justiţie pentru a proteja dreptul femeilor şi al fetelor de a purta hijab-ul, şi pentru a pedepsi pe aceia care ar nega acest drept.

Astfel încât să nu fie niciun dubiu: islamul este o parte a Americii. Iar eu cred că America reţine în sine adevărul că fără deosebire de rasă, religie sau poziţie socială în viaţă, cu toţii împărtăşim aspiraţii comune – să trăim în pace şi securitate; să obţinem o educaţie şi să lucrăm cu demnitate; să ne iubim familiile noastre, comunităţile noastre, şi Dumnezeul nostru. Aceste lucruri le împărtăşim. Aceasta este speranţa a toată omenirea.

Desigur, recunoscând natura comună omenească este numai începutul însărcinării noastre. Cuvintele singure nu pot să rezolve necesităţile poporului nostru. Aceste necesităţi vor fi împlinite numai dacă vom acţiona curajos în anii următori; şi dacă vom înţelege că provocările întâlnite sunt comune, şi că eşecul în a le rezolva ne va lovi pe noi toţi .

Deoarece noi am învăţat din experienţa recentă că în momentul în care un sistem financiar slăbeşte într-o ţară, prosperitatea este lovită peste tot. Când o nouă gripă infectează o fiinţă omenească, toţi suntem în primejdie. Când o naţiune caută să realizeze o arma nucleară, riscul unui atac nuclear creşte pentru toate naţiunile. Când extremiştii violenţi operează într-o zonă muntoasă, oamenii de peste ocean sunt puşi în pericol. Iar când sunt măcelăriţi inocenţii din Bosnia şi Darfur, aceasta este o pată pe conştiinţa noastră colectivă. Aceasta este felul în care se înţelege a lua parte la această lume în secolul 21. Aceasta este responsabilitatea pe care o avem unul faţă de altul ca fiinţe umane.

Este o responsabilitate dificil de îmbrăţişat. Pentru că istoria omenească a fost deseori un registru al naţiunilor şi al triburilor care s-au subjugat unele pe altele pentru a-şi servi propriile interese. Cu toate acestea, în această eră nouă, atitudini de acest tip sunt contrare propriilor interese. Dată fiind interdependenţa dintre noi, orice ordine mondială care ridică o naţiune sau un grup de oameni deasupra altora va eşua în mod inevitabil. Deci, orice am gândi despre trecut, nu trebuie să fim prizonierii acestuia. Problemele noastre pot fi tratate prin parteneriat, progresul trebuie să fie distribuit.

Asta nu înseamnă că ar trebui să ignorăm sursele de tensiune. Într-adevăr, asta sugerează exact opusul: trebuie să facem faţă acestor tensiuni în mod onest. Iar de aceea în acest spirit, permiteţi-mi să vorbesc în mod clar şi direct atâta cât pot despre anumite probleme specifice pe care cred că trebuie să le înfruntăm împreună.

Prima chestiune pe care trebuie să o înfruntăm este extremismul violent în toate formele sale.

În Ankara, am precizat că America nu este – şi nu va fi niciodată – în război cu islamul. Oricum, noi îi vom înfrunta fără răgaz pe extremiştii violenţi care pun o mare ameninţare asupra securităţii noastre. Asta datorită că noi respingem acelaşi lucru pe care îl resping oamenii de toate religiile: uciderea bărbaţilor, femeilor şi copiilor inocenţi. Iar prima mea îndatorire ca Preşedinte este să protejez poporul american.

Situaţia din Afghanistan demonstrează scopurile noastre, precum şi nevoia noastră de a lucra împreună. Cu mai mult de şapte ani în urmă, Statele Unite au urmărit Al-Qaeda şi pe talibani cu un larg suport internaţional. Nu am mers că aşa am vrut, am mers datorită necesităţii. Sunt la curent că unii pun la îndoială sau justifică evenimentele de pe 9/11. Dar permiteţi-ne să fim clari: Al-Qaeda a ucis aproape 3000 de oameni în acea zi. Victimele au fost bărbaţi inocenţi, femei şi copii din America şi din multe alte ţări care nu au făcut nimic care să dăuneze cuiva. Şi totuşi Al-Qaeda a ales să îi ucidă fără cruţare pe aceşti oameni, şi-a revendicat responsabilitatea pentru atac, şi chiar şi acum îşi declară hotărârea de a ucide pe scară largă. Ei au afiliaţi în multe ţări din lume şi încearcă să îşi extindă sfera de influenţă. Acestea nu sunt opinii pentru dezbatere; acestea sunt fapte de care ne ocupăm.

