Europa sau noua diviziune politică

Continuăm seria , articole critice dedicate „Statelor Unite ale Europei” care şi-au găsit în Traian Băsescu un promotor zgomotos în ultima vreme. 

În primul articol din această serie, Cât costă libertatea, gânditorul polonez Bronislaw Wildstein expunea, cu curaj şi luciditate, realitatea de dincolo de „binele comun european” (sau în cuvintele Preşedintelui Băsescu: „nu mai e vorba de interes national, discutam de un interes european”). „Iniţial, ne puteam teme de puterea eurocraţilor, nealeşi de nimeni”, scria Bronislaw Wildstein. „Dar realitatea şi-a reclamat drepturile. Guvernează reprezentanţii celor mai puternice state, în interesul lor, care, bineînţeles, este prezentat ca binele comun european, iar eurocraţii, în continuare, au şi aşa prea multe de spus.”  

În acest al doilea articol – despre „democraţia europeană”. Observăm că, în fond, nu suntem  departe de „democraţia originală”, un experiment similar pe care încercau să ni-l vândă  Ion Iliescu şi Silviu Brucan în 1990 (sistemul pluripartit e depăşit, FSN trebuie să reunească tendinţele din societate, recitiţi şi stenograma discuţiei Iliescu-Roman cu ambasadorul URSS Evgheni Tiajelnikov) , nici de mentalitatea multor ocupişti de astăzi care mărturisesc că urăsc partidele. „Democraţia europeană”, desigur, mai bine fardată decât rudimentele de gândire brucano-iliescene, e o nouă utopie socialistă menită să înlocuiască o realitate funcţională garantată de statele naţiune: democraţia parlamentară naţională, bazată pe confruntarea parlamentară Putere-Opoziţie, stânga-dreapta, pe alternanţa la putere realizată prin alegeri, în statele naţiune. 

Totul arată că în Europa de astăzi, şi, prin urmare, și în Polonia, se conturează o nouă diviziune politică, ce va înlocui vechea opoziţie dintre stânga și dreapta. Se poate considera, de altfel, că aceasta depășește continentul nostru, şi reflectă fenomene mai largi, globale. Este prăbușirea democraţiei tradiţionale, în întrupările sale naţionale, şi preluarea puterii de către o oligarhie politică şi financiară. Desigur, această oligarhie nu formulează lozinci anti-democratice. Dimpotrivă, declară că ea creează o variantă nouă, mai largă, şi, prin urmare, mai bună, a democraţiei. Aceasta amintește întocmai de ideologia comunistă care, criticând parlamentarismul, deci democraţia tradiţională, „formală”, propunea în locul ei o versiune nouă, îmbunătățită, numită democraţie populară sau socialistă. Astăzi, pe continentul nostru, avem de-a face cu „democraţia europeană”. În plus, numărul de fraude semantice este, în acest caz, mai mare, iar noua oligarhie, care în realitate distruge mecanismele pieţei, strălucește ca reprezentantă a pieţei libere.

Divizunea de astăzi constă deci în confruntarea dintre apărătorii democraţiei tradiţionale, naţionale, și adversarii săi oligarhici.

În Europa de astăzi se conturează o nouă diviziune politică, ce va înlocui vechea opoziţie dintre stânga și dreapta. Se poate considera, de altfel, că aceasta depășește continentul nostru, şi reflectă fenomene mai largi, globale. Este prăbușirea democraţiei tradiţionale, în întrupările sale naţionale, şi preluarea puterii de către o oligarhie politică şi financiară.
Desigur, această oligarhie nu formulează lozinci anti-democratice. Dimpotrivă, declară că ea creează o variantă nouă, mai largă, şi, prin urmare, mai bună a democraţiei. Aceasta amintește întocmai de ideologia comunistă care, criticând parlamentarismul, deci democraţia tradiţională, „formală”, propunea în locul ei o versiune nouă, îmbunătățită, numită democraţie populară sau socialistă. Astăzi, pe continentul nostru, avem de-a face cu „democraţia europeană”.

