Uniunea Europeană. Comunitatea unor state unde lingua franca ar trebui să fie economia de piaţă – vorbesc despre cele care erau capitaliste şi în 1989. Şi totuşi, deşi pare mort în Răsărit, un fel de marxism edulcorat este la el acasă în Franţa şi Germania, mai exact în şcolile de acolo unde se pregătesc generaţiile de cetăţeni ale secolului 21.

Asta n-ar trebui să mire pe cei care au cunoştinţă de aversiunea francezilor şi a germanilor faţă de modelul economic american. Franţa are mai mult de jumătate din economie în sectorul de stat sau sub controlul statului. În Germania, modelul social-democrat de societate suferă doar puţine schimbări atunci când la putere vin creştin-democraţii.

Şi totuşi ceva nu este în regulă dacă în Germania şi în Franţa manualele şcolare recomandă elevilor să între în contact cu ideologia grupului Attac, grup ce este foarte prezent la demonstraţiile anti-globalizare de la summit-urile G-8. Dar nu numai acolo. Grupul Attac este un grup de sprijin important al islamiştilor, noii lor aliaţi împotriva capitalismului.

Ce fel de filozofie de piaţă are Europa? Una pozitivă, în care să se sublinieze aspectele inovative ale capitalismului? Sau una negativă faţă de liberă iniţiativă, o filozofie critică, ţâfnoasă din care nu rezultă decât că numai un stat atotputernic ne poate salva de “ororile” globalizării? Numărul din ianuarie-februarie al revistei Foreign Policy prezintă un articol interesant pe care am considerat necesar să-l traduc pentru a ajuta la înţelegerea unor fenomene tipic europene.

Filozofia europeană a eşecului

Stephan Theil

În Franţa şi Germania, elevii sunt forţaţi să suporte o îndoctrinare periculoasă. Învăţaţi că anumite principii economice cum ar fi capitalismul, pieţele libere şi spiritul antreprenorial sunt sălbatice, nesănătoase şi imorale, aceşti copii sunt crescuţi într-o dietă de prejudecăţi şi părtinire. Eliminarea acesteia poate determina dacă economiile Europei vor prospera sau vor continuă să rămână în urmă.

Milioane de copii sunt crescuţi în prejudecăţi şi dezinformare. Educaţi în şcoli unde se predă o ideologie distorsionată, ei sunt expuşi la o dogmă care este contrară credinţelor de bază împărtăşite de multe alte ţări occidentale. Ei studiază după manuale pline cu o doctrină rebelă, pe care învaţă să o recite atunci când se pregătesc să urmeze multe din cele mai bune universităţi din lume. Smulgerea acestor copii din ghearele părtinirii poate însemna diferenţa dintre prosperitatea lumii şi o disparitate globală alarmantă. A face acest lucru nu este uşor. Dar nu datorită faptului că aceşti copii se găsesc în madrasele din Pakistan sau în şcolile controlate de stat în Arabia Saudita. Nu sunt acolo. Din contra, ei trăiesc în două dintre cele mai mari democraţii ale lumii – Franţa şi Germania.

Ceea ce o ţară predă tinerei sale generaţii reflectă stratul de bază al credinţelor naţionale. Şcolile transmit tradiţiile istorice ale societăţii către generatiile următoare. A existat până acum o dezbatere înfocată asupra căilor în care ideologia istorică este transmisă – de la manualele japoneze care minimalizează Masacrul de la Nanjing, la manualele palestiniene care prezintă hărţi fără Israel, până la noile linii directoare din Rusia care cer învăţătorilor să portretizeze stalinismul mai favorabil. Dar până acum aproape că nu au fost analize în care să se arate cum se studiază economia în diverse ţări, deşi acest subiect este la fel de crucial în formarea identităţii colective care dă naştere la politicile interne şi externe.

