Horia Roman Patapievici a publicat recent un eseu esenţial pentru înţelegerea dezbaterii actuale asupra libertăţii de critică a ideilor în societăţile moderne. E o temă acută, avînd în vedere penetrarea culturii islamice in Vest prin imigrare, care are un orizont radical diferit despre drepturile cetăţenesti pe care Europa si America le-au născut şi instituţionalizat. Ce scrie Patapievici e ceea ce noi, „patrupezii”, am susţinut de la bun inceput:

  1. Civilizaţia occidentală s-a dezvoltat şi a asigurat cel mai mare progres din istoria umanităţii prin perpetua examinare a ideilor, a premizelor, a miturilor fundamentale ale civilizaţiei, prin critica de idei şi lupta pentru libertatea de a explora realtitatea, libertate cucerită pas cu pas. Patapievici nu spune, dar ştim toţi că darul critic şi hermeneutic ne-a fost dat de evrei şi greci.
  2. Critica propriei istorii şi culturi, creştinismul, a fost esenţială în evoluţia Vestului. Fără critica tradiţiei colective iudeo-creştine, cu toate excesele sale, n-am fi ajuns la balanţa de toleranţă a modernităţii, şi la statul modern secular, în care budiştii şi creştinii şi musulmanii îşi pot adora dumnezeul în libertate.
  3. Cînd nu se mai face distincţia între critica de idei şi „ofensarea” sensibilităţilor tribale şi personale, cînd oamenii sunt intimidaţi că au idei rebele, urmează stagnarea societăţii supuse terorii ideologiei unice.

    Dar mai întîi, pentru contrast, o erudită de excepţie a culturii române, atinsă de obnubilarea multiculturală şi avantajele ei.

În Golf

Grete Tartler — România literară Nr.35 din 5 Septembrie 2008

Mă aflu la Universitatea din Doha, o oază de piatră galbenă într-un oraş de sticlă. Capitala bogatului stat Qatar, un fel de Manhattan al Orientului, nu mai are multe asemenea spaţii, căci aproape toate clădirile mai vechi de doi ani au fost înlocuite cu zgârie-nori extratereştri – care par, priviţi de pe Cornişă, o ghirlandă de becuri (chiar potrivite cu numele oraşului, „Ad-Dawha” – în traducere, „copac mare”).

Departamentul de Filologie pentru fete, unde am avut de ţinut o conferinţă, e o incintă de culoarea nisipului, înconjurată de curtea cu aer mai degrabă hispano-arab, copleşită de razele soarelui atât de puternic, încât studentele trebuie să folosească un shuttle pentru traversarea întinderii. Frumoase ca iubitele poeţilor preislamici, subţiri şi graţioase, îmi amintesc de clişeele poeziei arabe: cu „ochi săgeţi” şi gene ca penele săgeţii, date cu kuhl. Portretele par desprinse din qasidele lui Imru’u-l Qays: „mijlocul ne-ndoit şi netedă spinarea”, „părul mult şi negru şi nasul subţiratec”, „obrazul de opaiţ” sau „licăr de sabie tăioasă”, cu-ncheietura mâinii „perfectă, de agat”, cu şolduri „ca o dună”, statura „ca o lance”, puritate de ou, gât de gazelă şi picioare precum tulpinile de papirus, luminând ca „torţa unui sihastru”… Dar ceea ce poeţii preislamici nu şi-ar fi imaginat niciodată, e că aceste frumuseţi misterioase în văluri negre vor purta, ca pe o mare bijuterie, lap-top-uri de ultimul răcnet, lucrând pe lângă havuzurile interioare ale grădinii, sau luându-şi notiţe, în amfiteatre, direct pe computer. În locul lăutelor ţin pe genunchi computere cu design perfect, iar la gât, în locul colierelor şi amuletelor, memory-stick-uri în nuanţele perlelor care făceau cândva gloria Qatarului. Iată cum pescuirea perlelor a revenit la simbolul cărturăresc al căutarii înţelepciunii.

Universitatea, înfiinţată în 1973, are şase colegii (Educaţie, Arte şi Ştiinţe, Sharia şi Studii Islamice, Inginerie, Drept, Economie). Din 2008 a fost înfiinţată şi o Secţie de Farmacie. Peste trei sferturi dintre studenţi sunt fete, iar amfiteatrele şi laboratoarele pentru ele sunt separate de ale băieţilor. Societatea qatareză a rămas totuşi destul de machistă, deşi modernă (femeile au drept de vot, şofează – ceea ce nu au dreptul să facă în Arabia Saudită, pot fi alese în guvern…) şi ambiţioasă (în concurenţă, se pare, cu Dubaiul – acolo se construieşte Insula Palmierilor, aici, Insula Perlelor; acolo, cea mai înaltă clădire din lume, aici, cea mai înaltă clădire în zigzag).

De altfel, în toată lumea, islamul, răspunzând unei necesităţi a lumii contemporane, accentuează aspectele sale moderne, încurajează liberul arbitru şi argumentele intelectuale. Riscând să reamintesc aici lucruri cunoscute, nu pot să nu deschid o paranteză despre modul de viaţă islamic: credinţele, practicile şi ideologiile derivate din Coran sunt destul de puţin contrastante faţă de sfera civilizaţiei vestice, faţă de creştinism şi iudaism; cele trei religii abrahamice şi monoteiste au destule în comun. Apropierile între cele două arii culturale au fost deseori semnalate, cea mai recentă formulare a acestui curent de gândire aparţinând Simonei Weil. Credinţa într-un Dumnezeu unic, în profeţi şi mesageri trimişi de acesta, în cărţi revelate, în viaţa de apoi, îngeri, judecata de după moarte şi răsplata paradisiacă sau pedeapsa infernului, faptul că în toate religiile abrahamice există un ciclu de şapte zile, din care una este rezervată exclusiv pentru rugăciune, modul de a aduce ofrande şi felul de a înţelege rostul rugăciunii, restricţiile de mâncare, respectiv postul, sunt câteva puncte ale acestei apropieri. Nici chiar „cei cinci stâlpi ai islamului” sau credinţa în atributele lui Allah şi imposibilitatea de a le schimba sensurile, recunoaşterea ginn-ilor, învăţarea zicerilor Profetului, a ştiinţei hadith-ului, sau alte elemente specific islamice, nu fac parte dintr-o identitate exagerat de contrastantă faţă de creştinism şi iudaism. Trăsăturile de caracter considerate tipic islamice sunt modestia, integritatea morală, răbdarea şi perseverenţa, căinţa, ţinerea limbii în frâu, blândeţea, transpunerea vorbei în faptă, rezistenţa la compromis, sinceritatea; desigur, nuanţele sunt diferite. Iertarea, de pildă, poate fi acordată în islam numai de către Allah (Coranul include în multe surat-e modul de acordare a iertării); renunţarea la răzbunare, între oameni, e preferabilă („răzbunarea sângelui” fiind un dat păgân, preislamic), totuşi răzbunarea unui rău făcut e îngăduită.