Împotriva voinţei poporului

Reducerea radicală a rating-urilor Ungariei nu are, cu siguranţă, numai un caracter economic. Este, cel puţin în aceeași măsură, expresia aversiunii establishment-ului financiar-politic față de autorităţile actuale ale acestei ţări. În ultimii ani, ea s-a exprimat într-un fel aproape ostentativ, pe fundalul îngăduinței față de precedentele guverne post-comuniste. Că doar ele au fost cele care au îndatorat țara spre a se menține la putere, au făcut-o dependentă de Rusia, au permis o corupţie gigantică şi au suprimat brutal protestele societății. Cu toate acestea, cel care le-a urmat, guvernul de dreapta al lui Viktor Orban, a devenit duşmanul instituţiilor internaţionale.

Blocarea liniilor de credit FMI, din cauza depășirii cu 0,3 a deficitului bugetar de 3%, pare să aibă un caracter de șicană. Protestul Băncii Centrale Europene cu privire la reducerea de către noile autorităţi (în cadrul programului universal de economii) a salariului preşedintelui Băncii Centrale Ungare, care depăşea în mod semnificativ încasările omologului său american, au avut un aspect de-a dreptul grotesc.

Compararea reacției instituţiilor europene față de acțiunile Fidesz-ului de dreapta cu atitudinea lor față de predecesorii postcomuniști ai acestuia, arată în mod clar că în aceste chestiuni nu decide evaluarea raţională a politicii, ci decid simpatiile ideologice şi sociale. Ostilitate din partea instituţiilor internaţionale trezește, de asemenea, şi apărarea interesului naţional de către guvernul Orban şi retragerea privilegiilor de care se bucurau anterior în Ungaria marile corporaţii.

Atitudini similare s-au exprimat în aversiunea cercurilor europene formatoare de opinie față de guvernările PiS în Polonia. Apărarea de către Parlamentul European a eurodeputatului Bronisław Geremek, care a refuzat să depună declaraţia de lustrație, se ridică la rang de simbol. Intervenția lui Daniel Cohn-Bendit, care, pentru acest motiv, compara guvernul PiS cu stalinismul şi fascismul, în timp ce, în Germania lui de origine, legea lustraţiei era incomparabil mai riguroasă, a arătat că nu este vorba aici de nici un fel de chestiune de conținut, ci de apărarea propriei tabere.

În anul care a trecut, în două ţări europene au fost schimbate guvernele sub presiunea instituţiilor europene şi organismelor financiare internaţionale – cercuri care sunt în esență interpenetrate. E vorba de Grecia şi Italia. Autorităţile alese în mod democratic au fost înlocuite de, așa cum se spune în cea de-a III-a Republică, „experți”, adică economişti cu stagii în instituţiile europene.

Divizunea de astăzi constă deci în confruntarea dintre apărătorii democraţiei tradiţionale, naţionale, și adversarii săi oligarhici.

În chip dramatic s-a întâmplat asta în Grecia. Atunci când premierul Georgios Papandreou a făcut aluzie la necesitatea unui referendum împotriva planului drastic de austeritate, dictat Greciei de către UE, a fost, cât ai clipi, chemat la ordine de către liderii Germaniei şi Franţei, după care și-a cedat locul (de referendum deja nu mai era vorba), în favoarea unui fost vice-preşedinte al Băncii Centrale Europene, Lukas Papademos. În cursul acestor evenimente, într-o singură zi, a fost revocat întregul comandament al armatei elene.

În Italia, Silvio Berlusconi, lăsând să se înțeleagă că este forţat să o facă, a cedat locul unui economist, fost comisar UE, Mario Monti.

Oameni politici care, indiferent cum îi apreciem, dețineau un mandat electoral, şi puteau să invoce voinţa poporului, au fost înlocuiți de tehnocraţi, numiţi pe calea unor aranjamente internaţionale de cabinet. Poziţia acestora faţă de organismele europene este incomparabil mai slabă decât cea a predecesorilor lor.

 Două proiecte pentru Europa

Se poate considera că, în momentul formării comunităţii europene, s-au ciocnit între ele două proiecte ale acesteia. Unul a constat în inițierea unui proces ce urma să ducă treptat la integrarea continentului nostru. Acesta era îndreptat către eliminarea barierelor administrative dintre popoare şi organizarea acestora în jurul unor proiecte economice comune, dintre care primul a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Această viziune organicistă avea în vedere naşterea treptată Europei comune şi făcea apel la ideea, provenită din gîndirea politică creştină (creatorii comunităţii europene erau în majoritate creştin-democraţi), de subsidiaritate, care înseamnă că autorităţile de la un nivel superior intervin numai în chestiunile pe care autorităţile de la un nivel inferior nu sunt sunt capabile să le rezolve.

