Marxismul nu a început cu Marx şi nu s-a născut din niciun studiu ştiinţific al economiei.

Tot ceea ce Karl Marx a ajuns să gândească şi să spună – cu excepţia pretextului materialist-dialectic şi statisticilor pe care el le-a falsificat din celebrele Blue Books ale parlamentului britanic – deja există în doctrinele ereziarhilor mesianici încă din secolul XIV. Totul: luptă de clasă, revoluţia, socializarea mijloacelor de producţie, dictatura proletariatului, misiunea avangardei revoluţionare. Până şi ideile lui Lenin şi Gramsci sunt acolo în mod limpede anticipate.

John Knox, Jan Huss, Thomas Münzer şi alţi “profeţi” de la originile modernităţii nu sunt numai precursori ai mişcării revoluţionare mondiale: sunt creatorii ei. Omagiile când ambigue, când reticente, care le sunt aduse, din timp în timp, de cutare sau cutare intelectual stângist, slujesc doar la umflarea contribuţiilor stângii mai recente, diminuând-o pe cea a părinţilor fondatori prin artificiul de a-i arunca în spatele unei serii istorice presupus ascendente, în vârful căreia se află întotdeauna, bineînţeles, autorul omagiului.

Ideea centrală a revoluţiei mesianice se poate rezuma în patru puncte:

(I) omenirea pacătoasă nu va fi mântuită de Domnul Nostru Isus Hristos, ci de ea însăşi:
(II) metoda pentru a dobândi mântuirea constă în a ucide sau cel puţin a-i subjuga pe toţi cei răi, adică, pe cei bogaţi;
(III) cei săraci sunt nevinovaţi şi puri, dar nu îşi înţeleg locul în proiectul mântuirii şi de aceea trebuie să se aşeze sub ordinele unei elite conducătoare, “sfinţii”;
(IV) masacrul mântuitor va genera nu numai o mai bună împărţire a bogăţiilor, ci şi eliminarea răului şi a păcatului, ivirea unei noi umanităţi.

O erezie nu este o “altă religie”: este, prin definiţie, o opoziţie internă, născută dinăuntrul creştinismului însuşi, în general prin intermediul unei grefe exotice care distorsionează complet mesajul originar şi îi dă semnificaţiile cele mai ciudate care se pot închipui. (1) Nu este de mirare, deci, că evoluţia ulterioară a mişcării revoluţionare a fost marcată de o tensiune permanentă între credinţa eretică şi negarea oricărei credinţe, între pseudocreştinism şi anticreştinism, între ambiţia de a distruge creştinismul şi dorinţa de a păstra ceva din el pentru a-i putea parazita autoritatea. Acest joc dialectic îl derutează pe observatorul profan, care, înşelat de diferenţele aparente, pierde din vedere unitatea profundă a mişcării revoluţionare şi sfârşeşte nu arareori prin a sluji unui subcurent al ei, crezând cu pioşenie că slujeşte unui scop contra-revoluţionar, conservator sau chiar creştin sau iudaic în sensul strict al termenilor.

Odată stinsă epidemia revoluţiilor mesianice, al doilea val al mişcării revoluţionare asumă forma anticreştinismului şi antiiudaismului explicite. Iluminiştii secolului XVIII nu numai că au propovăduit deschis eliminarea acestor două credinţe tradiţionale, ci nu au ezitat să inventeze împotriva lor minciunile cele mai aberante, acest lucru părându-li-se frumos, şi distrându-se pe rupte. Polemicile anticreştine de astăzi par a fi chiar floarea politeţei în comparaţie cu virulenţa născocirilor din anii o mie şapte sute (2). Tot mai mult pare să se confirme teza abatelui Antonin Barruel, expusă în a sa Histoire du Jacobinisme (1798), a unui plan urzit între Voltaire, d`Alembert, Diderot şi împăratul Frederic al II-lea al Prusiei în vederea unei vaste campanii de defăimare, destinate a acoperi Biserica de infamie prin toate mijloacele lipsite de scrupule aflate la îndemână.