Să nu se înţeleagă greşit: noi nu vrem să ne ţinem trupele în Afghanistan. Nu căutăm să avem baze militare acolo. Este o mare suferinţă pentru America să îşi piardă tinerii bărbaţi şi femei. Este costisitor şi dificil din punct de vedere politic să se continuie acest conflict. Ne-am aduce bucuroşi acasă până la ultimul soldat din trupele noastre dacă am putea să fim încrezători că acolo nu vor mai fi extremişti violenţi în Afganistan şi Pakistan determinaţi să ucidă cât de mulţi americani este posibil. Dar asta nu este încă situaţia.

De aceea suntem parteneri cu patruzeci şi şase de ţări. Şi în ciuda costurilor implicate, hotărârea Americii nu va slăbi. Într-adevăr, nici unul dintre noi nu ar trebui să îi tolereze pe aceşti extremişti. Ei au ucis în multe ţări. Ei au omorât oameni de credinţe religioase diferite – iar mai mult decât oricare alta, ei au omorât musulmani. Acţiunile lor sunt ireconciliabile cu drepturile fiinţelor umane, progresul naţiunilor, precum şi cu islamul. Sfântul Coran ne învaţă că oricine omoară un inocent, este ca şi cum ar ucide întreaga omenire; iar oricine salvează o persoană, este ca şi când ar salva toate fiinţele umane. Credinţa solidă a mai mult de un miliard de oameni este mult mai mare decât ura îngustă a câtorva. Islamul nu este o parte a problemei în combaterea extremismului violent – este o parte importantă a promovării păcii.

Ştim de asemenea că forţa militară singură nu va putea rezolva problemele în Afganistan şi în Pakistan. De aceea am hotărât să investim 1,5 miliarde dolari în fiecare an în următorii cinci ani pentru a face un parteneriat cu pakistanezii pentru construcţia de şcoli şi spitale, de drumuri şi de întreprinderi, precum şi sute de milioane pentru a-i ajuta pe cei care strămutaţi. Şi de aceea noi vom vom furniza 2,8 miliarde dolari pentru a-i ajuta pe afgani să-şi dezvolte economia şi să producă servicii de care depind oamenii.

Permiteţi-mi să mă refer şi la problema Irakului. Spre deosebire de Afganistan, Irakul a fost un război la alegere care a provocat neînţelegeri puternice în ţara mea şi pe glob. Deşi cred că poporul irakian este în ultimă instanţă mai bine fără dictatură lui Sadam Hussein, eu cred de asemenea că evenimentele din Irak au reamintit Americii de necesitatea utilizării diplomaţiei şi de construcţia unui consens internaţional pentru rezolvarea problemelor noastre oricând este posibil. Într-adevăr, ne putem aduce aminte de cuvintele lui Thomas Jefferson, care a spus: „Sper ca înţelepciunea noastră să se dezvolte odată cu puterea noastră, şi să ne înveţe că folosindu-ne cît mai puţin puterea cu atât mai mare ea va fi”.

Astăzi America are o responsabilitate dublă: să ajute Irakul să-şi făurească un viitor mai bun – şi să lase Irakul irakienilor. Am adus la cunoştinţă poporului irakian că nu căutăm baze, nu revendicăm din teritoriul sau din resursele lor. Suveranitatea Irakului este a sa proprie. De aceea am ordonat retragerea brigăzilor noastre combatante până în august anul viitor. De aceea ne vom onora înţelegerea cu guvernul democratic ales al Irakului de a retrage trupele combatatte din oraşele irakiene până în iulie anul acesta şi să ne retragem toate trupele din Irak până în 2012. Vom ajuta Irakul să-şi antreneze Forţele de Securitate şi să-şi dezvolte economia. Dar vom sprijini un Irak sigur şi unit ca un partener ce suntem, şi niciodata ca un stăpân.

Şi în sfârşit, aşa cum America nu va putea niciodată să tolereze violenţa extremiştilor, nu ne vom altera niciodată principiile. 9/11 a fost o traumă imensă pentru ţara noastră. Frica şi furia pe care a provocat-o a fost de înţeles, dar în anumite cazuri, ne-a condus să acţionăm contrar idealurilor noastre. Acum luăm măsuri concrete să schimbăm direcţia. Am interzis în mod irevocabil utilizarea torturii de către Statele Unite şi am ordonat închiderea închisorii de la Guantanamo Bay până la începutul anului viitor.