Al doilea proiect a provenit din trauma războiului şi din atitudinea de inginerie socială, care presupune că putem modela comunitățile umane după cum dorim. Şocul celor două mari războaie, pe care le-a născut explozia naţionalismelor, a făcut ca mulţi europeni să înceapă să se gândească la depăşirea diviziunilor naţionale, pentru a construi o formă diferită a continentului nostru. Acesta era un proiect de creare a unei noi organizări politice și unui nou cetăţean european.

În ciuda faptul că, mai ales iniţial, susținătorii acestor concepte puteau colabora, cu atât mai mult cu cât majoritatea lor era formată din tehnocraţi, care nu se ocupau de sfera ideilor, ci de chestiuni concrete, cele două proiecte se află la antipozii gândirii asupra politicii, şi deci și asupra omului.

Primul proiect, dominant în Comunitatea Europeană până în anii 80, presupunea că persoana umană este o fiinţă socială înrădăcinată în anumite condiţii. Suntem creați de o cultură, pe care nu reușim să o recunoaștem întru totul. Posibilitățile noastre de a acţiona în materie socială sunt, deci, limitate şi nu putem prezice consecinţele lor ulterioare. Acțiunile noastre ar trebui să fie, prin urmare, prudente și mai degrabă să iniţieze procese, făcând apel la atitudini și fenomene ce ne sunt cunoscute, decât să experimenteze şi să încerce să creeze o nouă calitate în universul uman. Putem elimina barierele care îi despart pe europeni şi îi putem încuraja să conlucreze, dar nu ar trebui să le impunem de sus forme politice noi, menite să-i transforme fundamental.

Cel de-al doilea proiect a provenit din credinţa în perfecţiunea individului uman, care este în măsură, prin acțiunea voinței raționale, să creeze condiții noi de viață, ideale. Deci, nimic nu ne împiedică să decretăm aici şi acum o nouă identitate europeană, un cetăţean european şi un stat european. În acest scop, nu trebuie decât să-l „eliberăm” pe respectivul European de identitatea sa de până acum.

Acest proiect a început să domine, cel puţin începând de la Tratatul de la Maastricht.

 Paragraful ca instrument al revoluţiei

 Diferenţele dintre aceste atitudini politice sunt cel mai uşor de analizat pornind de la felul cum ele abordează legea. Potrivit primului proiect, conservator, dreptul pozitiv trebuie să provină din obiceiuri, etică şi tradiţii. Întotdeauna el va constitui doar încununarea ansamblului de normele care reglementează funcţionarea comunităţii umane. Legiuitorul nu poate acţiona arbitrar. El nu ar trebui să impună norme care nu se reflectă în percepţia socială a justiţiei. De aceea, în dreptul cutumiar, judecătorii vorbesc adesea de a „descoperi legea” mai degrabă decât de a o stabili.

Radical diferită este atitudinea față de lege a constructorilor Uniunii Europene, provenită din tradiţia raţionalismului iluminist, care poate fi considerată un fundament al gândirii de stânga. Ei bine, dreptul pozitiv este, pentru aceștia, un instrument spre a schimba lumea. Conform rețetelor raţionaliste, el ar trebui să reglementeze toate sferele vieţii. Trebuie să combată şi să înlocuiască obiceiurile şi tradiţiile, şi, în consecinţă, el se va substitui, de asemenea, și eticii. Deoarece acest drept, conform apologeţilor săi constructiviști, trebuie să aducă lumina raţiunii în locul de atitudinilor şi convenţiilor iraţionale.

În conformitate cu această mentalitate raţionalistă (a nu se confunda cu raţională), răspunsul la o problemă ar trebui să fie o dispoziţie care să o reglementeze. Faptul că această soluţie devine imediat o sursă de noi complicaţii, nu provoacă reflexie, ci o avalanşă de noi reglementări, denumite lege.

Aceasta este o problemă a tuturor statelor moderne, contaminate de bacilul raţionalismului (a nu se confunda cu raţionalitatea), care, în loc de complexitatea lumii, vede un agregat de mecanisme simple. Nicăieri, totuși, această hipertrofie a legislației, care trebuie să creeze o nouă utopie, nu este atât de izbitoare ca în Uniunea Europeană. Pentru că pe lângă încercările de a cuprinde infinitul universului uman în cadrul unor simple dispoziții, această avalanşă legislativă are idei noi, de transformare fundamentală a omului „vechi” (adică existent), în versiunea sa nouă, inventată de ideologi.

