Evocare, momente de viață Gabriel Țepelea, 100 de ani de la naștere

În acest an, 2016, se împlinesc 100 de ani de la nașterea, pe 6 februarie 1916, în comuna bihoreană Borod, a prof. dr. Gabriel Țepelea, fost membru de onoare al Academiei Române.

Fiu de țăran mintos, Gavril, căci așa a fost botezat, este un elev precoce la școala primară din sat și la 10 ani este înscris de părinți la cursurile liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea, unde a fost intern timp de 7 ani. Traiul în sobrul internat greco-catolic, organizat după reguli stricte și unde, după rugăciunea de seară, elevii își făceau mental bilanțul zilei, inventariind faptele bune sau rele, i-a structurat pe viață personalitatea. Colaborează la revista „Flori de crâng”din Oradea.

Cluj, 1935 | Gabriel Țepelea în studenție

Cluj, 1935 | Gabriel Țepelea în studenție

Au urmat anii studenției la Cluj, cu influența importantă pe care a avut-o asupra studentului la filologie care deschidea ochii către viață a profesorului Yves Auger. Acest francez profund filo-român a trăit mai multe decenii în România şi a avut contribuții importante nu numai la formarea tinerelor generații de studenți, dar și la viața culturală ardeleană interbelică.

Aceasta este perioada în care Gabriel Țepelea și-a făurit idealul de viață: să devină scriitor, poet, profesor, savant și om politic. Și toate aceste idealuri avea să le urmărească și să le realizeze în final, atunci când viaţa i le va permite, cu zâmbetul pe buze, cu dorința de a face bine tuturor și cu o nestrămutată credință în Dumnezeu.

În studenţie a publicat volumul de epigrame „Instantanee” (1937).

S-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc (PNȚ) în anul 1933, același an în care a devenit student la Cluj, iar în 1934 l-a întâlnit pentru prima data pe Iuliu Maniu, făcând parte dintr-o delegaţie de studenţi care l-au vizitat pe acesta la Bădăcini. Referitor la rolul intelectualilor în politică, mult mai târziu avea să scrie în memoriile sale că mentalitatea perioadei interbelice era că orice om luminat era dator să facă politică pentru a-și plăti datoria morală față de comunitatea care l-a format.

După absolvirea facultății și un stagiu în Franța în 1938 a făcut Şcoala de ofiţeri de rezervă la Ploieşti în 1939-1940, după care până la intrarea României în război în 1941 a funcţionat ca profesor de franceză la Liceul Comercial din Lipova.

Gabriel Țepelea, corespondent de război

Gabriel Țepelea, corespondent de război

 

A făcut războiul pe ambele fronturi – la fortificații și apoi la MStM, în calitate de corespondent de război.

În 1943 îi apare volumul „Plugarii condeieri din Banat”, scânteia care a generat subiectul tezei sale de doctorat – Literatura în grai bănăţean. În 1944 apare volumul „Nuvele”, care primise in 1941 premiul de nuvelă istorică. În 1945 apare volumul „Ţara Bihariei”. În perioada 1942-1944 a fost membru în comitetul de redacție al publicației „Ardealul” care a apărut la București în timpul ocupației Transilvaniei de Nord.

Un eveniment interesant relatatat în memoriile sale este manifestarea prilejuită de dezvelirea la cimitirul Bellu pe 20 august 1944 a monumentului în cinstea lui George Coşbuc. Organizat de ardelenii refugiaţi la București – Ardealul de Nord fiind in acel moment sub ocupaţie maghiară – cu participarea unor membri ai Academiei, evenimentul s-a transformat într-o manifestare în favoarea întregirii cât mai rapide a teritoriului naţional prin revenirea teritoriului Ardealului de Nord, din care proveneau majoritatea participanţilor la adunare, la trupul ţării mamă. Au fost chiar oratori care au cerut ieşirea României din Axă şi s-au strâns 600 de semnături. Cum Gabriel Țepelea avusese o luare de cuvânt şi obţinuse personal aprobarea pentru ţinerea adunării, prezentându-se la autorităţi în uniforma de ofiţer, era pasibil de cele mai grele pedepse, în cazul său, legea marţială. Incidentul a rămas însă fără consecinţe neplăcute, întrucât în câteva zile termenii de referinţă s-au schimbat: România a trecut în tabăra aliată, iar Gabriel Ţepelea a avut prilejul să facă parte din delegaţia de jurnalişti care au întâmpinat blindatele sovietice la Băneasa.