În Golf, puritatea culturii arabe n-a exclus influenţele stimulatoare. Pe aici au hălăduit nu numai triburi beduine celebre, singurele care nu se înspăimântau de ariditatea deşertului, ci şi qarmaţii ismaeliţi, sectă şiită deschisă culturii persane (acum însă, baza guvernării qatareze e sunnită, doar zece la sută din populaţie fiind şiiţi); tot aici Africa şi India şi-au lăsat urmele în limbi şi religii; o vreme, dominaţiile otomană şi britanică au avut la rândul lor un cuvânt de spus. Qatarul, independent abia din 1971, fusese gândit de britanici ca o punte către interesele lor indiene – desigur, până ce accentul a fost schimbat de descoperirea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale. Nu voi vorbi aici de disputele regionale şi de rolul Qatarului în Golf, nici despre veniturile fabuloase ale qatarezilor (care au cel mai ridicat PIB din lumea arabă). Cetăţenia qatareză e greu de obţinut şi include beneficii impresionante; educaţia şi sănătatea sunt gratuite, comunicaţiile sunt la cel mai modern nivel; monarhia absolută de aici respectă drepturile omului.

Cum se distrează un qatarez? La prima vedere, nu sunt prea multe opţiuni. „Grătare” în deşert, curse în cele mai scumpe şi sofisticate maşini pe Cornişă, taclale la o „şişa” , în cafenea… Dar, ca pretutindeni în lumea arabă, adevărata petrecere e în „întrecerile” literare, în şlefuirea stilistică: recitări de poezie, subtile disertaţii de gramatică, literatură, filozofie; virtuozităţi retorice, metafore în serie, acrobaţii lingvistice formale – cuvântul întors pe toate feţele, multiplicat, răstălmăcit…

A fi „stăpânul cuvintelor” e în lumea arabă suprema distincţie, fiindcă „limba taie mai mult decât sabia” (comparaţie arabă cu atât mai frecventă, cu cât însuşi cuvântul thaqafa, „cultură”, e derivat din verbul cu aceeaşi rădăcină care înseamnă „a ascuţi sabia”). Ambasadorul român în Qatar, Adrian Măcelaru, arabist absolvent al Universităţii din Bucureşti, are toate uşile deschise şi e apreciat la modul superlativ în primul rând pentru că stăpâneşte limba arabă (desigur, nu numai pentru asta) şi pentru că e un rafinat cunoscător al culturii islamice. Un rezultat pe care l-am văzut cu ochii mei a fost invitarea României, ca singura ţară europeană (în afară de Marea Britanie) la primul târg de carte organizat la Doha (nu vorbesc aici şi de rezultatele politice, de pildă recenta vizită a emirului Hamad bin Khalifa al-Thani în România). De altfel, numirea de arabişti ca ambasadori în ţări islamice e o practică frecventă: de pildă, Emilio García Gómez, cunoscut istoric literar şi critic spaniol, profesor la universităţi spaniole, egiptene şi siriene, autor de studii şi traduceri din arabă (poezie hispano-arabă, literatură arabă modernă ş.a.) a fost trimis ambasador în Iraq, Liban, Turcia şi Afganistan. În Spania, Austria, Italia sunt o grămadă de asemenea exemple: fiindcă nu există pagină arabă scrisă care să nu facă aluzii la cultura clasică – fie vorba de proză sau retorică, filozofie, teologie sau poezie, iar cineva străin de această cultură nu are cum să intre în rezonanţă nici cu temele contemporane.

Pledoarie pentru dreptul de a ofensa

Horia Roman Patapievici — revista Idei în Dialog, 16 septembrie 2008

Delictul de „denigrare a comunitatii‘‘

As dori sa critic in acest articol o convingere a timpurilor noastre care pare a fi devenit opinia si dominanta, si obligatorie a discursului public considerat civilizat. Este vorba de convingerea ca nu trebuie sa ii judecam pe altii, ca valorile comunitatilor nu pot fi criticate, iar respingerea unor valori impartasite de mai multi oameni ar constitui fie un atentat la convietuirea pasnica, fie o forma de rasism si, deci, ar trebui tratata ca delict. Noul Decalog civil incepe cu porunca „don’t be judgmental‘‘. Nu doar opinia publica si-a insusit noul comandament, ci si justitia.

De curand, in Franta, tribunalul corectional parizian a intr-odus delictul numit „dénigrement de communauté‘‘, identificat ca gravitate cu incitarea la ura rasiala. Delictul numit „dénigrement de communauté‘‘ se aplica celor care pronunta judecati negative la adresa unei comunitati sau a unei parti a acesteia[1]. In sine, definitia noului delict e ridicola. E in raspar cu toate traditiile europene de libertate, individualism si spirit critic. Dar, fiind sanctionat de justitie, ridicolul devine ingrijorator. Cum spunea Napoleon, la force n’est jamais ridicule. Cand justitia face politie din chestiuni grotesti, fie ne aflam sub teroare, fie sub dictatura ideilor false. Noi nu ne aflam sub teroare, prin urmare inventarea delictului numit „dénigrement de communauté‘‘ trebuie pusa pe seama contaminarii justitiei cu idei false. Ideile false par irezistibile cand sunt principii ale unei ideologii militante. Ca numim aceasta ideologie militanta corectitudine politica ori altfel e secundar. Important este sa identificam in aparent inofensiva regula de convietuire „don’t be judgmental‘‘ sursa morala a acestui mod de a vedea lucrurile. Daca aceasta sursa morala nu va fi criticata si respinsa, deciziile luate in numele ei vor crea jurisprudenta si, in curand, critica considerata a fi ofensatoare va fi stigmatizata moral si interzisa prin lege. Or, demonstrarea falsitatii lui „don’t be judgmental‘‘ atarna de posibilitatea de a fi judgmental: prin urmare, daca posibilitatea e interzisa, falsitatea triumfa. Un spatiu public dominat de regula „don’t be judgmental‘‘ nu este doar falsificat, blocat in raporturi de forta, amorf si incapabil de progres: el are toate sansele de a degenera, de la un echilibru supravegheat si tiranic de tip pace hobbesiana (cand regula facultativa a fost impusa ca lege obligatorie) la o stare de natura de tip hobbesian (in care consecintele nefaste ale penalizarii oricarei forme de critica genereaza in mod incontrolabil anomie).

Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.

In secolul al XVIII-lea, intr-o societate mult mai putin libera decat a noastra, lui Voltaire nu i s-a cerut sa nu fie judgmental: a fost extrem de judgmental cu crestinismul. Daca i s-ar fi interzis sa critice crestinismul, iar pentru teribilul sau „écrasez l’infame!‘‘ ar fi fost condamnat pentru „dénigrement de communauté‘‘ (argumentandu-se ca un om civilizat nu ar trebui sa practice un discurs ofensator la adresa comunitatilor, deoarece sensibilitatea comunitatilor trebuie protejata), atunci societatile europene nu s-ar fi angajat pe calea secularizarii, cum s-au angajat si datorita discursurilor ofensatoare ale lui Voltaire, iar progresele morale rezultate din separarea religiei de politic nu ar fi avut loc. Azi, probabil, Voltaire ar fi criticat Islamul. Diferenta paradoxala este ca societatea noastra europeana, care e incomparabil mai democratica decat cea in care a trait Voltaire, i-ar fi interzis limbajul de atunci, ca ofensator si judgmental. In felul acesta noi impiedicam progresul moral al convietuirii cu musulmanii si lipsim si Islamul de beneficiul criticii. Crestinismul a beneficiat de aceasta critica, iar rezultatul se vede: Europa traieste, din punctul de vedere al crestinismului, pacea confesiunilor. Islamul, in privinta caruia functioneaza, azi, regula „don’t be judgmental‘‘, nu poate beneficia de ea. Vom plati cu totii pentru aceasta interdictie: si asta pentru ca, abtinandu-se sa fie judgmental, Europa a intrat pe nesimtite in etapa de orbire unilaterala care face izbucnirea razboiului religiilor inevitabila.