Acesta are ca scop să aducă egalitatea absolută în toate, să-i „emancipeze” pe locuitorii Europei de toate toate identitățile lor de până acum, și să facă din ei europeni model, deci noii cetăţeni ai Europei. Ca în toate proiectele utopice (revoluţionare), va trebui să le fie jupuită pielea veche, adică identitatea lor actuală, ca să poată fi remodelați.

Acești creatori ai Europei, motivați ideologic, sunt aceia care se străduiesc să ne impună un corset tot mai restrictiv de legi, care elimină politica, şi deci spațiul conformat prin voința noastră comună. Cei care fac apel la o democraţie mai largă, adică la dreptul comunităților naționale de a-și configura viaţa așa cum cred ei de cuviință, sunt etichetați drept populişti şi împinși în afara spațiului acceptabil al dezbaterii democratice, spațiu care a suferit o reducere radicală.

Democraţie adică populism

Legea astfel înţeleasă devine principalul duşman al politicii, şi, prin urmare, și al democraţiei. Politica este arta confruntării cu realitatea umană schimbătoare. Aceasta nu poate fi cuprinsă în cadre rigide, ne forțează să acţionăm întotdeauna într-o realitate oarecum diferită, şi trebuie să se ocupe de un element atât de variabil şi imprevizibil cum este omul. Trebuie să ţină seamă de libertatea umană. Democraţia complică şi mai mult această stare de lucruri, dând puterea în mâinile comunității, sau, în orice caz, reprezentanţilor acesteia.

Iritarea pe care o provoacă politica, democraţia, şi în general, individul uman, este evidentă. Tentativa de a ordona în mod clar, odată pentru totdeauna, această obositoare imprevizibilitate, este naturală. În realitate totuși, structurile flexibile ale obiceiurilor și eticii se dovedesc un mecanism mult mai eficient de organizare a universului uman decât rigidele norme legislative.

În principiu, legislația ar trebui să fie doar cadrul cuprinzând, într-o formă cât mai largă, libertatea umană. Cu cât este mai densă rețeaua de reglementări legislative, cu atât marja de libertate a cetăţenilor este mai mică. Cu atât mai multe atribuții vor trece în mâinile autorităţilor de reglementare şi supraveghere a legii.

În timp ce producerea de europeni standard nu a reuşit încă, şi nimic nu indică faptul că ar reuși într-un viitor previzibil, deja s-au născut, în mare măsură, elite europene omogene. Elitele actuale trăiesc într-o realitate specială, globală. Ele încearcă să scape de toate inconvenientele care-i afectează pe cei de lângă ei, şi deci, printre altele, de responsabilitatea pentru acţiunile proprii. 

Acești creatori ai Europei, motivați ideologic, sunt aceia care se străduiesc să ne impună un corset tot mai restrictiv de legi, care elimină politica, şi deci spațiul conformat prin voința noastră comună. Cei care fac apel la o democraţie mai largă, adică la dreptul comunităților naționale de a-și configura viaţa așa cum cred ei de cuviință, sunt etichetați drept populişti şi împinși în afara spațiului acceptabil al dezbaterii democratice, spațiu care a suferit o reducere radicală.

Oligarhia funcționăresc-juridico-financiar-mediatică formulează pentru noi cadrul singurelor păreri și comportamente acceptabile, le transformă în legislaţie europeană şi supraveghează aplicarea acesteia. Reprezentanţii elitelor europene, emancipați deja de identitățile lor, se străduiesc să ne elibereze și pe noi de ele.

În alambicele de la Bruxelles

În timp ce producerea de europeni standard nu a reuşit încă, şi nimic nu indică faptul că ar reuși într-un viitor previzibil, deja s-au născut, în mare măsură, elite europene omogene. Acest lucru este valabil nu numai în Europa. Cadrele de conducere ale marilor corporații de afaceri din întreaga lume se aseamănă între ele. Acesta este rezultatul presiunii convențiilor interne, de a căror respectare depinde o carieră deosebit de atrăgătoare. Printre numeroasele privilegii garantate de către aceasta, cel mai important pare să fie conștiința apartenenţei la elita mondială, care privește de sus la specia subordonată, formată din restul muritorilor.