Călugăriţa lui Diderot

Cazul lui Diderot este deosebit de grăitor. În Călugăriţa el povesteşte istoria unei biete fete, ţinute într-o mănăstire împotriva voinţei ei. Imaginea respingătoare a măicuţelor prizoniere, pusă în circulaţie de el şi de alţi iluminişti mult înainte de publicarea postumă a cărţii în 1796, a devenit un simbol concentrat al tuturor crimelor pe care furia propagandei anticreştine o atribuia Bisericii. În vârtejul Revoluţiei de la 1789, simbolul s-a transfigurat în convingere literală. Mulţi dintre revoluţionarii care năvăleau în mănăstiri, ucigând în masă călugări şi călugăriţe, jurau cu pioşenie că făceau asta pentru a elibera fecioarele încarcerate, care, aşa cum îşi închipuiau ei, trebuiau să suprapopuleze pivniţele mănăstirilor. Când optzeci de abaţii, mănăstiri şi case de călugăriţe ale Parisului deja fuseseră cotropite şi mult sânge fusese vărsat, Adunarea Constituantă, perplexă, a primit ştirea că, peste tot, măicuţele şi novicele fuseseră unanime în a-şi proclama fidelitatea faţă de starea lor, chiar şi atunci când urcau pe eşafod la ghilotină. Aceasta era starea de spirit a “prizonierelor”.

Diderot, deşi a murit cu cinci ani înainte de Revoluţie, nu poate totuşi să fie dezvinovăţit cu uşurinţă pentru efectele criminale ale unei uri pe care el a instigat-o în mod conştient. Nu poate, mai ales pentru că el a fost întotdeauna informat că nu există şi nu putea să existe nicio prizonieră în mănăstiri, că toate măicuţele erau acolo din voinţă proprie, inclusiv aceea de la care s-a inspirat pentru a-şi scrie romanul, sora Delamarre, din mănăstirea Longchamps. Totul a fost o falsificare premeditată.

Multă vreme, lumea întreagă a crezut în versiunea lui Diderot, care afirma că are în posesia sa documentaţia completă a cazului Delamarre. De fapt, dosarul era în mâinile lui, dar a dispărut imediat ce a fost publicat romanul. Fiind regăsit în 1954 de către cercetătorul George May, lectura sa arată că Diderot avea cunoştinţă de următoarele fapte:

1) La Paris existau patru tribunale, bisericeşti şi civile, pentru judecarea solicitărilor de ieşire din tagma călugărească, şi, ca regulă generală, erau luate în seamă toate cererile.
2) Selecţia călugăriţelor era extrem de riguroasă. Strădania Bisericii era să se ferească de falsele vocaţii, nu să le reţină cu de-a sila.
3) Exact contrariul unei prizoniere a mănăstirii, sora Delamarre era portăreasă, avea cheile, şi putea să intre şi să iasă când voia.
4) Singurul proces deschis de D-ra Delamarre a fost o dispută de avere cu o rudă. Pentru a primi moştenirea, un titlu nobiliar, măicuţa trebuia să părăsească ordinul călugăresc. Dar mai târziu, renunţând la disputarea moştenirii, ea s-a întors cu voioşie la mănăstire.

Diderot ştia toate acestea, şi corespondenţa dintre el şi prietenul său Jacob Grimm arăta că romancierul “crăpa de râs” (sic), de falsificarea meticuloasă pe care o ţesea în jurul istoriei. Se distra nu numai cu bucuria feroce de a calomnia, ci ajungea la rafinamentul unei cruzimi mintale mult mai directe. Marchizului de Croismarre, creştin evlavios, care îi scria printre lacrimi, îngrijorat de soarta fetei, Diderot îi răspundea cu născociri înfricoşătoare, accentuând suferinţele nefericitei în claustru şi savurând pânâ la sfârşit plăcerea de a-l ţine îngrozit pe bietul om. Nu este de mirare că Diderot a fost scriitorul preferat al lui Karl Marx, alt sociopat sadic.