În acest fel America se va apăra pe sine prin respectarea suveranităţii ţărilor şi prin domnia legii. Şi o vom face în parteneriat cu comunităţile islamice care sunt de asemenea ameninţate. Cu cât extremiştii vor fi izolaţi şi vor deveni indezirabili mai devreme în comunităţile musulmane, cu atât mai repede vom fi mai în siguranţă cu toţii.

A doua mare sursă de tensiune pe care este nevoie să o discutăm este situaţia dintre israelieni, palestinieni şi lumea arabă.

Puternicile relaţii ale Americii cu Israelul sunt binecunoscute. Această relaţie nu poate fi ruptă. Este bazată pe legături culturale şi istorice, și pe recunoașterea că aspiraţia pentru un cămin evreiesc este înrădăcinată într-o istorie tragică imposibil de negat.

Pe tot globul, poporul evreu a fost persecutat secole de-a rândul, iar în Europa antisemitismul a culminat într-un Holocaust fără precedent. Mâine, voi vizita Buchenwald, care a fost o parte a unei reţele de lagăre de concentrare unde evreii au fost transformaţi în sclavi, torturaţi, împuşcaţi şi gazaţi până la moarte de către cel de-al Treilea Reich. Şase milioane de evrei au fost omorâţi – mai mult decât întreaga populaţie evreiască a Israelului de astăzi. Negarea acestui fapt este neîntemeiată, ignorantă şi odioasă. Amenitând Israelul cu distrugerea – ori repetând stereotipuri vulgare despre evrei – este profund greşit şi serveşte numai pentru a evoca în minţile israelienilor cele mai dureroase amintiri în timp ce împiedică pacea pe care o merită oamenii din această regiune.

Pe de altă parte, este de asemenea de netăgăduit că poporul palestinian – musulmani şi creştini – au suferit în efortul de căutare a unei patrii. Pentru mai mult de şaizeci de ani ei au suferit durerea dislocării. Mulţi aşteaptă în lagăre de refugiaţi în West Bank, Gaza şi în zonele vecine pentru o viaţă paşnică şi sigură pe care ei nu au fost niciodată capabili să o ducă. Ei îndură umilinţe zilnice – mai mari sau mai mici – ce vin cu ocupaţia. Deci să nu fie niciun dubiu: situaţia pentru poporul palestinian este intolerabilă. America nu-şi va întoarce spatele către aspiraţiile legitime palestiniene pentru demnitate, şansă de progres şi un stat propriu.

De zeci de ani, ne aflăm într-un impas: două popoare cu aspiraţii legitime, fiecare cu o istorie dureroasă care face compromisul dificil de definit. Este uşor să arăţi cu degetul – pentru palestinieni să arate la deplasarea adusă de fondarea Israelului, iar pentru israelieni să arate către ostilitatea constantă şi către atacurile de-a lungul întregii sale istorii atât între graniţele proprii cât şi dincolo de ele. Dar dacă vom vedea acest conflict numai dintr-o parte sau alta, atunci vom fi orbi la adevărul: pentru aspiraţiile celor două părţi, singura soluţionare pentru ambele părţi va fi găsită prin două state, în care israelienii şi palestinienii vor trăi fiecare în pace şi securitate.

Aceasta este în interesul Israelului, în interesul Palestinei, în interesul Americii şi în interesul lumii. Este motivul pentru care intenţionez ca personal să urmăresc acest rezultat cu toată răbdarea pe care scopul o necesită. Sunt clare obligaţiile pe care părţile le-au acceptat în cadrul Road Map. Pentru realizarea păcii, este timpul pentru ei – şi pentru noi toţi – să urmărim realizarea pozitivă a responsabilităţilor noastre.

Palestinienii trebuie să abandoneze violenţa. Rezistenţa prin violenţă şi omor este greşită şi nu va reuşi. Secole de-a rândul, oamenii de culoare din America au suferit bătaia cu biciul ca sclavi precum şi umilinţa segregării. Dar nu a fost violenţa cea care a câştigat drepturile egale şi complete. A fost o insistenţă paşnică şi determinată asupra idealurilor aflate în centrul întemeierii Americii. Aceaşi istorie poate fi povestită de oameni din Africa de Sud până în Sudul Asiei; din Europa de Est până în Indonezia. Este o istorie cu un adevăr simplu: că violenţa este o fundătură. Nu este un semn al curajului şi nici al puterii să se tragă cu rachete în copii adormiţi, sau să se arunce în aer femei în vârstă în autobuz. Nu aşa se revendică autoritatea morală; asta este modul în care capitulează.