Ceea ce este piaţa pentru omul de afaceri, pentru omul politic democratic sunt alegerile, în care este evaluat de cetăţeni. În realitate, instituţiile UE lucrează în afara acestui mecanism.

Elitele actuale trăiesc într-o realitate specială, globală. Ele încearcă să scape de toate inconvenientele care-i afectează pe cei de lângă ei, şi deci, printre altele, de responsabilitatea pentru acţiunile proprii. Se poate considera că oligarhia financiară occidentală și-a creat un sistem prin care să evite în mod eficient orice fel de consecinţe. Aceasta o demonstrează formula „prea mare pentru a se prăbuși” sau crearea de corporaţii monstruoase, care deja funcţionează în afara regulilor pieţei. Ajutorul guvernelor occidentale, adică al societății, pentru bănci şi mari corporaţii care au început să trateze economia ca pe un cazino, nu face decât să consolideze astfel de atitudini. Aceast lucru ne este vândut drept economie de piaţă, atunci când, de fapt, fără asigurare guvernamentală, ar fi imposibil.

Constructorii contemporani ai UE se comportă așa cum s-au comportat întotdeauna inginerii sociali. Ei nu au făcut nici o greşeală, materialul uman a fost de vină, el s-a dovedit prea încăpățânat. Deci, ca să pună în practică proiecte desăvârșite, trebuie ca ei să fie dotați cu și mai multă putere. Proiectul integrării economice de sus în jos s-a dovedit un fiasco, şi de aceea ar trebui consolidat, și ar trebui instaurat un guvern economic. Un astfel de guvern, format din experţi, deja nu va mai fi supus nici unui control democratic.

Politicienii tânjesc după acelaşi tip de garanţii, şi le găsesc în cadrul instituţiilor europene. Tatăl monstrului numit „Tratatul Constituţional” – din fericire, căzut la referendum – era fostul presedinte al Franței, Valéry Giscard d’Estaing, care a făcut carieră europeană atunci când și-a pierdut popularitatea în rândul francezilor. Una dintre figurile cele mai adorate ale UE, proiectantul euro, Jacques Delors, a fost ministru de finanţe în guvernul socialist al lui Pierre Mauroy, la începutul anilor ’80. În urma experimentelor lui, a trebuit să i se administreze economiei franceze tratament medical.

Ceea ce este piaţa pentru omul de afaceri, pentru omul politic democratic sunt alegerile, în care este evaluat de cetăţeni. În realitate, instituţiile UE lucrează în afara acestui mecanism.

Egali și mai egali în UE

Criza este un bun test al mecanismelor şi atitudinilor. Constructorii contemporani ai UE se comportă așa cum s-au comportat întotdeauna inginerii sociali. Ei nu au făcut nici o greşeală, materialul uman a fost de vină, el s-a dovedit prea încăpățânat. Deci, ca să pună în practică proiecte desăvârșite, trebuie ca ei să fie dotați cu și mai multă putere. Proiectul integrării economice de sus în jos s-a dovedit un fiasco, şi de aceea ar trebui consolidat, și ar trebui instaurat un guvern economic. Un astfel de guvern, format din experţi, deja nu va mai fi supus nici unui control democratic. Activităţile în această direcţie, oricât de informale, sunt în curs și avansează. Exemplele citate la început arată tentative de lipsire de libertate împotriva tot mai multor țări. Pentru că în UE cea egalitaristă, ca de obicei, unii sunt egali, iar alții și mai egali.

Eurocratul francez sau neamț rămâne francez sau neamț, considerând normal ca Europa să se asemene cu Franța sau Germania. Altceva este dacă e vorba de state mai mici din UE. Cariera unui neamț sau a unui francez la UE este în continuare legată de politica internă a ţărilor lor. Cariera polonezului sau a cehului, dar și cea a portughezului sau a spaniolului, depinde într-o măsură mult mai mare de elitele dominante ale UE. Din acest motiv, tendinţele actuale ameninţă în primul rând democraţia din ţările noastre.

Eurocratul francez sau neamț rămâne francez sau neamț, considerând normal ca Europa să se asemene cu Franța sau Germania. Altceva este dacă e vorba de state mai mici din UE. Cariera unui neamț sau a unui francez la UE este în continuare legată de politica internă a ţărilor lor. Cariera polonezului sau a cehului, dar și cea a portughezului sau a spaniolului, depinde într-o măsură mult mai mare de elitele dominante ale UE. Din acest motiv, tendinţele actuale ameninţă în primul rând democraţia din ţările noastre.

