Dr. Williams – Profesor de Stingere şi Sharia

    Print Friendly, PDF & Email

    Rowan Williams

    Rowan Williams este departe de ceea ce ne-am aştepta de la un cap al unei biserici creştine. Având la activ nenumărate declaraţii incendiare, arhiepiscopul anglican şi-a construit imaginea unui lider religios aflat în pas cu noile idei din mediul academic occidental. Fie că este vorba despre poziţia Bisericii faţă de homosexualitate, creaţionism, Israelul şi „Palestina” sau comunităţile musulmane aflate pe teritoriul Marii Britanii, Rowan Williams a ştiut să rămână în conştiinţa opiniei publice într-un fel sau altul. Pentru a-l caracteriza, am putea folosi un eufemism: neconvenţional. Nu este cazul, Rowan Williams fiind mai mult decat neconvenţional: un progresist în haine preoţeşti.

    Acum nici o lună, Arhiepiscopul anglican Rowan William a ţinut la Curtea Regală de Justiţie o conferinţă-şoc: Legea civilă şi legea religioasă în Anglia – o perspectivă religioasă. Am abordat şi noi subiectul în Metamorfoza lui Emil. Acum este rândul lui Traian Ungureanu, în numărul din martie 2008 al Idei în Dialog.

    Dr. Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury şi Primat al Bisericii Anglicane, are reputaţia unui intelectual de calibru. Doar întimplarea pare să-l fi adus pe acest absolvent strălucit de Oxbridge (combinată universitar-elitară Oxford-Cambridge) în scaunul arhiepiscopal de la Canterbury. Cu siguranţă, Williams ar fi făcut figură mai mult decât onorabilă într-un „chair” academic. Articolele lui erudite, încărcate de etichetă precaută şi conceptualismul labirintic al stilului doctoral postmodern, şi-ar fi găsit loc în orice revistă de înalte studii universitare. Discursurile pe teme publice, prezentate cu eleganţă şi rafinament procedural microscopic, ar fi făcut gloria oricărui super-colocviu contemporan. Williams, cercetătorul lui Dostoievski, despre care scrie o carte, e la fel de departe de primele figuri istorice ale Bisericii Angliei pe cît e de predecesorii săi imediaţi. La un capăt, Sfîntul Thomas Becket, Arhiepiscopul ucis din ordin regal şi canonizat cu numai trei ani mai tîrziu, în 1173. Există un loc anume în Catedrala din Canterbury unde o lumânare marchează locul în care Becket a fost măcelărit de săbiile a patru cavaleri partizani ai regelui Henry II. Acolo oficiază Comuniunea, de mai bine de 800 de ani, toţi Arhiepiscopii ce au urmat în scaun lui Thomas Becket. Inclusiv Rowan Williams, al o sută patrulea şi cel mai greu de recunoscut Arhiepiscop de Canterbury. Atât de greu încât nici măcar comparaţia cu predecesorul sau imediat, George Carey, nu lămureşte mai mult.

    Carey, un teolog pur şi simplu decent, s-a născut în East End, printre muncitori modeşti, a făcut şcoală pe sărite, a picat câteva examene importante şi a lucrat, într-o vreme, ca băiat-alergător-curier la Compania de Electricitate a Londrei. Nu e un merit, dar e o diferenţă. Carey a fost primul Arhiepiscop de Canterbury fără studii superioare. În rest, Carey a continuat să fie un anglican în sens clasic şi, mai ales, un creştin stabil. În 1994, Carey a acceptat hirotonisirea femeilor, dar acest pas extra-scriptural, impus lumii anglicane de contagiunea cu sociologia militantă care prezidează, acum, asupra spiritului public, a fost o fisură, o cedare sau o deviere. Nu o dezicere. Ea avea să apară, cu un tunet învelit în verbiaj liberal, în seara zilei de 7 februarie 2008.