Argumentul meu are doua parti: o judecata si o critica. Voi porni de la o judecata asupra civilizatiei moderne, care ii pune in lumina singularitatea si valoarea. Apoi voi critica felul in care este inteleasa azi libertatea de expresie. Concluzia mea este dubla: libertatea de judecata este, in lumea noastra, insuficienta; regula „don’t be judgmental‘‘ e si inselatoare (pentru ca nu isi respecta promisiunea de a produce o societate lipsita de conflicte), si nociva (pentru ca produce o societate sterila si servila).

Civilizatia moderna

Mai intai judecata. Regula de evolutie a civilizatiilor este stagnarea. Faptul e constatabil empiric[2]: in ciuda unor certe avantaje initiale, India stagneaza incepand cu secolul VIII, lumea araba isi incetineste progresul dupa secolul XI si incepe sa regreseze doua secole mai tarziu, iar China ingheata incepand cu secolul XIV. De la aceasta regula empirica, Occidentul este o exceptie. Dupa cumpana invaziilor sarazine si vikinge, nu face decat sa progreseze continuu: cunoaste revolutia din secolul XII, inflorirea intelectuala a Evului Mediu tarziu, impulsul artistic al Renasterii, revolutia stiintifica in secolul XVII si revolutia industriala din secolul XVIII. Incepand cu secolul XI, in termeni de populatie, economie, prosperitate, cunoastere (descoperiri, inventii, arte), tehnologie, institutii (politice, sociale si culturale) si forta de raspandire, cresterea Occidentului este fara egal. Acest punct de vedere nu este europocentrist, este pur si simplu descriptiv. La toti indicatorii masurabili (indicatori care nu se bazeaza pe judecati, evaluari ori aprecieri, ci pe cifre), toate civilizatiile cunoscute si-au atins stagnarea mult sub pragul pe care Occidentul l-a depasit deja de cateva secole. De atunci, in termenii indicatorilor masurabili (cu exceptia notabila a demografiei, dupa 1970), el nu face decat sa progreseze. Exceptia occidentala nu se refera numai la absenta stagnarii, ci si la generalizarea culturii sale. Civilizatia occidentala a devenit mai intai europeana, apoi americana, iar acum este globala: ea nu mai reprezinta cultura unei zone geografice, ci spiritul non-local al unui nou tip de civilizatie, bazat pe stiinta, capitalism, rationalism, constiinta istorica, secularizare, spirit critic, individualism si drepturile omului, pe care, pentru comoditate, il putem numi modernitate. Exceptia europeana nu este rezultatul unei teorii: rezulta din comparatie. Miracolul european, insa, e consecinta unei judecati. Aceasta judecata rezulta dintr-o succesiune de intrebari, formulate de-a lungul timpului de mai multi istorici, care au fost intrigati de exceptia europeana: de ce, dintre toate civilizatiile, Europa este singura care a inventat stiinta si industria; capitalismul si statul de drept; prosperitatea si drepturile omului; critica nelimitata si garantiile libertatilor individuale? s.a.m.d. Miracolul european, considera Braudel, este problema esentiala a istoriei lumii moderne[3].

O sumara investigare istorica arata ca nici una din trasaturile miracolului european nu ar fi fost cu putinta fara existenta unui spatiu de dezbatere critica, liber de constrangeri si falsificari. Oxigenul miracolului european a fost libertatea criticii. Am convingerea ca daca libertatea criticii ar fi pusa in primejdie, exceptia europeana va inceta, iar lumea moderna se va inscrie si ea, ca toate civilizatiile de pana la ea, in legea de fier a stagnarii. Or, in lumea noastra s-a raspandit convingerea ca nu exista nici un leac mai bun pentru evitarea conflictelor decat evitarea judecatilor transante. Este, in opinia mea, o enorma si funesta eroare.

Critica regulii „don’t be judgmental‘‘

Sa ne aplecam asupra felului in care este inteleasa azi libertatea de exprimare. Prima observatie a fost deja facuta: astazi nu mai e privit cu ochi buni faptul de a judeca. Viciul acestei atitudini a capatat si un nume, care a ajuns sa desemneze o atitudine reprobabila: sa fii judgmental e rau; sa nu faci judecati e bine. Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

De ce este gresita ideea ca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca ar face-o, dezbaterea s-ar bloca imediat, intrucat toate argumentele ar putea fi (de fapt, ar trebui cu necesitate) interpretate ca argumente ad personam. De fapt, daca scopul discutiei este protectia sensibilitatii si nu producerea de argumente valide, atunci argumentele insele si-ar pierde autonomia, devenind functie de ceva arbitrar, pe care fiecare sensibilitate l-ar putea defini dupa plac. Daca dezbaterea publica ar trebui sa tina seama de sensibilitatea oamenilor, atunci atentia fata de argumente s-ar transforma in grija fata de sensibilitati. Or, cum sensibilitatile sunt subiective, dezbaterea devine arbitrara. Asa cum nu poti face legislatie pornind de la sensibilitati, nu exista dezbatere publica daca in orice argument valid cel contrazis identifica atacul impotriva unei sensibilitati ulcerate.

De ce este logic falsa ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatea oamenilor? Pentru ca, daca scopul dezbaterii este cu adevarat gasirea unei solutii, atunci etica discutiei trebuie sa fie logica, iar morala ei adecvarea la fapte. Numai supravegherea prin logica si controlul prin fapte permit inlaturarea erorilor si corectarea falsurilor. Sensibilitatile nu joaca aici nici un rol. Fireste, cu exceptia rolului de a motiva ratiunea, pe care neurologii il recunosc azi sensibilitatii, in raport cu buna functionare a ratiunii[4]. In orice dezbatere decenta, participantii trebuie sa se abtina sa foloseasca argumente ad personam. Dar decizia de a te abtine de la atacul la persoana se bazeaza pe posibilitatea separarii valorilor in care crezi de persoana care esti. Daca persoana nu poate fi disociata de valori, atunci argumentul ad personam este inevitabil. Cei care, in vederea tolerantei ori a recunoasterii mutuale, ne indeamna sa ne abtinem sa formulam judecati asupra valorilor in care cred oamenii si comunitatile se bazeaza pe aceeasi premisa a imposibilitatii separarii omului de valorile in care crede.