Pentru palestinieni acum este timpul să se concentreze asupra a ceea ce ei pot construi. Autoritatea palestiniană trebuie să-şi dezvolte capacitatea sa de a guverna, cu instituţii care să servească necesităţilor oamenilor. Hamas are sprijin printre unii palestinieni, dar de asemenea are şi responsabilităţi. Pentru a juca un rol în realizarea aspiraţiilor palestinienilor, şi pentru a unifica poporul palestinian, Hamas trebuie să termine cu violenţa, să recunoască înţelegerile din trecut, precum şi să recunoască dreptul Israelului la existenţă.

În acelaşi timp, israelienii trebuie să accepte că aşa cum nu poate fi negat dreptul Israelului la existentă, nu poate fi negat nici acela al Palestinei. Statele Unite nu acceptă legitimitatea continuării implementării de noi aşezări israeliene. Această construcţie violează acordurile anterioare şi subminează eforturile de realizare a păcii. Este momentul ca acest proces de implementare de aşezări să înceteze.

Iar Israelul trebuie să se ridice la nivelul obligaţiei sale de a asigura că palestinienii pot trăi şi lucra şi dezvolta propria societate. Aşa cum devastează familiile palestiniene, continua criză umanitara din Gaza nu serveşte securităţii Israelului; şi nici continua lipsă de şansă de dezvoltare din West Bank. Progresul din viaţa zilnică a poporului palestinian trebuie să fie o parte critică a drumului către pace, iar Israelul trebuie să facă paşi concreţi pentru a permite acest progres.

Iar în final, statele arabe trebuie să recunoască faptul că Iniţiativa de pace Arabă a fost un început important, dar nu şi finalul responsabilităţii lor. Conflictul arabo-israelian nu ar trebui să fie utilizat pentru distragerea atenţiei oamenilor din ţările arabe de la alte probleme. În schimb, ar trebui să fie un motiv de acţiune pentru a ajuta poporul palestinian să-şi dezvolte instituţiile care vor susţine statul, să recunoască legitimitatea Israelului şi sa aleagă progresul în locul unei atenţii dăunătoare lor înşile asupra trecutului.

America va alinia liniile noastre politice cu acelea care urmăresc pacea, şi vom spune în public ceea ce spunem în convorbiri private către israelieni şi palestinieni şi arabi. Nu putem impune pacea. Dar în privat, mulţi musulmani recunosc ca Israelul nu va dispare. De asemenea, mulţi israelieni recunosc necesitatea unui stat palestinian. Este timpul ca noi să acţionăm asupra a ceea ce toată lumea ştie că este adevărat.

Prea multe lacrimi au fost vărsate. Prea mult sânge a fost vărsat. Toţi avem o responsabilitate să lucrăm pentru ziua când mamele israelienilor şi palestinienilor îşi vor vedea crescând copiii fără teamă; când Ţara Sfântă a celor trei mari credinţe va fi locul păcii pe care Dumnezeu l-a dorit să fie; când Ierusalimul va fi un cămin trainic pentru evrei şi creştini şi musulmani, şi un loc pentru toţi copiii lui Abraham să se amestece în pace împreună ca în povestea lui Isra, când Moise, Isus, şi Mohamed, pacea să fie cu ei, s-au reunit în rugăciune.

A treia sursă de tensiune este interesul nostru comun asupra drepturilor şi responsabilităţilor naţiunilor asupra armelor nucleare.

Această chestiune a fost o sursă de tensiune între Statele Unite şi Republica Islamică Iran. Pentru mulţi ani Iranul s-a definit pe sine însuşi în parte prin opoziţia faţă de ţara mea, şi există realmente o istorie tumultoasă între noi. În mijlocul Războiului Rece, Statele Unite au jucat un rol în răsturnarea unui guvern iranian democratic ales. Cu începere de la Revoluţia Islamică, Iranul a jucat un rol în actele de luare de ostateci şi violenţă contra trupelor şi a civililor din SUA. Această istorie este binecunoscută. Mai curând decât să rămân prins în capcană în trecut, am făcut cunoscut liderilor Iranului şi poporului că ţara mea este pregătită să se mişte înainte. Problema acum nu este despre ce este Iranul împotrivă, dar mai degrabă ce viitor vrea să construiască.