    Ce fac femeile de moratorium?
    Faimoasa Conferinţă din 7 februarie a fost susţinută de Arhiepiscop, în faţa unei audienţe selecte, la Curtea Regală de Justiţie şi a avut că temă „Relaţiile între Religie şi Justiţie”. Practic, ea a semnalat cu totul altceva: prăbuşirea demult anunţată a Bisericii Anglicane, corupţia intelectuală terminală a înaltului cler anglican şi, dincolo de problemele imediate ale lumii engleze, declinul general al spiritului occidental. Discursul Arhiepiscopului de Canterbury a pornit, după protocolul public obligatoriu al dezbaterilor contemporane de idei, de la presupoziţia de toleranţă. Cu alte cuvinte, Dr. Williams a marcat, mai întîi, acel punct care acordă, mai nou, oricărui vorbitor imunitate critică şi dreptul la pronunţare în cea mai scandaloasă definiţie cu putinţă. Williams a anunţat, de la primele cuvinte, că obiectivul prelegerii sale e caritatea democratică faţă de drepturile şi libertăţile unui grup de semeni prea mult ignoraţi. În cazul de faţă: musulmanii din „comunităţile” britanice. În cazul lor – a remarcat Arhiepiscopul –, „libertatea de a trăi sub prevederile legii Sharia” e o chestiune legitimă de dezbatere. De ce nu ne-am ocupă, deci, de confortul intern minim al acestei „comunităţi” neglijate?

    Acest gen discret de contorsiune logică subtilă e, de altfel, brand-ul care l-a făcut agreat, prizat şi celebru pe Dr. Williams în lumea intelectuală „bien pensant” a Mării Britanii. Raţionamentul dezvoltat pe această traiectorie de Arhiepiscop merge mai departe, mânat de angelism academic, şi descoperă că Sharia, codul legal tradiţional al lumii musulmane, e victimă defăimarii prelungite. Stereotipurile şi exagerările răuvoitoare, observaţiile trunchiate şi selecţia părtinitoare ar fi creat o imagine de consum occidental fără legătură cu Sharia, conceptul „real” şi „originar”. Arhiepiscopul, în mod vădit un frecventator al literaturii de comentariu coranic, a invocat în sprijin operă lui Tariq Ramadan, un „erudit” contemporan, autor al unor studii „cruciale” asupra culturii islamice în statele occidentale.

    Williams nu a găsit necesar să umple una din nenumăratele paranteze ale discursului său cu cîteva date pertinente. Ramadan, un personaj căruia guvernul Statelor Unite i-a refuzat dreptul de intrare şi un post la o universitate americană, e acelaşi cu personajul care a participat în 2007 la o dezbatere televizată alături de Nicolas Sarkozy, pe atunci candidat la preşedinţia Franţei. Pe parcursul dezbaterii, Ramadan a refuzat categoric să condamne practică lapidarii femeilor, aplicată curent în Iran şi Arabia Saudita, conform prescripţiilor Sharia. Ramadan a propus, în schimb, un „moratoriu”, sugerînd astfel că asasinarea barbară a femeilor învinuite de adulter şi nesupunere ar trebui oprită pentru „o perioadă de deliberare”. Femeile condamnate ar trebui să aştepte, îngropate pînă la umeri, rezultatul discuţiilor. Între timp, pot număra pietrele din movilă pregătită pentru execuţie.

    Jurisdicţia Arsenal, Chelsea etc.
    Odată stabilită preocuparea caritabilă a Arhiepiscopului faţă de viaţa şi rânduielile musulmanilor pe teritoriul britanic, prelegerea a continuat, didactic şi pozitiv, cu o critică principială a situaţiei actuale şi cu propuneri de remediere. Critica a produs observaţiile după care nevoile „comunităţilor” musulmane sunt insuficient servite de cadrul legal în vigoare (legislaţia engleză) şi reclamă apariţia unor „jurisdicţii suplimentare”. Remediul imediat şi logic ar fi „adoptarea anumitor aspecte ale legii Sharia” şi „integrarea” lor în ansamblul juridic englez. Arhiepiscopul a recomandat spre „reamenajare” legală problemele de mariaj, chestiunile financiare şi delictele minore, fără să excludă lărgirea ulterioară a listei. Toate aceste chestiuni litigioase ar putea fi rezolvate în termenii prescrisi de Sharia, iar soluţiile pronunţate de „tribunale Sharia” ar urma să aibă putere de lege în Anglia. Sharia ar deveni astfel, în paralel cu legea engleză, al doilea cod legal admis. Statul britanic ar pierde monopolul legal pe propriul teritoriu. Cetăţenii britanici ar putea urma şi respecta coduri legale diferite, în funcţie de confesiunea religioasă. Arhiepiscopul a evocat senin această perspectivă, vorbind de „afilierea” diversă a cetăţenilor. Poate, după modelul „afilierii” libere, admise şi foarte diverse a cetăţenilor britanici, în calitatea lor de „fans”: Arsenal, Chelsea, Liverpool etc.