Perioada tulbure de tranziţie la comunism a trăit-o sub semnul luptei politice pentru câştigarea alegerilor din 1946, când a candidat pentru un loc de deputat în Bihor. Calitatea sa de fruntaş al tineretului PNŢ şi faptul că mulţi îl considerau nepotul lui Maniu, ceea ce nu era adevărat, dar a locuit o perioadă în acelaşi imobil cu Maniu, pe Str. Sf. Constantin, l-au pus imediat în vizorul noii Securităţi comuniste. Într-o situaţie, imediat după arestarea lui Maniu în 1947, a trebuit să stea ascuns într-o groapă din grajdul bivolilor unui vecin şi prieten din copilarie lângă casa părintească de la Borod, unde fusese denunţat că a fost văzut. A scăpat fugind apoi peste dealuri la gară și de acolo la Bucureşti.

Între 1945-1949 este asistent universitar la Cluj, apoi profesor secundar la Timişoara şi apoi la Bucureşti la Liceele „Spiru Haret”, „Matei Basarab” şi „Regele Mihai”, unde a avut la limba franceză elevi cu nume devenite mai târziu sonore.

În aceşti ani văd lumina tiparului „Problema omului în societatea românească” şi „Noui aspecte ale problemelor ţărăneşti”, lucrări definitorii pentru legătura sa cu cultura umanistă și cu cei care lucrează pământul – originea sa.

În 1948 şi-a luat doctoratul cu Magna cum laude, conducătorul său de doctorat fiind George Calinescu, pentru care a nutrit totdeauna un mare respect. Comisia de doctorat era formată din : Iorgu Iordan – preşedinte şi George Călinescu, Tudor Vianu, Umberto Cianciollo, Al. Rosetti – membri.

Tot în anul 1948 se mai petrece şi un alt eveniment important în viaţa sa: i se naşte unicul fiu.

În 1949, chiar în ziua de Sf. Maria este arestat, ca mulți alţi intelectuali și oameni politici asemeni lui, şi începe judecarea sa „pentru uneltire contra ordinii sociale”. Este condamnat în 28 decembrie 1950 de Tribunalul Militar la 6 ani de închisoare cu pierderea drepturilor şi confiscarea averii. Cităm din rechizitoriu: „Ţepelea Gabriel – în toamna anului 1948, susnumitul a participat la o serie de şedinţe conspirative, ce s-au ţinut între diferiţi fruntaşi ai fostului PNŢ, printre care au luat parte Victor Anca, Radu Cioculescu, Vasile Netea, Nicolae Rusu şi Apostolescu Nicolae din PNL Bejan. La şedinţele acestea s-a citit de către Victor Anca scrisorile sosite de la Augustin Popa din Paris.” Pedeapsa este executată, în timpul detenţiei se perindă prin mai multe penitenicare, printre care vestitul Canal, iar viaţa la care se întoarce în 1955 după eliberare nu mai seamănă deloc cu cea pe care o părăsise în 1948: soţia divorţase, silită de împrejurări, nu mai avea casă, nu avea un servici.

Mult mai târziu a publicat, cu mare reticenţă şi la insistenţele celor din jur, două volume de versuri create în timpul detenţiei şi memorate prin repetare zilnică: „Cântece de Galeră” (1996) şi „Anii Nimănui” (1998).

Remarcabil şi definitoriu pentru personaliatea lui Gabriel Ţepelea este că, deşi a suferit detenţia şi marginalizarea în toţi anii regimului comunist care au urmat detenției, nu s-a plâns niciodată, nu a nutrit o ură manifestă pentru torţionari sau cei care l-au nedreptăţit şi nu a transmis altora această ură. Personalitatea lui a fost bazată pe străduinţa de a înţelege şi de a ierta, pe raţionalitate – caracteristici profund umaniste şi creştine. Deşi departe de a fi lipsit de arma logică şi retorică, nu a înţeles să facă uz de acestea în interes personal sau în polemici fără sens. Totdeauna a preferat, atunci când considerentele morale i-au permis, o cale amiabilă şi detensionarea unei situaţii încordate în favoarea raţiunii şi onestităţii.