La fel cum predau istoria, şcolile transmit “adevărul” despre capitalism, statul asistenţial, precum şi alte principii economice pe care societatea le consideră evidente. De exemplu, atât în Franţa cât şi în Germania, şcolile au ajutat la inocularea unei serioase aversiuni faţă de capitalism. Într-un sondaj de opinie din 2005, doar 36 la sută dintre cetăţenii francezi au spus că susţin sistemul liberei iniţiative, singura dintre cele 22 de ţări din sondaj unde există un sprijin minoritar faţă de această piatră de temelie a comerţului global. Între timp, în Germania, suportul pentru ideile socialiste a atins un prag foarte înalt, 47 la sută în 2007 faţă de 36 la sută în 1991.

Ar fi tentant să se respingă aceste atitudini ca fiind doar puţin mai mult decât poante ale glumelor care se spun la sindrofii. Dar impactul lor este nefericit şi major auto-distructiv. În Germania, somajul este în sfârşit în scădere după ani în care a fost ca în timpul Crizei din ‘29-‘33, mulţumită nu în mică măsură reformelor statului asistenţialist, care în 2005 au împins germanii care trăiau din ajutoare de stat să îşi caute slujbe. Cu toate acestea, există un consens aproape general între germani că, în ciuda acestui rezultat fericit, cârpăceala statului asistenţialist a mers mult mai departe decât ar fi de dorit. Cancelarul Angela Merkel, cândva lăudată ca fiind o Margaret Thatcher a Germaniei, practic a abandonat planurile de a continua reformele pentru o piaţă liberă. În schimb, ea a impus o nouă “taxă asupra bogaţilor”, a întărit regulamentele de acces pe piaţa forţei de muncă şi a promis eforturi reinnoite pentru a “reglementa” globalizarea. În acest timp, doi din trei germani au spus că sprijină cel puţin unele din politicile economiei-voodoo, adică platforma de rulare-inapoi-a-reformelor a unui gălăgios nou partid antiglobalizare numit Die Linke (Stânga), fondat de ex-comunişti est-germani dar şi din vest-germani populişti de stânga.

Sursa a numeroase din aceste atitudini populare poate fi identificată în cerinţele grupului de materii – curricula – obligatorii din şcolile de stat. Acolo se predau lecţii de economie care diverg substanţial de la principiile pieţei libere pe care se bazează modelul occidental. Fenomenul nu este unic în Europa, dar în puţine părţi este atât de evident ca în Franţa şi Germania. O viziune părtinitoare a ştiinţelor economice alimentează multe dintre problemele cele mai iritante ale lumii, de la creşterea populismului la saltul global al anti-americanismului, toate fiind atitudini anti-capitaliste.

Economia á la carte

“Creşterea economică impune o formă de viaţă foarte dinamică, care produce suprasolicitare, stres, depresie nervoasă, boli cardiovasculare şi, în acceptiunea unora, chiar şi apariţia cancerului”, afirmă istoria în trei volume Histoire de XXe siécle, un set de texte memorizate de nenumăraţi elevi de liceu din Franţa pentru a se pregăti pentru examenele de admitere la Sciences Po sau la alte universităţi franceze prestigioase. Ultimii 20 de ani au “dublat bogăţia, au dublat somajul, sărăcia, excluderea socială, al căror efect nociv constituie fundalul unui discomfort social profund,” continuă textul. Deoarece secolul 21 începe cu “o conştientizare a limitelor creşterii şi a riscurilor la care este supusă umanitatea [din cauza creşterii economice],” orice prosperitate de perspectivă “depinde de reglementarea capitalismului pe scară planetară.” Capitalismul însuşi este descris în diverse puncte ale textului ca fiind “brutal”, “sălbatic”, “neoliberal” şi “american”. Acest text politic agitatoric a fost publicat în 2005, nu în 1972.

