E la modă să li se aplice eticheta de „populist” liderilor și partidelor politice anti-sistem. În Germania partidul de dreapta Alianța pentru Germania se bucură de cele mai multe ori de această etichetare, împreună cu calificativul de „extremist”. De când partidul Angelei Merkel, pe vremuri de dreapta, a luat-o semnificativ spre stânga, actuala dreaptă a devenit „extrema dreaptă”. Uniunea Creștin-Democrată, aliată de mai mulți ani la guvernare cu Partidul Social-Democrat a ajuns să se confunde cu acesta din urmă, diferențele inițiale de ideologie dispărând din peisaj într-o realitate elastică și alunecoasă. Doar în Bavaria se mai înregistrează unele tentative anemice ale Uniunii Creștin-Sociale de a mai păstra din elementele politicii de dreapta.

Dar populismul fiind un fel de struțo-cămilă liber-schimbistă menită să le facă pe plac maselor largi populare, iar masele largi populare fiind în ultimul timp împărțite în două mari tabere ideologice, una pro- iar cealaltă contra așa-numitei societăți multi-culturale, prin urmare și populismele se pot împărți în mod similar.

Aplicând aceeași unitate de măsură oarecum în oglindă, Angela Merkel e figura – speră, unii dintre observatorii fenomenului – în curând de tristă amintire a populismului multi-cultural din Germania. Popularitatea ei în continuă scădere ca urmare a gestionării catastrofale a importului masiv de imigranți din culturi ne-creștine, sub masca umanismului prost înțeles, pregătește probabil ascensiunea la putere a unei coaliții de orientare politică diametral opuse.

În Franța, Emmanuel Macron a ajuns președinte printr-o stratagemă asemănătoare de tip liber-schimbist struțo-cămilesc, într-un ghiveci în care s-au amestecat elementele de centru-stânga și cele de centru-dreapta, totul pentru a opri drumul spre Palatul Elysée al Marinei Le Pen. În prezent balonul de săpun al popularității macroniste se sparge, după cum o arată prăbușirea din sondajele de opinie publică. Precum în povestea cu hainele noi ale împăratului, care excelau prin inexistență, la fel și politica lui Emmanuel Macron e o simplă formă fără fond. Iar populismul lui e cu adevărat găunos. În ciuda faptului că le cântă în strună membrilor pretinselor elite progresiste, precum Angela Merkel în țara vecină și prietenă.

Eșichierul politic contemporan pare să se fi curbat, ajungând să fie aproape în formă de cerc, în care extrema stângă și extrema dreaptă tind să se contopească.

În practicarea dublului limbaj al corectitudinii politice, teza și antiteza sunt greu de distins una de alta, cu consecințe uneori tragi-comice.

Socialiștii europeni îi înfierează în prezent pe cei la putere în Polonia și Ungaria, pe care îi acuză ca fiind „fasciști”, și – în același timp – continuă să îi tolereze în propria familie politică, zisă de stânga, pe cei din partidul principal de guvernământ din România. Asta deși același partid din România împrumută aparent unele tehnici și tactici ale colegilor de dreapta din Ungaria și Polonia. Cu precizarea că partidul care conduce Polonia urmează o linie clar conservatoare, în timp de regimul domnului Orban cochetează cu mai multe orientări și jonglează atât cu cartea anti-progresistă cât și cu cea pro-Putinistă. Guvernul ungar e pus la stâlpul european al infamiei pentru că nu se mai lasă călcat în picioare de mult prea generosul domn George Soros, pe care îl acuză că luptă împotrivă ideologiei de dreapta pentru a-l înlocui cu un guvern de stânga care să-i facă pe plac. Iar guvernul de stânga de la București îl acuză pe același prea milostiv domn Soros de finanțarea mișcărilor contestatare din România, bănuindu-l că organizează o serie de comploturi menite să răstoarne guvernul de stânga pentru a-l înlocui cu unul de dreapta. Dacă a fost cumva informat, presupun că pragmaticul filantrop multi-cultural e încântat să afle că e bănuit și de sforării în care chiar că nu e implicat. Absolut accidental, evident.

Concluzia momentului? Populismul e rețeta succesului. Cei care din vorbe îl condamnă nu au nici cea mai mică ezitare să îi aplice rețetele, dacă și când își dau seama că le asigură victoria în alegeri. Hillary Clinton a învățat pe propria piele cât de usturător e eșecul în fața votului celor pe care i-a numit cu dispreț drept „deplorabili”. În luna mai a anului 2019 s-ar putea ca multe partide europene să descopere cât de important e glasul „deplorabililor” de pe propriul continent. Cu riscul de a-l auzi prea târziu pentru propria supraviețuire politică. Punct și de la capăt.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

1 COMENTARIU

  1. Nu-ți poți permite să acuzi un partid că e nazist pentru că nu poți să-lași fără slujbă și să-i trimiți polițiști la ușă din simplul motiv că e partid și nu un amărăt pe care să-l calci în picioare așa că-i spui „populist” și-i întorci spatele cu un dispreț suveran ca unei adunături de”deplorabili”ce este.Asta-i tot.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here