    Câte milioane de cadavre răbdare?
    Ideea după care principiul scuză şi anulează, mereu, derapajele palpabile practice nu e noutate. Apărând principiile generale ale legii islamice şi deosebindu-le cu grijă de „exagerările” la care a dus punerea lor în practică, Rowan Williams s-a plasat în descendenţa unei venerabile infirmităţi morale occidentale. Adevărat, Arhiepiscopul de Canterbury îi afuriseşte delicat, la începutul Conferinţei, pe „urmaşii primitivi ai lui Sayyid Qutb”, directorul de conştiinţă extremistă recuperat, după 50 de ani, de fundamentalismul islamic, din Egipt până în Pakistan. Însă repulsia Arhiepiscopului nu e decît preambulul retoric al binecuvântării. Căci Williams denunţă „abuzurile” spre a descoperi măreţia „principiului”.

    Acest tip de eroare ar trebui să fie foarte cunoscut şi deja compromis în lumea occidentală. Din 1917 încoace, fiecare generaţie intelectuală europeană şi americană a produs, fără excepţie, coruri elitare şi negaţioniste în materie de comunism. O miopie îndărătnică a făcut aceste grupuri numeroase şi teribil de influente să nege evidenţa, agăţându-se de mecanismul moral vicios reluat, acum, de Arhiepiscopul de Canterbury. Încă din anii ’20, crema intelectuală a liberalismului, şi uneori a Bisericii, a respins, în numele „principiului”, relatările despre atrocităţile bolsevice. În ciuda „excepţiilor izolate”, socialismul e o speranţă intactă, un principiu fundamental corect. Aceeaşi idee a filtrat în jos, spre consum popular, şi poate fi, încă, auzită în România anului 2008: „comunismul a fost o idee bună, prost aplicată”.

    Încurajate sistematic de elitele artistico-intelectuale şi de jurnalismul de mare prestigiu, aceste pretenţii lucrează cu un raţionament absurd, pe care nimeni nu l-ar accepta, o secundă, în orice altă situaţie de viaţă. Ceea ce e inadmisibil în viaţă de zi cu zi e perfect acceptabil la nivelul naţiunilor. Nimeni nu e pregătit să investească, de pildă, într-un scriitor care a produs doar maculatură, dar susţine că „garantat, următoarea mea carte îl bate pe Balzac şi Tolstoi la un loc”. În schimb, elită după elită s-au declarat de acord cu raţionamentul „comunismul nu e cum se cuvine reprezentat pe pămînt, dar într-o zi va fi şi, prin urmare, trebuie să avem răbdare”. Câtă sau mai bine zis câte milioane de cadavre răbdare, nimeni nu poate spune.

    Arhiepiscopul de Canterbury e convins că legea Sharia e în „principiu” un lucru bun, atât de bun încât aplicarea „anumitor aspecte” în Anglia ar fi îndreptăţită. Ba chiar „inevitabilă”. Arhiepiscopul e sigur că problemele de mariaj pot fi reglate de Sharia mai corect şi mai conform cu nevoile organice ale „comunităţilor” musulmane. Ce nu vrea să ştie Dr. Williams e că Sharia e deja la lucru, în Anglia, unde operează, în secret şi pe scară largă, tocmai în chestiuni de mariaj.