La rigoare, cei care ne cer sa nu judecam (don’t be judgmental) sunt condamnati sa admita ca singurele judecati posibile sunt atacurile la persoana, ca orice cearta este o crima si orice dezacord o perversiune. Insa, daca este asa, antropologia celor care ne spun „don’t be judgmental‘‘ este brutala si servila. Ea postuleaza faptul ca oamenii nu se pot intelege discutand, ci numai abtinandu-se sa mai vorbeasca unii despre altii si nu pot fi intelegatori unii cu alti decat supunandu-se unor reguli uniforme, situate dincolo de discutie (caci a le discuta implica riscul de a le condamna, adica de a fi judgmental). Ideea ca pacea sociala se poate impune numai prin interdictia „don’t be judgmental‘‘ implica o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. A tacerii, pentru ca dezacordul nu poate fi exprimat decat tacand; a supunerii, deoarece daca dezacordul ar pretinde actiune, nu ai putea decat sa te supui; a separarii, deoarece comunitatile care isi interzic unele altora dreptul de a se judeca reciproc traiesc nu in comuniune, ci in izolare; nu in buna vecinatate, ci in indiferenta; nu in pace, ci in interdictia conflictului. Pacea, daca este, e una a separarii; toleranta, daca este, e una a indiferentei; buna vecinatate, daca e, este una a sentimentelor suspendate. Nu se poate cladi nimic pe o antropologie a tacerii, supunerii si separarii. Daca ea pare sa functioneze azi, in societatea noastra, este pentru ca s-a grefat oportunist pe o societate deja existenta, care functioneaza in virtutea unei antropologii contrare: a dezbaterii, a libertatii si a amestecului comunitar.

E acum foarte usor de vazut de ce ideea ca dezbaterea publica trebuie sa tina seama de sensibilitatile oamenilor este periculoasa din punct de vedere social. Orice societate se bazeaza in mod esential pe vecinatate si pe schimburi. In plus, societatea moderna se bazeaza si pe prosperitate. Or, prosperitatea e mentinuta numai prin progres. Iar progresul depinde in mod esential de functionarea capitalismului si de promovarea stiintei. In fond, reducand tot ce poate fi redus, ansamblul societatii moderne depinde de numai doi factori: progresul stiintei si ordinea proprietatii private. Atat pentru progresul stiintei, cat si pentru ordinea proprietatii private regula „don’t be judgmental‘‘ este sinucigasa. Existenta societatii moderne sta sau cade impreuna cu falsitatea regulii „don’t be judgmental‘‘: daca aceasta regula triumfa, societatea moderna regreseaza (la formule premoderne ori tribale). In concluzie, nu vad nici o utilitate regulii „don’t be judgmental‘‘. Argumentul este acesta: regula „don’t be judgmental‘‘ se bazeaza pe o premisa care, daca ar fi adevarata, ar face dezbaterea reprobabila moral, iar progresul, tehnic vorbind, imposibil.

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational. Slabiciunea acestui argument sta in faptul ca ceea ce numim ofensa este o emotie, iar emotia este revendicata subiectiv. Desi cuvantul ofensa poate fi inteles atat ca ofensa resimtita (subiectiv), cat si ca ofensa intentionata (obiectiv), in ambele cazuri limita obiectivitatii este fie rationalitatea, fie buna-credinta (mutual recunoscuta). Cel care ofenseaza poate pretinde ca nu a intentionat sa ofenseze, iar cel ofensat ii poate obiecta ca el chiar se simte ofensat. Daca ne limitam la emotii, este cuvantul unei sinceritati impotriva alteia. Trebuie, de aceea, sa depasim emotiile. Atunci criteriul care distinge critica ofensatoare de ofensa produsa de injurie este continutul analizabil rational al celor doua pozitii. La limita, critica este o judecata, in timp ce injuria, in ultima analiza, nu este decat o simpla interjectie. Fireste, critica poate fi resimtita ca ofensa, dar eu cred ca ar trebui sa ne refuzam ispitei (foarte umaniste si compasionale, in fond) de a construi reguli generale pornind de la sensibilitati particulare. Sensibilitatile au, fireste, toata indreptatirea, dar ele, cred, nu pot fi revendicate ca drepturi.

Concluzia mea este ca noua libertate de exprimare, exprimata prin formula de limitare aparent politicoasa impusa de regula „don’t be judgmental‘‘, formula care pare a se fi impus azi ca norma de civilitate in cele mai avansate democratii liberale, este inferioara vechii libertati de exprimare, pe care au tolerat-o (de cele mai multe ori à contre coeur, dar fara masuri juridice de ingradire) statele occidentale in trecut – anume in acel trecut care a pus bazele civilizatiei modernitatii.

[1] Vezi analiza facuta de Roger Heurtebise la condamnarea lui Brigitte Bardot de catre Tribunalul Corectional din Paris in 3 iunie 2008, pentru „dénigrement de communauté‘‘ . Ce este acest nou concept juridic, „defaimarea comunitara‘‘? Heurtebise: „une sorte de nouveau délit que le CSA mettait au même niveau que l’«incitation à la haine raciale» ‘‘. Autorul se intreaba daca, dupa instituirea unui astfel de delict, „Est-il encore possible de porter des jugements négatifs sur un dogme ou une coutume religieuse exercés par une «communauté » ou une partie de celle-ci?‘‘. Cf. http:// www.ripostelaique.com/Brigitte-Bardot-15- 000-euros-d.html. O analiza in acelasi sens face Gabriel Andreescu in articolul „Brigitte Bardot, intre drepturile omului si drepturile animalelor‘‘ (Timpul, iunie–iulie 2008, p. 4).
[2] Urmez tabloul schitat de David Cosandey, Le secret de l’Occident. Vers une théorie générale du progrès scientifi que ´1997¨, „Introduction‘‘, Champs-Flammarion, 2007, pp. 97 sq.
[3] Fernand Braudel, Grammaire des civilisations, 1987.
[4] Vezi António Damásio, Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the Human

Print Friendly, PDF & Email
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMad Jad în vizită de lucru la ONU
Articolul următorPolitic incorect în Olanda: Geert Wilders
Cristina Rotaru
Ca fostă profesoară de română şi engleză în ţară nevoită să emigreze în SUA de regimul comunist, continui să iubesc limba şi cultura română cu o pasiune care-i deranjează pe leneşii în gîndire care intră pe situl nostru neavizat, sau crezînd că "orice merge". M-am alăturat "patrupezilor " nu numai pentru că le împărtăşesc filozofia politică, ci şi pentru că am recunoscut talentul lor eseistic în română, ca şi al celor care scriu aici regulat, cu miez, pătrundere, şi într-o bună limbă românească, chiar dacă uneori nu le împărtăşesc părerile.

18 COMENTARII

  1. Total de acord cu Patapievici… un singur lucru să nu uităm, datoria de a apăra dreptul şi altuia să spună lucruri care nu ne convin. Orice lucruri care nu ne convin.