Îmi dau seama că va fi dificil să se biruiască decade de neîncredere, dar noi vom înainta cu curaj, corectitudine şi hotărâre. Vor fi multe chestiuni de discutat între ţările noastre, şi noi suntem gata să ne mişcăm înainte fără condiţii prealabile pe baza unui respect mutual. Dar este clar pentru toţi cei implicaţi că atunci când este vorba despre arme nucleare, am atins un punct decisiv. Nu este vorba în mod simplu despre interesul Americii. Este vorba despre prevenirea unei curse a înarmării în Orientul Mijlociu care ar putea să conducă această regiune şi lumea pe panta unei poteci extrem de periculoase.

Îi înţeleg pe aceia care protestează că anumite ţări au arme pe care alţii nu le posedă. Nicio singură ţară nu ar trebui să selecteze şi să aleagă care naţiune să aibe în posesie armele nucleare. Şi de aceea am afirmat cu putere hotărârea Americii de a explora posibilităţile unei lumi în care nu există ţări care să posede arme nucleare. Şi orice ţară – inclusiv Iranul – ar trebui să aibă dreptul de acces la energia nucleară folosită în scopuri paşnice dacă asta se conformează cu propriile responsabilităţi rezultate din Tratatul de Neproliferare nucleară. Acel angajament este esenţa tratatului, şi trebuie ţinut pentru toţi care îl respectă pe de-a întregul. Şi am speranţe că toate ţările din regiune pot să împărtăşească acest ţel.

Al patra chestiune pe care o voi discuta este democraţia.

Ştiu că a fost o controversă despre promovarea democraţiei în anii din urmă, şi o mare parte din această controversă este în conexiune cu războiul din Irak. Permiteţi-mi să fiu deschis: Niciun sistem de guvernare nu poate sau nu ar trebui să fie impus de către o ţară alteia.

Totuşi, asta nu îmi micşorează angajamentul faţă de acele guverne care reflectează voinţa poporului. Fiecare naţiune dă viaţă acestui principiu în felul sau propriu, pe baza tradiţiilor sale proprii. America nu poate să presupună că ştie ce este mai bine pentru fiecare, aşa cum nu vom presupune ca să selectăm rezultatul unor alegeri paşnice. Dar eu am o încredere nestrămutată că toţi oamenii îşi tânjesc după anumite lucruri: după abilitatea de a-şi spune părerea şi să aibă puterea de a influenţa modul în care sunt guvernaţi; încrederea în dreptul legii şi în administrarea în mod egal a justiţiei; un guvern transparent şi care nu fură de la popor; libertatea de a trăi aşa cum îţi doreşti. Acestea nu sunt numai idei americane; acestea sunt drepturi umane. Şi de aceea le sprijinim oriunde.

Acum, nu există o linei dreaptă pentru a realiza această promisiune. Dar ceva este clar: Guvernele care protejează aceste drepturi sunt în ultima instanţă mai stabile, mai performante şi mai sigure. Suprimarea ideilor nu are succes în a le face să dispară. America respectă dreptul tuturor opiniilor paşnice şi care ascultă de lege pentru a fi auzite oriunde în lume, chiar dacă nu suntem de acord cu acestea. Şi vom saluta pe toate guvernele alese paşnic – dacă asigură o guvernare ce respectă pe toţi concetăţenii lor.

Acest ultim punct este important deoarece există unii care susţin democraţia numai când sunt în opoziţie; odată la putere, ei sunt necruţători în suprimarea drepturilor celorlalţi. Deci nu are importantă unde preia puterea, guvernarea poporului pentru popor impune un singur standard pentru toţi cei care ar deţine puterea: trebuie că puterea să fie menţinută prin consimţământ nu prin coerciţie; trebuie să respecţi drepturile minorităţilor şi să participi cu un spirit de toleranţă şi compromis; trebuie să pui interesele poporului precum şi activităţile legitime ale procesului politic deasupra intereselor partidului tău. Fără aceste ingrediente, alegerile singure nu pot forma o adevărată democraţie.

Membru al audienţei: Barack Obama, te iubim!

Preşedintele Obama: Mulţumesc. A cincea chestiune pe care dorim să o discutăm împreună este libertatea religioasă.

Islamul are o mândră tradiţie de toleranţă. Vedem asta în istoria Andaluziei şi Cordobei din timpul Inchiziţiei. Am văzut-o prima data copil fiind în Indonezia, unde credincioşii creştini puteau să se roage liber într-o ţară copleşitor numericeşte musulmană. Acesta este spiritul de care avem nevoie astăzi. Oamenii din fiecare ţară trebuie să fie liberi să aleagă şi să-şi trăiască religia după persuasiunea minţii şi inimii şi sufletului. Această toleranţă este esenţială pentru ca religia să prospere, dar asta este contestată în multe căi diferite.