Alte documente găsite de Georges May, ulterioare morţii lui Diderot, arată că sora Delamarre a murit la treizeci de ani după romancier, încă fiind portăreasa mănăstirii, după ce înfruntase cu curaj, alături de surorile ei, pe comisarii Revoluţiei. Unica asuprire pe care o suferise venise din mâinile duşmanilor Bisericii. (3)

Dacă ar fi să enumăr şi să analizez toate minciunile inventate de către iluminişti împotriva creştinilor şi evreilor, un an întreg de ediţii ale lui Diário do Comércio n-ar ajunge ca să le cuprindă. Dar fapt este că aceste minciuni au străbătut secolele, s-au impregnat adânc în imaginaţia populară, reapărând sub forme noi şi variate şi slujind pentru a justifica masacrul creştinilor în Rusia şi al evreilor în Germania. Intelectuali şi artişti de mare prestigiu nu au ezitat să colaboreze cu această crimă respingătoare. Totul despre cazul Delamarre era deja arhicunoscut de către istorici când, în 1970, filmul lui Jacques Rivette, La Religieuse, a reînnoit efectul simbolului odios inventat de Diderot.

Dar – întorcându-ne la argumentul central –, venirea iacobinilor la putere a prilejuit schimbarea de poli a tensiunii dialectice: de la propaganda anticreştină s-a trecut la efortul deschis de a crea un simulacru de creştinism pentru consumul mulţimilor revoluţionare. Retorica Terorii o imită îndeaproape pe aceea a pseudoprofeţilor mesianici: ideea apocalipsului pământesc, condamnarea radicală a capitalismului, purificarea universului prin uciderea celor bogaţi, misiunea privilegiată a “sfinţilor”, întoarcerea omenirii la o eră de puritate originară – totul reapare aici, dar acum cu contractul social al lui Rousseau drept text sacru, în locul Evangheliilor. Tot mai mult, imitaţia caricaturală a ethosului creştin dobândeşte autonomie, deslegându-se de sensul autentic al mesajului lui Hristos şi parazitând sentimente morale adânc înrădăcinate în populaţia creştină, pentru a le transforma în instrumente de legitimare ale terorismului de stat, sub inspiraţia – cum a scris Thomas Carlyle – “celui de-al cincilea şi noului evanghelist, Jean Jacques, chemându-i pe toţi laolaltă şi pe fiecare să îndrepte existenţa pervertită a lumii”.

Luciano Pellicani, în studiul său despre Revolutionary Apocalypse. The Ideological Roots of Terrorism (London, Praeger, 2006), pe care îmi propun să-l comentez în detaliu într-un viitor articol, observa: “Astfel elita revoluţionară, acţionând pe baza diagnosticului-terapie al relelor din lume conţinut în “adevărata filozofie”, vine să-şi asume rolul tipic al Mângâietorului din tradiţia gnostică: numai el ştie ce este bine pentru cetate”. Întemeiată pe această autoritate atoateştiutoare, mântuirea trebuie să adopte forma masacrului răscumpărător. Robespierre o clarifica foarte bine: “Guvernul popular… este în acelaşi timp Virtute şi Teroare. Teroarea nu este decât justiţia severă şi inflexibilă. Este prin urmare o emanaţie a Virtuţii.” Pellicani conchide: “Acest concept al răscumpărării omenirii cere o societate organizată ca o mănăstire militarizată”. Formula va reapărea la preoţii-guerrilleros ai teologiei eliberării şi în proiectele mai recente ale “arhiepiscopului” Hugo Chávez.

Dar, mult mai înainte de aceasta, pendulul revoluţiei va mai oscila odată în cealaltă parte. Odată încheiat ciclul iacobin, cu venirea imperiului napoleonian, Restauraţiei şi democraţiei burgheze, noile formule ale ideologiei revoluţionare, cu Marx şi Bakunin, realizează un upgrade al anticreştinismului, transfigurându-l în ateism militant. Karl Marx profesează “ura faţă de toţi zeii” şi defineşte ateismul ca “negarea lui Dumnezeu, prin intermediul căreia se afirmă existenţa omului”. Dumnezeu, pentru marxism, inspirat în acest punct de Feuerbach, apare din auto-alienarea puterilor omului, proiectate într-un cer metafizic – ca şi cum omul ar fi creat cerul şi pământul şi apoi a uitat de asta, transferând onorurile către o entitate inexistentă: teorie suficient de idioată încât să pară seducătoare pentru milioane de intelectuali.