  2. Odata cu filialele locale ale multinationalelor, in Romania isi fac aparitia si sa-zicem-doar-bulversantele efecte ale political correctness-ului. Zilele trecute traduceam o asemenea politica in care se spunea ca, in cazul navigarii pe Internet, caracterul ofensator al materialelor vizionate nu este determinat de cel ce navigheaza, ci de catre oricine ar putea viziona acest material. Deci, mai bine nu navighezi decat in interes strict profesional… ceea ce pana la urma este si cel mai corect (dar nu in sensul de political correct :)) ).
    In ceea ce priveste Occidentul, o carte foarte interesanta este „Occidentul – o interpretare istorica” de Lucian Boia. Intre idei, una care mi-a atras in mod deosebit atentia: una dintre cauzele pozitiei privilegiate a civilizatiei occidentale comparativ cu celelalte civilizatii este „inventarea” unui sens al timpului, deci al istoriei, pornindu-se de la milenarismul crestin si continuandu-se cu notiunea de progres (stiintific, tehnic) adusa de secolele XVIII-XIX, sens care se afla in opozitie, intre altele, cu cel ciclic, al eternei reintorceri, al antichitatii greco-latine.

  3. Tiberiu:

    Scrii: „un singur lucru să nu uităm, datoria de a apăra dreptul şi altuia să spună lucruri care nu ne convin. Orice lucruri care nu ne convin.”

    Poate elaborezi si arati cind au fost criticii Americii si ai cvilizatiei occidentale impiedicati sa spuna ce au de zis. Chomsky, idolul intelectual al stingii, e bine mersi, publica carti impotriva Israelului si Americii, si contul lui la banca creste, desi e un critic recunoscut al economiei capitaliste. Lista de critici ai Americii, ai crestinismului, ai evreilor, ai capitalismului e imensa. Au publicat carti peste carti si multi, ca mentorul lui Obama, Ayers, sunt profi la universitati importante, liberi sa insemineze generatiile viitoare cu doctrinele lor.

    Da-mi un singur exemplu care nu intra in sfera exceptiilor la Primul Amendament al Constitutiei, care nu apara „spusul opiniilor” prin violenta/terorism/bombe sau incitarea la violenta, amenintarea cu violenta, etc.
    Da-mi un singur exemplu de „delict de opinie” fara exceptiile enumerate, sanctionat de Curtea Suprema.

    Te implor: un singur exemplu

  4. Ca să creez din nou impresia că mă ascund după formulări complicate, îţi spun din start: nu am niciun exemplu din America. Nici nu am studiat problema, dar asta nu e o scuză. Dacă ne referim la trecut, din ce-am găsit rapid pe Wikipedia:

    On June 16,1918 Debs made an anti-war speech in Canton, Ohio, protesting US involvement in World War I, and he was subsequently arrested under the Sedition Act of 1918. He was convicted and sentenced to serve ten years in prison and disenfranchised for life.

    Dar nu asta e important. Când am spus ce-am spus am avut în minte nenumăratele discuţii cu persoane care s-au declarat revoltate nu de ce-au spus duşmanii lor ideologici, ci de dreptul lor de a spune respectivele lucruri.

    Argumentele de genul „teroriştii profită de democraţia noastră pentru a ne lucra din interior” sunt în general adevărate, merită analizate la modul cel mai serios, dar trebuie să avem grijă când începem să ne îndoim de principiul exprimării libere, pe care eu îl consider extrem de important şi necesar fără clauze.

    Mai e de discutat şi dacă defăimarea şi calomnia trebuie protejate sau nu de acest drept. Din punctul meu de vedere, da.

  5. Tiberiu:
    Multumesc de raspuns.
    Constitutia americana are un plafon mult mai stringent pentru calomnie si defaimare ca legile din UK, de exemplu, vezi cazul pe care l-am mai pomenit aici, cel al evangelistului Jerry Falwell impotriva pornografului Larry Flint, care-l satirizase, scabros, nemilos, pe el si pe mama lui, in revista lui Flynt „Hustler”.
    A cistigat pornograful in Curtea Suprema a SUA,

    http://en.wikipedia.org/wiki/Hustler_Magazine_v._Falwell

    si Milos Forman a facut un film foarte bun despre toata povestea.

    Citez din opinia Supremilor la care subscriu total:

    „At the heart of the First Amendment is the recognition of the fundamental importance of the free flow of ideas and opinions on matters of public interest and concern. The freedom to speak one’s mind is not only an aspect of individual liberty – and thus a good unto itself – but also is essential to the common quest for truth and the vitality of society as a whole. We have therefore been particularly vigilant to ensure that individual expressions of ideas remain free from governmentally imposed sanctions.” The First Amendment envisions that the sort of robust political debate that takes place in a democracy will occasionally yield speech critical of public figures who are „intimately involved in the resolution of important public questions or, by reason of their fame, shape events in areas of concern to society at large”. In New York Times, the Court held that the First Amendment gives speakers immunity from sanction with respect to their speech concerning public figures unless their speech is both false and made with the knowledge of its falsehood or with reckless disregard for the truth of the statement. Although false statements lack inherent value, the „breathing space” that freedom of expression requires in order to flourish must tolerate occasional false statements, lest there be an intolerable chilling effect on speech that does have constitutional value.

    To be sure, in other areas of the law, the specific intent to inflict emotional harm enjoys no protection. But with respect to speech concerning public figures, penalizing the intent to inflict emotional harm, without also requiring that the speech that inflicts that harm to be false, would subject political cartoonists and other satirists to large damage awards. „The appeal of the political cartoon or caricature is often based on exploitation of unfortunate physical traits or politically embarrassing events – an exploitation often calculated to injure the feelings of the subject of the portrayal”. This was certainly true of the cartoons of Thomas Nast, who skewered Boss Tweed in the pages of Harper’s Weekly. From a historical perspective, political discourse would have been considerably poorer without such cartoons.

    Even if Nast’s cartoons were not particularly offensive, Falwell argued that the Hustler parody advertisement in this case was so „outrageous” as to take it outside the scope of First Amendment protection. But „outrageous” is an inherently subjective term, susceptible to the personal taste of the jury empaneled to decide a case. Such a standard „runs afoul of our longstanding refusal to allow damages to be awarded because the speech in question may have an adverse emotional impact on the audience”. So long as the speech at issue is not „obscene” and thus not subject to First Amendment protection, it should be subject to the actual-malice standard when it concerns public figures.

    Clearly, Falwell was a public figure for purposes of First Amendment law. Because the district court found in favor of Flynt on the libel charge, there was no dispute as to whether the parody could be understood as describing actual facts about Falwell or events in which he participated. Accordingly, because the parody did not make false statements that were implied to be true, it could not be the subject of damages under the New York Times actual-malice standard. The Court thus reversed the judgment of the Fourth Circuit.”

  6. Articolul lui Grete Tartler este perfect pentru a demonstra ca exista o cultura a superficialitatii si a extirparii spiritului critic. Golful Persic inghite 2500 de miliarde de dolari din veniturile din petrol, bani care sunt cheltuiti de emiri, regi si presedinti in investitii in infranstructura si in proiecte edilitare fastuoase, de fapt in multiplicarea unor superpalate intre care se circula in Rolls-uri si Ferari-uri.