Când elevii francezi nu îşi primesc porţia de acest tip de comentariu teribil de părtinitor privind distrugerile produse de capitalism, ei învaţă că progresul economic este de asemenea rădăcina cauzală a relelor sociale. De exemplu, un curs liceal de un an asupra mecanismului intern al economiei dezvoltat de Ministerul Francez al Educaţiei intitulat Sciences Economiques et Sociales, alocă două treimi din timp discuţiei privind efectele sociopolitice adverse ale activităţii economice. Titluri de capitole sau de secţiuni includ denumiri cum ar fi: “Clivaje Sociale şi Inegalităţi”, “Mobilizare Socială şi Conflict”, “Sărăcie şi Excludere” sau “Globalizare şi Reglementare”. Ministerul cere ca elevii să asimileze “reglementarea globală ca fiind un răspuns” la globalizare. Numai o treime din curs este despre companii şi pieţe, dar chiar şi aceste bucăţele includ secţiuni întinse despre sindicate, politici economice guvernamentale, limitele pieţei, precum şi despre pericolele creşterii. Mesajul general este că activitatea economică are nenumărate efecte negative de care cetăţenii trebuie să fie protejaţi.

Nu mai miră deci faptul că în Franţa cetăţenii au la bază o atitudine suspicioasă faţă de forţele pieţei şi iniţiativa privată, ca să nu mai menţionăm orice politici care ar conduce la întărirea acestora. Histoire du XXe siécle spune elevilor despre companiile noi că sunt “întreprinderi riscante” cu “perspective rău definite”. Apoi leagă antreprenorii de tech bubble, de căderea Nasdaq şi de masivele concedieri din economie. (Gândeşte “distrugerea creatoare” fără atributul “creator”). Într-un text foarte utilizat, o secţiune asupra tehnologiei şi inovaţiei nu menţionează nici măcar un singur întreprinzător sau companie. În schimb, elevii citesc un discurs lung asupra distrugerii slujbelor de către progresul tehnologic. Un alt text prezintă un întreprinzător francez care a inventat un nou dispozitiv pentru deschiderea stridiilor. Dar anecdota echivocă (cine are nevoie de un nou dispozitiv de desfăcut stridii? n.t.) este urmată de o dezbatere lărgită asupra gradului în care locul de muncă este organizat corespunzător liniilor trasate de Frederick Taylor, părintele teoriei managementului ştiinţific modern. Iar dacă elevilor le-a scăpat la studiul de istorie, le este reamintit că “globalizarea culturală” conduce la violenţă şi rezistenţă armată, necesitând în cele din urmă un nou sistem de guvernare global.

Există deci o distanţă enormă faţă de ceea ce studiază elevii de liceu în SUA. Acolo, unde mai puţin de jumătate din liceeni urmează cursuri de economie, cele mai multe ore de curs sunt bazate pe studiul direct al economiei clasice. În Texas, curriculum-ul ( plural curricula – grupul de subiecte studiate într-o şcoală, colegiu, etc. n.t.) prescris de stat cere să fie studiate contribuţiile pozitive ale intreprinzatorilor la economia locală. Statul New York între timp, şi-a coordonat curriculum-ul cu grupurile de tineri intreprinzatori tineri cum ar fi Junior Achievement, dar şi cu economişti de la Rezerva Federală. Oare şcolile americane îi încurajează pe elevi să urmeze paşii lui Bill Gates sau să devină fani devotaţi ai globalizarii? Nu neapărat. Dar în mod sigur şcolile americane nu îi umplu pe elevi cu idei negative preconcepute precum şi cu suspiciuni despre iniţiative private sau despre oamenii care le conduc. Şi în orice caz nu există obsesia despre efectele negative colaterale şi pericolele activităţii economice aşa cum se arată în manualele franţuzeşti.

Pe de altă parte, elevii francezi nu studiază propriu-zis ştiinţa economică, cât un foarte specific, foarte părtinitor discurs despre economie. Când îşi obţin diploma de liceu, s-ar putea ca ei să nu ştie prea mult despre cerere şi ofertă sau despre activităţile unei corporaţii. În schimb, este foarte probabil ca elevii francezi să cunoască în amănunţime amoralitatea “la McDonaldisation du monde” precum şi beneficiile “Taxei Tobin” asupra mişcării capitalului global. Acest tip de discurs anticapitalist şi antiglobalizare nu este doar produsul câtorva şaizecioptişti în vârstă care scriu pentru Le Monde Diplomatique; acest discurs este obligatoriu în şcolile franceze de astăzi.