Se poate presupune că atitudinea liderilor PO, ca Donald Tusk sau Radosław Sikorski, decurge din ambițiile lor „europene”. Dacă este într-adevăr așa, şi, din păcate, multe lucruri par să indice asta, ei vor ține seamă mai mult de oligarhia europeană decât de demos-ul naţional. Și pentru că s-a dovedit empiric, precum și din atitudinea autoritățiilor franceze și germane, că tot ceea ce ni se spune, cum că interesele naţionale s-ar fi dizolvat într-un unic proiect european, nu reprezintă decât un mit, consecinţele dependenţei carierelor europene ale conducătorilor noștri de reprezentanţii acelor ţări sunt uşor de prevăzut şi dezastruoase pentru noi.

The following two tabs change content below.
Bronisław Wildstein

Bronisław Wildstein

Bronisław Wildstein e un intelectual polonez reprezentativ, jurnalist și publicist conservator, provenit din rândurile Solidarității și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată din Cracovia. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynski.

15 gânduri despre “Europa sau noua diviziune politică

  1. “Statelor Unite ale Europei” care şi-au găsit în Traian Băsescu un promotor zgomotos în ultima vreme.

    Anca, citez cu lipsa de modestie un dialog intre mine si VladM:
    Eu:”uite, Vlad, ca Base nu mima dragostea de SUE…..(citate din ultimele conferinte de presa ale lui Base)”
    Vlad:”Deh…..ce sa zic……un prost…..”
    No comment.

  2. Eu sper că TB să se gândească mai bine și să-și reconsidere entuziasmul pt SUE. S-a mai întâmplat să spună câte una, tare neinspirată, îngrozitor de neinspirată, dar mai târziu a dres-o. Și nu numai, chiar s-a bătut pentru cauza cea bună, când și-a dat seama care era.
    Suntem alături de el în cele mai multe domenii, dar aici, la chestia cu SUE, îmi pare rău, nu avem cum să mergem cu el, și nici nu putem să nu o spunem. SUE nu e cauza cea bună. Cauza cea bună, pe care trebuie să o apere Băsescu, este interesul național și suveranitatea României.

  3. Hmm. Sigur, si eu am sperat, o vreme. Numai ca, vezi tu, de data asta, n-a spus „una”, neinspirata, ci vreo cateva zeci. Discursul „pro-SUE” apare si ras-apare in gavarelile lui, de prea mult timp. Impresia mea e ca deja a trecut de „the fine line” dincolo de care nu mai are cum sa mai spuna, credibil, „sorry folks, eram beat”. Deja e clar ca e pe bune, mi se pare mie.

  4. Al doilea proiect a provenit din trauma războiului şi din atitudinea de inginerie socială

    In fapt, al doilea proiect este primul in ordine cronologică, debutînd in italia, in laboratoarele ideologice ale lui Mussolini unde erau internaţi comuniştii disidenţi. Printre ei, unul din viitorii părinţi fondatori ai europeismului, un anume Altiero Spinelli, un bolşevic cu ştate vechi in Partidul Comunist Italian, a pus bazele Mişcării Federaliste europene, de extracţie marxistă, in opoziţie cu federaţia fascistă rezultată din alianţa patronată de nazişti. In 1943, această mişcarea a produs şi primul Manifest pentru o Europă Unită, iar mai tîrziu acest Spinelli a ajuns unul din tartorii noul proiect totalitar, participînd activ la proiectarea noului eşafodaj instituţional. Ca atare, îndrăznesc să atac teza războiului ca traumă creatoare pe care văd că o adoptă şi Wildstein, din păcate această tentaţie a explicitării fenomenologice întinde o capcană ideologică gînditorilor de bună credinţă pentru că efectiv scoate omul din ecuaţia politică, iar realitatea este că europeanul anilor 50-90, in majoritatea ţărilor din Apus, nu şi-a dorit nicio clipă dizolvarea naţiunilor şi a propriilor suverenatăţii statale, iar acest lucru este evident şi decurge din eşecurile plebiscătării Tratatelor de integrare. In plus, putem sesiza că preocupările federative şi activităţile mişcării preced deznodămîntul războiului, ideile se plămădeau chiar înainte de declanşarea lui efectivă, iar această efervescenţă revoluţionară era impulsionată ideologic de dialectica marxistă in virtutea căreia conflictul este într-adevăr privit ca principal vector al progresului. Iată de ce astăzi, sau mai bine zis in urmă cu 3 ani cînd criza economică nu a mai putut fi ascunsă, lideri europeni precum barroso şi merkel nu se mai sfiiesc să proclame public utilitatea crizei pentru structurile unioniste, fiind vorba de indivizi captivi aceleiaşi dialectice morbide a progresului şi uneltelor sale.