    Psihiatrul întoarce privirea
    Ultimul recensământ a găsit 1,6 milioane musulmani declaraţi în Marea Britanie, adică 2,7% din populaţie. Nu e mult, mai ales în comparaţie cu situaţia Franţei, dar e critic. Şi asta dintr-un motiv elementar: musulmanii aşezaţi în oraşele Mării Britanii alcătuiesc ghetouri culturale stricte şi active. Rata de integrare e mică şi din ce în ce mai mică. Principala forţă de viaţă a „comunităţilor” musulmane e tocmai identitatea distinctă şi contrară, iar aceasta e pusă în expresie de instituţii. Între ele, mariajul e, probabil, cea mai productivă formă de conservare a tradiţiei morale şi legale islamice. Marea majoritate a mariajelor sunt perfectate după normele reglementate de Sharia. Mai mult de jumătate din numărul acestui tip de mariaje are loc între veri de gradul unu, prin edict patern. Mirii sunt selectaţi şi „legaţi” devreme, uneori de la 7–8 ani, iar contractul e pus în practică după ce copiii trec de 14 ani. Norma Sharia stabileşte că verii de gradul unu se pot căsători, iar un mariaj astfel încheiat poate fi dizolvat doar din voinţa bărbatului. Refuzul miresei de a intra într-un astfel de mariaj aduce tatălui umilinţă supremă şi se pedepseşte drastic. Ofensa e, de cele mai multe ori, capitală. Omorurile rituale care sancţionează pierderea onoarei sunt frecvente.

    Femeile programate pentru astfel de mariaje încearcă adesea să scape. Şi fug. Oriunde. Uneori, ele sunt depistate de funcţionari ai administraţiei locale sau de poliţie. Şi, în acest punct, totul devine o chestiune de noroc. Dacă funcţionarii sau poliţiştii sînt pur şi simplu englezi, totul e în regulă. Dacă funcţionarii şi poliţiştii sînt cetateni englezi musulmani, e rău. Femeile sunt, discret, remorcate spre casă şi predate părinţilor. Altfel spus: „autorităţile” le aşează pe eşafodul din inima casei părinteşti. Home, sweet home! Declaraţiile unora din funcţionarii primăriei sau ai consiliilor locale (întotdeauna musulmani) care au acces în ghetouri au dat la iveală o reţea care e fidelă normelor islamice, în timp ce e angajată şi plătită de administraţia statului britanic. Fidelitatea religioasă bate cetăţenia.

    Aceeaşi reţea şi aceleaşi priorităţi funcţionează, într-un dispreţ cras faţă de etica profesională şi lege, în alt tip de situaţii, care implică din plin corpul medical. Sharia da bărbatului dreptul de a-şi repudia cu mare uşurinţă soţia (oricare dintre soţiile aflate pe rol, la un moment dat). Bărbatul care a decis să se lepede de soţie ştie ce are de făcut. El îşi duce femeia în faţa unei comisii medicale de evaluare psihiatrică, de obicei pe baza unei trimiteri obţinute de la medicul (musulman) de circumscripţie. Trimiterea e, desigur, adresată unei comisii formate din medici psihiatri musulmani. Evaluarea are loc în prezenţa bărbatului. Femeia aproape nu deschide gură, iar psihiatrul care o „evaluează” evită să o privească. Tradiţia musulmană „taie” practica medicală şi, prin urmare, în anumite cabinete din Anglia pot fi văzuţi la lucru psihiatri care nu îşi privesc pacientul. Comisia încheie invariabil cu o decizie de internare pe termen lung. Numeroase femei musulmane care s-au „învechit”, şi-au plictisit sau mâniat bărbatul sfârşesc în spitale, aziluri şi sanatorii.