Printre unii musulmani, există o tendinţă stânjenitoare de a măsura propria credinţă prin respingerea religiei altuia. Bogăţia diversităţii religioase trebuie menţinută – fie că este vorba despre maroniti în Liban sau de copţi în Egipt. Şi dacă suntem oneşti, liniile de ruptură trebuiesc închise de asemenea printre musulmani, divizările dintre sunniţi şi shiiti au condus la violenţă tragică, în special în Irak.

Libertatea religiei este centrul abilităţii popoarelor de a trăi împreună. Noi trebuie întotdeauna să examinăm căile în care să o protejăm. De exemplu, în Statele Unite, regulile filantropice au făcut dificil pentru musulmani să-şi îndeplinească obligaţiile religioase. De aceea sunt hotărât să lucrez cu musulmanii americani pentru a garanta că ei pot să-şi îndeplinească zakat-ul.

La fel, este important pentru ţările occidentale să evite să-i împiedice pe cetăţenii musulmani de la practicarea religiei aşa cum consideră ei a fi potrivit – de exemplu, prin dictarea a ce tip de haine o femeie musulmană poate să poarte. Nu putem deghiza ostilitatea către orice religie în spatele pretenţiei liberalismului.

De fapt, credinţa trebuie să ne aducă împreună. Şi de aceea noi realizăm proiecte de servicii în America pentru a reuni crestini, musulmani şi evrei. De aceea considerăm binevenite eforturile de tipul celei a regelui Abdullah al Arabiei Saudite pentru dialog interreligios precum şi rolul conducător al Turciei în Alliance of Civilizations. În toată lumea, putem să transformăm dialogul în serviciu interreligios, în aşa fel ca podurile dintre popoare să conducă la acţiune – cum ar fi combaterea malariei în Africa, sau pentru a ajuta după un dezastru natural.

A şasea chestiune pe care doresc să o discut este despre drepturile femeilor.

Ştiu, ştiu – şi puteţi să-mi spuneţi din această audienţă, că există o dezbatere sănătoasă despre această chestiune. Eu resping părerea unora din occident că o femeie care alege să-şi acopere părul este oarecum mai puţin egală, dar cred cu tărie că o femeie căreia îi este negată o educaţie îi este negată egalitatea. Şi nu este o coincidenţă că ţările în care femeile sunt bine educate sunt mult mai probabil să fie prospere.

Acum, permiteţi-mi să fiu clar: chestiunile egalităţii femeilor nu sunt în nici un caz o simplă chestiune pentru islam. În Turcia, Pakistan, Bangladesh, Indonezia, am văzut ţări cu majoritate musulmană care au ales femei la conducere. În acelaşi timp, lupta pentru egalitatea femeii continuă în multe aspecte ale vieţii americane, precum şi în ţări din jurul lumii.

Sunt convins că în societate fiicele noastre pot să contribuie la fel de mult că fii noştri. Prosperitatea noastră comună va avansa prin permiterea întregii omeniri – bărbaţi şi femei – să-şi atingă întregul potenţial. Eu nu cred că femeile trebuie să facă aceleaşi alegeri ca şi bărbaţii pentru a fi egali, şi respect acele femei care aleg să-şi trăiască viaţa în roluri tradiţionale. Dar trebuie să fie alegerea lor. Şi de aceea Statele Unite vor face un parteneriat cu orice ţară majoritar musulmană pentru a susţine extinderea ştiinţei de carte pentru fete, şi pentru a ajuta tinerele femei să-şi caute o slujbă prin micro-finanţare care să ajute oamenii să-şi trăiască visurile.

În sfârşit, aş vrea să discut despre dezvoltarea economică şi oportunitate

Ştiu că pentru mulţi chipul globalizării este contradictoriu. Internetul şi televiziunea pot să aducă informaţii şi cunostiinte, dar de asemenea sexualitate şi violenţă stupidă în casă. Comerţul poate să aducă o nouă bogăţie şi oportunităţi, dar de asemenea mari dezmembrări şi schimbări în comunităţi. În toate ţările – inclusiv America – această schimbare poate să aducă teama. Teamă că din cauza modernităţii ne vom pierde controlul asupre alegerilor noastre economice, a politicii noastre, şi cel mai important asupra identităţii noastre – acele lucruri faţă de care nutrim un sentiment legat de comunităţile noastre, de familiile noastre, de tradiţiile noastre, şi despre credinţa noastră.