După eliberare, problema esenţială imediată a fost reorganizarea vieţii personale, şi în primul rând găsirea unui servici. La început a fost muncitor necalificat la cooperativa „Cartonajul”, apoi bibliotecar la Liceul „Mihail Eminescu”şi profesor secundar încă doi ani, apoi în anul 1960 a fost dat afară definitiv din învăţământ printr-o decizie a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Un ministru luminat îl reîncadrează în învăţământ în 1962, Gabriel Ţepelea devenind lector şi apoi conferenţiar la facultatea de Filologie din Timişoara (pentru el la București nu era posibil). Începe un lung calvar de 19 ani de navetă, la început la Timişoara, apoi la Piteşti din 1964 până în 1981.

În zbaterea pentru recâștigarea unui statut social normal obține în anii `50 o recomandare de la Tudor Arghezi, pe atunci membru al Academiei R.P.R., unde Arghezi spunea: „Valoarea scrierilor nu e întrecută, aș zice, decît de nivelul atins de către un fiu autentic de țăran, care iubindu-și obîrșia si suferințele ei, le înalță odată cu el. Gabriel Țepelea e un cercetător adînc în știință, un cinstitor al limbii și al valorilor romînești”.

Odată cu relaxarea aparentă a regimului comunist marcată de alegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului, obţine în 1966 o hotărâre judecătorească de reabilitare şi de repunere în drepturi cetăţeneşti.

Cât era la București își petrecea timpul la Biblioteca Academiei, unde puteai întâlni în acea perioadă mari figuri ale literaturii române printre care Şerban Cioculescu, cu care de altfel avea o relaţie de prietenie şi cu al cărui frate – Radu – fusese împreună la închisoare. Întrucât ştia că nu poate fi publicat ca scriitor, s-a concentrat pe studiul manuscriselor vechi. Această strădanie a rodit în contribuţiile la redimensionarea literaturii şi culturii române vechi, în includerea scrierilor românești în limba latină în istoria literaturii şi a culturii române, precum şi în contribuțiile sale în domeniul literaturii comparate.

În 1965 publică la Timişoara studiile „Date noi despre răscoala lui Horea” şi „Şcoala vernaculară din Timişoara”.

Gabriel Țepelea, 1968, la Borod

Gabriel Țepelea, 1968, la Borod

Insistenţele de a i se recunoaşte titlul doctoral au în final succes, astfel în anul 1968 Ministerul Învăţămâtului îi comunica recunoaşterea titlului de doctor în filologie obţinut în 1948.

Perioada Piteşti, deşi marcată de o obositoare navetă între locuinţa din Bucureşti şi cea a surorii lui unde locuia la Piteşti, înregistrează realizări ştiinţifice şi didactice constante și remarcabile.

În 1970 prin strădania sa, Ministerul Învăţământului aprobă înfiinţarea unei catedre de limbi străine (franceză, engleză) condusă de Gabriel Țepelea, atunci conferențiar, iar în 1972 este numit profesor universitar la aceeaşi catedră. A fost cu siguranţă o recunoaștere a valorii sale personale, aceea de a fi putut iniţia, realiza şi conduce apoi destinele unei catedre de limbi străine în absenţa unei afilieri politice obligatorii la acea dată şi cu un trecut politic de inamic în ochii puterii comuniste.

În aceşti ani a publicat lucrările „Argeşul în lumina toponimiei” (1969), „Studii de istorie și limbă literară” (1970), „L’influence du latin médieval sur le roumain littéraire de Transylvanie” (în colaborare, 1971), „Corelația limbă-literatură” (1971), „Momente din evoluția limbii române literare” (cu Gh. Bulgăr, 1973) şi „Ano, Ano, logojano” (1974), pe lângă alte numeroase cursuri de facultate.

După ieşirea la pensie, sărbătorită în anul 1981 prin publicarea la Pitești a volumului omagial „Profesorul universitar Gabriel Ţepelea la 65 ani”, are suficient timp pentru a-şi revizui notițele din caietele umplute în decursul vieţii şi a le sistematiza, fără a spera că ele vor fi vreodată publicate. A crezut, ca de altfel mai toţi reprezentanţii generaţiei sale, în puterea cuvântului scris și în faptul că este de datoria lui să împărtăşească în scris experienţa şi înțelepciunea dobândită.