    Ei bine, dreptul pozitiv este pentru aceștia un instrument spre a schimba lumea. Conform rețetelor raţionaliste, el ar trebui să reglementeze toate sferele vieţii. Trebuie să combată şi să înlocuiască obiceiurile şi tradiţiile, şi, în consecinţă, el se va substitui, de asemenea, și eticii. Deoarece acest drept, conform apologeţilor săi constructiviști, trebuie să aducă lumina raţiunii în locul de atitudinilor şi convenţiilor iraţionale.

    Asta era evident de la început. Dar sorgintea nu este eminamente raţionalistă, ci progresistă şi/sau revoluţionar-egalitaristă, iar apologeţii îs de-constructivişti, pentru ei instituţiile nou create fiind unelte ale distrugerii vechii ordini, in primul rînd a celei a naţiunilor, şi, ocultat, ale şubrezirii ordinii proprietăţii private. Normele emise de UE nu sînt inspirate de un elan constructivist [asta se întîmpla in anii 70 şi 80 cînd se găseau incă politicieni veritabili printre redactorii proiectelor comune], ci de o manie progresistă cu rădăcini escatologice ce ascunde o ură şi un dispreţ radicale faţă de omul vechi. De aceea junta eurocrată se poate asemui şi cu o sectă ce a cucerit treptat puteri asupra guvernelor naţionale utilizînd in special pîrghii financiare. Ca atare Centrala europeană, Comisia, BCE şi Parlamentul, nu reprezintă un edificiu instituţional menit să dureze şi să conducă destinele cetăţenilor Europei, ci un conglomerat, o reţea de paraziţi ai suveranităţii statale, ce erodează lent puterile guvernelor locale şi paralizează economiile naţionale prin suprareglementare, uzurpînd treptat şi capacităţile şi competenţele originare ale Parlamentelor. Pentru că sfera de acţiune a normei europeane nu se limitează expres prin tratatele constitutive, şi pentru că organele parazitare ale Centralei nu dau semne că s-ar abţine de la continua extindere a domeniului de legiferare nelegitimă, din contră, pretenţiile şi arogările de noi puteri cresc pe zi ce trece, putem astăzi califica acest regim drept unul totalitar. Practic nu mai există vreo latură a relaţiilor umane care să scape poftei de reglementare a eurocraţilor, nivelarea şi reeducarea insidioasă prin condiţionare economică ajungînd şi in cele mai izolate colţuri ale Europei. un totalitarism-soft ce scoate la iveală treptat nobilele sale idealuri, ce se aseamănă tot mai frapant cu cele comuniste; desigur discursurile eurolacilor nu-s incă pe faţă revoluţionare, dar intenţiile anticapitaliste şi anti-naţionale nu mai pot fi băgate sub preş.

  5. @ Liv, nu știu dacă citatul dat de tine e exact, e actual, dacă ți-ai amintit cu precizie toate detaliile discuției voastre private. Chiar dacă o fi așa, we are not impressed, nu era cazul să le pui pe blog.
    Nu e relevant.
    Și eu m-am enervat când am auzit ce a zis Traian Băsescu despre SUE. Am și bombănit, norocul meu că m-a auzit doar mama, iar pe ea pot să mă bazez, că n-o să posteze pe blog. Pentru că deși m-am enervat, nu am pierdut din vedere contextul, războiul purtat în jurul lui Băsescu, și nu vreau să fiu confundată cu cei care îl înjură.
    Mai mult sau mai puțin, așa s-a întâmplat și cu ceilalți colegi. De obicei ne regăsim alături de Băsescu, și am fost foarte decepționați să-l auzim cu SUE.
    Dar dacă cineva se așteaptă ca de acum și ILD să se alăture corului de insulte la adresa lui TB, mai bine să ia loc, pt că o să dureze, mai bine zis, n-o să se întâmple.
    Vom spune pe șleau ce avem de spus și ce vrem de la Președinte. Constatăm că interesele României și ale SUE nu merg în același sens, și așteptăm ca Băsescu să continue să dea prioritate intereselor țării noastre, așa cum a făcut până acum. Suntem îngrijorați că ar putea să creadă că o face, declarându-și sprijinul pentru proiectul SUE.
    Nu uităm însă că opoziția lui Băsescu, de la mogulizatori, societăți civil-academic-unipersonale, intelectuali mlădioși, criticspanaci, ocupiști și până la USLA-șii propriu-ziși, sunt entități mult mai puțin vrednice de încrederea noastră pe tema patriotismului și apărării suveranității României.