Dar ştiu de asemenea ca progresul uman nu poate fi negat. Nu trebuie să fie o contradicţie între dezvoltare şi tradiţie. Ţări că Japonia şi Corea de Sud şi-au crescut economiile în timp ce şi-au menţinut culturi distincte. Acelaşi lucru este adevărat pentru progresul minunat din cadrul ţărilor majoritar musulmane de la Kuala Lumpur la Dubai. În timpuri străvechi şi în timpurile noastre, comunităţile musulmane au fost în prima linie a inovaţiei şi educaţiei.

Acest lucru este important deoarece nicio strategie de dezvoltare nu se poate baza numai pe ceea ce iese din pământ, şi nici nu poate fi susţinută când oamenii tineri sunt fără serviciu. Multe din Ţările Golfului se bucură de o mare bogăţie ca o consecinţă a ţiţeiului, iar unele încep să se concentreze pe o dezvoltare mai largă. Dar cu toţii trebuie să recunoaştem că educaţia şi inovaţia vor fi monedă de schimb a secolului 21, şi în prea multe din comunităţile musulmane există o investiţie insuficienţă în aceste domenii. Eu subliniez acest tip de investiţii în cadrul ţării mele. Şi în timp ce America în trecut s-a concentrat pe ţiţei şi gaz în această parte din lume, acum căutăm un angajament mai diversificat.

Cu privire la educaţie, vom extinde schimburile de programe şi vom creşte numărul de burse, ca aceea care l-a adus pe tatăl meu în America, în timp ce vom încuraja mai mulţi americani să studieze în comunităţile islamice. Şi vom organiza programe de practică internă pentru studenţii musulmani promiţători; vom investi în învăţământul online pentru profesori şi copii din lumea întreagă; şi o să creăm o nouă reţea online, pentru că un adolescent din Kansas să poată comunica instantaneu cu un adolescent din Cairo.

Cu privire la dezvoltarea economică, vom crea un nou corp de voluntari în afaceri pentru a face parteneriate cu omologii din ţările cu majoritate musulmană. Şi vom găzdui un Summit al Spiritului Anteprenorial în acest an pentru a identifică modalităţi de a adânci legăturile dintre liderii în afaceri, fundaţii şi antreprenorii sociali din Statele Unite şi din comunităţile musulmane din întreaga lume.

În ceea ce priveşte ştiinţa şi tehnologia, vom lansa un nou fond pentru a susţine dezvoltarea tehnologică în ţările cu majoritate musulmană, pentru a transfera ideile pe piaţă în aşa fel încât să poată crea slujbe. Vom deschide centre pentru excelenţă ştiinţifică în Africa, în Orientul Mijlociu şi în Sud-Estul Asiei şi vom numi noi Reprezentanţi Ştiinţifici pentru a colabora în programe care dezvoltă noi surse de energie, să poată crea slujbe, pentru digitalizarea documentelor, pentru curăţarea apei şi creşterea de noi culturi. Iar astăzi vreau să anunţ un nou efort global împreună cu Organizaţia Conferinţei Islamice pentru a eradica poliomielită. Şi vom dezvolta parteneriate cu comunităţile islamice pentru a promova sănătatea copilului şi a mamei.

Toate aceste lucruri trebuie să fie făcute în parteneriat. Americanii sunt gata să se alăture cetăţenilor şi guvernelor; organizaţiilor comunitare, liderilor religioşi, precum şi activităţilor antreprenoriale din comunităţile musulmane de pe glob pentru a ajuta pe oameni să caute o viaţă mai bună.

Chestiunile pe care le-am descris nu or să fie uşor de abordat. Dar avem responsabilitatea de a ne alătura cu toţii în slujbă lumii pe care o căutăm – o lume unde extremiştii nu îi mai ameninţă pe concetăţenii noştri, iar trupele americane să fie ajunse acasă; o lume în care israelienii şi palestinienii sunt fiecare în siguranţă într-un stat propriu, iar energia nucleară este utilizată în scopuri paşnice; o lume unde guvernele îi servesc pe cetăţeni, iar drepturile copiilor lui Dumnezeu sunt respectate. Acestea sunt interese mutuale. Aceasta este lumea pe care o căutăm. Dar pe care o putem avea numai împreună.