Gabriel Țepelea, PNȚCD- PNȚ redivivus, 1989 - 1990

Gabriel Țepelea, PNȚCD- PNȚ redivivus, 1989 – 1990

În 1989 publică volumul „Opţiuni şi retrospective”, un volum de memorialistică despre personalităţi ale vieţii culturale în principal ardelene cu bogate inserţii şi referinţe cultural-literare, ca și spicuiri epistolare. În secţiunea mediană sunt prezentate texte româneşti medievale scrise în limba latină, atribuite pentru prima dată patrimoniului cultural, unele vechi manuscrise româneşti, urmează apoi un capitol dedicat Noului Testament de la Bălgrad, considerente despre opera lui Eminescu, Slavici, Sextil Puşcariu, despre Astra şi alte subiecte descrise în context istoric, cultural şi literar.

În anul 1990 Gabriel Țepelea, la vârsta de 74 ani, răspunde prezent la chemarea foştilor săi colegi din PNŢ şi fondează împreună Partidul Naţional Ţărănesc Creştin și Democrat ( PNȚCD), reluându-şi activitatea politică abandonată în 1948. Este o perioadă de muncă grea, lui Gabriel Țepelea i se cere să structureze Departamentul de studii, doctrină și programe al PNȚCD în calitate de director al acestuia. Candidează, în 1990 la fel ca și în 1946, în Bihor şi este ales deputat, fiind reales deputat până în anul 2000, adică pe durata a trei legislaturi (prima fiind de numai 2 ani, 1990-1992). Se retrage din voință proprie din activitatea politică în anul 2000.

Din 1992 până în 2000 a fost președintele Comisiei de cultură, artă și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților, iar din 1996 prim vicepreședinte al PNȚCD.

Bogata sa activitate politică se exercită din numeroasele funcții și îndatoriri pe care le-a avut în perioada 1990-2000:
– Membru al grupului parlamentar român pentru Uniunea Interparlamentară.
– Preşedinte al Grupului parlamentar român de prietenie cu Belgia (1992 – 1996) şi cu Franţa (1996 – 2000).
– A fost unul din vicepreşedinţii Conferinţei Uniunii Interparlamentare de la Santiago de Chile (1991).
– Lider al Grupului parlamentar PNŢCD din Camera Deputaţilor (1996-2000).
– Vicepreşedinte al Uniunii Europene Creştin Democrate (1997-1999).
– Membru al Comisiei mixte România-Parlamentul European (1992-1996).
– Membru al Comisiei Politice a Uniunii Europei Occidentale (1997-2000).

Gabriel Țepelea, 1996 | Prim vicepreședinte PNȚCD

Gabriel Țepelea, 1996 | Prim vicepreședinte PNȚCD

În perioada aceasta de activitate politică intensă au fost două momente în care a fost adânc implicat și pe care le-a considerat, pe bună dreptate, de importanță istorică. Este vorba de participarea sa în martie 1993, ca delegat din partea opoziției, la delegația condusă de președintele Ion Iliescu, care a mers la Bruxelles având ca obiectiv obținerea acordului de principiu în vederea demarării aderării ulterioare a României la NATO. Misiunea a fost încununată de succes, anecdotic fiind faptul ca președintele Iliescu îl invita să-i treacă înainte, explicând în glumă asistenței uimite că Gabriel Țepelea a fost profesorul său de franceză în liceu. Un alt moment important este semnarea de către Gabriel Țepelea ca reprezentant al PNȚCD a „Declarației de la Snagov”, document ce reprezintă acordul societății românești în ansamblul ei pentru aderarea viitoare la UE.

Volumele sale de memorialistică și istorie a culturii române vechi publicate în perioada de după 1990, printre care „Iuliu Maniu în fața istoriei” (1993, coordonator), „Amintiri și evocări” (1994), „Ion Mihalache în fața istoriei” (1994, coordonator), „Rememorări de istorie, literatură și cultură națională” (1994), „Pentru o nouă istorie a literaturii și culturii române vechi” (1994), „Din gândirea creștin-democrată românească” (1995, coordonator), „O Europă și cealaltă” (1995, traducere după Wilfried Martens), „Corneliu Coposu în fața istoriei” (1996, coordonator), „Însemnări de taină” (1997), „Așteptând” (1997), „Călătorii interioare” (1998), „Caius Iacob – viața și opera” (1999, prefață și coordonare), „Călătorie prin veac” (1999), „Dezbateri parlamentare” (1999), „Secvențe din purgatoriu” (1999), „Itinerar în vremi de cumpănă” (2000) reprezintă în mare parte rezultatul unei munci anterioare asidue, care a fost transcrisă de pe numeroasele caiete acumulate în vrafuri pe dulapuri și în vasta sa bibliotecă cu contribuția unor voluntari meritorii care le-au cules și corectat sub supravegherea sa.