Cu ascensiunea ateismului, se multiplică uciderile de preoţi şi credincioşi într-o măsură niciodată visată de însuşi Robespierre. Între războiul civil mexican (1857) şi începutul celui de-al II-lea Război Mondial (1939), nu mai puţin de douăzeci de milioane de creştini au murit în persecuţii religioase destinate, potrivit lui Lenin, să “măture creştinismul de pe faţa pământului”. Iar masacrul evreilor încă nici nu începuse.
Dar poate că ateismul nici măcar nu este trăsătura cea mai autentică a acestei etape a mişcării revoluţionare. Atât Marx cât şi Bakunin au luat parte, în mod recunoscut, la ritualuri sataniste (citiţi Richard Wurmbrand, Marx and Satan, Living Sacrifice Book Company, 1986, niciodată contestat). Şi, cel puţin în Italia, apologia Satanei a devenit explicită cu poetul Giosue Carducci, unul din cei mai mari inspiratori ai mişcării revoluţionare locale:

Salute, o Satana
O ribellione
O forza vindice
De la ragione! (4)

În orice caz, impactul omorurilor a sfârşit prin a-i deranja pe revoluţionarii înşişi, care, în anii 30, deja se gândeau la un mijloc prin care să le evite. Antonio Gramsci, în “Caiete din Închisoare”, învaţă că Biserica nu trebuie combătută, ci golită de conţinutul ei spiritual şi folosită drept cutie de rezonanţă a propagandei comuniste. Succesul obţinut ulterior în această întreprindere se poate măsura prin două fapte:
1) Influenţa subjugantă pe care comuniştii au reuşit să o exercite dinăuntru şi din afară asupra Conciliului Vatican II, divizând Biserica catolică şi prilejuind cel mai mare exod de credincioşi din cursul a două milenii de catolicism. (5)
2) Consiliul Mondial al Bisericilor, cea mai mare organizaţie protestantă din lume, care adună sute de biserici din toate ţările, nominal pentru obiective “ecumenice”, este în mod notoriu o entitate pro-comunistă, care sprijină şi finanţează mişcări revoluţionare teroriste. (6)

Diferitele Consilii Naţionale ale Bisericilor sunt entităţi independente, dar cel puţin cel din SUA este chiar mai deschis pro-comunist decât cel Mondial. (7)

În paralel şi în strânsă asociere informală cu eforturile comuniste, s-a dezvoltat, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o mişcare mondială destinată să creeze cea mai mare confuzie religioasă posibilă prin propaganda ocultistă în masă şi prin reînvierea forţată a gnosticismului. Fenomene ca apariţia orientalismului pseudomistic New Age, cultul drogurilor ca o “cale de iluminare interioară”, valul de experimente psihice periculoase care a pornit de la Salem (California) şi s-a răspândit prin lume, proliferarea sectelor angajate în înrobirea discipolilor lor prin practici mintale distructive, pot fi prezentate publicului ca o convergenţă spontană de tendinţe, sau ca o fatalitate istorică impersonală dictată de “spiritul timpului”, dar este suficient să se cerceteze puţin sursele pentru a descoperi că este vorba de o iniţiativă unitară, organizată şi finanţată cu miliarde de către aceleaşi forţe auto-investite cu sarcina de a transforma ONU în guvern mondial până cel târziu la sfârşitul următorului deceniu. (8)