Învăţând să iubească alocaţia de şomaj

Germanii le predau tinerilor o naraţiune economică asemănătoare, având unele accente uşor diferite. Ei se focalizează pe inocularea tradiţiilor colectiviste şi corporatiste ale sistemului german. Deşi fiecare din cele 16 state germane îşi are cerinţele proprii de educaţie, în aproape toate se predă privind prin lentila conflictului de muncă dintre angajat şi angajator, bătălia centrală fiind despre salarii şi despre regulile de muncă. Dacă există vreo caracteristică unificatoare a manualelor germane, este aceea a sublinierii intereselor de grup, tradiţionala divizare social-democrată a universului în capital şi forţă de muncă, angajator şi angajat, şef şi lucrător. Manualele conţin detalii amănunţite şi de multe ori nefolositoare despre relaţiile angajator-angajat, despre conflicte de muncă, negocieri colective, sindicate, greve şi protecţia muncitorului. Chiar şi la o privire sumară se vede că manualele sunt scrise din perspectiva unui viitor angajat cu un contract sindicalizat. Şefii şi proprietarii de companii apar în caricaturi şi ilustraţii drept parazitari, plutocraţi fumători de trabuce, uneori conectaţi la exploatarea muncii copiiilor sau adepţi ai fraudelor prin Internet, dependenţi de celulare, alcoolişti şi desigur provocatori de demiteri abuzive. Întreprinzătorul modern de succes nu se găseşte nicăieri.

Elevii germani vor fi foarte versaţi în multe subiecte la absolvire; un subiect pe care-l vor cunoaşte foarte bine este cel privitor la drepturile lor ca beneficiari ai statului asistenţialist (welfare state n.t.). Un text pentru clasa a 10-a de studii sociale care are titlul FAKT prezintă un capitol despre “Ce să faci contra şomajului”. În loc să descrie cum pot fi create locuri de muncă în cadrul companiilor, această secţiune explică cum acei oameni fără slujbe se pot organiza în grupuri de auto-ajutorare care să adere la proteste săptămânale anti-reformă “în tradiţia demonstratiilor de Luni din Germania de Răsărit” (care au condus la căderea dictaturii comuniste în 1989). Care este subtextul nu-prea-subtil? Slujbele reprezintă un drept care trebuie cerut guvernului. Acelaşi capitol descrie în detaliu diversele programe asistenţialiste, explică modul în care angajatorii utilizează ameninţarea cu şomajul ca o tactică pentru a reduce salariile şi se încheie cu un lung citat din platforma Federaţei Germane a Sindicatelor, care conţine programul de muncă de 30 de ore pe săptămâna, pensionarea la 60 de ani şi redistribuirea plăcintei muncii prin împărţirea joburilor full-time în part-time. Nici o alternativă de piaţă nu este predată. Când FAKT prezintă motivele şomajului, se blamează computerele şi roboţii. De fapt, aceasta este o temă recurentă în manualele germane, aceea că Internetul va transforma muncitorii într-un “cod anonim” şi va ucide comunicarea interpersonală.

Tot la fel de populare în Germania de astăzi sunt şi textele pentru elevi care prezintă globalizarea. Un asemenea manual include secţiuni intitulate “Reînvierea Capitalismului á la Manchester”, “Brazilianizarea Europei” şi “Reîntoarcerea Evului Mediu”. India şi China sunt de succes – se explică în carte – deoarece acolo există sectoare largi deţinute de stat şi se practică protecţionismul, în timp ce societăţile care practică piaţa liberă se află în ţările foarte sărace sub-sahariene. Ca şi în alte cărţi franceze şi germane, acest text sugerează studenţilor că pot afla mai multe prin contactarea grupului Attac, foarte cunoscut pentru organizarea protestelor haotice la întîlnirile anuale G-8.