După retragerea din politică și din viața publică, ultimul deceniu și ceva al vieții a fost marcat de câteva evenimente. Cel mai important a fost conferirea Legiunii de Onoare în grad de Ofițer, eveniment care a avut loc pe 21 noiembrie 2001 la Ambasada Franței de la București. Decorația i-a fost oferită de ambasadorul Franței la București, Pierre Ménat.

Mai multe suferințe cronice și o orbire progresivă aveau să-i limiteze capacitatea de a scrie. În toată această perioadă, în ciuda acestui handicap crescând, a continuat să scrie și să publice. Au apărut volumele „Credinţă şi speranţă: pagini de publicistică radiofonică (1943-2004) / Gabriel Ţepelea” (2006), „Întâlniri la răscrucea unor destine” (2011).

Gabriel Țepelea vorbind despre Iuliu Maniu, 2003

5 februarie 2003 | Gabriel Țepelea vorbind despre Iuliu Maniu în Aula Academiei

A avut și câteva apariții publice, dintre care una remarcabilă a fost cea din Aula Academiei din data de 5 februarie 2003, eveniment dedicat comemorării a 50 ani de la stingerea din viață în închisoara de la Sighet a lui Iuliu Maniu. Fiind ultimul vorbitor și de fapt unul dintre foarte puținii în viață care l-au cunoscut bine pe Maniu, a început cu o voce stinsă de om bătrân, care a cedat însă repede locul vocii pline și sclipirii ochilor unui orator înnăscut care vorbea despre un subiect cunoscut și apropiat. Audiența a fost încet-încet captivată și timpul comunicării care se întindea pe 14 pagini a trecut într-o clipită.

La sesiunea omagială a Academie dedicată împlinirii de către Gabriel Țepelea a vârstei de 90 de ani, fiind ultimul dintre vorbitori după un maraton de comunicări științifice, a pus deoparte hârtiile pe care își notase cuvântarea și s-a adresat liber publicului, captivând literalmente audiența cu confidențe personale și cu elemente inedite asupra evenimentelor trăite și a operei sale.

A acumulat în viață multe onoruri și titluri, pe măsura muncii sale asidue, numeroaselor sale opere publicate (25 volume și 700 articole, studii și comunicări), contribuțiilor științifice și devotatei sale activități didactice. A fost preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice, filiala Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi, a fost proclamat Omul anului, laureat cu diplome pentru „Opera omnia” şi alte distincţii din partea unor publicaţii şi societăţi culturale.

Dar fără îndoială cele mai dragi recunoașteri și titluri au fost pentru Gabriel Țepelea cel de membru de onoare al Academiei Române (obținut în 1993) și gradul de Ofițer al Legiunii de Onoare franceze (obținut în 2001).

2007, cu prima strănepoată

2007, cu prima strănepoată

S-a stins cu zâmbetul pe buze în patul său în ziua de 12 aprilie 2012, la vârsta de 96 ani, cu câteva zile înainte de Paști și s-a prezentat în fața Celui de Sus împăcat cu lumea și cu sine însuși. Ne-a părăsit atunci un mare om.

Scris cu profund respect și admirație,
Dr. Ing. Vlad-Florian Țepelea

__________

ILD: La sesiunea de comemorare ce a avut loc la 25 mai 2016 la Academia Română cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea Prof. Gabriel Țepelea, a fost transmisă și comunicarea D-lui Pierre Ménat, fost ambasador al Franței în România, cu titlul: „Rolul lui Gabriel Țepelea – Ofițer al Legiunii de Onoare – în dezvoltarea relațiilor româno-franceze”.

Secvența video este subtitrată în româneste. Dacă nu vedeți subtitrarea, faceți click pe butonul încercuit cu roșu.

subtitrare tepelea

The following two tabs change content below.
Vlad-Florian Țepelea

Vlad-Florian Țepelea

Vlad-Florian Țepelea

Latest posts by Vlad-Florian Țepelea (see all)

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.