Oscilaţia dialectică pendulară a mişcării revoluţionare între anti-religie şi pseudo-religie, însumată mulţimii halucinante de curente care o alimentează, dezorientează aproape în totalitate publicul. Dorinţa de a lua poziţie, alimentată la infinit de către media şi sistemul de învăţământ, determină pe mulţi să sprijine mişcări şi idealuri a căror legătură cu curentul central nu pare evidentă la prima vedere. Câţi creştini conservatori, dorind să salveze Biserica, nu au aderat la idei antiiudaice, pentru că îşi închipuiau ca revoluţia este esenţialmente lucrarea evreilor? Câţi intelectuali evrei nu s-au afiliat partidelor revoluţionare, fără să bage de seamă că prin asta săpau mormântul poporului lor? Câţi protestanţi, confundând catolicismul cu contrafacerea sa revoluţionară, nu sunt de părere că cel mai bun lucru pe care îl au de făcut este să distrugă Biserica Catolică? Câţi catolici, îmbătaţi de puritate doctrinară nu văd americanismul ca pe un duşman, pornind de aceea război împotriva singurei naţiuni care a creat o sinteză funcţională între o cultură creştină, o economie prosperă şi democraţia politică? Câţi adepţi ai democraţiei capitaliste nu se inspiră din idei iluministe pentru că le par echilibrate şi raţionale, fără să ştie că, prin conceptul lor reducţionist asupra raţiunii, ele conţin în sânul lor sămânţa iraţionalismului revoluţionar romantic, şi mai ales fără să observe că iluminismul, cu toată aparenţa sa elegantă şi binecrescută, a creat prima campanie de defăimare anticreştină organizată, punând în circulaţie minciuni scârboase, pe care până astăzi milioane de tâmpiţi le repetă ca papagalii prin toată lumea? Câţi apărători ai poziţiilor liberale în economie nu cred că pot să le împace cu un ateism militant care, corodând fundamentele morale şi spirituale ale capitalismului, îl invită să se transforme exact în “idolatria pieţei” aşa cum propaganda comunistă îl acuză că este, şi astfel ajută la transferarea către revoluţionari, precum şi către radicalii islamici, a monopolului autorităţii morale? Alegând inamicul conform trăsăturilor mai vizibile care se opun preferinţelor lor subiective, toate aceste persoane nu fac decât să toarne gaz pe focul tensiunii dialectice din care mişcarea revoluţionară mondială se alimentează şi se întăreşte. De fapt, inamicul este unul singur. Nu poate fi combătut în mod eficace fără a ţine cont de unitatea sa aflată în spatele varietăţii halucinante a versiunilor sale, a încarnărilor şi aparenţelor. Cu câteva decenii în urmă, această unitate era greu de cuprins, deoarece nu exista documentaţie suficientă pentru a o dovedi. Astăzi dovezile sunt atât de abundente, încât a continua să le ignori începe să devină un fel de complicitate criminală. (9)

NOTE
(1) Dragostea patimaşă pe care mulţi intelectuali de astăzi o au pentru aceste aberaţii arată nu numai ura lor faţă de creştinism, dorinţa lor de a-l extermina prin toate mijloacele posibile, ci şi o lipsă de inteligenţă ce se învecinează cu monstruozitatea. Bart D. Ehrman, mult trâmbiţatul autor al lui The Lost Gospel of Judas Iscariot. A New Look at Betrayer and Betrayed (Oxford University Press, 2006), de exemplu, nu este decât un fanatic gnostic travestit în erudit universitar, capabil să realizeze cercetări filologice în diferite limbi antice dar incapabil de a-şi da seama de cele mai puerile contradicţii din textul său propriu. Pentru un astfel de cercetător, pus pe atacat evangheliile originale pe baza unor texte gnostice scrise două secole după ele, sunt întotdeauna deschise catedrele universitare, NBC-ul, History Channel, National Geographic şi toată media chique, pentru simplul motiv că aceste instituţii sunt finanţate şi conduse de acelaşi nucleu de miliardari angajaţi în fabricarea unei religii bionice pentru a înlocui creştinismul în cel de-al treilea mileniu (v. nota 8).
(2) A se vedea, în această privinţă, Paul Hazard, La Pensée Européenne au XVIIIe. Siècle (Paris, Boivin, 1946), un clasic al istoriei ideilor.
(3) În privinţa acestui episod, citiţi Jean Dumont, La Révolution Française ou Les Prodiges du Sacrilège, Paris, Criterion, 1984.
(4) “Salve, o Satana, o răzvrătire, o forţă răzbunătoare a Raţiunii!” Din oda “Satanei”, pe care cunoscătorii de italiană o pot citi la http://digilander.libero.it/interactivearchive/carducci_satana.htm.
(5) V. Ricardo de la Cierva, Las Puertas del Infierno. La Historia de la Iglesia Jamás Contada, Madridejos (Toledo), Fénix, 1995, e La Hoz y la Cruz. Auge y Caída del Marxismo y la Teología de la Liberación, id., ibid., 1996.
(6) V. Bernard Smith, The Fraudulent Gospel. Politics and the World Council of Churches, London, The Foreign Affairs Publishing Co., 1977.
(7) Consultaţi C. Gregg Singer, Unholy Alliance. The Definitive History of the National Council of Churches and Its Leftist Policies – From 1908 to the Present, la http://www.freebooks.com/docs/39be_47e.htm.
(8) V. documentaţie extinsă despre aceasta în Lee Penn, False Dawn. The United Religions Initiative, Globalism and the Quest for a One-World Religion, Hillsdale, NY, Sophia Perennis, 2004.
(9) Chestiunea locului ocupat de islamism în procesul descris aici necesită un studiu aparte, care va fi făcut într-unul din următoarele articole.