    Acele fete care vin la Universitate isi traiesc ultimii ani de relativa libertate, nimeni nu le permite sa-si practice meseria sau sa-si traiasca viata. Le este sortit sa devina prima, a doua, a treia sau a patra sotie a unui individ care, in functie de avere, le schimba-divorteaza precum isi schimba masinile. La mare pret in Golf sunt libanezele, cele mai frumoase femei arabe. Poate la asta se refera Grete Tartler cand se refera la cultura clasica din Golf.
    Exemplu de cum un musulman poate divorta? Pai, numai daca sustine ca sotia sa numarul x (cu x intre 1 si 4) are un miros
    Asta da qasida!

    Salutar articolul lui Patapievici care vine sa dea o replica ce incepe sa lipseasca in anumite tari. Numai acesta ar merita o masa rotunda, un forum de discutii. Daca nu admiti critica, esti condamnat la stagnare, la un sistem vegetativ.
    Acum o luna am citit (cu infinita placere!) Politice, reeditare a unei culegeri de articole ale lui Patapievici, care este poate intelectualul cel mai injurat de la noi. Exista un fir de legatura intre articol si Politice, dat de verticalitatea spiritului critic al intelectualului adevarat.

  7. Tiberiu. Exemplul tau din Wikipedia este din perioada presedintiei lui Woodrow Wilson. Wilson a fost unul din acei Progresisti (in sensul istoric al cuvintului, de aceea cu P) care au crezut intens in rolul pre-eminent al statului in viata societatii si a individului. Un colectivist in traditia mesianismului social al tehnocratilor si activistilor sociali si religiosi de la inceputul secolului 20. Wilson a fost primul mare precursor al fascismului lui Mussolini si Hitler. Intra putin in istoria acelei perioade si vei gasi implementate toate mecanismele de control de stat si corporatist perfectionate ulterior in Italia si Germania. Norocul SUA a constat in oboseala nationala de dupa primul razboi mondial… ma refer la oboseala si dezgustul fata de excesele semi-totalitare (Julia, atentie!) ale unui stat deturnat de clasa celor care „stiu mai bine” si „modeleaza societatea” conform unor „idealuri inalte”.

    Defaimarea si calomnia nu intra in sfera libertatii de exprimare. Acest lucru este recunoscut in toate societatile liberale (in sensul clasic al cuvintului) de cel putin 100 de ani. La fel cum si plagiarismul si furtul de drept intelectual sint recunoscute drept abuzuri penalizate prin lege ale dreptului la libera exprimare. Toate acestea plus incitarea directa la omor sau distrugere de proprietate (si citeva derivate care sint bine definite) beneficiaza de o traditie veche juridica. Nu e cazul sa fim nesiguri sau sa reinventam roata. Avem un corp filozofic si de drept care specifica clar natura celor citorva exceptii de la dreptul de libera exprimare. Problema este ca aceasta traditie liberala (de la libertas) care este una minimalista in privinta restrictiilor, devine iliberala, adica maximalista in privinta restrictiilor si ofenselor.

    Stii cine se imbolnavesc cel mai repede? Ipohondrii.
    Societatile moderne occidentale, din perfect sanatoase, o sanatate atinsa dupa multe sacrificii si erori, nu stiu sa pastreze si sa se bucure de sanatatea lor. Au ales sa imagineze boli care sa justifice alternative perimate si inutile de realizare ale „justitiei sociale” si „binelui comun”. E tragic. Am ajuns sa preferam auto-mutilarea in semn de penitenta pentru propriul succes.

  8. Emil,

    Exemplul tau din Wikipedia este din perioada presedintiei lui Woodrow Wilson. Wilson a fost unul din acei Progresisti (in sensul istoric al cuvintului, de aceea cu P) care au crezut intens in rolul pre-eminent al statului in viata societatii si a individului.

    Sa nu uitam de unde am pornit. Panseluta mi-a adresat o provocare,

    Poate elaborezi si arati cind au fost criticii Americii si ai cvilizatiei occidentale impiedicati sa spuna ce au de zis.

    careia n-am putut sa-i raspund cu referire la America de azi. Poate pentru ca nu sunt destul de bine documentat, poate pentru ca are dreptate si chiar n-as avea cum. Dar respectivul exemplu istoric raspunde corect la intrebarea pe care a pus-o. Au fost cazuri cand criticii Americii au avut de platit pentru ce-au avut de spus, indiferent daca i-au tras la raspundere progresistii sau reactionarii (ca sa pastram, intr-o nota usor ironica, terminologia 🙂 ).

    Defaimarea si calomnia nu intra in sfera libertatii de exprimare.

    Desi ai subliniat „nu intra”, afirmatia asta poate fi supusa dezbaterii la modul cel mai serios.

    Acest lucru este recunoscut in toate societatile liberale (in sensul clasic al cuvintului) de cel putin 100 de ani.

    Ceea ce nu-l face „mai adevarat”.

    La fel cum si plagiarismul si furtul de drept intelectual sint recunoscute drept abuzuri penalizate prin lege ale dreptului la libera exprimare.

    Nu cred in proprietate intelectuala. As elabora, dar e mult prea complicat si n-am timp. Pe scurt, consider ca pe anumite lucruri nu se poate pune eticheta din cauza naturii lor si ca deci n-are rost nici macar sa incercam a construi o teorie a proprietatii care sa le includa.

    O sa inchei cu un citat, care va poate convinge sau macar pune pe ganduri (sper eu), din nemuritorul 🙂 Rothbard:

    Another difficult zone is the law of libel and slander. It has generally been held legitimate to restrict freedom of speech if that speech has the effect of either falsely or maliciously damaging the reputation of another person. What the law of libel and slander does, in short, is to argue a „property right” of someone in his own reputation. Yet some­one’s „reputation” is not and cannot be „owned” by him, since it is purely a function of the subjective feelings and attitudes held by other people. But since no one can ever truly „own the mind and attitude of another, this means that no one can literally have a property right in his „reputation.” A person’s reputation fluctuates all the time, in accordance with the attitudes and opinions of the rest of the population. Hence, speech attacking someone cannot be an invasion of his property right and therefore should not be subject to restriction or legal penalty.

    It is, of course, immoral to level false charges against another person, but once again, the moral and the legal are, for the libertarian, two very different categories.

    Furthermore, pragmatically, if there were no laws of libel or slander, people would be much less willing to credit charges without full docu­mentation than they are now. Nowadays, if a man is charged with some flaw or misdeed, the general reaction is to believe it, since if the charge were false, „Why doesn’t he sue for libel?” The law of libel, of course, discriminates in this way against the poor, since a person with few financial resources is scarcely as ready to carry on a costly libel suit as a person of affluent means. Furthermore, wealthy people can now use the libel laws as a club against poorer persons, restricting perfectly legitimate charges and utterances under the threat of sueing their poorer enemies for libel. Paradoxically, then, a person of limited resources is more apt to suffer from libel?and to have his own speech restricted?in the present system than he would in a world without any laws against libel or defamation.

  9. Cu cât mă gândesc mai mult la argumentul lui Rothbard, cu atât legătura dintre dreptul de a ofensa alte rase, religii, culturi, etc. şi dreptul de a defăima pe cineva mi se pare mai puternică.