Ne puteam aşteapta ca europenii să vadă lumea prin nişte ochelari mai-la-stânga-faţă-de-centru, cu lentile social-democrate. Surpriza vine de la intensitatea şi adâncimea predispoziţiei anti-piaţă în care se face învăţământul din şcolile europene. Elevii învaţă că întreprinderile private distrug slujbe în timp ce politicile guvernamentale le crează. Exploatatorii exploatează în timp ce statul protejează. Pieţele libere oferă haos în timp ce reglementările guvernamentale aduc ordinea. Globalizarea este distructivă, chiar catastrofică. Afacerile sunt un joc cu sumă nulă, sursa litaniilor problemelor sociale moderne. Unii educatori mai întreprinzatori sau unii părinţi încearcă să prezinte o viziune alternativă, iar unele manuale chiar sunt mai puţin ideologice ca altele. Dar dat fiind că există acea părtinire inerentă din curricula, acest fundal este de neocolit. Este contextul în cadrul căruia cei mai mulţi elevi se dezvoltă intelectual. Şi este un sistem de convingeri care ulterior trebuie să pară ca fiind adevărat.

Poate vechea Europă să se comporte diferit?

Părtinirea are implicaţii extraordinare care ajung mult mai departe de dezbaterea politică domestică din aceste două ţări. Aceste convingeri ne dau informaţii despre alegerile în viaţă pe care le pot face elevii. Educaţi în spiritul că piaţa liberă este o junglă periculoasă, sondajele de opinie spun că există de două ori mai mulţi germani decât americani care cred că nu trebuie să porneşti o afacere dacă presupui că o să dai greş. Un sondaj de opinie realizat în interiorul Uniunii Europene arată că doar doi din cinci germani sau francezi şi-ar dori să fie propriul lor stăpân, comparativ cu trei din cinci americani. În timp ce 8 la sută dintre americani declară că sunt în acţiuni curente de a porni o afacere, acest lucru este valabil doar pentru 2 la sută dintre germani şi unul la sută dintre francezi. Alţi 28 la sută dintre americani iau în considerare ideea de a porni o afacere, comparativ cu 11 la sută dintre francezi şi 18 la sută dintre germani. Pierderile din cadrul economiilor celor două ţări lider în Europa în termeni de slujbe, inovaţie şi în dinamism economic sunt deosebit de severe.

Atitudinile şi modul de gândire sunt foarte strâns legate de performanţa economică a unei ţări, se arată în studii recente. Edmund Phelps, un economist la Columbia University laureat al Premiului Nobel, susţine că atitudinile faţă de piaţă, muncă, asumarea de risc sunt mult mai importante în explicarea performanţelor economice reale ale ţărilor decât factorii tradiţionali asupra cărora economiştii se apleacă de obicei, incluzând cheltuielile sociale, impozite, reglementarea pieţei forţei de muncă. Conexiunea dintre capitalism şi cultură, faimos descrisă cândva de Max Weber, ajută de asemenea la explicarea slabei evidenţe în spirit antreprenorial şi inovaţie. Un studiu realizat de Monitor Group din Masachusetts, care poartă titlul de Entrepreneurship Benchmark Index, priveşte la nouă ţări şi găseşte o puternică relaţie între atitudinile privind economia şi performanţele corporaţiilor din ţările respective. Cercetatorii au descoperit că atitudinile explică 40 la sută din variaţiile la start-up sau din vitezele de creştere ale companiilor – una dintre cele mai puternice corelaţii găsite din numărul celor 31 de indicatori luaţi în considerare. Dacă Franţa sau Germania nutresc speranţa să crească spiritul antreprenorial, inovaţia sau dinamismul economic – aşa cum afirmă liderii lor – cea mai efectivă cale este să utilizeze educaţia în scopul întăririi legitimităţii culturale a intrării în zona afacerilor.