    Toate aceste episoade sunt bine documentate şi au fost descrise în amănunt de martori musulmani care au îndrăznit să se adreseze marilor ziare britanice. Fără excepţie, aceşti oameni au încheiat cu întrebarea: „De ce nu scrie nimeni despre aceste grozăvii?” Acum scrie. Insuficient, însă, pentru o întreagă elită liberală şi pentru Arhiepiscopul de Canterbury, căruia nimeni nu pare să-i pună pe birou revista presei. Există, bineînţeles, excepţii. O parte a mariajelor aranjate între veri de gradul unu rezistă şi durează. Partenerii se potrivesc, se adaptează sau se resemnează. Asta nu înseamnă că problemele s-au terminat.

    Genetica verilor miri
    Mariajele musulmane dau 3% din cifră totală a căsătoriilor care au loc în Marea Britanie. Şi 35% din cazurile de copii născuţi cu probleme grave, în special cu malformaţii genetice. Datele au devenit publice după ce Phil Woolas, secretar de stat la Ministerul Mediului, a refuzat să mai tacă. El a vorbit consternat de „nenorocirile” din saloanele de pediatrie ale spitalelor din zonele de mare concentrare musulmană ale Marii Britanii. Woolas a invocat bunul-simţ şi argumentele ştiinţifice primare: „Orice medic va poate spune că şansele de accident genetic urcă spectaculos în cazul căsătoriilor între veri de gradul întâi”. Medicii avertizează, într-adevăr, cuplurile, dar nimeni nu le ascultă sfatul. În genere, avertismentele raţionale nu au şanse. Tradiţia şi confesiunea religioasă bat medicina.

    Parlamentara laburista Ann Cryler a vorbit, la rândul ei, de „ororile” din maternităţile şi secţiile de pediatrie ale spitalelor din zona Bradford, oraş aproape controlat de un enorm ghetou musulman. Ann Cryler a mai spus ceva: organizaţiile civile care au pornit o campanie de asistenţă au fost refuzate categoric. Atunci când au încercat să plaseze în şcoli afişe care avertizau fetele tinere asupra riscului pe care îl comportă acest gen de mariaje, profesorii au blocat iniţiativă. Motivul: părinţii copiilor s-ar putea simţi ofensaţi.

    Într-adevăr, nici un argument nu a putut pune capăt sau restrânge practica mariajului de acest tip. Sharia îşi face datoria. Pentru că membrii „comunităţilor” musulmane nu sunt dispuşi, nu pot sau nu concep să adapteze prescripţiile legale tradiţionale la viaţă modernă şi la cadrul juridic local. Sharia nu e tocmai codul generos, flexibil şi rău înţeles în care crede Arhiepiscopul de Canterbury. Sharia nu are nevoie de intervenţia doctorului Williams pentru a se pune pe treabă. Iar musulmanii nu sunt acel grup religios de dispoziţie etno-artizanală din imaginaţia aceluiaşi Arhiepiscop, ci o societate care îşi ia religia în serios şi împotriva oricăror prescripţii contrare, acasă sau în străini.

    Arhiepiscopul de Canterbury a încercat, în celebra şi necugetata sa conferinţa, să îi alinieze pe musulmani la acelaşi nivel de practică tradiţională şi relaţii cu legile uzuale la creştini şi evrei. Arhiepiscopul a avut temeritatea de a compara efectul prescripţiilor Sharia cu activitatea tribunalelor Beth Din, un fel de instanţe evreieşti, active în Marea Britanie. Evident, Arhiepiscopului i-a scăpat diferenţa fundamentala: tribunalele evreieşti nu se ocupă de dispute rezolvabile în limitele jurisdicţiei britanice. Divorţurile şi căsătoriile evreieşti sunt valabile numai şi numai dacă au loc în cadrele legale britanice. Tribunalele Beth Din se ocupă de chestiuni minore şi numai pe bază voluntară. Nimeni nu e obligat să facă apel la serviciile acestui gen de arbitraj. La acelaşi nivel, nimeni n-a contestat vreodată dreptul musulmanilor britanici de a înfiinţa măcelarii halal, după prescripţiile alimentare tradiţionale. E greu de găsit un cartier în Londra fără asemenea magazine. Dar nu de aşa ceva se ocupă Sharia şi nu asta e miza. Tot aşa cum vitalitatea ofensivă a tradiţiei musulmane nu e suficientă şi nu explică tot. Ea presupune şi contează pe colaborarea intelectuală a mediului gazdă. Conferinţa Arhiepiscopului n-a fost inutilă.