    „Gheorghe e un pedofil”
    „Românii sunt pedofili”

    În ambele cazuri, cineva face afirmaţii discutabile despre o persoană sau un grup de persoane. În ambele cazuri, respectiva persoană sau grup de persoane pot avea de suferit nu printr-o constrângere a dreptului lor la viaţă, sănătătate, libertate sau proprietate ci prin faptul că încrederea/simpatia unor terţe părţi pentru ele se poate diminua, de aici decurgând şi alte dezavantaje. Dacă admitem că aceste fapte ar trebui pedepsite din cauza unor argumente structurale, putem la fel de bine să condamnăm şi schimbul liber din moment ce atunci când A face o tranzacţie comercială cu B, C poate avea de suferit indirect (cererea pentru bunurile sau serviciile pe care le are el de oferit scade).

    E simplu şi consecvent să punem dreptul de a ofensa pe de o parte şi dreptul de a calomnia/defăima de cealaltă pe picior de egalitate. În loc să căutăm explicaţii încâlcite bazate pe morală sau justificări discutabile bazate pe tradiţie putem să spunem simplu: fiecare om are dreptul să se exprime liber. Fără clauze.

  10. Tiberiu, legile de defaimare (cel putin in traditia anglo-saxona) nu se aplica grupurilor de persoane, ideilor, sistemelor de credinta (religioasa sau de alt fel). Au aplicabilitate doar la nivel individual (iar individul trebuie sa fie in viata; mentionez asta pt ca a existat un caz in Canada in care un musulman a incercat sa dea in judecata pe cineva pentru afirmatia „Mohamed e pedofil”, dar curtea a respins cazul intrucit plingerea ar fi trebuit sa fie inaintata de cel lezat, nu de o terta persoana, iar cum Mohamed e mort…).

    Deci, in practica doar prima afirmatie, cea despre Gheorghe, ar putea face obiectul unui proces de defaimare. Insa, chiar si asa, legile sint destul de restrictive, in sensul protejarii libertatii de exprimare. Bunaoara, daca eu fac aceasta afirmatie despre Gheorghe si Gheorghe ma da in judecata, curtea va fi interesata sa stabileasca daca afirmatia mea este o opinie sau o afirmatie bazata pe date faptice (statement of fact). Daca este bazata pe date faptice si acestea sint eronate, am sanse mari sa pierd. Daca datele faptice sint adevarate, Gheorghe pierde. Daca este vorba doar despre o opinie, am sanse mari sa cistig, intrucit curtea va lua in considerare Primul Amendament care protejeaza dreptul la opinie.
    In Europa, legile de defaimare sint in general mai prietenoase fata de persoana care se considera lezata.

    Vreau sa accentuez faptul ca legile de defaimare nord-americane nu au drept scop protejarea coeficientului de incredere sau simpatie al cetateanului. Faci o deductie logica rezonabila si teoretic sesizezi corect o serie de consecinte, dar premiza e putin fortata. In realitate, legile de defaimare au aplicabilitate in circumstante restrinse si bine definite. O simpla acuzatie de defaimare bazata pe plingerea ca onoarea cuiva a fost atinsa, sau demnitatea lezata, sau capitalul de incredere si simpatie diminuat, nu are automat sanse de succes in curte.

    Am si citeva obiectii la argumentele lui Rothbard, dar mai tirziu.

  11. Tiberiu, legile de defaimare (cel putin in traditia anglo-saxona) nu se aplica grupurilor de persoane, ideilor, sistemelor de credinta (religioasa sau de alt fel).

    Tocmai asta e lucrul pe care-l critic. Sigur ca traditia anglo-saxona e un punct de pornire mult mai bun decat alte sisteme legale, dar asta nu inseamna ca au fost epuizate toate imbunatatirile care i se pot aduce.

    E vreo diferenta intre a fura de la o persoana si a fura de la un grup de persoane? Nu… In general o infractiune e o infractiune indiferent daca e indreptata impotriva individului sau unei colectivitati. Nu vad de ce defaimarea/calomnia ar face exceptie de la un principiu destul de coerent altfel.

    un musulman a incercat sa dea in judecata pe cineva pentru afirmatia “Mohamed e pedofil”, dar curtea a respins cazul intrucit plingerea ar fi trebuit sa fie inaintata de cel lezat

    Din punctul meu de vedere nu poate exista personaj „lezat”, nici in cazurile de slander/libel. Daca legea ar trebui sa pedepseasca „lezarea” cuiva mi se pare logic sa mutam discutia in termeni de ce anume lezeaza pe cine. Daca pe Gheorghe il lanseaza defaimarea propriei persoane, pe mine ma poate leza orice fel de afirmatie si are sens ca eu sa fiu cel care stabileste ce ma lezeaza si ce nu. Cred ca tocmai asta criticati voi, dreptul (promovat tot mai frecvent) al oricui sa se declare lezat. Si sunt de acord cu voi, acest drept n-ar trebui sa existe.

    Bunaoara, daca eu fac aceasta afirmatie despre Gheorghe si Gheorghe ma da in judecata, curtea va fi interesata sa stabileasca daca afirmatia mea este o opinie sau o afirmatie bazata pe date faptice (statement of fact).

    Si aici ajungem la un punct pe care vroiam sa-l ating mai devreme. E clar ca la un moment dat o terta parte cu drept de decizie va trebui sa stabileasca daca o infractiune a fost sau nu comisa. Dar in loc sa intram in teritoriul dubios al afirmatiilor false/adevarate/discutabile/verificabile ce vor lasa mereu loc de apel si multe dubii de subiectivitate, cred ca-i mult mai normal sa avem o singura lege: cuvintele nu pot „leza” sau „prejudicia” pe cineva. Il pot jigni sau ofensa (indiferent pe ce temei), dar asta nu ar trebui sa constituie o incalcare a legii.

    Am si citeva obiectii la argumentele lui Rothbard

    Sper sa am timp sa le citesc. De-abia astept sa aud. 🙂

  12. lanseaza -> lezeaza

    Si apropo de curtile care stabilesc daca un lucru e adevarat sau nu (putem s-o tot intoarcem, dar la asta se reduce), eu nu-mi doresc un Minister al Adevarului. In general imi doresc ca adevarul sa fie judecat de fiecare dupa propriile capacitati, iar opiniile sa castige sau sa piarda influenta prin actiunea colectiva a oamenilor lasati sa aduca argumentele pe care le considera potrivite dupa cum ii taie capul.

    Chiar discutam azi cu cineva… am avut 2 mari comisii prezidentiale in ultimii ani in Romania, una care sa stabileasca adevarul despre Holocaustul romanesc, cealalta sa stabileasca adevarul despre comunism. Ambele fac afirmatii mai mult decat discutabile dar chiar daca as fi de acord intrutotul cu ele ideea de adevar institutionalizat si monopolizat cu forta tot mi-ar produce sila.