  6. Liv STOmer

    No comment.

    Eh, am eu un „comment”. Din cate imi aduc aminte, mail-ul acela era trimis tie. Daca aveam de gand sa il fac public pe ILD, o faceam de la bun inceput si urlam cat de prost e Basescu. Nici o problema, nu mai fac asemenea greseli.

    Cat despre Basescu si SUE, sa nu confundam planurile. Vedem si actionam in consecinta, impotriva UE si eurocratilor.

  7. Again: sorry. Nu numai Basescu gafeaza, ci si eu. Sori, my (big) mistake. Chiar nu am intentionat nici sa comit indiscretii, nici sa pun pe nimeni in situatii penibile. Imi cer scuze.

  8. Basescu este dupa umila mea parere un patriot si, vis-à-vis de relatiile cu Uniunea Europeana, n-am sa uit niciodata pozitia favorabila adoptata( si declaratiile ce au sustinut-o) fata de “axa Bucuresti ,Londra, Washington”; asta inca de la inceputul primului mandat. A avut din aceasta cauza relatii foarte bune cu administratia americana in timpul presedintiei lui George Bush jr. si, din cauza asta, a fost tratat cu raceala de catre lideri europeni importanti. Nu uit deasemenea ca Traian Basescu a avut relatii foarte bune cu Lech Kaczynski un alt lider politic eurosceptic, pro american si anti-rus, si a rezistat neclintit cativa ani buni in fata atacurilor furibunde declansate de catre o stanga romaneasca proeuropeana.
    Azi insa la Casa Alba se afla un socialist, criza economica face ravagii, iar pe plan intern din punct de vedere politic, situatia lui Basescu nu e deloc roza; e de unul singur. Nu are ca Viktor Orban un partid si 2/3 din parlamentari cu el. Unde mai poate gasi un punct de sprijin ? Iezuitic l-a gasit: Uniunea Europeana.
    Daca Romania, datorita lui Basescu, ar fi parasit vreo alianta care se impotrivea SUE, l-as fi acuzat, dar asa, realist vorbind, n-am cum sa-i cer sa creeze una si nici sa se impotriveasca de unul singur.

  9. @ Calehari,
    Aveti dreptate. Mi se pare ca ati analizat corect contextul politic existent.

    Ramane, totusi, oarecum, de neinteles schimbarea de ton si abundenta de vocalize (sic!) pe aceasta tema . O repliere discreta era mai mult decat suficienta!

  10. Ca de obicei, un text exceptional. Rationamentele ( nu rationalismele) si analizele acestor oameni de buna vointa te conduc in mod firesc spre un „loc ” normal si natural. Vorba cuiva: „ce usor este fotbalul cand il joaca Barcelona”.

  11. Articol bun fara doar si poate, dar am si eu o intrebare apocrifa pentru graficianul paginii cu nostalgii de „fotomontaj artistic”: Cine este purtatorul celor doua sprincene „catalane” arcuite la 45 de grade, peste doi ochi nostalgici de vedeta post-liceala, care vor parca sa descurajeze grafic, abordarea lecturii ?

  12. Pataphyl, nu ma stirni caci mi-am facut educatia printre gazete de perete si ma pricep la ele, cert este ca este ceva cu poza aia care ma face sa rid, indiferent de cit de bine scrie polonezul, incec sa ma gindesc daca liberalii si-ar permite sa ii puna poza lui Karl Marx in spielehosen pe bicicleta, pe coperta lui Das Kapital.

  13. JMT 🙂 Vor mai urma contribuții semnate de Bronisław Wildstein, mă angajez să pun o vorbă la traducători/editori să aleagă altă poză.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.