    Canterbury – un loc părăsit, pe drumul spre Mecca?
    Conferinţa Arhiepiscopului a stârnit un scandal neobişnuit de neobişnuit după normele britanice. Pentru prima oară într-o lungă istorie de reţinere şi temperanţă polemică, ziarele mari au trecut la atac frontal. The Times l-a acuzat, de-a dreptul, pe Primatul Bisericii Anglicane de „trădare”. Câteva din celelalte mari ziare i-au cerut demisia. Nu ştia sau nu îşi putea imagina Arhiepiscopul de Canterbury care va fi riposta presei şi, în genere, a opiniei publice britanice? Pe scurt: nu. Şi asta din motive complicate şi grave.

    Mai întâi, pentru că, prin figura Arhiepiscopului de Canterbury, vorbeşte cea mai consolidată formă de corupţie interioară: corupţia intelectuală. Corupţia care îşi fabrică propriul eşafodaj teoretic, acea formă de degradare care consimte, ba chiar pune mâna la proiectul eşafodului de ultima tehnologie, pe care tot ea va urcă dimineaţă, în calitate de primă victimă. Corupţia intelectuală e, în mod fundamental, o formă de orbire morală şi, tot în mod fundamental, un fundamentalism tolerant.

    Arhiepiscopul s-a aplecat enorm peste balcon spre a veghea la confortul comunităţii musulmane. Gestul conţine o criză cumplită, o conştiinţă ce se chinuieşte torturată de vină şi e gata să producă, oricare ar fi preţul, condiţiile în care ceilalţi se vor declara mulţumiţi, iar autorul concesiilor se va simţi mai bun şi mai drept. Clientul aproape automat al acestei debilităţi morale au fost şi sunt „comunităţile” care nu doresc „diversitatea” sau, în orice caz, sunt complet neinteresate de relaţii normale şi egale. Acolo unde arhiepiscopul crede că poate îmbuna mărind confortul, nu vor creşte decât vălul următor de revendicări, separaţia mai pronunţată şi siguranţa că ţara gazdă e slabă şi manipulabilă, la infinit, până la completă destructurare.

    Acrobaţia intelectuală perversă a unui om cu mintea Arhiepiscopului de Canterbury vine dintr-o nesiguranţă vecină cu debusolarea. Cu aceeaşi respiraţie, Păstorul creştinilor anglicani se grăbeşte să încălzească la sân o turmă străină şi închide ochii la nevoile celor pe care ar trebui să-i ocrotească şi îndrume. Bisericile anglicane sunt pustii în Marea Britanie. Sau se vând, la bucată, pentru a fi transformate în apartamente, hoteluri şi grădiniţe. Această dramă care ameninţă cu extincţia nu pare să existe pentru Arhiepiscopul de Canterbury. Şi nici soarta creştinilor anglicani persecutaţi cu sârg în ţările musulmane ale Africii şi Asiei nu pare să-l mişte pe Arhiepiscop. Primatul Bisericii Anglicane pare să sufere de o stânjeneală intratabilă în faţa a tot ce ţine de propria Biserică. La fel că profesorii şcolilor care păzesc liniştea şi bunăstarea psihică a părinţilor musulmani, Arhiepiscopul nu pare să mai ştie care anume e cultura pe care o reprezintă şi nu pare să se mai simtă, în vreun fel anume, legat de ea sau dator să o continue. Scaunul arhiepiscopal e gol. Iar Canterbury, un loc părăsit pe drumul spre Mecca.