Traducere realizata de Anca Cernea
Versiunea originala, in portugheza: O inimigo é um só

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

3 COMENTARII

  1. O erezie nu este o “alta religie”: este, prin definitie, o opozitie interna, nascuta dinauntrul crestinismului însusi, în general prin intermediul unei grefe exotice care distorsioneaza complet mesajul originar si îi da semnificatiile cele mai ciudate care se pot închipui. (1) Nu este de mirare, deci, ca evolutia ulterioara a miscarii revolutionare a fost marcata de o tensiune permanenta între credinta eretica si negarea oricarei credinte, între pseudocrestinism si anticrestinism, între ambitia de a distruge crestinismul si dorinta de a pastra ceva din el pentru a-i putea parazita autoritatea. Acest joc dialectic îl deruteaza pe observatorul profan, care, înselat de diferentele aparente, pierde din vedere unitatea profunda a miscarii revolutionare si sfârseste nu arareori prin a sluji unui subcurent al ei, crezând cu piosenie ca slujeste unui scop contra-revolutionar, conservator sau chiar crestin sau iudaic în sensul strict al termenilor.


    venirea iacobinilor la putere a prilejuit schimbarea de poli a tensiunii dialectice: de la propaganda anticrestina s-a trecut la efortul deschis de a crea un simulacru de crestinism pentru consumul multimilor revolutionare. Retorica Terorii o imita îndeaproape pe aceea a pseudoprofetilor mesianici: ideea apocalipsului pamântesc, condamnarea radicala a capitalismului, purificarea universului prin uciderea celor bogati, misiunea privilegiata a “sfintilor”, întoarcerea omenirii la o era de puritate originara – totul reapare aici, dar acum cu contractul social al lui Rousseau drept text sacru, în locul Evangheliilor. Tot mai mult, imitatia caricaturala a ethosului crestin dobândeste autonomie, deslegându-se de sensul autentic al mesajului lui Hristos si parazitând sentimente morale adânc înradacinate în populatia crestina, pentru a le transforma în instrumente de legitimare ale terorismului de stat, sub inspiratia – cum a scris Thomas Carlyle – “celui de-al cincilea si noului evanghelist, Jean Jacques, chemându-i pe toti laolalta si pe fiecare sa îndrepte existenta pervertita a lumii”.

    Newsweek: Obama “God of all things”

    The Truth - MICHAEL D'ANTUONO

    „Adevărul Gol-Goluţ”, de Michael D’Antuono

    help-us-obama

    In Obama We Trust

    “In Obama We Trust”

    si ca sa fie foarte clar:

    obama-ca-iisus

    avem-un-nou-sfint


    sfintul-obama

    Mesia s-a întors!


    http://www.toonpool.com/cartoons/Oh%20my%20God%20…%20Obama!_35321

    si culmea narcisismului! acest Iisus/Obama seamana si cu autorul.

  2. Multumesc.

    Se termina cu nota de subsol nr. 9:
    „(9) Chestiunea locului ocupat de islamism în procesul descris aici necesită un studiu aparte, care va fi făcut într-unul din următoarele articole.”

    Exista acest articol? Nu am reusit sa-l aflu. Daca exista, pot sa va rog un link la el?

  3. Pozele astea sint chiar reale?

    Un articol f.f. interesant. Trebuie s-al recitesc cu mai multa atentie, acum a fost in fuga din cauza orei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here