  13. Tiberiu, emil:

    Buna discutie.
    Tiberiu,
    Mi se pare ca nu tine, din nici un punct de vedere, saltul tau logic de la scenariul „Gheorghe e pedofil” la „Romanii sunt pedofili”. Ca Gheorghe e pedofil e mai mult sau mai putin usor de dovedit, cum spune si emil. „Romanii sunt pedofili” se incadreaza in zona „opiniei” care, chiar daca ar fi sustinuta cu statistici drastice, care ar arata o incidenta mult mai mica a pedofiliei in Romania ca in America, de exemplu, tot n-ar depasi standardul de „opinie”, de „perceptie subiectiva”, etc. Ca sa te simti ranit in onoarea etnica/rasiala trebuie sa dovedesti prejudicii reale individuale si directe rezultate din asemenea opinii, ca de exemplu, faptul ca nu ai fost angajat ca bona la copii sau ca invatator pentru ca cineva la un ziar a scris ca romanii sunt pedofili.
    In al doilea rind, grupurile sunt agregate abstracte, care nu corespund sumei individualilor care le compun. Cind spunem „Romania” nu intelegem fiecare roman individual. In asta consta geniul Constitutiei americane de a incepe si sfirsi cu drepturile individuale.

    A fura de la un grup nu e acelasi lucru ca a „defaima” un grup. E infinit mai palpabil si mai dezastruos–si cuantificabil, in cifre care nu mint. Cred ca nu mai am nevoie de exemple, cu scirbosenia dezastrului bancar actual, si cu documente accesibile oricui ale afacerii ENRON.
    In plus, cum definesti o atingere la onoarea de rasa sau de etnie? E
    Care judecata e mai jignitoare ca alta? Care e standardul?
    E probabil mai jignitor in Romania sa acuzi natia de pedofilie decit de „hotie”, avind in vedere ca multi romani, intrebati care ar fi cuvintul care ii defineste pe romani, au raspuns cu „hoti”. (Caut linkul la raportul asta, pe care l-am citit cu ani in urma in Evenimentul Zilei).
    Ce se intimpla cu un neamt care se considera jignit de formularea ca „Nemtii sunt fascisti”? Crezi ca e acelasi lucru cu scenariul: „Profii de la Spiru Haret sunt incompetenti si vinduti complexului securisto-comunist”?

  14. Tiberiu, curtile nu se ocupa cu descoperirea adevarului. Sarcina lor este mai modesta. Determina doar daca o anume fapta cade sau nu sub incidenta punitiva a legii, cu un anume grad de certitudine (dincolo de acel reasonable doubt). Este o sarcina totusi diferita de „stabilirea adevarului”, chiar daca la intersectia cu ce spui tu.
    Hai sa presupunem drept real scopul pe care il atribui curtilor, anume de a stabili adevarul. Pai, aceasta functie finala s-ar aplica tuturor cazurilor sub judecata, nu numai celor de calomnie. Pur si simplu existenta curtilor ar fi sinonima cu un Minister al Adevarului. Am trai sub tirania curtilor si in consecinta ar trebui desfiintate toate legile.

    Ceea ce iti doresti tu se intimpla in viata reala, atita doar ca „judecata” la care te referi este a oamenilor. Judecata oamenilor este diferita de cea a curtilor. Legile sint o convenienta birocratica- impersonala utila si necesara la scara societatii, iar judecata oamenilor este fata cealalta a monezii: profund personala si de natura morala si/sau rationala.

    Am divagat.

    Obiectia mea la pasajul din Rothbard se refera la asa-zisa discriminare dintre bogati/saraci ca efect secundar al legilor contra calomniei. Autorul confunda accesul la justitie cu justitia propriu-zisa. Legile contra calomniei ar discrimina doar daca ar fi diferite functie de starea materiala a persoanelor implicate. Nefiind cazul, nu au cum sa discrimineze. Masura in care cineva poate invoca aceste legi prin demararea unui proces este cu totul externa calitatii egalitariene sau nu a legii in sine. Sper ca intelegi, sint doua lucruri diferite carora Rothbard le da o aparenta unitara, dar in mod gresit. Daca ar fi asa, atunci toate legile ar fi discriminatorii si ar trebui suspendate, intrucit cei fara posibilitati materiale nu ar putea sa se foloseasca de sistemul legal cu aceeasi usurinta ca cei mai bogati.

    Sint de acord cu mult din ce spui, atita doar ca laturii tale idealiste si usor iacobina (pe care am trait-o la rindu-mi odata) ii contrapun imperfectiunile vietii care ne obliga la compromisuri. Probabil ca arta echilibrului dintre principii si realitate consta in perfectionarea unor compromisuri care sa nu ne indeparteze prea mult de principii.

    Revenind la topicul propus de postarea intiala, drama lumii noastre este ca adopta compromisuri care neaga principiile ce i-au asigurat dezvoltarea si succesul. When worlds collide something has to give in and it seems that we are the weaker ones.

  15. In plus, cum definesti o atingere la onoarea de rasa sau de etnie? E
    Care judecata e mai jignitoare ca alta? Care e standardul?

    Imi pare rau ca nu pot raspunde pe larg, dar macar un lucru trebuie sa repet: eu unul nu le definesc in niciun fel. Fiecare om ar trebui sa si le defineasca singur, si inutil din moment ce legea n-ar trebui sa-l protejeze impotriva lor.

    Poate ca solutia mea radicala are probleme de implementare sau consecinte neplacute, dar cu siguranta nu e complicata. Oricine sa poata spune orice…

  16. Hai sa presupunem drept real scopul pe care il atribui curtilor, anume de a stabili adevarul. Pai, aceasta functie finala s-ar aplica tuturor cazurilor sub judecata, nu numai celor de calomnie. Pur si simplu existenta curtilor ar fi sinonima cu un Minister al Adevarului. Am trai sub tirania curtilor si in consecinta ar trebui desfiintate toate legile.

    M-am gandit mai devreme ca voi primi replica asta… e greu de raspuns si trebuie sa-mi mai si clarific gandurile pana sa raspund.

    Despre Rothbard… partea cu saracii e cea mai irelevanta. Nici n-am vrut sa-i dau paste in prima faza. La fel, mult de vorbit, putin timp. 🙂

  17. Francesco:
    Pe mine m-a durut orbirea Gretei. Am venit in tara asta cu volumele ei de traduceri superbe din poezia persana in valiza. Toate metaforele si exemplele pe care le da apartin unei culturi persane in conflict cu Islamul, pe care parea sa o cunoasca mai bine ca multi.
    Ma ingrozeste sa descopar ca, din cine stie ce motive, Grete se uita la tot ce vede fara sa fie miscata de ororile islamului toatalitar, la „femeile-strigoi”, in lintolii negre, pe care le vede navigind la orizontul campusului, la segregarea sexuala din scoala, la situatia femeilor care, cum spui bine, nu vor avea ce face cu studiile finatate de petrodolari pentru ca nu au acces la profesii dar sunt destinate mariajelor multiple, in care vor face figura buna recitind Coranul in araba clasica la receptii.
    „Privighetoriile Persiei” (pe care Greta le-a tradus superb in volumele pe care le-am adus cu mine), Omar Khayyam, Saadi, Rufi, Hafiz, au fost inghitite de Islam, cum a fost toata cultura persana.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here