Ştiu că sunt mulţi – musulmani şi ne-musulmani – care pun la îndoială realizarea acestui nou început. Unii sunt gata să alimenteze flăcările dezbinării, şi să stea în calea progresului. Unii sugerează că nu merită efortul – că noi suntem condamnaţi la dezacord, iar civilizaţiile sunt condamnate la încleştare. Mult mai mulţi sunt simplu sceptici că ar putea surveni o schimbare. Există atât de multă teamă, atât de multă neîncredere. Dar dacă alegem să fim legaţi de trecut, nu ne vom mişca niciodată înainte. Şi doresc să spun în special tinerilor de orice credinţă, din orice ţară – tu, mai mult decât oricine, ai capacitatea să refaci această lume.

Cu toţii împărţim această lume doar pentru un scurt moment în timp. Întrebarea este dacă cheltuim acel timp concentraţi asupra a ceea ce ne desparte, sau dacă ne hotărâm cu toţii la un efort – un efort susţinut – pentru a găsi un teren comun, să ne concentrăm asupra viitorului pe care-l căutăm pentru copiii noştri, şi să căutăm să respectăm demnitatea tuturor fiinţelor umane.

Este mai uşor să începi războaie decât să le sfârşeşti. Este mai uşor să îi acuzi pe ceilalţi decât să te uiţi înlăuntrul tău; să vezi ceea ce este diferit la cineva decât să găseşti lucrurile pe care le împărtăşim. Dar noi trebuie să alegem calea cea dreaptă, nu doar calea cea uşoară. Există o regulă care se află în centrul fiecărei religii – ca să facem asupra altora ceea ce am vrea ca alţii să facă asupra noastră. Acest adevăr transcede naţiunile şi popoarele – o credinţă care nu este nouă, care nu este neagră sau albă sau cafenie, care nu este creştină, sau musulmană sau evreiască. Este o credinţă care a pulsat încă din leagănul civilizaţiei, şi încă mai bate în inimile a miliarde de oameni. Este încrederea în alţi oameni, şi asta m-a adus astăzi aici.

Avem puterea de a face lumea pe care ne-o dorim, dar numai dacă avem curajul de a face un nou început, păstrând în minte ceea ce a fost scris.

Sfântul Coran ne spune, „O omenire! V-am creat bărbat şi femeie, şi v-am făcut în naţiuni şi triburi astfel încât să va cunoaşteţi unul pe altul”.

Talmudul ne spune: „Întreaga Totah este cu scopul de a promova pacea”.

Sfânta Scriptură ne spune, „Fericiţi făcătorii de pace, ei vor fi numiţi copiii Domnului”.

Cetăţenii lumii pot trăi împreună în pace. Ştim că asta este viziunea lui Dumnezeu. Acum, asta trebuie să fie lucrarea noastră aici pe pământ. Vă mulţumesc. Şi să fie pacea Domnului cu voi.


În original   icon-caret-right  Obama Speech in Cairo

Print Friendly, PDF & Email

6 COMENTARII

  1. Multumesc pentru aprecieri Bugsy! O nuanta in plus pentru link-uri. Discursul din Cairo a fost denumit deja „doctrina Obama”.

  2. Multumesc Manjusri! Traducand acest discurs am ajuns la concluzia ca rolul unor functionari-specializati in discursuri a fost minim in acest caz. Frazele au intorsaturi ce poarta amprenta lui The One.

    Cotidienele El Pais si Abc au criticat „neglijarea” Spaniei din discursul lui Obama in legatura cu initiativa Alliance of Civilisations. Obama a dat tot creditul Turciei, care este insa partener egal cu Spania in aceasta initiativa.

    Franta a fost direct vizata de criticile pe care le-a facut Obama la adresa natiunilor occidentale care:

    …”este important pentru ţările occidentale să evite să-i împiedice pe cetăţenii musulmani de la practicarea religiei aşa cum consideră ei a fi potrivit – de exemplu, prin dictarea a ce tip de haine o femeie musulmană poate să poarte”.

    In Franta este interzisa acoperirea capului cu esarfa hijab in scoli si alte institutii publice .

  3. Daca pana si Bill Maher crede ca e prea mult…

    P.S. Mi se pare mie sau publicul lui Maher e extrem de limitat? De fiecare data cand vad ceva din emisiunea lui Maher, impresia mea e ca oamenii aia nu gandesc aproape deloc.

  4. Publicul lui Maher sunt de obicei aia de genul Useful Idiots sau mai bine zis Liberali Utopisti!

    Bill Maher & Ann Coulter debate:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here