    Pentru prima oară în istoria modernă a lumii occidentale, societăţi de vastă construcţie culturală nu îşi mai recunosc trecutul şi nu se mai simt parte a propriului sistem de valori. O bază comună de existenţa şi recunoaştere colectivă există, în continuare, dar ea nu mai e istoria culturală, ci noul universalism al economiei şi tehnologiei. Suficient pentru consum şi la fel de suficient pentru amoralismul complet care garantează o incompetenţă nebunească la primul test cultural minim. Dacă produce, în vreun fel, stabilitate, acest amoralism amnezic îngrăşa certitudinile culturilor alternative sau oştile. Floarea ghetourilor musulmane britanice are la ce speră. Unul din principiile cruciale ale civilizaţiei clasice engleze şi occidentale, întrupat în norma „aceeaşi lege pentru toţi”, a fost atacat mortal, din interior. Egalitatea şi identitatea supuşilor în faţa legii riscă să devină caduce în chiar statul care a pus bazele democraţiei tocmai prin recursul la lege şi egalitate juridică.

    „Modesta propunere” a Arhiepiscopului de Canterbury a lovit grav fundamentul celui mai avansat tip de stat cunoscut şi a zdruncinat acordul cetăţenesc pe care s-a înălţat civilizaţia europeana modernă. O Anglie aptă de Sharia ar fi, indiferent de alte consideraţii şi comentarii, primul stat occidental care abjură principiile de drept pe care le-a creat şi prin care a creat condiţiile de existenţa colectivă în libertate.

    Arhiepiscopul de Canterbury, adeptul bizar al fantasmei „Sharia soft”, nu e o prezenţa inexplicabilă sau întâmplătoare, ci un mesager. Civilizaţiile nu mor, ci se sinucid – a remarcat aforistic Arnold Toynbee. Ce nu a mai spus sau nu a cutezat să-şi imagineze marele istoric e că, înainte de sinucidere, civilizaţiile îşi pregătesc, savant, coregrafic şi intelectual sfârşitul. Şi, pentru asta, produc, de nicăieri, profesori de stingere.

    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    13 gânduri despre “Dr. Williams – Profesor de Stingere şi Sharia

    1. Excelent articolul. Pentru ca amintesti „Metamorfoza” si TU vorbeste despre istoria bisericii anglicane, adaug o completare. Este fragmentul la care am renuntat in varianta finala a metamorfozei si se pare ca n-am facut deloc rau. Se potriveste mai bine aici.


      Primul arhiepiscop de Canterbury a fost Augustine. La sfîrşit de secol şase, Augustine trăia o viaţă de călugăr benedictin într-o mînăstire din Roma. O viaţă pe deplin aşezată într-un făgaş întocmit după ani de muncă, rugăciune, studiu, introspecţie şi educaţie împărtăşită generos celor mai tineri. Toate aveau să se curme abrupt în anul 596, cînd Papa Grigorie cel Mare a schimbat complet destinul acestui călugăr învăţat, prin numirea sa în fruntea unui grup de misionari trimişi să creştineze Anglia saxonă a regelui Ethelbert. Misionari creştini ajunseseră în Anglia şi înainte, însă invazia saxonilor îi forţase să renunţe sau să adopte clandestinitatea plină de riscuri, dar firească pentru credincioşii timpurii. De această dată speranţa că însăşi cuceritorii saxoni vor primi mesajul lui Iisus se lega de Bertha, soţia regelui Ethelbert, o prinţesă deja creştinată din spiţa merovingiană a francilor. Prima expediţie a eşuat cînd misionarii au decis să se întoarcă la Roma după ce gazdele lor din ţinuturile francilor le-au povestit despre cruzimea şi barbaria saxonilor. Convins de Papa, Augustine a pornit a doua oară la drum şi în 597 s-a întîlnit, temător, cu un Ethelbert intrigat de noua credinţă. După o scurtă perioadă în compania lui Augustine, regele saxon s-a creştinat şi spre deosebire de alţi regi ai vremii, a dat libertate supuşilor săi să decidă fiecare pentru sine dacă doreşte să îl urmeze. Augustine a murit în 604 şi a lăsat în urmă o Anglie creştinată. Călugărul benedictin pasionat de cărţi şi cu vocaţie de dascăl a intrat în istorie drept sfîntul apostol al Angliei.