Puternicele predispoziţii anti-piaţă cu care francezii şi germanii continuă să îşi educe proprii tineri contrazic validitatea teoriei convenţionale conform căreia ar fi doar o chestiune de timp, datorită presiunilor globalizării, pentru ca lumea să fie de acord cu un presupus model occidental de capitalism al pieţei libere. Politicienii din ţările democratice nu pot lupta pentru mult timp contra preferinţelor majorităţii alegătorilor. De aceea, părtinirea anti-piaţă va continua să fie circumscrisă atât în alegerile europene cât şi în politicile economice. Un scenariu alternativ probabil este acela în care schimbările produse de globalizare vor trezi resentimentele reţinute până acum împotriva capitalismului în multe ţări din Europa şi din America Latină, apărând un teren fertil pentru populişti şi demagogi, o tendinţă care se manifestă deja în creşterea abruptă a multor mişcări de stânga.

Reformele minimale al statului asistenţialist l-au costat slujba pe Cancelarul german Gerhard Schroeder în anul 2005. Aceste reforme au paralizat politicile germane actuale. Foştii comunişti şi foşti social-democraţi nemulţumiţi, împreună cu verzii de orientare stângistă, s-au adunat în ceea ce se numeşte în Germania Noul Partid de Stânga, a cărui politică este un amestec de demagogie anticapitalistă şi xenofobie de dreapta. Platforma sa, arată sondajele de opinie, a început să îşi găsească aderenţi chiar printre germanii obişnuiţi. O majoritate cu înclinare către stânga, atât în parlament dar şi în public, va face a treia economie din lume vulnerabilă la politici distructive mînate de resentiment anticapitalist şi de frica de globalizare. Situaţii similare sunt uşor de conceput în alte părţi şi au condus deja la aducerea la putere a populiştilor în America Latină. Apoi este Franţa, unde preşedintele Nicolas Sarkozy a promis o “ruptură” cu politicile economice falimentare ale trecutului. Sarkozy a început cu funcţionarii publici şi cu faimoasele lor beneficii abundente, dar multe din politicile sale par să fie conduse de ceea ce el numeşte “patriotism economic”, foarte similar cu anticul protecţionism industrial. Aceasta coincide cu ce învaţă copiii francezi despre calea pe care trebuie să se îndrepte lumea.

Ambele cazuri, atât al Franţei cât şi al Germaniei, arată limitările încercărilor de a merge împotriva moralei de bază a ideologiei economice. Totuşi, formarea în generaţia următoare de cetăţeni a unor prejudecăţi împotriva spiritului întreprinzător sau productiv este la fel de riscant. Din fericire, aceste atitudini larg răspândite şi politicile economice rezultante nu sunt determinate în exclusivitate de tradiţie sau istorie. Ele sunt, în cea mai mare parte, produsul educaţiei. Dacă ţări ca Franţa sau Germania au speranţa să-şi îndrepte naţiunile pe un nou traseu economic, ele trebuie să acorde mai multă atenţie la ceea ce învaţă copiii lor în şcoală.


În original   icon-caret-right  Europe’s Philosophy of Failure

Stefan Theil este redactorul european pe politici economice al revistei Newsweek. El şi-a desăvârşit cercetările privind manualele şcolare şi curricula din America, Franţa şi Germania ca asociat trans-Atlantic al German Marshall Fund din Statele Unite.

Print Friendly, PDF & Email

2 COMENTARII

  1. Da ai muncit la traducere nu gluma.
    Am citit varianta in engleza acuma cateva zile.
    Am facut un an fotografie in Belgia si unul din proiectele mare era sa documetam cum ne vine noua emigrantii. Sa o documentam antropologic normal. Am fost si la un tur al catorva magazine si o moschee cu profesorii in care trebuia sa facem poze. Total multicultural, ni se cultiva fascinatia pt cultura lor.
    Deocamdata, ma bucur ca sint in Romania.

  2. Salut Costin.
    Am raspuns cu intarziere deoarece a trebuit sa calatoresc putin.
    Da, a fost ceva de lucru la traducere si sper sa ne foloseasca.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here