      În secolul 16, regele Henric al VIII-lea a avut nevoie de un notar al stării civile care să îi elibereze de urgenţă un certificat de divorţ şi întrucît singurul ghişeu disponibil al timpului l-a refuzat, şi-a creat singur instituţia care să-i satisfacă pofta. Aşa s-a născut, dintr-un capriciu lumesc, biserica anglicană.

      Dr. Rowan Williams este al 104-lea arhiepiscop de Canterbury şi în virtutea acestui scaun, şef al bisericii anglicane. A fost numit în 2004 de fostul prim-ministru britanic Tony Blair, care nu demult — cine ştie, poate în semn de regret pentru alegerea făcută — s-a convertit la catolicism. Cert este că dl. Blair a procopsit enoriaşii britanici cu un conducător… excentric. Ceea ce ar fi potrivit cu unele trăsături ale caracterului naţional englez, dar nepotrivit pentru rolul de apărător şi promotor al creştinismului. Însă într-un fel pervers, a fost cea mai nimerită alegere. O biserică creată în eprubetă prin altoirea creştinismului cu raison d’etat al mai-marilor zilei e un hibrid instabil. Prin Dr. Williams, raison d’etat îşi exercită atributul definitoriu, controlul, şi îi mută pe pensionarii lui Iisus mai aproape de ieşire, pentru a face loc copiiilor lui Mohamed.

    2. Superb articol! Erudit, destept, bine scris.
      Abia astept sa-mi infig dintii in „Dr. Williams”, miine sau poimine.
      Aici, pe frontul meu, azi a fost un festival de Obama si predicatori semi-retardati/imbecili in bisericile Negro-Americane.

      Poate dati si voi atentie subiectului. Merita.

    3. imperialistu si emil – chapeau ! atat pentru post cat si pentru comentariu . daca mi s-ar fi predat istoria atat de bine – nu chiuleam un singur minut de la cursuri. am savurat .

    4. ..stimate domn imperialist, permite-mi să-ți reamintesc incă o dată faptul că ești UN OM MARE! Felicitări pentru extraordinara măiestrie a cuvintelor regăsită in toate articolele dumitale, felicitări pentru exhaustivul stil de evidențiere si analiză critică a punctelor cheie, brava pentru „Discursul urii”!
      Părăsesc acest site cu regretul ca nu am avut plăcerea sa-l cunosc odată cu apariția sa, insa promit să recuperez de-acum inainte; și mai promit totodată că…… am să dobândesc o precizie mai acătării când vom mai juca Mohaa 😀
      A bientot!

    5. Harap Alb > Irasi nu m-am prins. Credeam ca esti ironic! Vreunul din fanii mei din alte parti, venit sa ma ia la misto la mine acasa. 😆 You give me too much credit though, nu am scris mare lucru pana una alta. Glucksmann si Ungureanu – ei sunt eroii, eu doar incerc sa le fac cunoscute ideile. Te asteptam sa recuperezi! Si da, ne vedem la un MOHAA. 😀

      Emma > Ma bucur ca ti-a placut. Ungureanu a scris multe articole bune pe tema Islamului. O sa le bagam incet-incet si pe celelalte. Desigur, cele noi vor avea prioritate.

      Panseluta > Da, suntem la curent cu ce se intampla in Statele Unite: conexiunea Wright + discursul diversionist + presa care abdica de la principiile sale. Vom atinge subiectul, fii fara grija.

      Emil > Chiar ca aici se potriveste mai bine fragmentul cu pricina, dar vezi ca este TRU 😀 .

    6. Asa o fi, nu zic ba. Dar de de? Am vazut folosite abrevierile TU si TRU si am crezut ca se refera la aceeasi persoana.

    7. Imperialistu’:

      Ce inseamna MOHAA??
      Urasc acronimele; americanii si Internetul le iubesc la disperare.
      Nu mi se pare drept sa fiu obligata sa muncesc la descifrarea cifrurilor in timp de (relativa) pace.
      Sus cuvintele complete, frumoase, ca Traian Ungureanu, jos acronimele barbare!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.